ACTE CU CARACTER GENOCIDAL ÎN ISTORIA OMENIRII

auschwitz-birkenau
Mai, 1944. Sosirea unui tren cu evrei din Cehoslovacia în lagărul de exterminare Auschwitz-Birkenau.

Istoria a consemnat şi continuă să consemneze numeroase şi regretabile acţiuni de exterminare fizică, biologică sau culturală, întreprinse împotriva unor colectivităţi umane, sub diferite motivaţii, pe aproape întreaga hartă a lumii. Ele preced, în mod natural, cu mult apariţiei conceptului juridic de genocid, convenţiei internaţionale şi normelor penale naţionale, care îl vor scoate din sfera ilicitului admis tacit şi incriminat prin legi. În cele ce urmează vom releva acţiunile de înlăturare a unor entităţi umane din perimetrul social de către alte entităţi umane, acţiuni care, cu regret, încă nu ţin doar de trecut.

1. Genocidul aborigenilor din America

massacre-of-indian-women-and-children-in-idaho-frank-leslie-illustrated

• Timpul desfăşurării: anul 1492 – sfârşitul sec. XX;
• Victime: Aborigenii din America (indienii);
• Locul desfăşurării: America de Nord şi de Sud;
• Caracterul: de rasă;
• Organizatorii şi autorii: colonizatorii europeni.

Descoperirea Americii de către Columb în 1492 a marcat începutul procesului de colonizare a continentului american de marile puteri europene. Imigrarea colonizatorilor europeni a fost însoţită de distrugerea populaţiei indigene. Este de remarcat faptul că nu a existat un plan de nimicire a băştinaşilor. Totuşi, acţiunile genocidale s-au desfăşurat pe parcursul a trei veacuri în diferite contexte istorice, manifestându-se prin variate forme în diferite regiuni ale Americii: intoxicarea surselor acvatice, munca forţată în condiţii inumane, deportarea aborigenilor în regiuni nefavorabile pentru locuit, distrugerea rezervelor alimentare etc. Un rol important l-a avut şi inchiziţia care a realizat genocidul cultural. Astfel, colonizatorii europeni au distrus total câteva culturi împărtăşite de anumite triburi indiene, şi anume: rituri, limbi, obiceiuri etc.

Din sec. XIX în procesul de distrugere a indienilor în America de Nord s-a încadrat şi armata SUA. În anii 1880 în SUA şi Canada a luat start cu paşi rapizi politica de asimilare a indienilor. În acest scop, copiii indieni în mod forţat erau plasaţi în şcoli-internate de stat. Părinţilor şi rudelor le era strict interzis să-i viziteze. Copiii erau pedepsiţi dacă îndrăzneau să comunice în limba lor maternă. Fiind rupţi din mediul lor cultural de origine, copiii şi-au pierdut conştiinţa etnică.

În anii războiului civil din anii 1960-1996 au fost distruşi prin acte genocidale indienii Maya băştinaşi din Guatemala.

Opunerea de rezistenţă a aborigenilor nu avea un caracter organizat, ceea ce se explică prin dezvoltarea tehnică foarte scăzută a acestora. Numărul total al victimelor nu poate fi constatat, deoarece nu se cunoaşte numărul populaţiei indigene la momentul începerii colonizării, dar se presupune că acesta variază între zeci de milioane. Unii cercetători consideră că distrugerea aborigenilor americani este cel mai masiv act de genocid în istoria omenirii.

2. Genocidul aborigenilor australieni

1896-aboriginal-prisoners

• Timpul desfăşurării: anul 1788 – sec. XIX;
• Victime: aborigenii australieni;
• Locul desfăşurării: Australia;
• Caracterul: de rasă;
• Organizatorii şi autorii: colonizatorii europeni.

Colonizarea Australiei de către europeni a început în anul 1788. După unele date, populaţia aborigenă constituia 750 000 persoane, către anul 1911 aceasta s-a redus la 31 000. Majoritatea au decedat în urma infecţiilor, deportărilor, foametei.

Pe parcursul sec. XX în Australia a continuat politica de asimilare a populaţiei indigene: mulţi copii erau forţat încredinţaţi spre educaţie în familii de europeni colonizatori. Abia în 1967 reprezentanţii populaţiei aborigene au primit aceleaşi drepturi ca şi colonizatorii, inclusiv dreptul la cetăţenie. Actualmente, australienii indigeni duc o luptă fără succes în scopul recunoaşterii de către conducerea Australiei a faptului comiterii genocidului.

3. Genocidul populaţiei din Congo

belgian_congo_genocide_09

• Timpul desfăşurării: 1884-1908;
• Victime: populaţia indigenă a Congo;
• Locul desfăşurării: Congo;
• Caracterul: de rasă;
• Organizatorii şi autorii: Regele Leopold al II-lea şi detaşamentele „Forţele Publice”.

În 1865 tronul Belgiei a fost ocupat de către Leopold al II-lea. Întrucât la acel moment Belgia era o monarhie constituţională, statul era condus de către Parlament, iar regele nu deţinea o putere politică reală. Devenind rege, Leopold şi-a pus scopul să transforme Belgia într-o putere colonială, încercând să convingă Parlamentul să preia experienţa celorlalte puteri europene care explorau activ teritoriile Asiei şi Africii. Însă, întâmpinând indiferenţa totală a parlamentarilor belgieni, Leopold a decis să-şi întemeieze cu orice preţ propriul imperiu colonial.

În 1876, Leopold finanţează Conferinţa Internaţională Geografică din Bruxel, în cadrul căreia propune înfiinţarea unei organizaţii de caritate pentru „răspândirea civilizaţiei” printre locuitorii din Congo. Unul dintre scopurile organizaţiei trebuia să fie lupta cu munca forţată din regiune. Ca rezultat, a fost fondată „Asociaţia africană internaţională”, al cărei preşedinte a devenit însuşi Leopold. Activitatea intensivă, sub masca carităţii, i-a asigurat acestuia imaginea de filantrop şi principal protector al africanilor.

În anii 1884-1885 la Berlin s-au convocat la o conferinţă puterile europene cu scopul de a împărţi teritoriul Africii Centrale. Datorită activităţii sale anterioare, dar şi intrigilor iscusite, Leopold primeşte în proprietate un teritoriu de 2,3 milioane km2 pe malul sudic al râului Congo şi întemeiază aşa-numitul Stat Liber Congo. În conformitate cu acordul de la Berlin, acesta şi-a asumat angajamentul să ocrotească bunăstarea populaţiei băştinaşe, să amelioreze condiţiile morale şi materiale de viaţă ale acesteia, să lupte cu munca forţată, să conlucreze cu misiunile creştine şi expediţiile ştiinţifice, precum şi să ridice nivelul comerţului liber.

Suprafaţa noii posesiuni a regelui era de 76 ori mai mare decât teritoriul Belgiei. Pentru a deţine controlul asupra populaţiei Congo, care număra câteva milioane, a fost înfiinţată o structură „Forţele Publice” – o armată constituită dintr-un anumit număr de triburi autohtone conduse de ofiţeri europeni.

Sursa principală de venit a lui Leopold a devenit exportul cauciucului natural şi a fildeşului. Condiţiile de lucru pe plantaţiile de cauciuc erau insuportabile: sute de oameni mureau din cauza foamei şi a epidemiilor. Deseori, pentru a forţa aborigenii să lucreze erau luate ca ostatici femeile şi copiii acestora şi ţinuţi în captivitate pe toată perioada sezonului de muncă. Pentru cea mai mică abatere, muncitorii erau mutilaţi şi omorâţi. De la reprezentanţii „Forţelor Publice” se cerea utilizarea raţională a proiectilelor în timpul operaţiunilor de menţinere a ordinii. În calitate de dovadă erau prezentate mâinile tăiate ale celor executaţi. Uneori cheltuind mai multe proiectile decât era permis, aceştia mutilau persoane absolut nevinovate.

Ulterior, imaginile satelor distruse şi ale aborigenilor mutilaţi, inclusiv ale femeilor şi copiilor, au fost demonstrate lumii şi au contribuit la formarea opiniei publice, sub a cărei presiune în 1908 regele a fost nevoit să-şi vândă teritoriile statului belgian, devenind la acel moment unul dintre cei mai bogaţi oameni din Europa.

Numărul exact al victimelor din Congo pe timpul dictaturii lui Leopold nu se cunoaşte, dar experţii consideră că acesta variază de la trei la zece milioane de persoane. Către anul 1920 populaţia Congo înregistra doar jumătate din numărul locuitorilor din anul 1880.

Unii istorici belgieni contemporani, în pofida unui vast material documentar, inclusiv fotografii, care în mod univoc demonstrează caracterul genocidal al conducerii lui Leopold, nu recunosc faptul genocidului populaţiei indigene a statului Congo.

4. Distrugerea popoarelor băştinaşe ale Namibiei

surviving_herero

• Timpul desfăşurării: 1904-1907;
• Victime: triburile herero şi nama;
• Locul desfăşurării: Namibia;
• Caracterul: etnic şi rasial;
• Organizatorii şi autorii: guvernul german şi armata germană.

În 1884 Namibia a devenit o colonie a Germaniei. La acel moment populaţia ţării era constituită din trei mari triburi: herero, ovambo şi nama. Presiunea continuă şi tot mai intensivă din partea colonizatorilor a dus la răscularea triburilor herero şi nama. Pentru înăbuşirea răscoalei, au fost trimise câteva detaşamente din armata germană sub conducerea generalului von Trotta. La 2 octombrie 1904 generalul a anunţat răsculaţii: „Toţi reprezentanţii tribului herero trebuie să părăsească aceste teritorii… Orice herero depistat în regiunile ce aparţin Germaniei, fie că este înarmat sau nu, însoţit de cineva sau singur – va fi împuşcat. Nu vor fi cruţaţi nici femeile şi nici copiii. Aceasta este decizia mea”.

Generalul şi-a îndeplinit promisiunea – răscoala a fost înecată în sânge. Locuitorii pacifici erau fie împuşcaţi, fie izgoniţi în pustiurile estice, erau otrăvite fântânile. Majoritatea celor deportaţi au murit din cauza insuficienţei de hrană şi apă. Această stare a durat până în 1907. În rezultatul acţiunilor armatei germane au fost distruşi 65000 herero (80% din trib) şi 10000 nama (50% din trib).

În anul 1985 Organizaţia Naţiunilor Unite a calificat tentativa de distrugere a aborigenilor din Namibia ca primul act de genocid din sec XX. În anul 2004 Germania a recunoscut oficial comiterea actelor de genocid în Namibia şi a adus scuze publice. Astăzi, reprezentanţi ai tribului herero pretind, fără succes, compensaţii de la guvernul german.

5. Genocidul grecilor pontici

73567c5ff59b41ee56f06348012e2651

• Timpul desfăşurării: 1919-1923;
• Victime: grecii;
• Locul desfăşurării: regiunile Turciei adiacente Mării Negre;
• Caracterul: etnic;
• Organizatorii şi autorii: naţionaliştii turci sub conducerea lui Mustafa Kemal.

Represiunile grecilor, ca şi cele împotriva altor popoare creştine din cadrul Imperiului Otoman, au avut loc periodic şi până în 1919. Însă, politica genocidală în privinţa grecilor din Turcia a pornit cu paşi rapizi, fiind iniţiată de naţionaliştii turci sub conducerea lui Mustafa Kemal în timpul războiului greco-turc din anii 1919-1923. Trebuie de remarcat că războiul a fost declanşat de către Grecia, cu încălcarea acordului de pace încheiat între Antanta şi Turcia, care capitulase în primul război mondial, în scopul reîntoarcerii teritoriilor istorice greceşti din Asia Mică şi partea europeană a Turciei. Forţelor greceşti le-au opus rezistenţă detaşamentele naţionaliştilor turci. Până în vara anului 1921 armata greacă a continuat ofensiva şi a ajuns aproape până în Ancara. Însă, profitând de situaţia contradictorie dintre statele membre ale Antantei, naţionaliştii turci au reuşit să cumpere armament de la Franţa şi Italia, să obţină susţinere militară de la bolşevicii ruşi (10 mln. ruble, armament, muniţii) şi să treacă în contraofensivă. În august-septembrie armata greacă a suferit o înfrângere dezastruoasă şi a început să se retragă. Ofensiva forţelor lui Kemal era însoţită de masacrarea totală a grecilor din Turcia, inclusiv a celor care nu participau la operaţiunile militare. Apogeul distrugerii a fost ocuparea de către turci a localităţii Smirna: forţele lui Kemal, dar şi turcii băştinaşi au incendiat sectoare întregi ale oraşului unde locuiau greci, armeni, evrei. Numărul victimelor în urma pogromului de 7 zile a constituit 100 000 persoane.

Este şocant faptul că incendiile şi distrugerile erau urmărite, de pe navele maritime, de aliaţii grecilor, în principal de către britanici, care au primit ordin de a interveni.

În 1923 a fost încheiat acordul de pace prin care s-a realizat o schimbare: 1,2 mln. de greci care locuiau în Asia Mică şi partea europeană a Turciei au fost transferaţi în Grecia, iar 375 000 de turci din Grecia au emigrat în Turcia. Ca excepţie, grecii care locuiau în Istanbul nu au fost expulzaţi.

Numărul victimelor genocidului grecilor variază între 600 000 şi 1 mln. de oameni. O pierdere colosală pentru omenire constituie distrugerea monumentelor de cultură greceşti. În literatura de specialitate greacă evenimentele din 1919-1923 sunt numite holocaustul grecilor sau genocidul pontic.

6. Marele genocid armean

introphotoarmenian_genocide

• Timpul desfăşurării: 1894-1923;
• Victime: armenii;
• Locul desfăşurării: Imperiul Otoman şi ţările vecine;
• Caracterul: etnic;
• Organizatorii şi autorii: conducerea Imperiului Otoman.

În fiecare an, pe 24 aprilie, armenii din întreaga lume îşi amintesc de omorârea sistematică a 1,5 mln. dintre strămoşii lor. Pe 24 aprilie 1915 guvernul Junilor Turci a strâns şi executat câteva sute de intelectuali şi lideri religioşi armeni, acesta fiind începutul unei campanii de anihilare a populaţiei armeneşti. Până în 1923, guvernul turc de la acea vreme omorâse peste jumătate din populaţia armeană şi deportase alte sute de mii din ţinuturile lor ancestrale. Preşedintele Comisiei pentru Drepturile Omului din Parlamentul European, Charles Tannock, a menţionat: „Se spune că genocidul armenesc a inspirat planurile naziste de exterminare a evreilor. Cu toate acestea, în comparaţie cu Holocaustul, majoritatea oamenilor ştiu puţine despre acest episod sumbru”.

Pentru „a rezolva” cu puţin zgomot şi cu mare succes chestiunea armeană, pentru a scăpa de elementul armean, Comitetul central al partidului Junilor Turci, aflat la putere, guvernul şi forurile locale au folosit starea de război. Având un plan amănunţit, pregătit în prealabil, în 1915-1916 s-a îndeplinit exterminarea armenilor occidentali – Marele Genocid Armean.

În Armenia Occidentală şi în regiunile populate de armeni din Turcia au fost masacraţi, dislocaţi şi lichidaţi pe drumurile deportării sau au fost exterminaţi în deşerturile Mesopotamiei circa 1,5 milioane de armeni, care alcătuiau o treime din numărul total al poporului armean şi două treimi din segmentul său apusean. Dar actele de barbarie nu s-au limitat la atât.

Au fost convertiţi forţat la mahomedanism aproape 200 mii de armeni, circa un milion s-au răspândit în lume, au fost distruse valorile materiale şi spirituale ale Armeniei Occidentale.

Guvernul Junilor Turci ascundea cu abilitate în comunicatele oficiale evidenţa dislocării armenilor, încerca să nu permită, atât prin poştă, cât şi prin telegraf, răspândirea veştilor cu privire la exterminarea populaţiei armene.

Faptele cunoscute de opinia publică europeană erau negate sau explicate de către guvernul Junilor Turci ca fiind măsuri de reprimare a „manifestărilor revoluţionare” ale armenilor sau ca o dislocare a populaţiei din raţiuni strategice şi de asigurare a vieţii armenilor. Cu toate acestea, acţiunea de exterminare nu putea fi ascunsă.

În curând au ajuns în Europa mărturiile de la faţa locului ale membrilor unor misiuni diplomatice şi clericale ale statelor europene informate, din partea consulilor şi ambasadorilor care lucrau în Imperiul Otoman şi în ţările care oferiseră azil armenilor pribegi ruinaţi. Aceştia constatau falsitatea argumentelor cercurilor guvernamentale turceşti despre „manifestările revoluţionare ale armenilor” sau despre „îndepărtarea lor din zonele operaţiunilor militare cu intenţia protejării vieţii lor”.

Deşi sursele oficiale demne de încredere confirmau crimele Junilor Turci, guvernele Germaniei si Austro-Ungariei, fiind aliatele Turciei, nu erau interesate să împiedice deportarea armenilor sau, cel puţin, să condamne politica Junilor Turci de exterminare a armenilor. Mai mult, în ciuda criticilor opiniei publice mondiale, ele justificau şi patronau stilul de acţiune inuman al aliatului, prin care încurajau şi mai mult autorităţile turceşti.

Aceste crime, comise de Turcia împotriva umanităţii şi civilizaţiei, obligă guvernele Rusiei, Marii Britanii şi Franţei să declare public Înaltei Porţi că pun responsabilitatea personală a crimelor comise pe seama tuturor membrilor guvernului turc, precum şi pe cea a acelor reprezentanţi locali ai guvernului, care au participat la masacrare.

Declaraţia este specială prin faptul că stabilea obligaţia comună a guvernelor Antantei de a recunoaşte, după război, responsabilitatea guvernului turc şi a autorităţilor locale pentru crimele comise. În document, puterile şi-au fundamentat obligaţia prin expresia „aceste noi crime comise de Turcia”, incluzând în aceasta nu numai cutremurătoarele întâmplări din 1915, ci şi masacrele armeneşti din anii 1894-1896, care fuseseră un preludiu al Marelui Genocid Armean. Exterminarea armenilor a fost calificată drept „crimă împotriva umanităţii şi civilizaţiei”. Această definiţie a creat un precedent pentru punerea în circulaţie în dreptul internaţional a conceptului de „crimă împotriva umanităţii şi civilizaţiei”.

Politica promovată de Ţările Triplei înţelegeri în problema genocidului armenilor occidentali dovedeşte că o crimă îndreptată împotriva umanităţii nu poate fi prevenită nici de interesele de stat înguste şi – nici măcar – în condiţiile generale, de interesele de grup ale statelor.

7. Planul Ost (Generalplan Ost)

map_barbarossa

• Timpul desfăşurării: 1939-1944;
• Victime: populaţia Europei Estice şi a URSS;
• Locul desfăşurării: Europa Estică, teritoriul ocupat al URSS;
• Caracterul: etnic;
• Organizatorii şi autorii: partidul naţional-socialist german, grupările profasciste şi împuterniciţii de pe teritoriile ocupate.

„Planul Ost” constituia un amplu program de epurări etnice în masă a populaţiei Europei Estice şi a URSS. Acesta era o parte a unui plan global nazist de „eliberare a spaţiului vital” (Lebensraum) pentru germani şi alte popoare germanice din contul teritoriilor populate de „rasele inferioare”, precum sunt cele de origine slavă.

Copii ale planului nu s-au păstrat, însă unele detalii ale acestuia au fost restabilite datorită citatelor şi trimiterilor la documentele celui de al Treilea Reich. Potrivit planului, populaţia de origine slavă din Europa Estică şi partea europeană a URSS trebuia supusă parţial germanizării, parţial deportată peste Ural sau nimicită. Se planifica cruţarea unui mic procent al populaţiei autohtone pentru a fi utilizată în calitate de forţă de muncă gratuită pentru coloniştii germani. După calculele autorităţilor naziste, în 50 de ani, numărul germanilor ce vor popula aceste teritorii se va ridica la 250 milioane. Planul se referea la toate popoarele care trebuiau fi supuse colonizării. Din documentele păstrate nu se menţionează nimic despre soarta evreilor, din motivul că la acel moment deja fusese „aprobat” proiectul „soluţiei finale a chestiunii evreieşti”, conform căruia evreii trebuiau supuşi nimicirii totale.

Deşi se presupunea ca planul să fie realizat în totalitate doar după finisarea războiului, în cadrul acestuia s-a reuşit distrugerea a aproximativ 3 mln. de oameni. Doar pe teritoriul Bielorusiei naziştii au organizat 260 de lagăre ale morţii şi 170 de ghettouri.

Despre Planul Ost omenirea a aflat în timpul procesului de la Nürnberg împotriva criminalilor nazişti. Dacă Germania ar fi obţinut victorie în acest război, atunci genocidul evreilor ar fi constituit doar prima etapă a distrugerii milioanelor de oameni care populau Europa de Est şi URSS.

8. Holocaustul

nazi-concentration-camp-at-nordhausen

• Timpul desfăşurării: 1933-1945;
• Victime: evreii;
• Locul desfăşurării: Europa;
• Caracterul: etnic şi religios;
• Organizatorii şi autorii: partidul naţional-socialist al Germaniei.

Holocaustul a reprezentat persecutarea şi omorârea sistematică, sponsorizată de stat, a aproximativ 6 mln. de evrei de către regimul nazist şi adepţii săi. Instaurându-se la putere în ianuarie 1933, regimul nazist era convins că germanii sunt o „rasă superioară”, evreii fiind reprezentanţii unei „rase inferioare”, constituind un pericol pentru aşa-numita comunitate ariană. Pe parcursul erei holocaustului, autorităţile germane au victimizat şi alte grupuri pe care le considerau inferioare: romii, slavii, persoanele cu dizabilităţi etc. Alte grupuri erau persecutate din motive politice, ideologice sau de comportament, cum ar fi comuniştii, socialiştii, homosexualii.

Către anul 1933 numărul evreilor europeni era apreciat la 9 mln. La finele războiului, în 1945, naziştii reuşiseră să nimicească mai mult de jumătate din numărul lor ca parte a „Soluţiei finale” – o politică de exterminare totală a evreilor din Europa. Conform planului lui Adolf Hitler, persecutarea şi nimicirea evreilor trebuia să aibă loc pe etape. Iniţial s-a început cu adoptarea unei legislaţii discriminatorii faţă de evrei, apoi boicot economic şi explozii de violenţă (pogromul Nopţii de cristal). Deşi evreii constituiau victimele primare ale politicii germane de exterminare, au mai fost nimiciţi şi 200 000 de romi şi cel puţin 200 000 de persoane cu dizabilităţi, cu precădere de origine germană, care fuseseră omorâte conform „Programului de eutanasie” – un plan clandestin de omorâre sistematică şi instituţionalizată a pacienţilor cu dizabilităţi fizice şi/sau psihice, fără conştientizarea sau consimţământul lor sau al rudelor acestora. Acest program a debutat în vara anului 1939 cu nimicirea copiilor cu dizabilităţi. Aceştia erau omorâţi prin administrarea unei supradoze de medicament. În aşa mod a fost suprimată viaţa a aproximativ 5000 de copii.

În anii timpurii ai regimului, partidul naţional-socialist a instituit lagăre de concentrare pentru deţinerea oponenţilor politici şi ideologici reali şi imaginari. Pentru a monitoriza mai eficient populaţia evreiască, precum şi pentru a facilita deportările ulterioare, au mai fost create ghettouri, lagăre de muncă forţată. Între anii 1941-1944 autorităţile germane au deportat milioane de evrei din Germania şi din teritoriile ocupate în lagăre de exterminare, unde aceştia erau nimiciţi prin intoxicare cu gaz.

În lunile finale ale războiului, gărzile germane transferau lagărele prin marşuri forţate, numite „marşurile morţii”, pentru a împiedica eliberarea prizonierilor. Însă, odată cu ofensiva asupra armatei germane, puterile aliate eliberau treptat prizonierii.

Între anii 1948-1951 aproximativ 700 000 de evrei au emigrat în Israel, o altă parte considerabilă a emigrat în SUA. Holocaustul a devastat majoritatea comunităţilor evreieşti şi le-a eliminat din Europa.

9. Genocidul serbilor

ustase_militia_execute_prisoners_near_the_jasenovac_concentration_camp

• Timpul desfăşurării: 1941-1944;
• Victime: serbii;
• Locul desfăşurării: Iugoslavia;
• Caracterul: etnic şi religios;
• Organizatorii şi autorii: conducerea regimului profascist al Croaţiei.

În 1941 Germania a obţinut victorie asupra Iugoslaviei. În acest context, croaţilor li s-a permis să-şi constituie propriul stat semiindependent (croaţii se disting de serbi prin religia care o confesează; astfel, croaţii sunt catolici, iar serbii – ortodocşi; limba şi cultura ambelor popoare sunt identice).

Conducerea noului stat a fost exercitată de o mişcare ultranaţionalistă, al cărei scop s-a declarat a fi transformarea Croaţiei într-un stat pur catolic, iar serbii, romii şi evreii care o populau urmau să fie nimiciţi. În perioada 1941-1944 regimul ultranaţionalist a exterminat circa 700 000 oameni. Croaţia era unicul aliat al Germaniei care şi-a creat propriile lagăre de concentrare.

În timpul declanşării războiului civil în Iugoslavia la începutul anilor ’90, fostul conflict dintre croaţi şi serbi a izbucnit cu o nouă forţă. Se poate afirma cu toată certitudinea că atrocităţile care au avut loc în cadrul acestui conflict îşi au rădăcinile în evenimentele din timpul celui de-al doilea război mondial.

10. Acte genocidale în cadrul infracţiunilor de război în Japonia

a2e13e6832e9f98f827d8bd31755940b

• Timpul desfăşurării: 1930-1945;
• Victime: chinezii, filipinii, alte popoare ale Asiei sud-estice;
• Locul desfăşurării: Asia sud-estică;
• Caracterul: etnic;
• Organizatorii şi autorii: armata japoneză imperială.

Punându-şi scopul colonizării Asiei sud-estice şi asigurării cu surse de materie primă şi cu pieţe de desfacere, în anul 1931 Japonia a început să promoveze o politică agresivă de expansiune în regiunea menţionată. Acţiunile armatei japoneze în Asia sud-estică în perioada 1931-1945 au fost caracterizate prin comiterea unui mare număr de infracţiuni contra umanităţii, care deseori aveau caracter genocidal. În calitate de exemplu pot fi aduse trei dintre ele.

Masacrul de la Nanking. În 1937 s-a început războiul dintre China şi Japonia. În luna august a aceluiaşi an, după lupte sângeroase, forţele japoneze au intrat în Shanghai şi l-au ocupat, apoi a urmat oraşul Nanking. La 13 decembrie 1937 forţele japoneze, luând cu asalt oraşul, au început să omoare cu cruzime populaţia civilă care nu participa la lupte (după unele date, 300 000 de persoane), incendiind şi jefuind locuinţe, săvârşind violuri atât asupra fetiţelor, cât şi asupra femeilor în etate (conform unor date, 20 000 de persoane). Potrivit datelor tribunalelor care au urmat, pierderile omeneşti se estimează la 200 000 persoane. Această diferenţă se explică prin faptul că primii cercetători includ în numărul victimelor nu doar locuitorii oraşului Nanking dar şi pe cei din periferiile acestuia.

În pofida faptului că după acest război o mare parte din militarii japonezi au fost judecaţi pentru masacrele de la Nanking, începând cu 1970 partea japoneză promovează o politică de negare a infracţiunilor comise în Nanking.

Operaţiunea „Suk Cing”. După ocuparea coloniei britanice Singapore la 15 februarie 1942, forţele japoneze au decis să depisteze şi să lichideze aşa-numitele „elemente antijaponeze” din comunitatea chineză în care se înscriau chinezii care au participat la apărarea Singapore, foştii funcţionari ai administraţiei britanice şi chiar persoane care au participat la acte de caritate în fondul de susţinere a Chinei. În lista celor care urmau a fi exterminaţi erau incluse şi persoane doar pentru faptul că sunt originari din China. Această operaţiune a fost numită „Suk Cing”, ceea ce în traducere din chineză semnifică „lichidare” sau „curăţire”. Victimele erau scoase în afara oraşului şi împuşcate. În curând, operaţiunea „Suk Cing” a început să fie aplicată şi în Malaysia, însă la începutul lunii martie realizarea operaţiunii a fost întreruptă, deoarece forţele militare au fost expediate pe altă parte a frontului. Numărul exact al celor exterminaţi nu se cunoaşte, acesta variind între 50 000 – 100 000 de oameni.

Distrugerea Manilei. La începutul lunii februarie 1945, pentru conducerea japoneză a devenit clară imposibilitatea menţinerii Manilei. În aceste circumstanţe, armata a început procesul de distrugere a acesteia, inclusiv a populaţiei civile. Planul de distrugere a fost elaborat la Tokio. Japonezii au distrus bisericile, şcolile, spitalele şi locuinţele. La 10 februarie soldaţii au dat buzna în edificiul spitalului Crucii Roşii şi au omorât cu cruzime personalul medical, bolnavii şi chiar copiii. Acelaşi destin a fost rezervat şi consulatului spaniol: circa 50 de persoane au decedat în clădirea incendiată. Acţiunile de masacrare s-au răsfrânt şi asupra regiunilor periferice. În mănăstiri şi şcoli erau omorâţi în masă călugării, profesorii şi elevii. După unele date, numărul victimelor în Manila constituie 100 000 de persoane.

După finisarea războiului, au fost aduşi în faţa tribunalului 5600 de militari japonezi, acuzaţi de infracţiuni de război, mai mulţi de 4400 au fost condamnaţi, iar 1000 dintre ei au fost condamnaţi la moarte. În prezent, în Japonia se promovează o politică activă de negare a acţiunilor genocidale comise de armata japoneză în timpul celui de-al doilea război mondial. Multe manuale de istorie editate recent în Japonia nu amintesc despre infracţiunile comise de militarii japonezi. Mai mult ca atât, cenuşa infractorilor militari este păstrată în templul din Yasukuni şi este considerată o comoară naţională sacră.

11. Genocidul din Cambodgia

800px-choeungek2

• Timpul desfăşurării: 1975-1979;
• Victime: clasa medie socială, minorităţile etnice şi religioase;
• Locul desfăşurării: Cambodgia;
• Caracterul: etnic;
• Organizatorii şi autorii: partidul comunist din Cambodgia.

În luna aprilie 1975, după finisarea războiului civil care a durat cinci ani, detaşamentele Khmerilor Roşii (structuri militarizate ale partidului comunist al Cambodgiei) au luat sub conducerea sa capitala Cambodgiei şi l-au înlăturat de la putere pe generalul Lon Nol. Noua conducere şi-a pus scopul traducerii în viaţă a ideii utopice de creare a unei societăţi create în exclusivitate din ţărani muncitori, o societate total independentă de forţele din exterior. Aceasta totuşi nu a fost un impediment pentru Khmerii Roşii de a primi ajutor material şi militar din partea Chinei şi a Coreei de Nord; ideologia lor constituia un amestec de marxism şi anticolonialism.

Îndată după ocuparea capitalei s-a început transferul forţat al populaţiei urbane spre periferii în lagăre special create pentru „educaţie în muncă”. Acelaşi destin a fost rezervat şi locuitorilor din alte oraşe mari. Noua conducere a stabilit un plan pentru colectarea orezului: 3 tone de pe un hectar, pe când rezultatul real era 1 tonă/ha. Pentru a realiza acest plan exagerat, oamenii erau obligaţi să lucreze câte 12 ore pe zi, fără pauză, cu o normare drastică a hrănii, în condiţii antisanitare. În consecinţă, supuşi foamei, extenuării, bolilor, oamenii decedau.

Khmerii Roşii au început şi o luptă drastică cu „elemente ale trecutului”: au închis şcolile, spitalele, bibliotecile, fabricile. S-a anulat sistemul financiar, toate religiile au fost interzise, iar proprietatea privată – confiscată. S-a început distrugerea planificată a membrilor comunităţilor religioase, intelectualităţii, comercianţilor, foştilor funcţionari, precum şi a oricăror persoane care îndrăzneau să manifeste dezacord cu politica promovată de Khmerii Roşii.

După ce în 1977 provincia Kampuchia a intrat în război cu Vietnamul comunist, în ideologia Khmerilor Roşii a apărut o manifestare rasistă. S-a declanşat o persecutare aspră a minorităţilor din Kampuchia, inclusiv a chinezilor şi vietnamezilor. Spre exemplu, din 425 000 de chinezi din Cambodgia au supravieţuit doar jumătate. De asemenea, în regiunile estice ale ţării au fost exterminaţi sute de mii de locuitori care erau suspectaţi de colaborare cu Vietnamul. În 1978 forţe armate vietnameze au pătruns în Cambodgia şi în ianuarie 1979 regimul Khmerilor Roşii a fost înlăturat.

După unele calcule, pe parcursul a 3,5 ani de conducere a Khmerilor Roşii au fost nimicite 25% din populaţia urbană şi 15% din cea rurală, în total circa 1,7 mln. de oameni.

Pe parcursul anilor ’80, Khmerii Roşii – reorganizaţi în detaşamente de partizani – au continuat războiul împotriva guvernului vietnamez, beneficiind de susţinerea financiară şi militară mărinimoasă atât a Chinei, cât şi a SUA. După semnarea acordului de pace în 1991, o parte din detaşamentele Khmerilor Roşii s-au predat autorităţilor şi au fost amnistiaţi.

În luna octombrie 2004 în Cambodgia a fost adoptată o lege specială de instituire a unui tribunal care să judece actele comise în perioada 1975-1979.

12. Actele de genocid al populaţiei africane din Darfur

An overhead view of the remains of the burned-out village of Abu Sourouj, which was bombed on the 8 February by the Sudanese government and simultaneously attacked by armed men on camels, horseback and donkeys, otherwise known as Janjaweed, in West Darfur, Sudan, February 28, 2008. The government spate of bombings was in response to an ambush two months prior by rebels from the Justice and Equality Movement, and subsequent intelligence that JEM members were living in these villages and using them as a base. After a period of relative quiet, there has been a great deal of renewed fighting between the Sudanese government with militias loyal to the government and rebel factions, namely JEM. Dozens of civilians in Silean, Sirba, and Abu Sourouj were killed in the attacks around February 8-9th,many others were injured, and a large percentage of each of the three villages was burned to the ground. (Credit: Lynsey Addario for The New York Times)
• Timpul desfăşurării: 2003 – până în prezent;
• Victime: populaţia aborigenă africană din Darfur (o provincie din vestul Sudanului);
• Locul desfăşurării: Sudan;
• Caracterul: etnic;
• Organizatorii şi autorii: conducerea Sudanului şi migratorii arabi.

Conflictul dintre populaţia indigenă africană şi migratorii arabi îşi are rădăcinile adânc în trecut, însă recenta explozie de violenţă a început în februarie 2003, când două grupări militarizate: SLM – Sudan Liberation Mouvement (Mişcarea sudaneză de eliberare) şi JEM – Justice and Equality Mouvement (Mişcarea pentru justiţie şi egalitate), ambele constituite din trei grupuri etnice africane, s-au răzvrătit împotriva guvernului sudanez pentru a anula izolarea economică şi politică a regiunii.

Sub pretextul înăbuşirii răscoalei, conducerea a pus în acţiune detaşamente din arabi migratori care erau susţinuţi de armată. În opinia unor observatori, situaţia se agravează şi datorită faptului că în Darfur au fost descoperite resurse naturale bogate de combustibil, presupunându-se că scopul final al conducerii este de a expulza după posibilitate populaţia indigenă din această regiune sau de a o nimici. Genocidul a fost organizat după schema clasică, pusă în aplicare şi de Imperiul Otoman în procesul de exterminare a armenilor. Iniţial, persoanele sunt expulzate de pe teritoriile băştinaşe, apoi se distrug plantaţiile, rezervele de produse, se nimicesc animalele, se otrăvesc sursele acvatice. Ulterior, victimele se concentrează în lagăre speciale aproape fără apă şi hrană, astfel fiind condamnate la moarte lentă. Cei care încearcă să părăsească lagărul sunt nimiciţi fără milă. Mai mult ca atât, guvernul sudanez creează obstacole livrării din exterior a ajutorului umanitar pentru refugiaţi.

ONU apreciază numărul populaţiei forţat transferate la 2 mln. de oameni, iar numărul victimelor la 180 000 de persoane, însă această cifră nu este exactă, deoarece nu s-au luat în consideraţie datele privind mortalitatea în unele lagăre amplasate în regiuni, în care accesul este dificil. Astfel, mult mai aproape de realitate este cifra de 300 000 victime prezentată de comisia britanică.

Deşi există numeroase raporturi ale observatorilor internaţionali despre situaţia critică din Darfur, o intervenţie internaţională este puţin probabilă. Încercările de a impune sancţiuni Sudanului nu şi-au găsit aplicare din cauza coliziei intereselor marilor puteri – membre ale Consiliului de Securitate al ONU. De exemplu, China este unul dintre cei mai mari cumpărători ai combustibilului sudanez, iar Federaţia Rusă furnizează armament în Sudan. De asemenea, conflictul din Irak a exclus posibilitatea livrării mijloacelor de ameliorare a situaţiei din partea SUA. Amintim că, în 2004, George Bush a numit evenimentele care au loc în Darfur drept genocid, limitându-se doar la această constatare, paşi reali de a stopa masacrul din Darfur nefiind întreprinşi.

În regiunea respectivă s-a aflat un timp un grup de pacificatori din partea Uniunii Africane, dar eficacitatea acesteia a fost redusă din cauza numărului mic de membri, finanţării modeste şi a spectrului restrâns de drepturi oferite de mandat.

13. Genocidul din Rwanda

in_article_5702fe2b74

• Timpul desfăşurării: 1994;
• Victime: grupul tutsi;
• Locul desfăşurării: Rwanda;
• Caracterul: etnic;
• Organizatorii şi autorii: grupul hutu.

Încordarea politică între grupurile tutsi şi hutu îşi are originea în istoria Rwandei. Până la epoca colonială, grupul tutsi, deşi constituia o minoritate, întotdeauna se afla la conducerea statului. Ulterior, devenind o colonie, iniţial a Germaniei, apoi a Belgiei, puterea din nou a fost încredinţată în exclusivitate reprezentanţilor grupului tutsi.

După obţinerea independenţei de către Rwanda în 1962, puterea politică a trecut la hutu. Din acest moment şi până în anul 1994 în stat a avut loc o confruntare permanentă dintre reprezentanţii grupului hutu şi cei ai grupului tutsi, care nu doreau să se resemneze cu pierderea puterii; uneori, aceste conflicte aveau caracter armat. În acelaşi timp, salvându-se de persecutări, din provinciile alăturate în Rwanda s-au refugiat mii de hutu.

În vara anului 1993 părţile au reuşit să se înţeleagă referitor la încetarea operaţiunilor militare şi să permită accesul şi integrarea membrilor tutsi în viaţa politică a ţării. Însă, la 6 aprilie 1994 avionul la bordul căruia se afla preşedintele Rwandei şi cel al Burundiei a fost deturnat. Există două versiuni: conform uneia, actul terorist a fost comis de reprezentanţii radicali ai hutu care condamnau intenţia preşedintelui de a face cedări membrilor tutsi; altă versiune pune actul terorist pe seama reprezentanţilor tutsi care erau nemulţumiţi de modul lent în care acţionează preşedintele. În noaptea zilei de 7 aprilie 1994 forţele armate ale grupului hutu au declanşat masacrul împotriva membrilor tutsi. În primele zile au fost omorâţi mii de oameni. Unii au reuşit să se salveze refugiindu-se în lagărele create de ONU, însă forţele acestuia nu au intervenit în nici un fel, păstrându-şi statutul de observatori. Prin mass-media s-a început o propagandă activă a cultivării urii faţă de tutsi, precum şi se anunţau locurile unde se refugiau aceştia pentru ca ulterior să fie nimiciţi fără milă.

Europa nu a acordat nici un ajutor victimelor. Mai mult ca atât, la 11 aprilie forţele pacifice belgiene primesc ordinul de a părăsi teritoriul şcolii Don Bosco, unde sub protecţia lor se aflau 2000 de tutsi care, fiind lăsaţi în voia soartei, au fost masacraţi în aceeaşi zi. Peste câteva zile detaşamentele Crucii Roşii au anunţat că numărul victimelor se estimează la zeci dacă nu la sute de mii de oameni.

La 17 mai 1994 Consiliul de Securitate a decis trimiterea a 5500 soldaţi în zona de conflict, dar plecarea lor a fost reţinută din cauza unor probleme de finanţare. La acel moment Crucea Roşie anunţă că numărul victimelor s-a ridicat la 500 000 de oameni. În pofida situaţiei dezastruoase, la mijlocul lunii iunie forţele ONU aşa şi nu plecaseră în Rwanda.

Masacrul s-a sfârşit după ce în luna iulie detaşamentele Frontului Patriotic al Rwandei (format din tutsi) au ocupat capitala, iar elita puterii hutu s-a văzut nevoită să se refugieze în Zair. Conform datelor oficiale, genocidul din Rwanda s-a soldat cu 937 000 victime. Faptul genocidului în privinţa grupului tutsi a fost recunoscut de comunitatea internaţională. Caracterul planificat al acestuia a fost probat prin diverse materiale. Se cunoaşte, spre exemplu, faptul că guvernul ruandez a folosit creditele primite de la fondurile internaţionale pentru susţinerea militară a detaşamentelor hutu, numărul cărora la începutul genocidului a ajuns la 30 000 oameni.

În luna noiembrie 1994 în Tanzania a fost instituit Tribunalul Penal Internaţional pentru Rwanda.

În decembrie 1999 o comisie independentă, sub mandatul Secretarului General al ONU, a efectuat o cercetare şi a prezentat un raport prin care a criticat poziţia ONU pe parcursul evenimentelor din Rwanda. Comisia a ajuns la concluzia că statele membre ale ONU au avut posibilitatea să stopeze actele de genocid, dar din cauza insuficienţei de resurse şi a lipsei de voinţă politică a ezitat să ia măsurile de rigoare.

Concluzii

În fiecare societate există divizarea membrilor în „ai săi” şi „străini” – pe baza criteriilor de naţionalitate, rasă, religie etc. În cazul în care societatea este bipolară, adică în ea coexistă două sau mai multe grupuri care se deosebesc esenţial, survenirea comiterii genocidului este mult mai probabilă.

După cum s-a observat din cele expuse, nici o crimă de genocid nu a avut loc în mod spontan: statele şi comunităţile aveau nevoie de timp pentru a planifica şi aduce la îndeplinire această infracţiune. Această crimă întotdeauna poartă un caracter organizat, de regulă, de către stat. Grupurile de persoane care apar ca autori sunt din timp instruiţi şi înarmaţi. Grupul – organizator al genocidului întotdeauna neagă faptul comiterii acestuia, declarând ca false datele despre numărul victimelor, depoziţiile acestora, iniţiind contrapropagandă prin învinuirea victimelor de infracţiuni imaginare, blocând cercetarea crimelor în cauză. În multe cazuri organizatorii genocidului – înalţi funcţionari – au reuşit să evite răspunderea penală.

Astfel, în prezentul articol am făcut o caracterizare succintă a actelor de distrugere în masă a persoanelor după criterii de rasă, etnie, religie sau naţionalitate. Evident, această listă nu pretinde a avea un caracter exhaustiv; din nefericire, istoria omenirii abundă în acte genocidale de care astăzi mulţi nu-şi mai amintesc. Puţini, spre exemplu, cunosc despre politica de genocid care continuă până în prezent în provincia Darfur. Scopul trecerii lor în revistă a fost să ne amintim despre cele mai negre file din istoria omenirii, întrucât uitarea sau ignoranţa duce în mod inevitabil la repetarea acestor infracţiuni în prezent şi în viitor.

Bibliografie:

1. Statutul de la Roma al Curţii Penale Internaţionale, adoptat la Roma la 17.07.1998.

2. Convenţia cu privire la prevenirea şi reprimarea crimei de genocid, adoptată la 09.12.1948 la New-York.

3. Schabas W. Genocide in international law. – Cambridge University Press, 2000.

4. Frulli M. Are crimes against humanity more serious than war crimes? // European Journal of International Law. -2001. – Vol.12.

5. http://www.icc.int

6. http://www.un.org/icty

7. http://www.ictr.org

Iuliana BARAT
Revista ”Studia Universitatis” (Seria Ştiinţe Sociale)
Nr. 8(28), 2009.

Anunțuri

2 gânduri despre „ACTE CU CARACTER GENOCIDAL ÎN ISTORIA OMENIRII

  1. interesant articol…daca nu ar fi scris in romana de balta sau romgleza….finisarea razboiului?….sau terminarea razboiului?……stimare autor intelectual terminarea inseamna the end…iar finisarea e un furculition al cuvantului finish care inseamna terminare….de la finish la finisare e doar un pas nu?…..
    pt conformitate finisare inseamna prelucrarea unei suprafete sau a unui obiect pana la cotele sau rugozitatile finale….
    halal intelectuali de balta….

    • Calul că are patru picioare și tot se poticnește.
      Hai să fim înțelegători: degradarea intelectuală este generală, iar faptul că a folosit un cuvînt nepotrivit nu este cel mai grav păcat.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s