VIOLENŢA ÎN BULGARIA SUB STĂPÂNIREA OTOMANĂ – FACTOR AL IMIGRĂRII BULGARILOR ÎN BASARABIA

robstvo1 

Actualmente, subiectul privind metodele de violenţă aplicate de un stat cuceritor împotriva unui popor supus, rămâne unul din cele mai puţin studiate. Aceasta se datorează faptului că administraţia locală ascundea pe diferite căi aceste nelegiuiri, iar istoricii în lipsa informaţiei necesare nu acordau subiectului respectiv atenţia cuvenită, constatând doar din cântecele populare si tradiţia verbală, suferinţele unui sau altui popor care se afla sub dominaţie străină.

În studiul de faţă ne-am propus scopul de a prezenta cititorului date noi privind violenţa aplicată în Balcani de către cuceritorii otomani, prin analiza izvoarelor contemporane ce redau evenimentele petrecute la sfârşitul sec. XVIII – începutul sec. XIX. Unul dintre cele mai potrivite exemple ar fi pământurile bulgare, care în 1396 nimeresc sub dominaţia Imperiului Otoman. În decursul a cinci secole, stăpânirea otomană s-a remarcat prin violenţă şi opresiune. Turcii au asuprit populaţia bulgară, care şi-a pierdut majoritatea valorilor culturale. Drept consecinţă, începe un exod masiv al populaţiei băştinaşe de pe pământurile natale la nord de Dunăre, fapt ce ulterior va constitui una din cauzele pătrunderii imigranţilor bulgari în ţările române şi mai ales în Basarabia, unde bejenarii căutau un trai decent şi o viaţă paşnică. Subiectul cercetării noastre îl constituie metodele de violenţă aplicate de turci în Bulgaria, fapt ce a adus la declanşarea procesului de emigrare forţată a populaţiei autohtone.

În politica de asimilare a populaţiei băştinaşe, turcii începeau în primul rând prin impunerea islamului drept religie oficială şi a ideologiei Imperiului Otoman. Spre exemplu, populaţia creştină a fost obligată să plătească diferite dajdii şi impozite statului şi funcţionarilor locali. În 1790, bulgarii din ocolul Sofia au expediat guvernatorului Rumeliei, Ismail paşa, o plângere pe Şatăr zade Suleiman aga, precum că acesta, în timp ce strângea dări, le dădea document în care era indicată o sumă mai mică decât cea cerută ((Румелийски.., 1978, 105). Iar în anul 1794, creştinii din ocolul Haskovo se plângeau judecătorului local, precum că cinci ani în urmă ei trebuiau să plătească 20.000-25.000 de groşi pe an, iar acum, când populaţia suferă de foame din cauza furturilor din partea cetelor turceşti, sunt obligaţi să plătească mai mult. Aceasta a dus la faptul că ţăranii încetau să se mai ocupe cu agricultura, preferând să fugă din ocolul natal. Astfel, cei care rămâneau nu erau în stare să plătească toate impozitele (Положението.., 1953, 148). În alte cazuri, chiar conducătorul al regiunii recunoştea că funcţionarii musulmani îi terorizau pe locuitorii raialelor, obligându-i să plătească impozite insuportabile (Дорев, 1940, 132). Astfel, în 1837, în ocolul Plovdiv, supuşii trebuiau să plătească impozite şi pentru cei 2.000 de ţărani care au murit în anul precedent (Дорев, 1940, 225).

O situaţie asemănătoare a remarcat şi generalul francez Francois de Tot, care scria în notiţele de călătorie că sub pretextul luptei cu haiducii, funcţionarii turci mergeau în sate şi comiteau jafuri şi omucideri masive. Îndreptându-se din oraşul Pazardgic spre Constantinopol, el a văzut un drum plin cu oameni morţi, sate pustii şi cete de ieniceri care nu aveau un conducător: „Scopul lor era de a ucide cât mai mulţi creştini, iar apoi de a strânge recolta rămasă pe câmpurile lor” (Френски.., 1981, 322).

Un alt francez, savantul Ami Boue, care a vizitat pământurile bulgare în anii 1836-1838, face următoarele observaţii: „Turcii sunt prea geloşi pe tot ce e legat de hainele şi armele supuşilor lor creştini. Ei nu admit ca creştinii să poarte haine mai frumoase decât ale lor” (Положението.., 1953, 139). Tot А. Boue confirmă faptul că principala dajdie care se strângea de la toţi fără excepţie era haraciul. Acesta era plătit de toţi bărbaţii care au împlinit vârsta de 7 ani şi aşa până la adânci bătrâneţe. Pentru familiile bulgăreşti, care erau numeroase, aceasta era o povară, mai ales că în imperiu nu existau registre metricale şi turcii verificau vârsta copilului cu aţa, după anumite standarde. Dacă, în opinia funcţionarului, copilul a împlinit vârsta potrivită, el trebuia să plătească în fiecare an câte 250 de piaştri (Положението.., 1953, 139). Dar mai asupritor pentru raiale era impozitul pe vite, care era egal cu preţurile lor pe piaţă. În afară de aceasta, creştinii au fost obligaţi să aprovizioneze armata otomană şi în acelaşi timp, să plătească impozit individual, care se ducea direct la paşa. Ultimul nu avea termen, iar dacă oamenii nu se supuneau ca de obicei, ca să le fie de învăţătură, era spânzurat unul din consătenii lor.

Una din cele mai grele poveri pentru familiile bulgăreşti a fost „impozitul sângeros”, atunci când copiii creştinilor erau luaţi pentru a fi educaţi din ei ieniceri. Începutul acestui fenomen datează din anii ’70 ai sec. XIV şi a existat până în 1826 (Введенский, 2003, 17; Николле, 2004, 31). Iniţial, pentru a deveni ieniceri se alegeau prizonieri care un timp îndelungat au trăit pe lângă musulmani.

Ulterior, otomanii au început să aleagă copii dintre cei ai creştinilor. O dată la trei ani se selecta a zecea parte a populaţiei creştine de vârstă tânără. În urma acestei selecţii, băieţii cu vârstele cuprinse între 8-10 ani erau luaţi cu forţa de la părinţi. Se luau mai mulţi copii dintr-un sat, din motiv că pe drum mulţi mureau, iar o parte fugeau. Sub supravegherea paznicilor, copiii erau duşi în garnizoanele dislocate la Adrianopol, Constantinopol şi Brusa, unde erau convertiţi la islam. Urma repartizarea acestora: jumătate rămâneau să lucreze în livezile şi grădinile sultanului, iar ceilalţi erau instruiţi în familiile bogătaşilor otomani. Aici ei trebuiau să lucreze 10-15 ani ca să-şi uite patria şi provenienţa. Când băieţii împlineau 18 ani, ei erau trimişi în garnizoanele militare, unde deveneau ieniceri fanatizaţi de islam (Петров, 1987, 21). Mulţi dintre ei erau trimişi pe pământurile bulgare, unde se căsătoreau cu fete creştine, cu scopul de a islamiza întregul sat.

Situaţia oamenilor simpli se agrava în timpul şi după acţiunile militare, pentru că în primul caz dezertorii si în al doilea – militarii, întorcându-se acasă ucideau creştini si în aşa fel, se răzbunau pentru apropiaţii lor care au căzut în lupta cu „necredincioşii”. Mulţi dintre bulgarii care nu au fugit după armata rusă, de teama represiunilor otomane se ascundeau în munţi, acolo ei îşi făceau bordeie din crengi şi lut cu paie. Alţii găseau adăpost în oraşe. Urmările acestei migraţii interne şi externe au fost dezastruoase pentru întreaga Bulgarie: casele şi câmpurile rămâneau pustii. La 25 ianuarie 1802, sultanului Selim al III-lea i-a fost trimis un raport secret în care se subliniau următoarele: „Rumelia s-a transformat în pustiu. Din satul care avea mai devreme 500 de case au rămas… [în original, textul este deteriorat]. În afară de aceasta, acum când am vizitat aceste locuri, nu am observat nici un suflet viu. Săracii dezbrăcaţi şi plângând îşi pun copiii şi soţiile în căruţe şi se pierd prin alte regiuni. Dacă cineva doreşte să se întoarcă în sat, aici este aşteptat de războinici. Cu alte cuvinte, din cauza situaţiei existente, oamenii nu se simt în siguranţă. Hoţii nu le dau pace. Ţăranii deja nu au putere să lucreze în câmp” (Положението.., 1953, 183). La 25 mai 1802 şi consulul rus în Constantinopol, Tamara, scria că în Bulgaria multe sate sunt distruse într-o asemenea măsură, încât populaţia, în majoritatea sa creştini, părăsindu-şi casele împreună cu familiile se stabilesc cu traiul pe malul Mării Negre (Положението.., 1953, 139).

Acest fapt nu îi deranja pe ieniceri, pentru că mulţi dintre ei aduceau în Ţarigrad robi, la fel creştini, prinşi în satele bulgăreşti. Pentru ei nu avea importanţă starea de sănătate a acestora, ci să fie adus capul, pentru care militarul primea recompensă (Френски.., 1981, 344-349). Nu întâmplător, savantul francez Antoine Olivie scria în această perioadă că musulmanul, care a fost viteaz şi neînfricat, acum s-a transformat într-un hoţ şi criminal nemilos (Френски.., 1981, 481-489). Ienicerii îi susţineau pe liderii locali, care tindeau să obţină independenţa faţă de puterea sultanului. Având armată proprie, ei făceau ce doreau în teritoriile care se aflau sub jurisdicţia lor. Pentru a menţine cetele de militari, liderii-separatişti impuneau anumite impozite ţăranilor simpli. Populaţia din sate, fiind obosită de toate obligaţiile şi făcându-şi griji pentru propria viaţă, a început să fugă. Dar paşa cerea de la cei rămaşi impozite şi pentru cei care au plecat. „Când paşa este forţat să cedeze în faţa sultanului, el îşi dizolvă armata şi atunci se începe cea mai straşnică perioadă pentru creştini. Soldaţii înfometaţi şi nemulţumiţi pentru că nu au fost plătiţi, merg prin sate, oraşe, unde jefuiesc, violează şi ucid oameni de rând. Nu este în imperiu măcar un loc unde să nu vezi sate părăsite şi case distruse” (Френски.., 1981, 481-489).

Călătorul francez a menţionat şi despre frământările feudale, care au rămas în memoria bulgarilor ca „perioada cârjalilor” [1]. Apariţia acestui fenomen la sfârşitul sec. al XVIII-lea a fost cauzată de criza internă a Imperiului Otoman, când relaţiile capitaliste au fost itenţionat frânate de sistemul vechi feudal reprezentat prin marii proprietari, care au arendat pământ de la stat pentru o perioadă de zece ani şi doreau ca puterea centrală să nu mai poată controla proprietăţile lor. Între timp, ei luau în proprietate sate întregi. Aşa, de exemplu, sunt documente care prezintă sate ce se dădeau
în moştenire în rândurile marilor proprietari. Satul Linevo din Nordul Bulgariei cuprindea 44 case şi era ciflicul [2] lui Ciolakoglu Mehmed aga. După moartea lui, satul a rămas fără stăpân. Dar Osman paşa Pazvantoglu l-a dat prin tapia [3] cethudaului său [4] Kara Mustafa aga. Când ultimul a murit, satul a trecut în moştenirea fiilor lui, Osman bei şi Ibrahim bei. Ibrahim bei a murit şi el, şi jumătatea de sat care a rămas fără stăpân a intrat în categoria domeniului statului [5]. Aici se adaugă şi faptul că între timp, armata otomană se descompunea şi deja nu prezenta o maşinărie puternică de război, reformele de modernizare întreprinse de către Selim al III-lea s-au lovit de un refuz puternic din partea ienicerilor, care pledau pentru un sistem vechi militar (Миллер, 1947, 73). În acelaşi timp, în cadrul imperiului creştea rolul aianilor [6] locali, care au contribuit în mod direct la descentralizarea puterii centrale [7]. Puterea centrală nu putea permite decentralizarea imperiului, din acest motiv, cu orice preţ dorea să-i elimine pe aceşti conducători autoproclamaţi.

În decretul sultanului din 1796, cârjalii sunt numiţi „murdari, care au invadat ca nişte paraziţi satele şi oraşele ţării” (Ихчиев, 1906-1907, 3-7). Se recunoaşte că unele sate din Imperiu sunt pustii, viaţa locuitorilor din raiale este lăsată pe seama destinului, iar în regiunea Rumeliei domină anarhia [8]. În luptele interne, populaţia deja obosită de jugul străin nu acorda ajutor Constantinopolului, nevăzând în eventualul succes al Porţii nici o perspectivă, nici pentru asigurarea liniştii şi siguranţei proprii, nici pentru dezvoltarea forţelor sale producătoare. Raiaua [9] era pe deplin conştientă că în timpul anarhiei nu va avea de suferit de pe urma nimicirii vreunei ordini legale, inexistente şi până atunci, ci numai din cauza schimbării permanente a stăpânilor. Din acest motiv, bulgarii au contat pe autoorganizarea şi apărarea proprie împotriva aianilor răsculaţi sau a paşalelor ce luptau cu sultanul, dar şi împotriva Porţii în care ei vedeau un duşman mai mare decît înşişi revoltaţii (Mutafcieva, 1971, 192-193).

Un exemplu de autoorganizare a ţăranilor bulgari împotriva cârjalilor a fost cel din oraşul Kotel, în anul 1800. Oamenii au îngrădit oraşul cu piatră şi garduri din lut. În rezultat, tâlharii au încercat zadarnic de 3-4 ori să cucerească oraşul, dar suferind eşec, au plecat (Киров, 1895, 361-362). În vara anului 1808, locuitorii din acelaşi oraş s-au revoltat împotriva conducătorului regiunii, Bojil Ciorbadji, pe care l-au ucis, iar apoi l-au fugărit pe judecătorul Alia din oraşul Osmanpazar. După distrugerea locuinţei ultimului, oamenii s-au întors acasă, crezând că pericolul a dispărut. Alia, la rândul său, a mers în oraşul Razgrad şi primind ajutor din partea judecătorului de acolo, s-a întors în satele bulgarilor. Oamenii fiind luaţi pe neaşteptate au fost prinşi. Unii au fost traşi în ţeapă, nouă oameni au fost trimişi către paşa din Ruse, care i-a aruncat pe prizonieri în Dunăre (Mutafcieva, 1971, 192-193).

Răzmeriţele în cadrul Imperiului îi afectau direct pe bulgari. La 8 noiembrie 1767, comercianţii bulgari i-au trimis o scrisoare lui valiul din Salonic [10], în care îi cereau să fie luate măsuri, pentru că revenind din Istanbul, ei au fost atacaţi de cete de războinici. Unul dintre comercianţi, Costa, a fost rănit la picior, altul, Gheorghi – cu o săgeată la mâna stângă, iar Neno – cu iataganul la mână. Războinicii le-au luat şi banii – 6.254 de groşi (Българско.., 1969, 29-30). Autorităţile locale nu au întreprins nimic pentru a soluţiona acest caz.

Un alt caz este cel descris de călătorul ceh K. Irecek. Potrivit lui, în 1793 cârjalii au atacat oraşul Koprivştiţa (Иречек, 1978, 528). Când orăşenii deja nu mai puteau rezista, ei au fugit în Plovdiv, Odrin, Dimotika, chiar şi în Moldova. Tâlharii au jefuit gospodăriile, i-au ucis pe cei rămaşi, după care au ars toate casele, lăsând numai câteva ca să înnopteze în ele. În scurt timp, populaţia s-a întors şi a început să reconstruiască oraşul, dar tâlharii au atacat din nou, astfel Koprivştiţa a fost arsă de trei ori. În 1800, aici deja nu puteai să întâlneşti nici un suflet viu (Иречек, 1978, 528). În 1803, cârjaliul Ali Mola cu banda sa de 2.000 de oameni a intrat în satul Karaevren, ocolul Burgas şi a ucis 700 de bulgari (Войнов, 2006, 70).

În acelaşi an, la 10 ianuarie, cârjalii au atacat satul Kara-erek; locuitorii în număr de 1.000 de persoane s-au retras în turnul care se afla în centrul satului. Văzând că nu pot să intre, otomanii i-au dat foc. Celor 30 de oameni, care au sărit de pe turn pe covoarele ţinute de cârjali le-a fost tăiat nasul, urechile şi scoşi ochii, iar din pântecele femeilor gravide erau scoşi pruncii şi traşi în ţeapă. O femeie s-a salvat şi a lăsat aceste mărturii fiind deja în Basarabia, în satul Iserlia, judeţul Akkerman (Киранов, 2005, 226-236). La 31 octombrie 1833, raiaţii din satul Kalugherovo, ocolul Plovdiv, i s-au plâns vizirului că în localitate a venit un oarecare Iusuf aga din partea cârjalilor şi vindea oamenilor grâu la preţul de 18 groşi, în timp ce se cunoştea că din alte sate îl cumpăra cu 16 groşi, iar secara cumpărată cu 10 groşi kilogramul o vindea cu 19 groşi. În afară de aceasta, el şi-a adus 20 de subalterni, pentru întreţinerea cărora se cheltuiau câte 20.000 de groşi pe an, o sumă exorbitantă pentru raiaţi (Дорев, 1940, 191).

Situaţia dezastruoasă din Bulgaria a fost constatată şi în scrisorile generalului francez Opaka: „Când am trecut Dunărea cu scopul de a vedea şi cerceta Bulgaria, am fost neplăcut surpins de marea mizerie şi sărăcie care dominau în unele regiuni ce se află sub conducerea directă a puterii centrale. Măsurile propuse de sultan, care ar putea uşura situaţia raiaţilor, nu sunt luate în consideraţie de paşii locali. Populaţia turcă îi torturează pe creştini, alegând zilele de odihnă ale ultimilor pentru a-i scoate la lucrările obligatorii. Creştinul nu are niciodată dreptate în judecată. Pentru a demonstra că a fost săvârşită sau nu crima, el trebuie să aibă printre martori cel puţin doi mahomedani. Bulgarul lucrează, iar turcul care a venit fără invitaţie în casa lui mănâncă totul. Dacă ţăranul câştigă măcar un groş, el este nevoit să-l ascundă” (Дорев, 1940, 191).

O altă metodă de discriminare a populaţiei locale a fost cea de a-i chema pe ţărani la lucrările obligatorii pentru creştini în folosul statului (Турски, 1956, 84). Ţăranii erau obligaţi să facă angaria, adică aveau obligaţia să lucreze gratis pe câmpurile musulmanilor bogaţi, care îi considerau pe bulgari drept robii lor (Дорев, 1940, 112). În cazurile în care legea îi obliga pe bulgari să plătească lucrătorilor pentru munca lor, ei le spuneau să aştepte 15-20 de zile, timp în care ţăranii trebuiau să efectueze alte lucrări. Când venea ziua remunerării, proprietarii achitau numai jumătate din sumă (Дорев, 1940, 221-224).

Pentru ţăranii creştini era imposibil să ceară dreptate prin judecătă, pentru că legea islamică nu era de partea lor. În afară de lucrul pe care îl făceau în porturi – aduceau lemn si îl încărcau pe navele turceşti – ei puteau fi trimişi în afara locului de trai. În 1826, o astfel de indicaţie au primit locuitorii ocolului Târnovo. Potrivit acesteia, în Constantinopol trebuiau să fie trimişi 300 de zidari şi 300 de hamali pentru construcţia unui spital militar în cartierul lui Davud paşa (Петров, 1987, 79-80).

La aceasta se adăuga obligaţia bulgarilor de a-i primi în casele lor pe toţi trimişii şi funcţionarii sultanului. Astfel, la indicaţia judecătorului oraşului Arciar, care a fost numit comendant al oraşului Vidin în 1776, populaţia din ocolul Arciar era obligată să-şi pregătească casele şi produse pentru întreţinerea oamenilor lui [11]. Ultimii, folosindu-se de această lege jefuiau sate întregi. Un exemplu demonstrativ este şi cel al ofiţerului englez Chipl. În 1829, ofiţerul împreună cu prietenii săi, căutând un loc de odihnă, s-au apropiat de satul bulgăresc Plovdivsko. Din depărtare au văzut oameni ocupaţi cu treburile pe lângă casă, însă atunci când militarii s-au apropiat, satul s-a făcut într-o clipă pustiu. Bărbaţii au fugit, iar femeile au închis uşile şi au proptit porţile. Numai focul a rămas nestins în sobe. Undeva se cocea pâinea, dar nicăieri nu se vedea nici un suflet viu. Englezul explică acest fenomen astfel: „Noi purtam fesuri turceşti şi din această cauză, sătenii au presupus că grupul nostru este suita unui paşă şi pentru că aceşti oameni fură totul, fără a plăti, îi bat pe săteni şi violează femeile, nu este de mirare că satul a fost cuprins de panică” (Петров, 1987, 85).

Drept exemplu care demonstrează cruzimea otomanilor sunt şi cazurile din oraşele Kazanlâc şi Loveci, când turcii mergând în casele oamenilor violau femeile, le luau bărbaţii şi îi călăreau ca pe nişte cai, iar pe copiii lor îi speriau că o să vină noaptea şi o să-i taie ca pe nişte miei (Писахме.., 2004, 324-325).

O altă modalitate de asuprire a bulgarilor era nerespectarea tradiţiilor lor religioase prin închiderea şi distrugerea lăcaşelor sfinte, a bisericilor. Nu întâmplător, la 28 decembrie 1878, când turcii au pătruns în satul Gabrovo, ei i-au ucis pe creştini şi au ars bisericile „Sf. Ioan” şi „Sf. Petca” (Sf. Vineri) (Писахме.., 2004, 121).

În martie 1801 ei au dat foc satului Teteven şi bisericii, cu tot cu cărţi şi icoane, iar clericii au fost luaţi în sclavie (Писахме.., 2004, 123). În alte cazuri, bisericile erau jefuite. Aşa s-a întâmplat în vara anului 1826, când turcii au intrat în biserica satului Ţaribrod şi au luat de acolo potirul [12], moaştele, câteva candele şi 40 de groşi (Писахме.., 2004, 143).

A suferit din cauza turcilor şi Episcopul Sofronie din Vraţa, care a trăit în epoca tulbure a lui Pazvantoglu din Vidin. El a scris o autobiografie în care descrie, într-o manieră impresionantă acele vremuri teribile. Autorul prezintă un caz, când fiind preot în ocolul Kar-nobat, a cununat doi bulgari din satul Şehlari. Mireasa, însă, era pe placul turcului Ahmed Gherian [13]. Aflând cine a cununat perechea şi întâlnindu-l pe preotul Sofronie care era cu subalternul său Miloş, el a vrut să-l spânzure. Nu a reuşit, deoarece preotul se supunea, dar Miloş fiind bătut a fugit. Atunci Ahmed a poruncit ca Sofronie să fie spânzurat nu în pădure, ci în sat, ca să vadă toată lumea. În timp ce era târât ca un animal de frânghia legată de gât, preotul a fost oprit în mijlocul drumului şi i s-a pus condiţia că va rămâne în viaţă dacă va recunoaşte cununia drept nevalabilă. Sofronie din Vraţa a acceptat [14].

Mărturiile unor preoţi care au imigrat în Basarabia în timpul războiului ruso-turc din anii 1828-1829 sunt un izvor important pentru studierea stării clerului în cadrul Imperiului Otoman (Киранов, 2005, 226-231). Astfel, preotul Stefan Kiranov din colonia Glavan, judeţul Akkerman, a fost organizator al imigrării la nord de Dunăre. El povesteşte despre străbunelul său Chiril, care a fost hirotonisit preot la 18 ianuarie 1759 şi oficia serviciile religioase în 16 sate. Deseori el era luat de turci, dus în pădure şi torturat pentru a spune unde sunt ascunşi banii bisericeşti. Bunelul lui Stefan din satul Imoklara, ocolul Adrianopol, timp de trei luni a fost târât pe jos după ceata de turci prin păduri, bătut şi umilit. O altă rudă a lui, Vasilii Cetin, care a emigrat în satul Doluchioi, judeţul Ismail, a spus că deseori când petrecea serviciile divine, turcii veneau în sat şi împuşcau în direcţia lui, dar norocul a fost de partea lui şi el nu a murit (Киранов, 2005, 234).

Alt preot din colonia Selioglo, judeţul Akkerman, Piotr Nikolaev, era torturat de turci, care îi băteau cuie sub unghii, după care îl loveau în cap şi îl lăsau să stea aşa trei zile. Într-un final, preotul şi-a ieşit din minţi. Din spusele preotului basarabean Kiranov, reiese că soarta oamenilor duhovniceşti era cea mai umilitoare. Preoţii erau obligaţi să ofere propria casă funcţionarului turc şi suitei sale, să-i hrănească, iar după masă, trebuia să plătească pentru „munca dinţilor” (trud na zăbite) (Киранов, 2005, 228). Când oaspeţii plecau, el trebuia să-i petreacă pe jos până la alt sat, purtând pe spinare roata de la căruţă, chiar şi atunci când erau furtuni şi ploi abundente. Din acest motiv, bulgarii le interziceau copiilor să frecventeze şcoala, din teama că vor deveni preoţi. Astfel, în 30 de sate puteai să întâlneşti doar un singur preot, dar şi el era îmbrăcat în costum turcesc, cu capul bărbierit de frica turcilor. Turcii erau puşi mereu pe provocaţii. Aşa de exemplu, seara ei schimbau câteva ţigle vechi pe altele noi, iar dimineaţa îi învinuiau pe preoţi că au încălcat regula potrivit căreia, bulgarii nu aveau voie să repare bisericile (Киранов, 2005, 230).

Violenţa asupra bulgarilor căpăta proporţii antiumane. La sfârşitul primei jumătăţi a sec. al XIX-lea, consulul Prusiei în oraşul Ruse, M. Kaliş, scria într-o notă informativă că holera s-a răspândit în tot oraşul Silistra (Германски.., 2002, 253). Au trecut 8 zile, dar de această boală au murit mii de oameni. Consulul menţiona că autorităţile civile nu iau măsurile obligatorii în asemenea cazuri, mai ales că el personal, de câteva ori, le-a cerut funcţionarilor turci să mute spitalul militar din cartierul populat de creştini în cartierul turcilor şi armenilor, care era situat pe dealul oraşului. Germanul concluzionează că turcii în mod intenţionat ţin în cartierul creştin spitale şi depozite militare, care sunt periculoase pentru viaţă (Германски.. , 2002, 253).

Una din metodele de discriminare era cea privind limitarea îmbrăcămintei permise nemusulmanilor. La 19-28 iunie 1757 a fost emis decretul sultanului Mustafa al III-lea, care confirma legile vechi ce prevedeau mai multe obligaţii privind portul (Положението.., 1953, 97-98). În primul rând, hainele trebuiau să arate slăbiciunea şi murdăria creştinului şi evreului care trăiau în imperiu. În al doilea rând, barbaţilor nemusulmani li se interzicea să porte haine purpurii şi roşii,
iar femeile nu aveau dreptul să îmbrace haine de culoare verde. Toţi trebuiau să poarte îmbrăcăminte veche. Femeilor creştine li se interzicea să facă baie împreună cu cele de religie islamică. Mergând pe drum, creştinul nu avea dreptul să poarte cu sine arme şi să călărească calul. El nu putea nici să-şi cumpere casă în cartierele musulmane. În al treilea rând, trimisul sultanului avea dreptul să intre în fiecare casă şi să verifice dacă decretul monarhului este respectat. Dacă depista nereguli, reprezentantul sultanului – mubaşirul – trebuia să-şi noteze numele celor „neascultători”, pentru ca ulterior aceştia să fie pedepsiţi (Положението.., 1953, 97-98).

Creştinul bulgar simţea zilnic asupra sa politica de islamizare. Aceasta reieşea din dogmele islamului de a majora numărul supuşilor profetului Mahomed. Chiar dacă turcii susţineau că în imperiu drepturile reprezentanţilor altor confesiuni religioase sunt respectate, ei nu ezitau să-i impună pe creştini să treacă la islam. Dacă cineva se convertea la islam pentru unele beneficii, atunci toţi copiii lui din acest moment, după împlinirea a 14 de ani, erau obligaţi să treacă şi ei în religia musulmană. Creştinul sau evreul, care avea relaţii cu o musulmancă urma să fie ucis, cu excepţia cazurilor când îşi schimba religia. Dacă cineva din mânie pe religia sa, spunea că va deveni turc sau dacă la beţie sau din neatenţie rostea în glas una din dogmele islamice, acesta era obligat să devină mahomedan, altfel era ucis. Infractorul care a săvârşit o crimă gravă era imediat eliberat dacă se dezicea de religia proprie în favoarea islamului (Румелийски.., 1978, 151).

Creştinului îi era strict interzis accesul în moscheie, iar dacă totuşi intra, el avea de ales între a-şi pierde capul şi a accepta islamul. La sfârşitul sec. al XVIII-lea, regulile au fost înlesnite. Un străin putea să vadă moscheia doar cu voia sultanului, fapt pentru care trebuia să plătească 10 piaştri. Dar şi atunci, nu se ştia cum vor reacţiona musulmanii fanatici (Румелийски.., 1978, 145).

Legea nu le mai interzicea musulmanilor să se căsătorească cu o femeie de altă religie, dar cu condiţia că copii lor vor fi educaţi în religia tatălui. Dar acelaşi lucru le era strict interzis femeilor musulmane, cu excepţia cazurilor când bărbaţii lor se vor converti la islam (Румелийски.., 1978, 253). S-au păstrat cererile de convertire la islam, care sunau astfel: „Am primit credinţa divină mahomedană, mulţumindu-i Atotputernicului Dumnezeu. În numele Dumnezeului şi Profetului, eu îi cer fericitului meu sultan, atunci când trec în supuşenia lui, să mă bucure cu obişnuitele sume de bani pentru haine şi alte chestiuni… [Semnătura]: Robul Hasan-noumahomedan” (Румелийски.., 1978, 152). Astfel, reiese că pentru aderarea la religia oficială a Imperiului Otoman, se oferea un ajutor bănesc pentru procurarea hainelor pentru musulmani. Este evident că din cauza sărăciei şi a discriminării, mulţi creştini alegeau, în ultimă instanţă, această soluţie. Nu întâmplător, la 24 mai 1841, ambasadorul austriac în Rusia, Maizenburg do Maternih, descrie impresiile colonelului rus Liven, care în luna martie a aceluiaşi an a trecut din Serbia în Ţarigrad: „Traversând Bulgaria, baronul Liven a fost înconjurat de creştini de diferite vârste şi stări sociale. Ei veneau cu plângeri şi cereau protecţie împotriva hărţuirii la care erau supuşi de către funcţionarii turci. Ei au spus că nu au apărare în faţa musulmanilor şi au atenţionat că dacă nu vor primi ajutor, atunci vor fi nevoiţi să treacă la islam, ca să pună capăt asupririlor” (Положението.., 1953, 192).

În unele cazuri, chiar şi autorităţile locale interveneau în viaţa bulgarilor de rând. Spre exemplu, în regiunea Rumelia se cunosc cazuri când turcii, considerându-i pe bulgari drept robi şi văzând o fată frumoasă, o făceau cu forţa musulmancă, măritând-o cu un mahomedan (Турски.., 1958, 114-115). Drept justificare turcii aveau firmanul sultanului emis la 22 ianuarie 1844, în care se prevedea clar că „islamul trebuie să se impună insistent şi forţat celor care nu sunt de acord, îndeosebi adulţilor” [15]. Deja la 11 martie 1844, conducătorul oblastiei Odrin raporta autorităţilor din Constantinopol că, bazându-se pe firmanul sultanului, el a convertit cu forţa la islam băieţi „greci, armeni şi bulgari” [16].

Biserica Ortodoxă încerca să lupte cu acest fenomen prin anumite interpretări din Evanghelie. Aşa, de exemplu, se explica, că dacă creştinul a făcut ceva rău agarenilor [17] şi musulmanii îi vor pune condiţia să treacă la islam pentru a scăpa de moarte, iar el nu va trăda religia creştină şi va fi ucis de turci, atunci va fi slăvit ca un martir, care şi-a răscumpărat păcatele prin chinuri, sângele căruia a spălat tot răul: „Feriţi-vă! Acei care veţi cădea în mâinele turcilor, să aveţi răbdare şi să nu trădaţi credinţa voastră şi o să primiţi de la Dumnezeu coroana şi să nu vă temeţi să spuneţi: „Doamne Iisuse Hristoase, câte păcate am făcut din tinereţe până acum, tu ca un iubitor de oameni, ajută-mă să primesc moartea pentru tine”, atunci vă veţi bucura împreună cu alţi martiri. Dar dacă veţi pângări botezul vostru, Hristos vă va boteza în râul de foc” (Христоматия.., 1961, 449).

Unii bulgari mahomedani peste un timp se deziceau de islam. Împotriva acestora era aplicată violenţa. Un caz asemănător a avut loc în 1844, în oraşul Lozengrad din oblastia Odrin. O fată de 16 ani, care s-a săturat de hainele vechi, într-o zi când tatăl său nu era acasă a mers la turci şi le-a spus că vrea să devină musulmancă. Evident, turcii i-au îndeplinit dorinţa. Când a venit tatăl ei şi a convins-o că a făcut o greşeală, tânăra a spus că se căieşte şi doreşte să revină la creştinism. Deoarece tatăl fetei a cerut ca acest caz să fie revăzut, paşa a dispus ca aceasta să fie adusă în faţa şurei [18] şi să confirme că este creştină. Turcii, însă, au forţat-o să tacă şi i-au propus să aleagă dintre doi musulmani pe unul drept viitorul său soţ. Fata a refuzat, spunând că vrea să se întoarcă la tatăl său. Atunci ea a fost închisă într-o casă, după care reprezentanţii şurei i-au scris lui paşa că convertirea la islam s-a efectuat de bună voie. Când tânăra a vrut să fugă, ea a fost prinsă şi pusă în lanţuri, dusă într-o odaie întunecată şi bătută, dar nici atunci nu s-a dezis de religia sa [19].

Iată un alt caz de persecuţii religoase: cu câteva luni înainte de 5 septembrie 1844, un bărbat însurat s-a turcizat, iar după aceasta el nu a apărut acasă şi soţia lui nu a mai auzit nimic de el. În următoarea săptămână, ea a fost chemată în faţa şurei, unde a fost înştiinţată că este obligată să îl urmeze pe soţul său. Femeia a refuzat să se supună, explicând că s-a căsătorit cu un creştin, nu cu un turc. Drept urmare, aceasta a fost ţinută timp de o săptămână în inchisoare, iar apoi a fost dusă la soţul său. Autorităţile locale au explicat că scopul nu era islamizarea femeii, ci de a o reîntoarce soţului său [20].

Bulgarii numeau „turcizare” (Положението.., 1953, 23) procesul de convertire cu forţa la islam. Aceasta se explică prin faptul că în timpul dominaţiei otomane au fost amestecaţi termenii „religie” şi „naţie” din cauza statutului important acordat islamului în cadrul Imperiului Otoman, una din dogmele căruia prevedea ştergerea identităţii naţionale. Nu întâmplător, legea islamică îi diviza pe supuşii sultanului de etnie bulgară în credincioşi (musulmani) şi necredincioşi (ghiauri) (Kilavuz.., 1990, 35). Astfel, otomanii au vrut să învrăjbească reprezentanţii unui popor pe criterii religioase.

O altă metodă de islamizare a populaţiei locale a fost cea de strămutare forţată şi sclavizare a bulgarilor. Uneori, pericolul venea nu atât de la autorităţile locale, cât de la satele musulmane. Aşa de exemplu, locuitorii satului Iunuzabdal au năvălit asupra oraşului Razgrad şi au jefuit populaţia, luînd toate averile, mai ales ale raiaţilor săraci. Cei mai activi dintre atacatori au fost Kara Memiş, fratele lui Kior Suleiman, orăşeanul kel Mehmedoglu Osman şi prietenii acestora. Ei omorau oameni paşnici, violau femeile şi copiii şi îi luau prizonieri. Femeile le vindeau la piaţă ca pe animale, cu scopul de a lua pe ele bani (Положението.., 1953, 99).

Martori ai actelor de violenţă similare au fost şi călătorii străini. Astfel, polonezul Ciaka Ciaikovski menţiona: „Noi personal am văzut cum o ceată de turci în Deliorman a atacat un sat bulgăresc, a luat în robie femeile şi copiii. Turcii au luat cu sine tot ce puteau duce” (Cуходолски, 1894, 439). Aceeaşi soartă îi aştepta pe cei care se revoltau împotriva jugului otoman, satele lor fiind arse, iar ei – luaţi în sclavie. Potrivit datelor, numai în 1841, după stingerea revoltei din oraşul Niş [21] au fost ucişi 300 de oameni, iar alţi 70 – aduşi în oraş şi executaţi. Satele din suburbie au fost jefuite şi arse. Capetele celor aduşi în oraş au fost puse pe un pod ce trecea peste râul Nişava. În total au fost distruse 225 de sate bulgăreşti, fetele şi femeile – violate sub privirile rudelor lor, iar apoi ucise. Mulţi copii au fost vânduţi în haremuri marilor funcţionari turci (Положението.., 1953, 192, 201).

Martor al acestor evenimente a fost J. Blanqui, care a scris: „Cu cât mai mult înaintam spre satele ascunse în pădure, cu atât mai uşor puteai să observi disperarea adâncă” (Blanqui, 1843, 158). Călătorul a remarcat că mahomedanii au pornit o vânătoare de populaţie, care era în totalitate creştină. Francezul a întâlnit în calea sa multe case arse, vii şi livezi tăiate, copii umblând fără părinţi şi femei speriate. Numai câţiva preoţi bătrâni cu barba albă au fost de acord să discute cu el în prezenţa arnăuţilor-musulmani, care erau angajaţi de paşa oblastiei (Blanqui, 1843, 160).

O altă revoltă a izbucnit în nordul Bulgariei, în anul 1850. Primii s-au revoltat bulgarii din districtul Vidin, după care 15 sate din ocolul Malkolomsk. Cele 2.000 de persoane care s-au adunat într-un sat au fost atacate de 50 de călăreţi turci conduşi de un arab. Omorând pe loc 250 de oameni, turcii s-au întors în oraşul Lom, purtând pe vârful săbiilor capurile a patru bulgari (Българско.., 1969, 248). Aceeaşi soartă îi aştepta pe alţi 3.000 de bulgari adunaţi în satul Grei din districtul Vidin. În urma atacului turcilor au fost ucişi 316 oameni. A doua zi paşa şi-a trimis oamenii ca să numere câţi au murit în acel sat. Dând peste 20 de bulgari răniţi, care nu puteau să fugă, musulmanii i-au ucis şi pe ei. După înăbuşirea revoltelor, turcii au executat 800 de oameni, mulţi dintre ei fiind din sate şi din oraşul Belogradcik. Mulţi creştini au fost închişi în Diarbekir, iar cei rămaşi în viaţă au fugit în Serbia (Положението.., 1953, 201). Englezul Rid Wolsh, care a vizitat în acea perioadă Bulgaria, constata: „Unicele fiinţe vii pe care le-am văzut pe aceste câmpii fertile, a fost ceata de militari care se întorceau din Ipsala. Ei se îndreptau spre Constantinopol la Esir pazari. Unii călăreau cai, pe care erau urcaţi copii mici. Nenorociţii, cu vârstele de până la 10 ani arătau ca nişte miei” (Положението.., 1953, 128). Oamenii erau duşi la piaţa de robi.

Iată ce a văzut călătorul Francois de Pucvil: „Pentru că ziua a fost bună şi piaţa era bună. Am văzut femei în centrul curţii, aşezate pe bambus, cu picioarele încrucişate, despărţite în grupuri a câte 15 persoane. Hainele din mătase albă trădau soarta lor grea. Turcii care veneau la piaţă mergeau de la un grup la altul, le spuneau să-şi deschidă gurile, priveau la mâinile lor de parcă ar fi cumpărat animale” (Френски.., 1981, 442).

O altă privelişte descrie călătorul ungar contele Kelemen Mikeş în Vidin: „În fiecare zi vedeam lucruri triste, pentru că din toate direcţiile se aduceau robi bărbaţi, fete sau femei cu copii. E fericită acea femeie, care este cumpărată împreună cu copilul său, pentru că deseori unul cumpără doar copilul, iar altul – femeia. Într-o clipă mama este despărţită de copil, pentru a nu se mai revedea niciodată” (Маджарски.., 1976, 58-59). De obicei, preţul robilor la piaţa din Constantinopol varia între 500 şi 1.000 de piaştri. Sclavii cumpăraţi chiar şi la vârsta pubertăţii, erau educaţi în religia mahomedană, iar familia adoptivă avea un comportament respectuos faţă de ei. După 9 ani, potrivit dogmelor islamului, sclavul era eliberat. În cazul în care stăpânul murea, robii la fel trebuiau să fie eliberaţi. Rareori turcul îşi vindea robul, în mai multe cazuri el îl bătea ca pe fiii săi (Френски.., 1981, 467-469).

În familie, soţul şi soţia puteau să aibă supuşii proprii şi soţul nu avea dreptul să pună mâna pe cei ai soţiei. Stăpânul se temea ca robul să nu se îmbolnăvească de dorul de casă şi să fugă, pentru că aceasta ar fi însemnat pierderi financiare. La rândul său, francezul Ferrier de Sovbof compara robia barbară şi antiumană în cadrul Imperiului Otoman cu sclavia în America (Френски.., 1981, 350), iar englezul Abesi caracteriza Poarta drept ţara sclavilor, unde numai străinii sunt liberi (Румелийски.., 1978, 35). Creştinul şi evreul nu aveau dreptul de a face comerţ cu robi. Un străin putea să intre în piaţa sclavilor având un firman de la sultan, care de obicei se elibera ambasadorilor şi agenţilor statelor străine.

Musulmanii nu renunţau nici la convertirea forţată a prizonierilor. Chiar şi firmanul sultanului din iulie 1775 a fost trimis către conducătorii cetăţilor de lângă Dunăre cu indicaţia de a-i aduna pe toţi voluntarii bulgari şi prizonierii ruşi, care au fost prinşi în timpul ultimului război ruso-turc şi a-i obliga să treacă la islam [22]. Cei care refuzau erau puşi să facă cele mai murdare şi grele lucruri şi de obicei, erau duşi acolo de unde le era imposibil să se mai întoarcă la confraţii lor, trecând hotarul imperiului. Ei puteau fi eliberaţi dacă plăteau răscumpărarea, lucru de regulă imposibil, deoarece foarte rar cineva putea să ia legătura cu familia sa (Френски.., 1981, 479).

În alte cazuri, bulgarii erau strămutaţi forţat din locurile natale în alte părţi străine. Iată ce imagine a rămas în memoria francezului Francois de Pucvil din satul Bonila, care se afla în 1801 la sud de oraşul Ioannina, regiunea Epir din Grecia: „Populaţia acestui loc, în totalitate bulgărească, este condusă de un agă [23], care a fost numit de Ali paşa. Cei mai mulţi dintre aceşti nenorociţi au fost rupţi de la casele lor în timpul campaniei militare împotriva lui Pazvantoglu. Fiind mutaţi din munţii reci ai Bulgariei într-o regiune cu mult soare, ei se adaptează treptat la aceste condiţii, dar îşi păstrează limba şi obiceiurile. Mulţi dintre bulgari deja vorbesc în greacă. Dar o parte a populaţiei îşi va păstra caracteristicile naţionale, care întotdeauna îi vor deosebi pe bulgari de albanezi” (Френски.., 1981, 55-58).

Date interesante despre bulgari în anii ’30 ai secolului XIX a lăsat poetul şi politicianul francez Alphonse de Lamartine (Alphonse de Lamartine, 1878, 236-237). Vizitând un sat bulgăresc de la poalele Balcanilor, el a văzut casele împrăştiate pe deal. Acestea erau construite din nuiele acoperite cu crengi pe care se observau încă frunze verzi. „Fiecare casă are câte o odaie şi podeaua are funcţia de beci. Bordeiul în care ne-am oprit nu avea fereastră. Trăind pe lângă bulgari am învăţat moravurile lor, care nu diferă de cele ale ţăranilor din Elveţia şi Savoie. Ei îi dispreţuiesc şi îi urăsc pe turci. Ei sunt pregătiţi să fie independenţi. Dacă turcii i-ar lăsa să-şi prelucreze în linişte pământul, în scurt timp ţara lor ar înflori, pentru că bulgarii sunt pasionaţi de agricultură” (Alphonse de Lamartine, 1878, 238-239). Autorul a vizitat şi câmpul de lângă oraşul Niş. Iar când s-a aşezat să se odihnească lângă un monument alb şi mare, el a observat că acesta era construit din cranii ale oamenilor [24]. Albite de ploi şi de vânt, craniile formau un arc de triumf. Probabil, acolo erau aproape 20.000 de ţeste, pe câteva dintre ele mai era păr, care arăta ca muşchii de pe stâncă (Alphonse de Lamartine, 1878, 240).

Unele din cele mai valoroase informaţii despre violenţa în Bulgaria, după cum am arătat, sunt mărturiile celor care au suferit nemijlocit din cauza acesteia. Astfel de mărturii au lăsat bulgarii stabiliţi în Basarabia. Date importante a lăsat Eftimia Peikova, născută în 1952, din satul Victorovca, raionul Cantemir (Спомени.., 1996, 29-55). Femeia a relatat că vecina străbunicii ei spunea că turcii aveau un obicei: „Când intra turcul în curtea bulgarului, el îi cerea stăpânului casei să-i ducă calul să se usuce de sudoare şi intra în casă. Femeia trebuia să încălzească soba şi să-i gătească musulmanului mâncare, după care ultimul făcea tot ce dorea cu sărmana” (Спомени.., 1996, 45). În disperare, oamenii se duceau la râul Tungea şi plângând, îşi spuneau toate durerile din suflet.

Din cele expuse mai sus am formulat un şir de concluzii. În primul rând, documentele contemporane ne arată că bulgarii creştini au fost supuşi politicii de convertire forţată la islam, o politică severă şi sistematică, implementată zi de zi. Populaţia locală era discriminată pe motive politice şi religioase.

În al doilea rând, remarcăm că populaţia creştină, spre deosebire de cea musulmană, era obligată să achite cele mai grele impozite, cel mai apăsător fiind dajdia, luată de pe fiecare cap şi care accentua starea de sclavi a bulgarilor în propria ţară. În realitate, impozitele erau colectate la dorinţa funcţionarilor locali, care foloseau acest drept pentru a jefui sate întregi. În multe cazuri ei cereau de la ţărani impozite care de fapt nici nu existau. În acelaşi timp, ei vindeau creştinilor produse la preţuri de două ori mai mari decât cele reale.

În al treilea rând, bulgarii erau practic umiliţi în permanenţă prin obligaţia de a munci fără remunerare pe pământurile otomanilor bogaţi şi de a participa la lucrările de construire a drumurilor, la defrişări în favoarea sultanului etc. Pe parcursul a luni întregi, oamenii nu-şi vedeau locurile natale. În afară de aceasta, creştinii trebuiau să pună la dispoziţia militarilor, funcţionarilor şi călătorilor străini propriile case, şi în acelaşi timp, să-i asigure pe „oaspeţi” cu hrană. Documentele demonstrează că funcţionarii turci îşi băteau joc de bulgari, favorizându-i pe hoţi, pentru a avea pretext de a intra în sate şi a face samavolnicie. Cu aceeaşi nedreptate se confrunta bulgarul şi în instanţa de judecată, pentru că se considerau adevărate doar mărturiile musulmanilor.

În al patrulea rând, remarcăm că persecuţiile creştinilor pe pământurile bulgare au fost deosebit de crude: o parte din biserici au fost distruse, altele erau transformate în moschei. Lăcaşele, care au continuat totuşi să funcţioneze, nu puteau să aibă clopote. De asemenea, biserica nu putea fi construită pe lângă moscheie. Magazinele şi atelierile bulgare nu trebuiau să fie îndreptate cu geamurile spre cimitirul musulman. Aici trebuie să adăugăm şi islamizarea silită, reglementată prin legi. O altă formă de violenţă a fost cea de asimilare şi islamizare prin strămutare forţată, răpirea oamenilor şi sclavie. În rezultat, bulgarii pierdeau propria religie, cultură şi limbă. Cea mai cumplită formă de asimilare a fost cea care se numea „impozitul de copii”, atunci când părinţii erau obligaţi să-şi dea copiii, ca ultimii să devină ieniceri otomani. În acelaşi timp şi sclavia era o formă de violenţă exercitată asupra bulgarilor, atunci când din sate erau ridicaţi oameni şi vânduţi ca vitele în pieţele din marile oraşe ale Imperiului Otoman.

Toate acestea au cauzat o imigrare masivă: populaţia din multe sate şi oraşe bulgare s-a văzut nevoită să părăsească locurile natale în căutarea unei vieţi mai bune. Din aceste considerente credem că anume formele de violenţă practicate de turci au constituit factorul decisiv, care a adus la emigrarea a sute de familii bulgăreşti la nord de Dunăre şi stabilirea lor ulterioară în sudul Rusiei, inclusiv în Basarabia.

Note:

1. Cârjaliu – hoţ, tâlhar care făcea parte dintr-o bandă.

2. Ciflic – mică moşie sau fermă.

3. Tapia – document cu dreptul de a stăpâni pământul.

4. Cethuda – subaltern.

5. Национална библиотека «Св. св. Кирил и Методий». Ориенталски отдел. Л.-М. 20/3, инв. № 2748.

6. Aian – notabil, primar turcesc.

7. Un exemplu demonstrativ în acest sens este familia lui Osman Pazvantoglu din Vidin, oraş în nordul Bulgariei. În primele zile ale anului 1788, acesta s-a revoltat împotriva Porţii. În 1798, o armată otomană trimisă împotriva lui şi condusă de Husein Kuţuk, nu reuşeşte să-l captureze şi să cucerească Vidinul. În 1799, sultanul îl iartă pe Pazvantoglu şi îl numeşte paşă de Vidin. Din acel moment încep jafurile trupelor lui, numite şi pazvangii, care ard numeroase sate, distrug oraşe. În 1808, trimisul lui Sofronii din Vraţa, bulgarul Ivan Zambin, se plânge la Petersburg, împăratului rus Alexandru I cu următoarele cuvinte: „Acest duşman nu numai distruge satele confraţilor noştri din Bulgaria, Tracia şi Macedonia, dar şi omoară tiranic oameni. Astfel, pazvangiii le-au dat foc copiilor adunaţi într-o clădire, femeilor li se taie sânii şi degetele, pe bărbaţi îi chinuie prin încolăcire cu verigi fierbinţi. Toate acestea se fac din cauza urii faţă de Biserica slavono-rusă, aceasta e cauza adevărată a revoltelor lor, motivul pentru a-i ucide pe toţi creştinii”; Vezi: Орешков П. Няколко документа за Пазвантоглу и Софроний Врачански // Сборник на Българската академия на науките. Т. III. София. 1914. Fenomenul a cauzat fuga în masă, anume în acea perioadă, a mii de familii bulgăreşti în sudul Imperiului Rus; Скальковскiй А. Болгарскiя колонiи в Бессарабiи и Новороссiйскомъ крае.
Статистическiй очеркъ А. Скальковскаго. Одесса, 1848; Защук А. Этнография Бессарабской области // Записки Одесского общества истории и древностей. Т. V. Одесса, 1863; Мутафчиева В. Кърджелийско време. София, 1977.

8. Aici trebuie de menţionat că această perioadă se remarcă printr-o migraţie masivă a populaţiei la Nord de Dunăre. – Грек И., Червенков Н. Българите от Украйна и Молдова. Минало и настояще. София: Издательска къща «Христо Ботев», 1993; Калчев К. Българската етническа общност в Бесарабия (XIX-XX в.). Възникване, развитие, принос в общонационалните процеси. Велико Търново: Унив. Изд. «Св. св. Кирил и Методий», 2009.

9. Raia – creştin care plătea impozit turcilor şi care trăia sub protecţia legilor lor.

10. Valia – conducătorul oblastiei sau vilaietului.

11. Национална библиотека «Св. св. Кирил и Методий». Ориенталски отдел. Видински кадийски регистър. № 77, л. 15.

12. Potir – pahar de aur sau de argint, cu picior, în care se păstrează cuminecătura la biserică.

13. Дунавски лебед. Букурещ, год. II. 1861.

14. Ibidem.

15. Национална библиотека «Св. св. Кирил и Методий»-Ориенталски отдел. Ориенталска архивна коллекция. 191/15.

16. Idem. Новопридобити турски архиви. XX, 1/28, л. 68.

17. Agareni – provine de la numele Agari, care era mama lui Ismail, fiul lui Avraam. Ismail era considerat părintele arabilor.

18. Şura – consiliul care reprezenta interesele comunităţii islamice.

19. Архив на Института за история при Българската академия на науките, арх. кол. № IV, оп. № 18, а.е. 259.

20. Ibidem, а.е. 261.

21. Revolta din oraşul Niş în 1841 a izbucnit din cauza asupririlor la care erau supuşi bulgarii. Iniţial, paşa din Niş i-a anunţat pe toţi starostii obşteşti că potrivit noului firman al sultanului, ei trebuie să plătească o dajdie unică în sumă de 3 piaştri şi 12 parale. Dar ca să plătească, trebuiau să fie compuse registre cu descrierea averilor lor, în baza cărora se calcula suma dajdiei. Cei care au venit, au scris că proprietarii aveau mai multe averi decât în realitate. Bulgarii s-au supus. La scurt timp, însă, ei au fost obligaţi să plătească zeciuiala pentru recoltă. Mai apoi li s-a cerut un procent anumit adăugător, egal cu 8 piaştri şi 2 parale. În acele zile, în satul Matievaţ a venit paşa. Ţăranii au pregătit pentru el mese întinse cu mâncare. După ce a mâncat şi a băut toată noaptea, paşa a cerut ca sătenii să-şi aducă femeile şi copiii, care să-i cânte. Oamenii au răspuns că copii lor au lucrat toată ziua pe câmp, sunt obosiţi şi nu pot să-i îndeplinească dorinţa. Paşa s-a supărat şi s-a întors în Niş. Dorind să se răzbune, el şi-a trimis ostaşii să violeze toate fetele din acel sat. Aceasta a şi generat începutul revoltei masive a bulgarilor din regiunea Niş. – Романски Ст. Австрийските документи по Нишкото българско въстание от 1841 // Сборник народни умотворения, наука и книжнина. Кн. XXVI. София, 1910-1911.

22. Национална библиотека «Св. св. Кирил и Методий». Ориенталски отдел. Видински синджил, № 46, л. 59, а I.

23. Agă – prefect de poliţie.

24. Acest monument a fost înălţat de către paşa din Niş după eşecul revoltei bulgarilor şi sârbilor pe timpul mişcării de eliberare naţională a sârbilor din 1804.

Literatura:

Alphonse de Lamartine. Voyage en Orient (1832-1833). II. Berlin, 1878.

Blanqui J. Voyage en Bulgarie. Paris, 1843.

Kilavuz Ahmed Saim. Iman-Kufur Siniri. Marifet Yayinlari. 3. baski. Istanbul, 1990.

Mutafcieva V. P., Vianu Al. Frământările feudale din Bulgaria de Nord la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea şi ecoul lor în Ţara Românească // Relaţiile româno-bulgare de-a lungul veacurilor (sec. XII-XIX). Studii. Vol. I. Bucureşti, 1971.

Българско Възраждане. Христоматия по история на България. Част II. София, 1969.

Введенский Г. Э. Янычары. СПб., 2003.

Войнов Г. Геноцидът и Холокостът над българите. София, 2006.

Германски дипломатически документи / Науч. ред. Ц. Тодорова. Т. I. София, 2002.

Дорев П. Документи за българската история. Документа из турските държавни архива (1564-1908), част I. София, 1940.

Иречек К. История на българите с поправки и добавки от самият автор. София, 1978.

Ихчиев Д. Турски държавни документи за кърджалиите // Сборник за народни умотворения и книгописс. XXII-XXIII. София. 1906-1907.

Киранов Ст. Рассказ бессарабского священника о страданиях под турецким игом православных болгар, бежавших из Турции в Россию в 1830 году и поселившихся в Бессарабии // Православные храмы в болгарских и гагаузских селениях юга Украины и Молдовы. Болград, 2005.

Киров Г. Летопис на Жендо Вичов // Сборник народни умотворения, наука и книжнина. XXII. София, 1895.

Маджарски пътеписи за Балканите XVI-XIX век. Сборник на документи и материали. София, 1976.

Миллер А. Ф. Мустафа паша Байрактар. М.-Л., 1947.

Николле Д. Янычары. М., 2004.

Петров П. По следите на насилието. Ч. I. София, 1987.

Писахме да се знае. Архиви и документи. София, 2004.

Положението на българския народ под турско робство. Документи и материали. Съставил и редактирал Николай Тодоров. София, 1953.

Румелийски делници и празници от XVIII век. Сборник на документи. София, 1978.

Спомен за българския рай // Бесарабските българи за себе си. Съст. П. Митев, Н. Червенков. София, 1996.

Суходолски К. Българите в неиздадените мамоари на Чайка Чайковски (Садък паша) // Сборник за народни умотворения и книгопис. X. Средец, 1894.

Турски документи за Македонската историка. IV. Скопле, 1956.

Турски документи за Македонската историка. V. Скопле, 1958.

Френски пътеписи за Балканите, XIX в. Съставила Бистра Цветкова, I. София, 1981.

Христоматия по старобългарска литература. Под ред. П. Динеков, К. Куев, и Д. Петканова. София, 1961.

Ivan DUMINICA
Revista de Etnologie şi Culturologie
Numărul 11-12 / 2012

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s