CINE A SĂVÎRȘIT POGROMUL DE LA IAȘI DIN IUNIE 1941: ROMÂNII SAU GERMANII?

iasiul_insingerat_1941 

Pogromul de la Iaşi (28-30 iunie 1941) reflectat în documentele de arhivă germane

Unul din capitolele cele mai sumbre şi tragice ale istoriei României în perioada celui de-al Doilea Război Mondial este reprezentat, fără îndoială, de politica antisemită promovată de regimul antonescian şi, în cadrul acesteia, de pogromul derulat la Iaşi în zilele de 28-30 iunie 1941. Aşa cum era de aşteptat, evenimentul, caracterizat de istoricul Gerald Reitlinger drept „primul masacru de proporţii” înfăptuit împotriva populaţiei evreieşti din estul Europei după declanşarea la 22 iunie 1941 a operaţiunii „Barbarossa” [1], a generat ample dezbateri istoriografice, în România şi în alte state, deopotrivă. În funcţie de punctele de vedere formulate de istorici cu privire la cauzele, derularea şi, mai ales, responsabilii pentru acest asasinat în masă, considerăm că lucrările şi studiile elaborate pe această temă pot fi grupate în două categorii interpretative majore.

În prima categorie se încadrează contribuţiile istoriografice care au încercat să explice pregătirea şi desfăşurarea pogromului exclusiv prin prezenţa trupelor germane în oraşul Iaşi, ce ar fi beneficiat de sprijinul şi complicitatea legionarilor, precum şi a unor „elemente declasate” din rândurile armatei române. În cadrul acestor lucrări implicarea regimului antonescian în Pogromul de la Iaşi a fost fie negată în totalitate, fie diminuată considerabil sau, în cel mai fericit caz, trecută sub tăcere. Reprezentativă în acest sens este lucrarea apărută în 1978 sub semnătura „istoricilor” Aurel Kareţki şi Maria Covaci [2], cercetători la vremea respectivă în cadrul Institutului de Studii Istorice şi Social-Politice de pe lângă CC al PCR. Lucrarea debutează cu o prefaţă semnată de Nicolae Minei, având menirea de a schiţa – potrivit propriilor afirmaţii – „câteva repere generale” cu privire la situaţia populaţiei evreieşti din România în perioada celui de-al Doilea Război Mondial, respectiv de a explica „raţiunile” ce au stat la baza „elaborării” respectivei lucrări. În opinia istoricului amintit, în România – spre deosebire de alte state aliate/ satelite celui de-al Treilea Reich – nu a existat Holocaust întrucât

„…cu foarte puţine şi nesemnificative excepţii, călăii cu zvastică nu numai că nu s-au bucurat de concursuri binevoitoare, oferite din proprie iniţiativă, dar s-au lovit de refuz în tentativele lor de a recruta complicităţi, cu caracter privat sau oficial, pentru organizarea deportărilor sau a altor acţiuni de genocid. Manifestându-se cu o consecvenţă neabătută şi cu o vigoare neînfricată, umanismul militant al poporului român [sic! ] a zădărnicit, rând pe rând, planurile hitleriste de exterminare în masă a evreilor din ţara noastră. Expresie firească a statorniciei vechilor şi nobilelor tradiţii româneşti de înfrăţire şi solidarizare cu naţionalităţile conlocuitoare la vreme de restrişte [sic! ], această atitudine a fost, deopotrivă, una din laturile luptei dârze, de mare amploare, purtată împotriva ocupantului hitlerist şi a uneltelor sale autohtone de către forţele revoluţionare democratice, antifasciste, de către cele mai largi mase populare, în frunte cu Partidul Comunist Român [sic ! ] [3].

În ceea ce priveşte motivaţiile ce au stat la baza elaborării respectivei lucrări, potrivit opiniei formulate de Nicolae Minei, acestea trebuie căutate în intenţia autorilor de a destrăma, pe de o parte, „păienjenişul de exagerări, denaturări şi falsuri, care a învăluit cutremurătorul episod”, iar pe de altă parte „să elucideze misterul ridicat de incompatibilitatea unei asemenea barbarii cu profundul şi statornicul umanism care a impregnat raporturile dintre poporul român şi naţionalităţile conlocuitoare [sic ! ]” [4]. Este de la sine înţeles faptul că lucrarea propriu-zisă nu putea fi decât o continuare fidelă a clişeelor, opiniilor preconcepute, a mistificărilor şi falsificărilor istorice prezente în „prefaţa” cu pretenţii ştiinţifice semnată de Nicolae Minei. Fără a insista în mod deosebit asupra conţinutului opului semnat de Aurel Kareţki şi Maria Covaci, considerăm însă necesară trecerea în revistă a principalelor „teze” cu privire la cauzele, derularea şi responsabilii Pogromului de la Iaşi, emise şi introduse cu acest prilej în circuitul ştiinţific de autorii amintiţi anterior.

Astfel, un prim aspect care se cuvine a fi elucidat se referă la afirmaţiile autorilor citaţi cu privire la prezenţa trupelor germane în oraşul Iaşi şi rolul lor în evenimentele din iunie 1941. Subliniind numărul însemnat de locuitori evrei – 51.200 din totalul de 105.000 locuitori ai oraşului -, Aurel Kareţki şi Maria Covaci consideră că prezenţa acestora în „stare de libertate” a fost în măsură să irite comandamentul german, întrucât în concepţia acestuia „exterminarea evreilor ar fi trebuit să preceadă operaţiunile militare” [5]. Cu alte cuvinte, comandamentele militare germane prezente în Iaşi, surprinse de „pasivitatea” autorităţilor locale şi centrale româneşti în privinţa măsurilor antisemite, au fost cele care au decis să recupereze acest „handicap” înscenând pogromul. Chiar şi la o examinare sumară, se poate constata faptul că această aserţiune este lipsită de orice suport ştiinţific real. În primul rând, trupele germane se aflau în Iaşi în calitate de trupe aliate, şi nu de ocupaţie şi nu există – cel puţin în stadiul actual al cercetării istorice – nicio dovadă documentară palpabilă în sprijinul afirmaţiei potrivit căreia comandamentele germane ar fi fost „iritate” de prezenţa masivă, fără restricţii, a populaţiei evreieşti în Iaşi. Mai mult, comandamentele şi trupele germane aflate în curs de mobilizare în vederea demarării operaţiunilor militare erau interesate în cel mai înalt grad nu „în exterminarea evreilor”, ci în menţinerea ordinii şi liniştii în spatele frontului, elemente indispensabile în concepţia germană în vederea realizării în condiţii optime a mobilizării, mai ales că linia frontului se situa la o distanţă apropiată (mai puţin de 25 de km). De altfel, aşa cum vom vedea, în cursul tragicelor evenimente consemnate la Iaşi, comandamentele germane aveau să intervină în repetate rânduri pe lângă autorităţile române în vederea stopării exceselor şi restabilirii ordinii. În fine, dacă sunt analizate cu atenţie atrocităţile comise împotriva populaţiei evreieşti în teritoriile ocupate în URSS, se poate constata faptul că, în general, acestea au fost înfăptuite după ocuparea unei localităţi şi avansarea frontului spre est la o distanţă suficientă, „curăţarea” teritoriilor cucerite de „elementele ostile Reichului” (populaţia evreiască, comisarii politici ai Armatei Roşii, funcţionarii comunişti etc.) revenind în majoritatea cazurilor detaşamentelor mobile de exterminare ale SS aflate în compunerea sinistrelor Einsatzgruppen der Sicherheitspolizei und des SD, şi mai puţin unităţilor regulate aparţinând Wehrmachtului.

Referitor la prezenţa trupelor germane în Iaşi, Aurel Kareţki şi Maria Covaci afirmă de asemenea că, pe lângă unităţile subordonate Armatei a 11-a germane (Corpul 30 Armată german, Divizia 198 infanterie etc.), în oraş s-ar fi aflat în cursul pogromului inclusiv „o formaţiune SS cu punctul de comandă la Universitatea «Al.I. Cuza» şi la Liceul-internat «C. Negruzzi»”, „diverse formaţiuni de serviciu”, precum şi „o unitate de muncă din serviciul auxiliar Todt, ce-şi avea punctul de comandă la aeroport” [6]. Dacă afirmaţia referitoare la prezenţa diferitelor unităţi regulate germane în Iaşi este exactă, nu acelaşi fapt poate fi afirmat în privinţa presupusei prezenţe în oraş a unei „formaţiuni SS” sau a altor „formaţiuni de serviciu” germane. Dimpotrivă, în stadiul actual al cercetărilor se poate afirma cu certitudine faptul că, în timpul pogromului, în Iaşi au staţionat doar trupe germane regulate aflate în subordinea Armatei a 11-a germane, respectiv formaţiuni aparţinând Geheime Feldpolizei – Jandarmeria Secretă de Campanie. Literatura de specialitate consacrată constituirii şi activităţii Einsatzgruppen der Sicherheitspolizei und des SD în teritoriile ocupate în est a demonstrat în mod indubitabil faptul că subunităţile Einsatzgruppe D, comandată de Standartenführerul SS Otto Ohlendorf, ce aveau să opereze ulterior în Basarabia, Bucovina, Transnistria şi Caucaz, nu s-au aflat în Iaşi în momentul pogromului. După plecarea din oraşul Düben (Saxonia) la 21 iunie 1941 şi parcurgerea itinerariului Cehoslovacia-Viena-Budapesta-Arad-Sebeş-Sighişoara, Einsatzgruppe D a ajuns în data de 4/5 iulie la Piatra-Neamţ, unde se aflau la acea dată Marele Cartier General Român şi Statul Major al Armatei a 11-a germane [7]. Prin urmare, Einsatzgruppe D şi-a făcut apariţia pe teritoriul României abia la câteva zile de la consumarea tragicelor evenimente din Iaşi.

În ceea ce priveşte derularea şi autorii masacrului, Aurel Kareţki şi Maria Covaci arată faptul că evenimentele au scăpat de sub control în ziua de sâmbătă, 28 iunie, când trupele germane cantonate în cartierul Tătăraşi au început maltratarea populaţiei evreieşti, fiind secondate în această acţiune de legionari:

„Iniţiativa a aparţinut hitleriştilor, iar traducerea în faptă a revenit aceluiaşi Manoliu
Mircea, legionar din Dorohoi, care avea în subordine 30 de soldaţi şi care a acţionat fără
niciun ordin al organelor superioare” [8].

În continuarea expunerii, ignorând cu desăvârşire documentele de arhivă la care au avut acces nemijlocit şi care demonstrau implicarea autorităţilor locale şi centrale antonesciene în pogrom, autorii menţionaţi încearcă să acrediteze teza potrivit căreia autorităţile locale au încercat să pună capăt exceselor, dar eforturile lor au rămas fără rezultat, întrucât în urma haosului creat de acţiunea trupelor germane, a legionarilor şi a „elementelor declasate”, ele ar fi pierdut în totalitate controlul asupra oraşului:

„Din rapoartele şi informările emanate de la diferite organe se poate lesne vedea că autorităţile române au pierdut în aceste zile controlul asupra oraşului, iar iniţiativele Comandamentului german încurajau elementele antisemite, legionare şi alte categorii de declasaţi” [9].

Concluzia finală la care ajung autorii în privinţa responsabililor pentru organizarea şi derularea pogromului este de asemenea extrem de relevantă şi nu necesită comentarii suplimentare:

„Din cele relatate reiese că organizatorii şi executorii acestui odios masacru au fost trupele hitleriste, sprijinite de legionari şi de elementele fasciste din armata română” [10] .

Referitor la numărul victimelor, autorii analizaţi susţin că în urma evenimentelor sângeroase din Iaşi şi-au pierdut viaţa un număr de 3.233 evrei, dintre care 550 au fost asasinaţi în Iaşi, iar restul au sucombat în „trenurile morţii” [11].

Am insistat în mod deosebit asupra lucrării semnate de Aurel Kareţki şi Maria Covaci din două considerente. În primul rând se cuvine a fi precizat faptul că, în România, opul în discuţie avea să reprezinte până în 1989 punctul de vedere oficial cu privire la Pogromul de la Iaşi, „opiniile” şi „interpretările” autorilor menţionaţi fiind preluate în toate lucrările ce s-au referit, mai mult sau mai puţin, la acest eveniment, inclusiv de istorici cu merite incontestabile în cercetarea şi analizarea regimului antonescian şi a situaţiei României în cursul celui de-al Doilea Război Mondial. De exemplu, inclusiv reputatul istoric Aurică Simion, autorul unei lucrări remarcabile privitoare la regimul antonescian, în care a formulat mai multe opinii şi interpretări contrare tezelor oficiale ale regimului, a preferat în ceea ce priveşte analizarea situaţiei evreilor din România în timpul celui de-al Doilea Război Mondial să preia aproape ad litteram clişeele, opiniile preconcepute şi mistificările introduse în circuitul ştiinţific de Aurel Kareţki şi Maria Covaci:

„În cei patru ani de dominaţie a Reichului hitlerist asupra României – arată Aurică Simion – Berlinul a încercat, în repetate rânduri, să determine autorităţile române să treacă la rezolvarea „problemei evreieşti” după „modelul nazist”. Mai mult încă, în vara anului 1941, hitleriştii au organizat la Iaşi, cu concursul unor legionari şi a altor elemente declasate, peste capul autorităţilor române, care pierduseră, practic, controlul asupra oraşului, un pogrom în care au fost ucişi 3.233 de cetăţeni evrei, iar alte câteva mii au fost supuşi schingiuirilor, fiind salvaţi cu multă greutate” [12].

Fără comentarii!

În al doilea rând, se cuvine a fi subliniat faptul că „tezele” introduse în circuitul ştiinţific de Aurel Kareţki şi Maria Covaci – la care ne-am referit pe larg anterior – nu au dăinuit doar până la căderea regimului comunist din România, ci, din nefericire, ele s-au perpetuat în anumite lucrări, sub o formă sau alta, până în prezent. Deşi prăbuşirea dictaturii ceauşiste în decembrie 1989 a creat premisele necesare investigării pe baze noi, cu adevărat ştiinţifice, a unor teme de cercetare denaturate, ignorate sau interzise înainte de 1989, printre care se înscria şi Pogromul de la Iaşi, totuşi rezultatele obţinute în cercetarea acestui eveniment extrem de controversat din istoria contemporană a României nu au fost pe măsura aşteptărilor. În paralel cu realizările ştiinţifice remarcabile consacrate investigării situaţiei evreilor din România în perioada celui de-al Doilea Război Mondial, în cadrul istoriografiei postdecembriste au fost elaborate, din nefericire, inclusiv lucrări sau studii ce nu au făcut altceva decât să preia şi să reitereze într-o manieră necritică opiniile tendenţioase şi clişeele formulate înainte de 1989 de istoricii oficiali ai regimului comunist. În această din urmă categorie se înscrie, în opinia noastră, inclusiv lucrarea semnată de Dorel Bancoş cu privire la dimensiunile socială şi naţională ale politicii guvernului condus de Ion Antonescu. Astfel, referitor la Pogromul de la Iaşi, istoricul amintit afirmă următoarele:

„După intrarea României în război împotriva Uniunii Sovietice, situaţia evreilor din apropierea teatrului de operaţiuni militare s-a înrăutăţit ca urmare a frecventelor imixtiuni ale trupelor germane în sfera atribuţiilor de ordine internă ale administraţiei româneşti. În aceste condiţii, a fost posibil Pogromul de la Iaşi, din zilele de 28-30 iunie 1941. Sub pretextul că Iaşul se găsea în zona operaţiilor militare, Comandamentul german a preluat controlul asupra trupelor române şi asupra oraşului, substituindu-se autorităţilor civile şi militare române, împiedicate astfel să-şi îndeplinească atribuţiile de păstrare şi apărare a liniştii şi ordinii publice.

Într-o situaţie confuză, generată de producerea unor atacuri împotriva soldaţilor germani, presupus organizate de evreii comunişti, atacuri care nu s-au soldat însă cu victime, trupele germane din Iaşi, sprijinite de elemente legionare, militari sau civili, de soldaţi izolaţi, scăpaţi de sub controlul unităţilor şi care acţionau din proprie iniţiativă, de alte elemente declasate, s-au dedat, în perioada 28-30 iunie 1941, la numeroase abuzuri împotriva evreilor: molestări, maltratări, jafuri şi asasinate. Mii de evrei au fost arestaţi, duşi la Chestura Poliţiei, apoi la gară unde au fost îmbarcaţi în vagoane pentru a fi evacuaţi din oraş, întreaga operaţiune desfăşurându-se de către trupele germane.

Chiar dacă nu puteau stăpâni situaţia, autorităţile româneşti au procedat totuşi la salvarea unui mare număr de evrei prin faptul că au dezarmat şi reţinut soldaţi români răzleţi ce făcuseră arestări de evrei şi care au fost apoi deferiţi Curţii Marţiale. Fiind informat că la Iaşi trupele germane au masacrat un mare număr de evrei, generalul Antonescu a ordonat trimiterea aici a unei forţe suplimentare pentru restabilirea ordinii, s-a deplasat personal, a ordonat o anchetă şi a protestat împotriva abuzurilor germanilor pe lângă generalul Schobert, comandantul Armatei a 11-a germane. Furia exterminatoare a naziştilor s-a soldat la Iaşi, la sfârşitul lunii iunie 1941, cu 3.233 de victime din rândul populaţiei evreieşti” [13].

Chiar şi la o examinare sumară, constatăm că aserţiunile prezentate anterior nu reprezintă altceva decât o reluare fidelă a „opiniilor” formulate de Aurel Kareţki şi Maria Covaci, ceea ce ne scuteşte de comentarii suplimentare.

În aceeaşi categorie, respectiv a lucrărilor care se remarcă prin perpetuarea punctelor de vedere vehiculate în istoriografia anterioară anului 1989, se încadrează, în opinia noastră, inclusiv contribuţia controversatului şi, în acelaşi timp, intens mediatizatului publicist Alex Mihai Stoenescu. Deşi nu se numără printre cercetătorii care neagă total răspunderea regimului antonescian şi personal a mareşalului Ion Antonescu în ceea ce priveşte tratamentul inuman aplicat evreilor din România, admiţând chiar vinovăţia Conducătorului statului în cazul masacrelor înfăptuite de autorităţile române împotriva populaţiei evreieşti din Basarabia, Bucovina de Nord şi Transnistria, totuşi, prin interpretările şi afirmaţiile sale, Alex Mihai Stoenescu tinde în mod vădit să-l disculpe pe mareşalul Ion Antonescu şi să diminueze amploarea Holocaustului evreilor din România în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, acest fapt fiind vizibil inclusiv în cazul prezentării şi analizării Pogromului de la Iaşi. Astfel, în opinia lui Alex Mihai Stoenescu, cauzele principale ale tragicului eveniment din iunie 1941 au fost : 1. prezenţa trupelor germane în Iaşi; 2. acceptul Conducătorului de a ceda Germaniei în iunie 1941 o parte a suveranităţii naţionale.

„Pe acest fond de slăbiciune şi de cedare gravă – afirmă Alex Mihai Stoenescu – , serviciile secrete germane – care însoţeau întotdeauna trupele -, precum şi unităţile organizaţiei Todt au acţionat ca la ele acasă, încălcând prin exces înţelegerea formală dintre părţi şi, implicit, suveranitatea României. Conform doctrinei naziste, evreii din fâşia Armatei a 11-a urmau să fie exterminaţi. Această intenţie s-a suprapus în mod nefericit cu măsurile ordonate de Marele Stat Major român, care vizau deportarea evreilor comunişti sau simpatizanţi din zonele de front, în baza unor raţiuni strict militare. […] Această ultimă intenţie a Marelui Stat Major trebuie luată în calcul ca o măsură reală în favoarea evreilor şi pe fondul dorinţei generalului Antonescu de a-şi păstra autoritatea civilă, în calitate de şef al statului, cedarea unei părţi a suveranităţii pe considerente militare fiind un aspect al amatorismului său politic” [14].

În stadiul actual al cercetărilor, opiniile acreditate de Alex Mihai Stoenescu nu pot fi acceptate ca interpretări ştiinţifice pertinente, întrucât sunt în contradicţie flagrantă cu adevărul istoric, respectiv ignoră cu bună ştiinţă sursele documentare, precum şi studiile elaborate de istoricii consacraţi ai problematicii ce oferă o imagine de ansamblu total diferită în privinţa cauzelor, derulării şi responsabilităţilor legate de acest eveniment tragic. În ceea ce ne priveşte, vom menţiona doar faptul că documentele depistate de noi în arhivele militare şi diplomatice germane infirmă categoric elementele principale ale aserţiunilor vehiculate de Alex Mihai Stoenescu, şi anume responsabilitatea germană a organizării şi realizării pogromului.

La polul opus se situează studiile şi lucrările ce infirmă categoric tezele introduse în circuitul ştiinţific de Aurel Kareţki şi Maria Covaci şi care demonstrează faptul că Pogromul de la Iaşi a fost în principal opera instituţiilor locale şi centrale antonesciene (SSI, Marele Stat Major, Siguranţa Statului etc.), acestea beneficiind de complicitatea şi ajutorul populaţiei locale, respectiv ale unor militari germani cantonaţi sau aflaţi în trecere prin Iaşi [15]. Astfel, într-o monografie remarcabilă consacrată tragicului eveniment, reputatul istoric israelian Jean Ancel a demonstrat într-o manieră extrem de convingătoare – pe baza unei cercetări arhivistice impresionante – că Pogromul de la Iaşi a fost planificat şi executat de autorităţile române, cu complicitatea şi sprijinul armatei germane cantonate în Iaşi, pentru ca ulterior rapoartele întocmite de autorităţile locale şi centrale antonesciene să fie falsificate, responsabilitatea planificării şi executării masacrului fiind atribuită părţii germane. În acest sens, Jean Ancel afirmă fără echivoc, chiar în primul capitol referitor la iniţiatori, planificatori şi executanţi, următoarele :

„Pogromul de la Iaşi a fost executat la ordinul explicit al lui Ion Antonescu, care a dispus evacuarea din oraş a tuturor evreilor şi lichidarea fără milă a oricărui evreu care va deschide focul asupra soldaţilor români şi germani. Secţia a II-a a Marelui Cartier General (MCG) şi Serviciul Special de Informaţii (SSI) au pregătit terenul pentru pogrom şi au furnizat pretextul pentru pedepsirea evreilor din oraş. Unităţi ale Armatei germane, care au fost instalate în Iaşi, i-au ajutat pe români să-şi realizeze fantezia lor antisemită. Planificarea masacrului s-a bazat pe exemplul pogromului de la Dorohoi, din vara anului 1940, şi nu pe pogromurile executate de nazişti în Europa de Răsărit, care abia începuseră (de pildă, pogromul de la Lvov, de la începutul lunii iulie 1941); însă fără prezenţa Armatei germane în România, regimul lui Antonescu nu ar fi îndrăznit să pună la punct un astfel de plan, de asemenea proporţii. Evacuarea evreilor din Iaşi făcea parte din „Planul mare”, care urma să pună capăt prezenţei evreieşti în Moldova, concomitent cu exterminarea fizică a evreilor din Basarabia şi Bucovina, plan cunoscut sub denumirea-cod „Curăţirea terenului”. La 29 iunie, ziua în care urmau să fie evacuaţi toţi evreii din oraş, la Iaşi se aflau 45.000 de evrei. În mai 1942, la recensământul „persoanelor având sânge evreiesc”, în oraş au fost găsiţi 32.364 de evrei. Deci cel puţin 12.000 de evrei au fost masacraţi în timpul pogromului” [16].

În opinia noastră, interpretarea oferită de istoricul israelian cu privire la cauzele, derularea şi responsabilii pentru masacrul din capitala Moldovei este cea mai apropiată de adevărul istoric şi, după cum vom constata, este confirmată, cu mici excepţii, inclusiv de sursele documentare identificate de noi în arhivele diplomatice şi militare germane.

Întrucât desfăşurarea în sine a pogromului este bine cunoscută, în cele ce urmează ne vom focaliza atenţia asupra manierei în care au fost receptate evenimentele de la Iaşi de către autorităţile civile şi militare germane, respectiv poziţia lor faţă de pogrom. Deşi documentele cercetate de noi nu aduc foarte multe elemente noi în ceea ce priveşte organizarea, derularea şi consecinţele evenimentelor de la Iaşi, în măsură să modifice radical imaginea de ansamblu asupra pogromului, totuşi ele ne permit revizuirea unor clişee, opinii preconcepute şi puncte de vedere eronate privind atitudinea serviciilor germane faţă de masacru şi gradul lor de implicare în acesta. Evenimentele din Iaşi au fost receptate în mod diferenţiat de autorităţile militare germane din România şi din Reich. Astfel în cadrul jurnalelor de război ale Grupului de Armate „Sud” [17], Armatei a 11-a germane [18], respectiv jurnalul de război al şefului de Stat Major al Înaltului Comandament al Armatei de Uscat Germane (OKH), generalul-colonel, Franz Halder [19], sunt consemnate doar informaţii lacunare şi contradictorii legate de pogrom. Această constatare ne îndreptăţeşte să apreciem că la nivelul diferitelor eşaloane militare germane nu a existat o opinie unitară şi clară cu privire la cauzele, iniţiatorii şi desfăşurarea pogromului, fapt ce pare să infirme opiniile istoriografice potrivit cărora autorităţile militare germane şi, în speţă, Armata 11-a germană ar fi avut cunoştinţă în prealabil de evenimentele ce aveau să se deruleze la Iaşi. Dacă jurnalele de război la care ne-am referit anterior conţin doar informaţii lacunare, în schimb jurnalul de război al Corpului 30 Armată german, al cărui comandament era încartiruit în Copou, conţine informaţii extrem de preţioase şi detaliate despre masacrul înfăptuit în Iaşi. Datorită importanţei sale, reproducem în totalitate textul însemnării din 29 iunie 1941:

„La trecerea prin Iaşi a trupelor germane se constată că tulburările izbucnite aici în urmă cu două zile au luat treptat o amploare ce nu mai este tolerabilă. Există impresia că şi soldaţii germani se amestecă în împuşcături şi în măsurile de reprimare, ceea ce trebuie împiedicat sub orice formă. Din acest motiv, după convorbirea avută cu comandantul diviziei a 14-a româneşti se iau următoarele decizii:

1. ordin către militarii germani aflaţi în Chestura Poliţiei care – după câte se pare – comit acte de teroare împotriva evreilor, de a înceta imediat aceste acte şi trupa să evacueze chestura;

2. căpitanul Hoffmann – din Statul Major al Corpului de Armată – este numit comandant de garnizoană german. Ocuparea comenduirii garnizoanei de către divizia 198 a fost o măsură total insuficientă. În calitate de comandant de garnizoană fusese destinat un locotenent de la care nu se poate cere să administreze din punct de vedere militar un oraş precum Iaşi;

3. ordin către comandantul batalionului german de pionieri 741, de a mărşălui imediat cu o companie pe străzile principale din oraş pentru a lua măsuri împotriva tuturor actelor de teroare ale militarilor germani, de a îndepărta toţi militarii germani de pe străzi şi a asigura o trecere ordonată prin Iaşi;

4. ordin către comandantul batalionului german de îndrumare a circulaţiei de a aşeza indicatoare la toate intrările în Iaşi cu interdicţia pentru soldaţii răzleţi de a pătrunde în Iaşi;

5. comandantului de garnizoană german îi este subordonat batalionul de luptă, aflat în rezervă, al diviziei 198 infanterie pentru a avea la dispoziţie o unitate cu ajutorul căreia poate asigura liniştea şi ordinea în oraş;

6. ordin către comandantul militar român al oraşului de a însoţi compania de pionieri germană în marşul ei prin Iaşi şi în cadrul acţiunii de evacuare.

Divizia a 13-a infanterie română comunică faptul că a primit de la Ministerul de Interne român ordinul de a restabili ordinea şi liniştea în Iaşi şi că a direcţionat către Iaşi un batalion care a primit însărcinarea de a ocupa cu o companie gara şi cu o altă companie Prefectura Poliţiei.

După părerea comandantului corpului de armată 30 german expedierea către Iaşi a oricăror noi trupe constituie un pericol, deoarece foarte probabil tulburările se vor amplifica. Din acest motiv divizia a 13-a română este rugată de a permite trimiterea către Iaşi a batalionului, totuşi, să nu ocupe gara şi Prefectura Poliţiei şi să ţină trupa unită. În cursul nopţii situaţia se linişteşte în Iaşi. Se solicită din nou pe lângă Armata a 11-a germană instalarea unei comenduiri de garnizoană germane permanente […] [20].

Din această lungă însemnare pot fi desprinse câteva concluzii importante. Documentul citat confirmă implicarea unor militari germani în excesele înfăptuite împotriva populaţiei evreieşti din Iaşi. Dar, aşa cum reiese din conţinutul însemnării, era însă vorba doar de militari răzleţi, şi nu de unităţi. În al doilea rând, documentul citat infirmă categoric aserţiunea referitoare la existenţa unei înţelegeri prealabile între partea germană şi cea română cu privire la pogrom, afirmaţie prezentă în mai multe studii şi lucrări consacrate evenimentelor din Iaşi. În fine, spre deosebire de opiniile vehiculate în cadrul istoriografiei chestiunii, mai ales înainte de 1989, potrivit cărora partea germană a fost direct interesată de exterminarea evreilor prezenţi în Iaşi şi, din acest motiv, nu ar fi întreprins nimic în vederea stopării exceselor, însemnarea la care ne-am referit demonstrează indubitabil faptul că autorităţile germane aflate în Iaşi, în speţă comandamentul Corpului 30 Armată german – şi după cum vom constata inclusiv Consulatul german – au luat măsuri energice pentru a pune capăt atrocităţilor, prin retragerea imediată a militarilor germani răzleţi aflaţi pe străzile oraşului sau în Chestura poliţiei, respectiv pentru a restabili ordinea în colaborare cu autorităţile române.

Versiunea oferită de acest document este confirmată în linii mari şi completată de rapoartele şi relatarea unui martor ocular al evenimentelor consumate la Iaşi, consulul german dr. Fritz Gebhard Schellhorn. În opinia sa, pogromul s-a datorat în principal psihozei antievreieşti create în oraş ca urmare a atacurilor aeriene întreprinse de aviaţia sovietică, a zvonurilor colportate potrivit cărora evreii i-ar fi ajutat pe sovietici şi a provocărilor populaţiei româneşti locale care

„…înzestrată în bună parte cu zvastica nazistă, încerca să-i întărâte pe militarii germani împotriva evreilor cu afirmaţii fără sens rostite într-o germană stâlcită”.

În această atmosferă tensionată, au fost suficiente câteva împuşcături pentru a dezlănţui masacrul. Schellhorn arată că, însoţit de profesorul Franz Babinger, titularul Catedrei de turcologie a Universităţii din Iaşi, a încercat să intervină pe lângă prefectul judeţului, cololenul Dumitru Captaru, şi comandamentul Corpului 30 Armată german în vederea stopării exceselor, însă fără rezultat. Prefectul judeţului „a făcut gesturi disperate şi şi-a arătat neputinţa de a pune capăt violenţei”, în timp ce colonelul german Probst (sau Propst), din comandamentul Corpului 30 Armată german a regretat cele întâmplate

„…declarând totodată faptul că Comandamentul Corpului de Armată a emis dispoziţii stricte de neamestec în chestiunea evreiască, ce reprezintă o problemă internă românească. Este însă de înţeles că, din partea trupelor germane, s-ar fi acţionat fără menajamente”.

Constatând neputinţa autorităţilor române şi germane, Schellhorn şi Babinger au încercat pe cont propriu să ajute evreii din Iaşi, ceea ce în unele cazuri au reuşit. Referitor la evacuarea evreilor, Schellhorn relevă faptul că decizia evacuării a fost luată de autorităţile centrale din Bucureşti, iar îmbarcarea evreilor în „trenurile morţii” a fost efectuată în principal de trupele române, operaţiunea decurgând într-o manieră extrem de „brutală”:

„La îmbarcarea şi expedierea evreilor – relevă Schellhorn – s-au petrecut scene înfiorătoare; de la prezentarea detaliată a acestora eu doresc să mă abţin. Din primul tren, în care 2.066 evrei au fost înghesuiţi în 20 de vagoane, au fost descărcate încă în staţia de cale ferată Podu Iloaiei – aflată la 18 km distanţă de Iaşi – peste 1.000 de morţi, ce au zăcut iniţial în grămezi în faţa vagoanelor şi au fost înmormântaţi în cursul zilei următoare. Până la data de 5 iulie, numărul morţilor a crescut la 1.290; 776 erau încă în viaţă şi au fost cazaţi la familiile evreieşti din localitate. După toate probabilităţile, doar prin prezenţa unei brutării de campanie germană a fost prevenită acolo o baie de sânge. Al doilea tren, având destinaţia Târgu-Frumos, cu 37 vagoane şi 2.357 evrei, a înregistrat după ajungerea sa la destinaţie 656 de morţi. Potrivit comunicării primarului din Târgu-Frumos, în cursul continuării călătoriei spre Roman au mai murit de asemenea câteva sute; ei au fost descărcaţi pe parcurs şi înmormântaţi în localităţi mai mici. Supravieţuitorii au ajuns la Roman după o călătorie ce a durat 4 zile, unde, în conformitate cu mărturiile ofiţerilor germani martori oculari, evreii, în mare parte dezbrăcaţi – hainele le fuseseră deja furate -, au fost mânaţi în curtea unei fabrici de zahăr pentru a aştepta transportarea lor mai departe spre Călăraşi. După câte se afirmă, în tot acest timp ei nu ar fi primit apă şi hrană. Ofiţerii germani sunt convinşi că probabil niciunul dintre aceşti oameni nu va scăpa cu viaţă, fie şi numai pentru a înlătura martorii acestor orori. Din partea medicilor sunt indicate drept cauze ale morţii, pentru o mică parte, asfixierea, iar pentru majoritatea victimelor leziunile interne şi externe grave. Ofiţerii germani, cu care eu am discutat despre cele petrecute, şi-au exprimat la unison oroarea privind evenimentele la care au fost nevoiţi să asiste” [21].

De asemenea, consulul german Schellhorn a ţinut să adopte o atitudine tranşantă împotriva aserţiunilor autorităţilor române, ce au început chiar din timpul pogromului, menite să arunce responsabilitatea pentru cele întâmplate asupra părţii germane, o tendinţă ce avea să se accentueze în timpul regimului antonescian şi să se manifeste pregnant în perioada postbelică:

„Trebuie respinsă cu toată asprimea încercarea de a se atribui Wehrmachtului responsabilitatea pentru evenimentele petrecute, aşa cum s-a încercat acest fapt chiar din partea oficialităţilor române. Pe baza unei informări desigur false, prefectul, colonelul Dumitru Captaru, i-a făcut responsabili faţă de mine – în jurul orei 23,50 a zilei de 30 iunie – pe militarii germani pentru expedierea trenului plecat spre Podu Iloaiei şi m-a rugat în legătură cu aceasta să acţionez astfel încât autoritatea executivă să revină din nou în totalitate în mâinile românilor. Eu aud tot mereu, chiar şi de la militarii germani, că din partea ofiţerilor şi trupei române se susţine faptul că acţiunea împotriva evreilor a fost cerută de militarii germani. Îmi permit să fac referire în acest sens la raportul meu J. nr. 271 cu privire la stenodactilograful maltratat Schmidt. Este de la sine înţeles faptul că în noaptea de 28 spre 29 iunie soldaţii germani s-au apărat; împărţirea în ziua următoare a oraşului într-un sector german şi unul românesc a atras după sine inclusiv participarea militarilor germani la ridicarea şi transportarea evreilor la secţiile de poliţie, odată ce ordinul de evacuare a evreilor fusese emis. Totuşi, potrivit comunicării şefului comenduirii germane a staţiei de cale ferată, căpitanul Fischer, expedierea trenurilor a fost organizată exclusiv de români. Din nefericire, în aceste zile critice s-a ajuns însă şi la excese împotriva evreilor din partea militarilor germani. Cu toate acestea este vorba de cazuri individuale, ceea ce nu îndreptăţeşte – în niciun caz şi sub nicio formă – încercarea de a culpabiliza Wehrmachtul german pentru incidente” [22].

În ceea ce priveşte numărul victimelor, cifrele oferite de sursele arhivistice germane diferă. În cadrul telegramei expediate de ministrul plenipotenţiar Manfred von Killinger la 1 septembrie 1941 este indicată cifra de 4.000 de evrei asasinaţi [23]. În rapoartele sale înaintate Berlinului în iulie 1941, consulul german Schellhorn indică de asemenea cifra de 4.000 [24], pentru ca în însemnările sale redactate în 1961 să estimeze numărul victimelor la 4.000-5.000 [25].

Chiar dacă în rapoartele şi relatarea consulului german Fritz Gebhard Schellhorn există anumite inadvertenţe, pe ansamblu, informaţiile oferite sunt veridice. Coroborate cu documentele emise de autorităţile militare germane – la care ne-am referit pe larg anterior -, ele demonstrează în mod convingător faptul că responsabilitatea în privinţa planificării şi transpunerii în practică a pogromului revine în totalitate autorităţilor locale şi centrale antonesciene. Aşa cum s-a afirmat deja în cadrul literaturii de specialitate consacrate acestui eveniment tragic, trupele germane aflate în Iaşi s-au implicat în atrocităţi. Documentele la care ne-am referit demonstrează însă că această implicare a fost minimă, fiind vorba în esenţă de militari răzleţi, şi nu de o implicare planificată şi convenită anterior cu partea română. Mai mult, sursele arhivistice germane indică faptul că, departe de a favoriza excesele, comandamentele germane, dar şi Consulatul din Iaşi au intervenit energic pe lângă autorităţile române în vederea stopării exceselor, fiind interesate în cel mai înalt grad în restabilirea cât mai grabnică a ordinii şi liniştii în oraş. Reacţia nici nu putea fi de altă natură, dat fiind interesul părţii germane ca mobilizarea trupelor sale să se desfăşoare în condiţii propice şi să nu fie perturbată de evenimente nedorite, aidoma celor petrecute în Iaşi. În fine, cazul pogromului derulat în capitala Moldovei demonstrează – dacă mai era nevoie – că pentru investigarea situaţiei României în cel de-a Doilea Război Mondial, în general, şi a politicii antisemite promovate de regimul antonescian, în special, cercetarea unor surse documentare pe nedrept ignorate de istoriografia română, precum arhivele politice, diplomatice şi militare germane, reprezintă o necesitate absolută.

ANEXE

Documentul nr. 1

Jurnalul de război al Corpului 30 Armată german, din 22.6-30.6.1941. Însemnarea din 29.06.1941

[…] La trecerea prin Iaşi a trupelor germane se constată că tulburările izbucnite aici în urmă cu două zile au luat treptat o amploare ce nu mai este tolerabilă. Există impresia că şi soldaţii germani se amestecă în împuşcături şi în măsurile de reprimare, ceea ce trebuie împiedicat sub orice formă. Din acest motiv, după convorbirea avută cu comandantul diviziei a 14-a româneşti se iau următoarele decizii:

1. ordin către militarii germani aflaţi în Chestura Poliţiei care – după câte se pare – comit acte de teroare împotriva evreilor, de a înceta imediat aceste acte şi trupa să evacueze chestura;

2. căpitanul Hoffmann – din Statul Major al Corpului de Armată – este numit comandant de garnizoană german. Ocuparea comenduirii garnizoanei de către divizia 198 a fost o măsură total insuficientă. În calitate de comandant de garnizoană fusese destinat un locotenent de la care nu se poate cere să administreze din punct de vedere militar un oraş precum Iaşi;

3. ordin către comandantul batalionului german de pionieri 741, de a mărşălui imediat cu o companie pe străzile principale din oraş pentru a lua măsuri împotriva tuturor actelor de teroare ale militarilor germani, de a îndepărta toţi militarii germani de pe străzi şi a asigura o trecere ordonată prin Iaşi;

4. ordin către comandantul batalionului german de îndrumare a circulaţiei de a aşeza indicatoare la toate intrările în Iaşi cu interdicţia pentru soldaţii răzleţi de a pătrunde în Iaşi;

5. comandantului de garnizoană german îi este subordonat batalionul de luptă, aflat în rezervă, al diviziei 198 infanterie pentru a avea la dispoziţie o unitate cu ajutorul căreia poate asigura liniştea şi ordinea în oraş;

6. ordin către comandantul militar român al oraşului de a însoţi compania de pionieri germană în marşul ei prin Iaşi şi în cadrul acţiunii de evacuare.

Divizia a 13-a infanterie română comunică faptul că a primit de la Ministerul de Interne român ordinul de a restabili ordinea şi liniştea în Iaşi şi că a direcţionat către Iaşi un batalion care a primit însărcinarea de a ocupa cu o companie gara şi cu o altă companie Prefectura Poliţiei.

După părerea comandantului corpului de armată 30 german expedierea către Iaşi a oricăror noi trupe constituie un pericol, deoarece foarte probabil tulburările se vor amplifica. Din acest motiv divizia a 13-a română este rugată de a permite trimiterea către Iaşi a batalionului, totuşi, să nu ocupe gara şi Prefectura Poliţiei şi să ţină trupa unită.

În cursul nopţii situaţia se linişteşte în Iaşi. Se solicită din nou pe lângă Armata a 11-a germană instalarea unei comenduiri de garnizoană germane permanente […]

BMF, RH 24-30 – Generalkommando 30 Armeekorps -/38

Documentul nr. 2

Iaşi. Din decembrie 1940 până în noiembrie 1941

[…] Întrucât ne aşteptam la atacuri aeriene, chiar şi la lovituri directe din partea aviaţiei sovietice, evacuasem personalul consulatului împreună cu femeile şi copiii în spatele frontului, oprind lângă mine doar pe translatorul Knittel şi o stenodactilografă. Slabelor atacuri aeriene sovietice i-au urmat în ultimele zile ale lunii iunie unul foarte puternic căruia i-au căzut victimă – conform datelor oferite de partea română – aproape 1.000 de oameni. În opinia mea, acest număr era exagerat, îndeosebi numărul morţilor români nu era foarte ridicat. În schimb, trupele germane cantonate în Iaşi au avut pierderi considerabile, întrucât loviturile directe au căzut într-un parc de vagoane aflat în apropierea gării, provocând explozii şi incendii. Împreună cu prietenul meu, prof. dr. Babinger, ce emigrase şi era titularul catedrei de turcologie în cadrul Universităţii din Iaşi, am vizitat scena celor întâmplate; soldaţii germani erau preocupaţi tocmai de îndepărtarea camarazilor morţi. Totodată am constatat că românii, majoritatea înzestraţi cu zvastica cuzistă, încercau să instige soldaţii germani împotriva evreilor, prin intermediul unor afirmaţii fără sens rostite într-o limbă germană stâlcită. Pe drumul de întoarcere către consulat ne-am întâlnit pe străzi cu mulţimi agitate. Circulau zvonuri tendenţioase; atacurile aeriene ar fi fost conduse de către evrei transfugi aflaţi la bordul avioanelor, alţi evrei s-ar fi ascuns în sinagogi şi în alte clădiri, pentru a-i aştepta acolo pe ruşi. La scurt timp s-au auzit primele împuşcături, pogromul începuse. În curând împuşcăturile s-au înteţit, atingând în cursul nopţii punctul culminant. În primele ore ale zilei următoare m-am îndreptat spre prefectură, unde domnea o dezordine de nedescris. Arătând că trupele germane se află în plin marş şi că pogromul provoacă grave perturbări, i-am solicitat prefectului să ia imediat măsuri pentru a pune capăt pogromului. El a făcut gesturi disperate şi a regretat neputinţa sa de a pune capăt exceselor. În realitate, chiar la scurt timp după începerea pogromului, poliţia – precum în majoritatea pogromurilor româneşti – a făcut cauză comună cu plebea asasină. Din această parte nu se putea aştepta niciun fel de ajutor. O incursiune pe străzile oraşului a oferit un tablou şocant, ele erau presărate cu evrei morţi, în parte stivuiţi în dezordine pe trotuare. Am căzut de acord cu profesorul Babinger de a vizita Comandamentul Corpului de Armată Salmuth, aflat în Copou, pentru a cere ajutor de acolo. Generalul Salmuth era plecat, iar noi am fost primiţi de către un colonel Probst, primul ofiţer de stat major dacă bine îmi amintesc, căruia – sprijinit de profesorul Babinger – i-am expus într-o manieră energică situaţia reală şi i-am solicitat ajutorul în vederea restabilirii ordinii. Colonelul Probst regreta cele întâmplate, a declarat însă că nu poate întreprinde nimic, întrucât „s-a pierdut controlul asupra trupelor germane ce mărşăluiau în Iaşi”. După ce au eşuat toate eforturile noastre de a obţine ajutorul autorităţilor române sau germane în vederea încheierii pogromului, nu ne-a mai rămas altceva decât să încercăm să ajutăm personal, ceea ce ne-a şi reuşit în anumite cazuri. Pogromul slăbise în intensitate şi în ziua următoare a sosit de la Bucureşti directiva de a transporta toţi evreii din Iaşi în spatele frontului. Autorităţile administrative româneşti au împărţit oraşul în două sectoare; într-un sector evacuarea evreilor urma să fie înfăptuită de unităţi militare româneşti, în celălalt sector de către unităţi germane, al căror ajutor fusese solicitat în acest scop. Executarea acestei directive era practic imposibilă, puţinele linii de cale ferată erau suprasolicitate de transporturile de trupe; în direcţia opusă urmau să fie transportaţi zeci de mii de evrei. În cele din urmă au putut să plece doar două transporturi cu aproximativ 4.000 de evrei, după aceea măsura a fost revocată. Din câte am putut afla, trupele germane nu au fost implicate în îmbarcarea evreilor în trenuri, ea a fost înfăptuită de români şi s-a desfăşurat cu o deosebită brutalitate. Aşa cum era de aşteptat, evreii nu au putut fi debarcaţi în localităţile prevăzute, cu toate că eu luasem legătura în acest scop cu un comandant de garnizoană german, şi au fost deplasaţi în arşiţa dogorâtoare, dintr-un loc în altul, zile în şir. Când, totuşi, la Podu Iloaiei vagoanele închise ermetic ale unuia din cele două trenuri au fost în cele din urmă deschise în vederea debarcării evreilor, s-a înfăţişat un tablou groaznic; aproximativ jumătate dintre cei aflaţi în vagoane – după cum am fost informat – erau morţi; asfixiaţi, striviţi, deshidrataţi. Cadavrele, ce zăceau în grămezi în faţa vagoanelor, au trebuit să fie îndepărtate şi înmormântate de către evreii ce locuiau în satul Podu Iloaiei, iar supravieţuitorii au fost cazaţi într-un lagăr înfiinţat provizoriu în această localitate. Am fost de câteva ori împreună cu profesorul Babinger la Podu Iloaiei, pentru a mă convinge personal de veridicitatea zvonurilor ce circulau în Iaşi şi de a ajuta în limita posibilităţilor. Ceea ce am aflat de la supravieţuitori izolaţi era chiar mai groaznic, comparativ cu cele auzite în Iaşi. Am ajutat pe cât am putut de bine, unora dintre evrei le-am obţinut libertatea. După câteva luni, evreii au primit permisiunea de a se reîntoarce în Iaşi. Al doilea tren a ajuns în cele din urmă într-o localitate din Basarabia, unde a şi rămas; numărul morţilor din acest tren nu ar fi fost aşa de mare.

Câţi oameni au căzut victimă Pogromului din Iaşi, nu se va putea stabili cu certitudine niciodată. Comunicatul oficial din Bucureşti s-a referit la aproximativ 500 de morţi. Domnul Jitzhak Kom a susţinut în cadrul unei comemorări ce a avut loc cu câteva zile înainte în Tel Aviv că numărul evreilor morţi în cadrul Pogromului din Iaşi ar fi fost de 11.000 (Frankfurter Allgemeine din 21 iunie 1961). Ambele cifre sunt, fără îndoială, false. Guvernul român, ţinând seama de reacţia în străinătate faţă de pogrom, avusese un interes pe deplin inteligibil de a susţine un număr cât se poate de scăzut al victimelor pogromului şi, în orice caz, în cadrul estimării sale nu a luat în considerare numărul celor morţi în trenuri. Mie îmi este inexplicabil cum a ajuns domnul Kom la această concluzie. În orice caz, cea mai mare cifră a victimelor pomenită la vremea respectivă a fost de 7.000 ; însă ea era considerată de toţi experţii drept mult exagerată. Adevărul ar putea să fie între 4.000-5.000 de morţi, în Iaşi şi în trenuri. Pogromul a fost provocat de români, iniţial de cuzişti şi plebea străzilor, ulterior inclusiv poliţia şi militarii s-au implicat în asasinate. Era imaginea obişnuită a pogromurilor din est, de care, chiar în perioada premergătoare, oraşul Iaşi nu a dus lipsă. Nu sunt în situaţia să afirm cu certitudine, dacă şi în ce măsură au fost implicate unităţi germane în pogrom. Este cert că, aşa cum am remarcat anterior, trupele germane au fost implicate în evacuarea evreilor. Pentru transportul evreilor au fost utilizate, printre altele, inclusiv vagoane aparţinând căilor ferate ale Reichului, ce staţionau goale în gara din Iaşi. Aceste fapte au fost ulterior folosite de partea română în scopul transmiterii responsabilităţii pentru evenimentele groaznice din Iaşi asupra trupelor germane, ceea ce, fără nicio îndoială, este fals. Pogromul din Iaşi şi gravele excese comise de trupele române împotriva evreilor din Basarabia au avut ca rezultat intervenţiile americanilor pe lângă guvernul român. Rapoartelor înaintate de mine cu privire la Pogromul din Iaşi am anexat câteva fotografii referitoare la descărcarea în localitatea Podu Iloaiei a evreilor morţi din trenuri, fotografii pe care le-a obţinut cu mare greutate translatorul Knittel. Aceste fotografii împreună cu altele au ajuns în posesia legaţiei americane din Bucureşti şi de acolo au fost direcţionate către presa puterilor vestice, unde au fost folosite în mod corespunzător din punct de vedere propagandistic. […]

Însemnări referitoare la evenimentele petrecute în cursul activităţii mele în calitate de conducător al consulatului german din Cernăuţi, din Iaşi, din nou în Cernăuţi, şi în fruntea departamentului consular din cadrul Legaţiei germane din Bucureşti, mai 1934-august 1944.

Tübingen, 30. iunie 1961 ss. dr. Fritz Gebhard Schellhorn consul general în retragere

fol. 50-53

Documentul nr. 3

Consulatul German Iaşi, 9 iulie 1941.

G.J. nr. 42

Referitor: Evenimentele din Iaşi în perioada 28.VI-3.VII a.c.

5 Copii Secret!

2 Anexe

În timp ce oraşul Iaşi a fost doar într-o măsură redusă afectat de suferinţele cauzate de ostilităţi – cu excepţia unui atac aerian, ce-i drept violent – în noaptea de 28 spre 29 s-au petrecut evenimente în urma cărora 3-4.000 de evrei şi-au pierdut viaţa. Încă în seara zilei de 28 s-au auzit focuri de armă răzleţe în diferite locuri ale oraşului; după lăsarea întunericului focurile de armă s-au înteţit; inclusiv mitralierele au intrat în scurt timp în acţiune. În cursul nopţii întregul oraş a răsunat de un veritabil vuiet de luptă, au fost aruncate inclusiv multe grenade de mână. Spre dimineaţă situaţia a devenit ceva mai calmă; totuşi, până în după-masa zilei de 29 şi în noaptea spre 30 iunie s-au tras mii de focuri de armă. Între timp evreii au fost atacaţi şi împuşcaţi în masă; corpurile lor, printre care multe femei şi mulţi copii, zăceau în grămezi în numeroase locuri din oraş. Împuşcăturile au continuat – numărul lor reducându-se treptat – până în data de 2 iulie; numărul total al celor care şi-au pierdut viaţa în acest fel ar putea să se situeze între 500 şi 800; momentan nu pot fi obţinute date exacte în această privinţă. Concomitent cu împuşcarea evreilor au început şi jafurile, ce au luat o proporţie neobişnuită şi au durat zile în şir. În primele zile nu a fost vorba defel de o acţiune planificată; grupuri de dimensiuni reduse, majoritatea formate la întâmplare şi conduse adesea de civili, acţionau independent, spărgeau casele, asasinau evreii şi jefuiau locuinţele. Nopţile întunecate au favorizat aceste metode. Generalul Stavrescu a emis în cursul zilei de 29 iunie ordinul funest de evacuare a populaţiei evreieşti a oraşului. La o reflecţie mai pătrunzătoare, el ar fi trebuit să-şi dea seama că, într-un moment în care puternice unităţi germane şi române se aflau în plină desfăşurare împotriva inamicului, îndepărtarea într-o direcţie opusă a 50.000 de oameni era absolut imposibilă. Astfel că ordinul a fost revocat chiar a doua zi, după ce au fost expediate – aşa cum mi s-a comunicat – 2 trenuri cu 4.423 evrei. La îmbarcarea şi expedierea evreilor s-au petrecut scene înfiorătoare; de la prezentarea detaliată a acestora eu doresc să mă abţin. Din primul tren, în care 2.066 evrei au fost înghesuiţi în 20 de vagoane, au fost descărcate încă în staţia de cale ferată Podu Iloaiei – aflată la 18 km distanţă de Iaşi – peste 1.000 de morţi, ce au zăcut iniţial în grămezi în faţa vagoanelor şi au fost înmormântaţi în cursul zilei următoare. Până la data de 5 iulie, numărul morţilor a crescut la 1.290; 776 erau încă în viaţă şi au fost cazaţi la familiile evreieşti din localitate. După toate probabilităţile, doar prin prezenţa unei brutării de campanie germană a fost prevenită acolo o baie de sânge. Al doilea tren, având destinaţia Târgu-Frumos, cu 37 vagoane şi 2.357 evrei a înregistrat după ajungerea sa la destinaţie 656 de morţi. Potrivit comunicării primarului din Târgu-Frumos, în cursul continuării călătoriei spre Roman au mai murit de asemenea câteva sute; ei au fost descărcaţi pe parcurs şi înmormântaţi în localităţi mai mici. Supravieţuitorii au ajuns la Roman după o călătorie ce a durat 4 zile, unde, în conformitate cu mărturiile ofiţerilor germani martori oculari, aceştia în mare parte dezbrăcaţi – hainele le fuseseră deja furate – au fost mânaţi în curtea unei fabrici de zahăr pentru a aştepta transportarea lor mai departe spre Călăraşi. După câte se afirmă, în tot acest timp ei nu ar fi primit apă şi hrană. Ofiţerii germani sunt convinşi că probabil niciunul dintre aceşti oameni nu va scăpa cu viaţă, fie şi numai pentru a înlătura martorii acestor orori. Din partea medicilor sunt indicate drept cauze ale morţii; pentru o mică parte asfixierea, iar pentru majoritatea victimelor leziunile interne şi externe grave. Ofiţerii germani, cu care eu am discutat despre cele petrecute, şi-au exprimat la unison oroarea privind evenimentele la care au fost nevoiţi să asiste.

Momentan nu este şi probabil că nici pe viitor nu va fi vreodată posibilă obţinerea unei imagini exacte privind cauzele reale ale evenimentelor. Din partea oficialităţilor române mi s-a declarat în mod repetat – ultima dată ieri 8 iulie de către prefectul poliţiei, colonelul Pop – că nu au fost găsite arme la nicio percheziţie efectuată în case. Potrivit comunicărilor făcute mie de ofiţeri germani, este totuşi o certitudine faptul că au putut fi înfăţişaţi şi executaţi comunişti, ce trăseseră din case şi pe stradă cu pistoale şi mitraliere asupra militarilor germani. Cu toate acestea, nu poate fi vorba despre o revoltă comunistă veritabilă; nicăieri în oraş nu s-a ajuns la lupte de stradă propriu-zise. Eu am convingerea, ce este confirmată de numeroase comunicări primite de mine, că a fost vorba în esenţă de instigări ale unor elemente dubioase, elemente ce au provocat pogromul şi care totodată doreau să jefuiască. Anumite cercuri fac o comparaţie cu evenimentele din ianuarie, dar legionarii cinstiţi nu au avut cu siguranţă niciun rol în aceste provocări şi nici nu s-au înregistrat arestări printre ei. Mult mai plauzibile sunt instigările unor complici, în special ale cuziştilor sau ale unor elemente care se prezentau ca atare. Este foarte ciudat faptul că, în zilele premergătoare evenimentelor, au fost văzuţi indivizi suspecţi cu însemne ce semănau foarte mult cu însemnele partidului naţional-socialist şi care chestionaţi în această privinţă au declarat că acela era însemnul partidului cuzist. Profesorul Cuza, care de câteva zile a revenit în Iaşi, a contestat însă categoric acest fapt.

Trebuie respinsă cu toată asprimea încercarea de a se atribui Wehrmachtului responsabilitatea pentru evenimentele petrecute, aşa cum s-a încercat acest fapt chiar din partea oficialităţilor române. Pe baza unei informări desigur false, prefectul, colonelul Dumitru Captaru, i-a făcut responsabili faţă de mine – în jurul orei 23.50 a zilei de 30 iunie – pe militarii germani pentru expedierea trenului plecat spre Podu Iloaiei şi m-a rugat în legătură cu aceasta să acţionez astfel încât autoritatea executivă să revină din nou în totalitate în mâinile românilor. Eu aud tot mereu, chiar şi de la militarii germani, că din partea ofiţerilor şi trupei române se susţine faptul că acţiunea împotriva evreilor a fost cerută de militarii germani. Îmi permit să fac referire în acest sens la raportul meu J. nr. 271 cu privire la stenodactilograful maltratat Schmidt. Este de la sine înţeles faptul că în noaptea de 28 spre 29 iunie soldaţii germani s-au apărat; împărţirea în ziua următoare a oraşului într-un sector german şi unul românesc a atras după sine inclusiv participarea militarilor germani la ridicarea şi transportarea evreilor la secţiile de poliţie, odată ce ordinul de evacuare a evreilor fusese emis. Totuşi, potrivit comunicării şefului comenduirii germane a staţiei de cale ferată, căpitanul Fischer, expedierea trenurilor a fost organizată exclusiv de români. Din nefericire, în aceste zile critice s-a ajuns însă şi la excese împotriva evreilor din partea militarilor germani. Cu toate acestea este vorba de cazuri individuale, ceea ce nu îndreptăţeşte – în niciun caz şi sub nicio formă – încercarea de a culpabiliza Wehrmachtul german pentru incidente.

Ceea ce s-a petrecut în aceste zile aruncă o imagine întunecată asupra naturii poporului român. La comiterea jafurilor şi a exceselor sângeroase au participat mai cu seamă militari, dar şi jandarmerie, poliţişti şi numeroşi civili. Mita se ridică la multe milioane; asupra unor militari simpli au fost găsite sume de mii de lei, bijuterii şi alte asemenea valori. În cursul primelor violenţe au fost asasinaţi doar câţiva dintre evreii intelectuali şi cei înstăriţi, în rândurile cărora trebuie căutaţi adevăraţii agenţi ai comunismului; cei mai mulţi au reuşit să-şi răscumpere libertatea. Chiar şi cărţile lor de identitate conţineau de obicei un anumit număr de bancnote; unii au fost adesea arestaţi şi eliberaţi abia după plata unor sume corespunzătoare. Astfel că evreii evacuaţi aparţin aproape în exclusivitate păturilor sociale sărace, care cel mai probabil nu au fost implicaţi în schimbul de focuri. Chiar şi prefectul Captaru a menţionat în scrisoarea adresată primarului din Târgu-Frumos în chestiunea trenului expediat acolo, că este vorba de evacuaţi împotriva cărora nu ar exista nimic compromiţător.

Aşa cum am raportat deja telegrafic, în cursul zilelor critice eu nu am putut constata prezenţa jurnaliştilor străini în Iaşi. Întrucât evenimentele derulate la Podu Iloaiei au fost între timp fotografiate şi de cealaltă parte, iar copiile au fost răspândite aici, trebuie să ne aşteptăm ca mai devreme sau mai târziu acestea să ajungă în posesia propagandei inamice. Ambele trenuri aveau în compunere inclusiv multe vagoane aparţinând căilor ferate ale Reichului; comandantul german al gării a declarat în legătură cu aceasta că, în caz de necesitate, administraţia românească a căilor ferate poate apela la utilizarea vagoanelor germane.

Anexez, spre luare la cunoştinţă confidenţială, copii ale unor rapoarte provenite de la autorităţile militare cu care eu am colaborat strâns, respectiv câteva fotografii din Podu Iloaiei ale aceloraşi autorităţi.

ss. Schellhorn (Schellhorn)

Către Legaţia Germană Bucureşti

PAAAB, Deutsches Konsulat Czernowitz, Paket 4, Po 1, Bd. 2, Politische Lage 1931-1943, nenumerotat

NOTE:

1. Cf. Gerald Reitlinger, La soluzione finale. Il tentativo di sterminio degli Ebrei d’Europa. 1939-1945, traducere de Quirino Maffi, Il Saggiatore, Milano, 1962, p. 485.

2. Aurel Kareţki, Maria Covaci, Zile însângerate la Iaşi (28-30 iunie 1941), prefaţă de Nicolae Minei, Editura Politică, Bucureşti, 1978.

3. Ibidem, pp. 21-22.

4. Ibidem, p. 27.

5. Ibidem, p. 43.

6. Ibidem, p. 45.

7. Vezi in acest sens Helmut Krausnick, Hans-Heinrich Wilhelm, Die Truppe des Weltanschauungskrieges. Die Einsatzgruppen der Sicherheitspolizei und des SD 1938-1942, Deutsche Verlags-Anstalt, Stuttgart, 1981, p. 195; Ralf Ogorreck, Die Einsatzgruppen und die „Genesis der Endlösung”, Metropol, Berlin, 1996, p. 151 ; Andrej Angrick, Besatzungspolitik und Massenmord. Die Einsatzgruupe D in der südlichen Sowjetunion 1941-1943, Hamburger Edition, Hamburg, 2003, p. 139.

8. Aurel Karețki, Maria Covaci, op.cit., pp. 68-69

9. Ibidem, p. 66.

10. Ibidem, pp. 102-103.

11. Ibidem, pp. 104-105.

12. Aurică Simion, Preliminarii politico-diplomatice ale insurecţiei române din august 1944, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1979, p. 132.

13. Dorel Bancoş, Social şi naţional în politica guvernului Ion Antonescu, Editura Eminescu, Bucureşti, 2000, pp. 159-160.

14. Alex Mihai Stoenescu, Armata, Mareşalul şi Evreii. Cazurile Dorohoi, Bucureşti, Iaşi, Odessa, Editura Rao, Bucureşti, 1998, pp. 227-228.

15. Vezi în acest sens îndeosebi Jean Ancel, „The Jassy Sindrome”, în Romanian Jewish Studies, nr. 1 (1987), pp. 33-49 ; nr. 2 (1987), pp. 35-52 ; Idem, „The Jassy Pogrom – June 29, 1941”, în Mariana Hausleitner, Brigitte Mihok, Juliane Wetzel (ed.), Rumanien und der Holocaust. Zu den Massenverbrechen in Transnistrien 1941-1944, Metropol, Berlin, 2001, pp. 53-67; Idem, Contribuţii la Istoria României. Problema evreiască, vol. II, partea a II-a, 1933-1944, Editura Hasefer, Bucureşti, 2003, pp. 83-124; Idem, Preludiu la asasinat. Pogromul de la Iaşi, 29 iunie 1941, Editura Polirom, Iaşi, 2005, passim ; Radu Florian, „The Jassy Massacre of June 29-30. 1941 : An Early Act of Genocide Against the Jews”, în Randolph L. Braham (ed.), The Destruction of Romanian and Ukrainian Jews During the Antonescu Era, Columbia University Press, New York, 1997, pp., 63-85; Radu Ioanid, Holocaustul în România. Distrugerea evreilor şi romilor sub regimul Antonescu 1940-1944, ed. a II-a revăzută şi adăugită, Editura Hasefer, Bucureşti, 2006, pp. 99-137.

16. Jean Ancel, Preludiu la asasinat, ed. cit., p. 15.

17. „La Iaşi, din motive încă necunoscute, au izbucnit tulburări, a căror reprimare a fost deja iniţiată în colaborare cu autorităţile româneşti”, cf. Bundesarchiv-Militärarchiv Freiburg im Breisgau, RH 19-I – Heeresgruppe „Süd”/76, fol. 417. Tagesmeldung vom 29.06.1941. (În continuare se va cita BMF.)

18. „Biroul Abwehrului din România comunică faptul că s-a tras din case asupra trupelor germane aflate în marş prin Iaşi. În cazul împuşcăturilor este vorba de comunişti înarmaţi de către ruşi.” Cf. BMF, RH 20-11 – Armeeoberkommando 11 – / 517. Kriegstagebuch der Abteilung I c/A.O. im AOK 11. Eintragung vom 29.06.1941.

19. „În România şi în unele localităţi din zona de concentrare au izbucnit tulburări locale (Legiunea ?)”. Cf. Generaloberst Franz Halder, Kriegstagebuch, vol. III, Der Russlandfeldzug bis zum Marsch auf Stalingrad (22.6.1941-24.9.1942), ed. rev., Hans-Adolf Jacobsen, Kohlhammer, Stuttgart, 1964, p. 31. Eintragung vom 01.07.1941.

20. Vezi Documentul nr. 1 din „Anexă”.

21. Politisches Archiv des Auswärtigen Amtes Berlin, Bestand Deutsches Konsulat Czernowitz, Paket
4, Po 1, Bd. 2, Politische Lage 1931-1943, nenumerotat. Bericht G.J. nr. 42 des deutschen Konsulats aus Jassy vom 09.07.1941, betreffend Ereignisse in Jassy vom 28.06-03.07.1941 (În continuare : PAAAB); Aufzeichnung über die Ereignisse während meiner Tätigkeit als Leiter des Deutschen Konsulats in Czernowitz, in Jassy, wieder in Czernowitz und der Konsularabteilung der Gesandtschaft in Bukarest, mai 1934-august 1944, gez. Fritz Gebhard Schellhorn, pp. 50-53. Doresc să mulţumesc pe această cale domnului Bernd Borchardt de la Ambasada germană din Bucureşti, pentru amabilitatea domniei sale de a-mi semnala şi pune la dispoziţie în 2001 aceste însemnări.

22. PAAAB, Deutsches Konsulat Czernowitz, Paket 4, Po 1, Bd. 2, Politische Lage 1931-1943, nenumerotat. Bericht G.J. nr. 42 des deutschen Konsulats aus Jassy vom 09.07.1941.

23. PAAAB, R 100883, Inland II Geheim, Band 202, Judenfrage in Rumänien 1941-1944, D II 1834 g. E. 478119-478120. Telegramm ohne Nummer der deutschen Gesandtschaft in Bukarest vom 01.09.1941, gez. Killinger.

24. Vezi n. 1.

25. Aufzeichnung über die Ereignisse während meiner Tätigkeit als Leiter des Deutschen Konsulats in Czernowitz, in Jassy, wieder in Czernowitz und der Konsularabteilung der Gesandtschaft in Bukarest, mai 1934-august 1944, gez. Fritz Gebhard Schellhorn, p. 53

Ottmar Traşcă (Institutul de Istorie „G. Bariţ” din Cluj-Napoca, România)
Sursă: Pogromul de la Iași (28-30 iunie 1941) –prologul Holocaustului din România, Iași, 2006.

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s