SCURTĂ ISTORIE A MIȘCĂRII LEGIONARE. PARTEA II

117105

(Continuare. Partea I se găsește aici)

O preocupare absorbantă o reprezenta N. Iorga, socotit de legionari drept vinovatul iniţial al asasinării Căpitanului lor. Campania de presă, efectiv de instigare la asasinat, a fost pornită de Porunca Vremii, zeloasă în a veni în întâmpinarea doleanţelor legionare. Exclusă nu e nici o înţelegere prealabilă. În 8 septembrie, ziarul lui Ilie Rădulescu scria : “D. N. Iorga este cel mai autentic şi mai consacrat călău moral al tineretului naţionalist. Prin scrisul lui, prin conferinţele lui, prin «sfaturile pe întuneric», prin influenţa lui şi prin teroarea «personalităţii» lui intransigente, N. Iorga e răstignitorul generaţiilor tinere şi autorul moral al crimelor săvârşite în numele unei «idei»”.

Două zile mai târziu, primul redactor al gazetei, I.P. Prundeni, semnează infamantul articol Disecţia unui călău : Nicolae Iorga : “De peste o jumătate de veac ţara trăieşte tirania omului de cauciuc, cum i-a spus cândva Octavian Goga. De peste o jumătate de veac N. Iorga terorizează naţia cu arţagurile lui isterice… în cultura naţională N. Iorga rămâne în amintirea noastră ca o catastrofa. Intransigenţa lui a împiedicat victoria talentelor tinere… Iorga se înalţă deasupra naţiei în dimensiuni de ihtiozaur şi monstrul se voia lins pe la toate încheieturile umede şi sărutat în anumite locuri cărnoase şi încreţite… Sinistra vedenie cu barbă şi umbrelă s-a amestecat chiar şi în politică, mai ales în politică… întreaga viaţă a ex-savantului N. Iorga e o nesfârşită claviatură de contradicţii şi nonsensuri, de aberaţii şi abdicări. Profilul prorocului se plimbă hidos pe deasupra naţiei şi ochii lui bulbucaţi se congestionează în ţâfne de o savuroasă originalitate… În calitatea lui de enciclopedie ambulantă anexată lui Armand Călinescu, apostolul şi profesorul s-a apucat să scrie împotriva tineretului legionar. Ura lui s-a dezlănţuit fantastic şi buzele sale s-au învineţit… N. Iorga voia distrugerea tineretului… Prigonirile, lui i se datoresc… Cea dintâi condamnare a lui Corneliu Codreanu aparţine d-lui N. Iorga. Se aude ? Poftim de protestează, iubite şi mizerabile, d-le călău… Lăbărţat ca o meduză peste trupul naţiei, sugându-i câte puţin în fiecare zi şi viaţa şi onoarea, N. Iorga e figura rezumativă a descompunerii româneşti. Caracterul său de gelatină e specific vremii, rămâne peste veacuri ca un monument al inconştienţei… Faptele d-lui N. Iorga invită la meditaţie. Este d. N. Iorga un om cu mintea întreagă ? Astăzi, din nou, zdreanţa apostolică vrea să-şi spună părerea şi mofturile lui se tipăresc la gazetă.” Aflat la Herculane pentru a-şi trata reumatismul, profesorul telegrafiază, la 11 septembrie, ministrului de Interne, general David Popescu, întrebându-l: “Puteţi admite infamii ca acelea din Porunca Vremii despre mine ?” Era, aici, o invitare la ordine. Dar cine mai putea atrage atenţia unei gazete prolegionare pentru astfel de, într-adevăr, infamii ?

Nici legionara Buna Vestire nu l-a uitat pe Iorga. La 11 septembrie, Constantin Noica (primul redactor al cotidianului) semna articolul Eşti necinstit sufleteşte, utilizând o sintagmă din scrisoarea lui Codreanu, din 26 martie 1938, către Iorga (aceea care a iscat procesul de calomnie intentat Căpitanului legionarilor): “Sunt ultimele cuvinte rostite în libertate de Căpitan: «Şi din mormânt îţi voi striga: eşti necinstit sufleteşte». Sunt cuvinte pentru rostirea cărora s-a găsit un tribunal să-l condamne şi o închisoare să-l primească. Şi sunt cuvintele pentru care s-a găsit cineva să-i ceară condamnarea şi închiderea. Ce tristă e, uneori, ţara românească ! E atât de tristă încât, fară să ştie poate, Căpitanul rostea încă o dată una din vorbele care să ne privească pe fiecare din noi. Ce mai însemna, în lumina celor doi ani şi jumătate de întunerec care aveau să vină, gestul apostolului aceluia care ieşise demult din funcția sa apostolică ?…”

Numărul din 22 septembrie 1940 (nr. 13 din noua serie a Bunei Vestiri) e închinat legionarilor căzuţi. O pagină, a şaptea, e consacrată “Tiranilor trădători şi ucigaşii neamului”. Sunt aici menţionaţi şi descrişi: Ernest Urdăreanu, Victor Iamandi, Gh. Argeşeanu, Armand Călinescu, Gavrilă Marinescu, Moruzov. Jos, pe o coloană de mijloc, o fotografie a lui Ioiga, deasupra căreia se scrie: “Autorul moral N. Iorga”. Iar dedesubt: “N. Iorga, apostolul… neamului, primul om care a lovit cu piatra în generaţia tânără şi în Căpitan. Declanşarea prigoanei îi aparţine. Îl aşteaptă eternitatea ignoranţei”. De ar fi fost numai născocită… eternitate a ignoranţei, n-ar fi fost mare pericol pentru destinul savantului. Dar legionarii voiau răzbunare şi viaţa lui Iorga era efectiv în pericol. Iar Buna Vestire instiga la încheierea socotelilor.

De la început, mariajul dintre Antonescu şi legionari s-a dovedit a nu fi tocmai bizuit pe armonie. Partenerii, suspectându-se, se pândeau reciproc. Fiecare dorea înlăturarea celuilalt şi preluarea puterii. În octombrie a avut loc un schimb de scrisori Antonescu-Sima. Sima, pretinde Antonescu, i-ar fi scris : “Regimul legionar cere guvernare în spirit legionar, guvernare totalitară. Guvernare totalitară înseamnă monopolul politic al unei mişcări, aceea care a biruit, exclusivitate dacă voiţi, aşa e în Italia, aşa e în Germania. În România legionară nu mai există loc pentru nici un alt partid, pentru nici o altă grupare. Cine îndrăzneşte, trebuie sancţionat. Pentru că acest lucru e un atribut fundamental al statelor totalitare” [1]. În schimb, Antonescu, răspunzându-i, i-ar fi cerut lui Sima dreptul ca “o dată pe săptămână sau de două ori pe lună generalul Antonescu va prezida Forul de conducere politică a Regimului”, adică Forul Legionar [2].

În cartea sa (Era libertăţii), Sima afirmă că, de fapt, Antonescu dorea să preia şi conducerea politică a regimului, adică mişcarea legionară. Iar fiecare se revendica de la cerinţa conducerii unice a unui stat totalitar, voind înghiţirea celuilalt. Sima povesteşte că la sfârşitul îndelungatei şedinţe a Consiliului de Miniştri din 27 noiembrie 1940 (aceea care a analizat asasinatele de la Jilava), Mihai Antonescu a anunţat că generalul Antonescu doreşte să preia conducerea mişcării legionare pentru a exista o singură comandă în stat, evocând, cu titlu de exemplu, situaţia din Spania. Ba, Mihai Antonescu i-a comunicat lui Sima că generalul consideră acest transfer de şefie condiţia sine qua non a colaborării viitoare. Sima a refuzat categoric. A convocat Forul Legionar, a discutat chestiunea cu miniştrii legionari. Forul Legionar nu a cedat. Dar nici cei doi Antoneşti. Ar fi intervenit Neubacher, consilierul economic de la Ambasada Germaniei, care a împăcat, pentru moment, părţile [3]. Generalul s-a folosit de evenimentul asasinatelor de la Jilava – o dovadă peremptorie a anarhiei provocată în ţară de legionari – pentru a cere din nou, aproape ultimativ, conducerea mişcării legionare. Le reproşa legionarilor, chiar de la începutul instaurării statului naţional-legionar, că provoacă anarhie în ţară – încălcând, grav, normele instituţiilor legale. Iar legionarii, la rândul lor, reproşau lui Antonescu şi miniştrilor tehnicieni, că au nostalgia statului democratic, protejându-i pe foştii demnitari şi funcţionari de stat. Căsătoria de la 14 septembrie vestea un rapid divorţ. Fiecare dintre părţi ştia că destinul mezalianţei depinde de atitudinea, faţă de fiecare partener, a Germaniei. Va câştiga acea parte de care se va decide să se apropie Germania. În amintita sa carte, Sima afirmă chiar — după patru decenii – că, de fapt, legionarii simpatizau şi aveau ca model nu Germania lui Hitler, ci Italia lui Mussolini. Dar că Mussolini ar fi fost, atunci, victima dependenţei sale faţă de Hitler, neputându-i proteja pe legionari. Iar Hitler le-ar fi fost, în fapt, ostil legionarilor, bănuindu-i a fi un factor de turbulenţă [4]. Hitler, ce-i drept, era interesat ca România să devină o țară stabilă, la remorca totală a Germaniei. Iar întâlnirea din 22 noiembrie dintre Hitler şi Antonescu, când conducătorul statului român l-a anunţat că România aderă la Axă – fără a i se fi cerut asta – era chiar mai mult decât dorise Fuhrerul. Aliatul lui Hitler devenise, într-adevăr, Antonescu, iar Fabricius, ambasadorul Germaniei, ştiind asta, îi ţinea parte generalului.

Asasinatul de la Jilava (26/27 noiembrie), când legionarii au ucis 64 deţinuţi politici, foşti înalţi funcționari, a determinat creşterea tensiunii dintre Antonescu şi legionari. Versiunea legionarilor era că lucrând la deshumarea rămăşiţelor pământeşti ale camarazilor lor (Căpitanul, nicadorii şi decemvirii), înmormântaţi în cimitirul închisorii Jilava, revoltaţi, când au descoperit cadavrele desfigurate, s-au îndreptat spre celulele vinovaţilor şi au făcut dreptate. În Pe marginea prăpastiei, Antonescu a arătat, cu probe, că de fapt asasinatul l-a comis o echipă de legionari adusă din Bucureşti cu un camion, sub conducerea comandantului D-tru Groza, căreia i s-au asociat doi dintre cei ce lucrau la deshumare [5].

Descoperirea cadavrelor eroilor legionari, prin înlăturarea plăcii de beton, s-a produs, de fapt, a doua zi, când asasinatul era săvârşit. Cum s-a văzut, Antonescu, indignat că i se încalcă dispoziţiile, s-a folosit de acest prilej ca să ceară punerea mişcării legionare sub tutela sa. Şi ca totul să se încununeze, în aceeaşi zi de 27 noiembrie, o echipă de legionari, funcţionari la Institutul Naţional de Cooperaţie, cu maşina instituţiei, îi arestează pe Virgil Madgearu şi Nicolae Iorga. A doua zi, corpurile lor neînsufleţite sunt descoperite, Madgearu în pădurea Snagov, Iorga în pădurea de la Strejnicu. Există bănuiala că Sima nu a fost străin de asasinarea lui Iorga. În cartea sa, Sima relatează că a aflat că Ioiga a fost asasinat în seara zilei de 27 noiembrie, la încheierea şedinţei Consiliului de Miniştri. În curte, îl aştepta unul dintre asasini care i-a comunicat ştirea. Ar fi fost orele 20,30. În loc să-l aresteze pe asasin, Sima s-a urcat în maşină şi a plecat spre Ploieşti. Spera, spune el, că-l va descoperi pe Madgearu, care fusese, de fapt, împuşcat în timpul zilei. Noaptea şi-a petrecut-o la Câmpina, fară a da de urma nimănui. În cartea sa, Moartea unui savant, d-l. Mihai Stoian sugerează posibilitatea ca Iorga să fi fost dus de la Sinaia în comuna Teişani, în casa primarului legionar, unde savantul a fost “judecat”, iar apoi, la orele 23-24, asasinat [6]. Nu e deloc exclus ca Sima să fi fost la Teişani. În seara zilei de 28 noiembrie Sima a stat de vorbă cu şeful echipei de asasini, Traian Boeru. “Nu numai că nu regreta faptul, consemnează Sima, dar îl exalta ca o valoare legionară supremă… A vorbit în accente mistice de răzbunarea Căpitanului, de ticăloşia lui Iorga şi Madgearu, de porunca lăsată de Căpitan să-l răzbunăm. … Ascultându-l, am trăit un moment de mare emoţie”. S-a opus, în consecinţă, oricăror măsuri de arestare şi judecare a asasinilor. Ba, Sima afirmă cinic : “În noaptea de 27/28 noiembrie, trebuie dar precizat, n-a fost ucis marele N. Iorga, ci execrabila figură a omului politic N. Iorga. N. Iorga a făcut parte din galeria celor «trei mari ai crimei» contra Căpitanului şi ai generaţiei sale. Au fost trei personagii sinistre care au prezidat asasinatele colective din 30 noiembrie 1938 şi 21 septembrie 1939 : El. Lupescu, Armand Călinescu şi Nicolae Iorga… Fireşte, că Iorga mai putea da o contribuţie în cadrul istoriei naţionale şi universale, dar nu trebuie uitat că avusese la dispoziţie 50 de ani de creaţie plenară. Îşi împlinise rostul vieţii pământeşti ca istoric şi om de cultură. Specialiştii în tânguirea lui Iorga ar trebui să-şi rezerve ceva din emoţiile şi indignarea lor şi pentru a deplânge sutele de tineri ucişi în floarea vârstei sub dictatura carlistă şi oblăduirea specială a maestrului… Problema trebuie judecată în ansamblul ei şi nu limitată la N. Iorga, care a fost un pisc al culturii, dar şi un pisc al mişeliei omeneşti” [7].

În 29 noiembrie, Ministerul de Interne a publicat un comunicat sec, ameninţând cu pedeapsa cu moartea viitorii făptaşi ai unor astfel de crime. Şi alături apelul lui Sima către legionari, prin care îi cheamă la ordine, cerându-le supunere faţă de dispoziţiile Conducătorului statului. Înmormântarea celor doi asasinaţi, despre care presa n-a avut voie să comenteze, a avut loc la 30 noiembrie. Constantin Rădulescu-Motru, preşedintele Academiei, a avut curajul să convoace pentru acea zi o şedinţă, de unde academicienii, nu toţi, ci vreo zece (din care n-au lipsit: Rebreanu, Ion Petrovici, Gr. Antipa, N. Popescu, N. Bănescu, D. Caracostea, Ion Nistor, Th. Capidan, general Radu R. Roserti) au plecat, cu automobilele, să asiste la înmormântare. A fost lume foarte multă.

Mihai Antonescu i-a cerut lui Sima, în numele generalului, predarea asasinilor. Sima s-a opus (“Am rămas inflexibil. Nu pentru Boeru, ci pentru a apăra un principiu. Nu puteam preda pe camarazii mei justiţiei, în timp ce asasini ai legionarilor se bucurau de soare, aer şi libertate” [8]). Dar nici generalul n-a pus la inimă cumplitul asasinat. De voia, ar fi putut să-l împiedice. Ştia prea bine că legionarii năzuiau să-l asasineze pe profesor. Dacă ar fi pus pază militară la vila lui de la Sinaia, îl salva. Dar n-a voit asta, pentru că nici el nu-l agrea pe Iorga. Iar în ziua înmormântării lui Iorga, Antonescu participă la solemnitatea reînhumării corpului neînsufleţit al lui Codreanu, la Mausoleul Casei Verzi din Bucureşti. Această participare e aproape o absolvire a asasinilor lui Iorga şi Madgearu, dacă nu chiar o solidarizare cu ei.

Oricum, la sfârşitul lui noiembrie, Antonescu a luat unele măsuri. L-a destituit pe colonelul Zăvoianu (legionar), prefectul Poliţiei Capitalei, iar miniştrii legionari au fost obligaţi să depună jurământ în faţa lui Antonescu. Ostilităţile dintre cele două tabere erau acute, fiecare acuzând-o pe cealaltă de trădare. Antonescu le cerea legionarilor (inclusiv în mesajul de Anul Nou) să renunţe la lăcomie şi jafuri, chemându-i la ordine şi legalitate. Legionarii lui Sima îl acuzau pe Antonescu că a devenit protectorul demnitarilor fostului regim, al britanicilor (generalul care fusese, pe vremuri, ataşat militar în Anglia, era considerat a fi filobritanic) şi al masonilor, infiltraţi -se pretindea – şi în cadrele noului guvern (învinuit era, mai ales, colonelul Rioşeanu, subsecretar de stat la Interne). Un articol din 16 ianuarie 1941, în Buna Vestire, titra, provocator, Revoluţia nu s-a terminat.

Dezlegarea disensiunii atât de acute depindea de atitudinea oficială a Germaniei faţă de taberele în conflict. Antonescu a cerut o întrevedere cu Hitler, la Berlin. I-a fost fixată pentru 15 ianuarie. La întrevedere trebuia să participe şi Sima. Dar, imensă gafa, Sima a refuzat să plece, şi după ce a intervenit, stăruind, Fabricius. Mai târziu, a justificat refuzul prin informaţia obţinută, din surse creditabile berlineze, că Hitler a decis să înfrângă mişcarea legionară. Şi îi mai era teamă, că impulsiv, cum îi era felul, Hitler să nu-i ceară să treacă lui Antonescu comanda Legiunii. A crezut deci (menţiona că s-a consfatuit, pentru această decizie, cu fruntaşii legionari V. Iasinschi, Radu Mironovici, N. Pătraşcu, N. Stoicănescu, Corneliu Georgescu) că, evitând întâlnirea cu Hitler, evită consecinţele unor decizii iritate [9]. Hitler a considerat refuzul drept o ofensă. Se pare că la întrevedere, Antonescu a căpătat îngăduinţa lui Hitler de a înlătura Legiunea din conducerea statului, întrucât colaborarea nu mai este posibilă. Legionarii lui Sima erau în alertă, pregătind planuri de atac sau contraatac. Sima întocmeşte un plan de pregătire a legionarilor pentru debarcarea lui Antonescu. A iniţiat un turneu de conferinţe în provincie, susţinute de lideri legionari. Anunţate din vreme prin presă, conferinţele au fost programate pentru duminică 19 ianuarie, la Constanţa, Timişoara, Sibiu, Braşov, Galaţi. Bucureştiul a avut parte de trei reuniuni de acest fel, în trei săli diferite. Tema conferinţelor, aceeaşi peste tot, era “Lupta Germaniei şi a Italiei pentru a instaura o nouă ordine în Europa”, pentru a cuceri – spunea Sima – simpatia şi adeziunea lui Hitler. De fapt, s-a observat, intenţia fusese pregătirea morală a legionarilor pentru iminenta confruntare cu Antonescu. (în cartea sa, Şt. Palaghiţă menţionează că la una dintre întrunirile din Bucureşţi, unde a conferenţiat Iasinschi – conferinţa s-a transmis, în direct, la Radio – audienţii au cerut deschis: “îl vrem conducător pe Horia Sima”.) Antonescu a afirmat, în Pe marginea prăpastiei (vol. I, p. 15-16), că înainte de aceste conferinţe, a fost pregătită înarmarea legionarilor, în Capitală şi în provincie, delegaţi de la centru supraveghind aceste înarmări. La 19 ianuarie, legionarii au intrat în stare de alarmă.

Dar, coincidenţă fatală, în aceeaşi zi de 19 ianuarie e asasinat, la Bucureşti, maiorul german Döring de către un cetăţean grec. Ambele tabere folosesc prilejul pentru atac. Legionarii lui Sima îl acuză pe Antonescu că, prin Rioşeanu, a facilitat asasinatul. Anronescu îl destituie imediat din funcţie pe generalul legionar Petrovicescu, ministrul de Interne, după ce, în aceeaşi zi de 19 ianuarie, desfiinţase – prin decret – comisariatele de românizare, acaparate de legionari. Sima a considerat destituirea lui Petrovicescu ca o încălcare a “actului constituţional din 14 septembrie 1940”. A încercat să obţină acordul Ambasadei germane pentru “neconstituţionalitatea” demiterii lui Petrovicescu, dar a fost primit cu răceală, semn că decizia lui Antonescu era aprobată. Pierzându-şi cumpătul recii judecăţi, Sima i-a ordonat a doua zi, la 20 ianuarie, lui Viorel Trifa, şeful studenţimii legionare bucureştene, să organizeze, în după-amiaza aceleiaşi zile, o mare manifestaţie antiantonesciană, la care au participat, de fapt, toţi legionarii din Capitală. Coloanele de manifestanţi au plecat din Piaţa Universităţii pe Calea Victoriei, cu opriri la Palatul Regal, la Ambasada Germaniei, la Preşedinţia Consiliului de Miniştri. S-a lansat un manifest în care se cerea “înlocuirea tuturor persoanelor masonice iudaizate din guvern” şi, chiar (Sima afirmă că această cerinţă nu a fost sugerată de el), “Cerem guvern legionar”.

Supărat, în replică, Antonescu ordonă, a doua zi, înlocuirea chestorilor şi prefecţilor legionari din Capitală şi din ţară. E începutul rebeliunii. Pentru că legionarii nu se supun. În Bucureşti, legionarii organizează cuiburi de rezistenţă la Prefectura Poliţiei, la sediul legionar din strada Roma, la Prefectura Judeţului Ilfov, la Corpul Gardienilor din Şoseaua Bonaparte. Pentru înlocuirea prefecţilor şi a chestorilor din provincie, aceştia au fost convocaţi la Bucureşti, încât demiterea lor să se producă fară incidente. În acest timp, militarii s-au prezentat la sediile acestor instituţii, cerând să le fie predate. Pe acest temei, Sima vorbeşte nu de rebeliune, ci de o lovitură de stat a lui Antonescu. Dar legionarii, dinainte pregătiţi şi înarmaţi, au făcut – pretinde Sima – să eşueze planul lui Antonescu, organizând rezistenţa. Afirmă chiar că întreaga rezistenţă de după 20 ianuarie n-a fost organizată de el (“Tot ce s-a petrecut de aici înainte a scăpat de sub controlul meu”). Şt. Palaghiţă îl şi acuză pentru această dezerţiune de la datorie, lăsând ca înfruntările să scape de sub control. Rebeli, după opinia lui Sima, ar fi fost nu legionarii, care se apărau, ci militarii sosiţi cu escortă pentru a ocupa instituţiile publice. Victoria, se laudă Sima, ar fi fost în 21-22 ianuarie, a legionarilor, armata lui Antonescu neizbutind să-şi îndeplinească misiunea primită.

De fapt, Antonescu i-a lăsat pe legionari să se compromită, ca rebeli, în opinia publică, ştiind bine că apoi îi va învinge. Punctele de rezistenţă ale legionarilor funcționau perfect, paralizând acţiunea armatei. Se produc înfruntări cu arme de foc, căzând victime de o parte şi de alta. La Bucureşti, legionarii de la Malaxa scot în stradă cele trei tancuri din uzină, pornind împotriva armatei. Vor fi paralizate. Antonescu aştepta sosirea unor trupe din garnizoane apropiate Bucureştiului, pentru a lichida rebeliunea. Iar Sima aprecia această tactică a fortificării drept slăbiciune şi chiar înfrângere. Rebeliunea se extinsese în întreaga ţară. În seara zilei de 21 ianuarie, Antonescu emite un apel ca ordinea să fie restabilită în 24 de ore. Sima era de negăsit, ascunzându-se prin case conspirative. În seara zilei de 21 ianuarie, o delegaţie de legionari (P.P. Panaitescu, rectorul Universităţii Bucureşti, V. Chirnoagă, rectorul Politehnicii) îi propun lui Antonescu aplanarea conflictului. Armata şi legionarii se vor retrage de pe poziţii, apoi se va constitui un guvern pur legionar, Antonescu rămânând şef al statului. Medierea n-a dat rezultate. Au mai fost două în aceeaşi noapte, tot ineficiente, pentru că Sima cerea, morţiş, un guvern legionar în frunte cu sine, Antonescu fiind, practic, debarcat. Antonescu accepta, de formă, guvern de legionari competent, în fruntea căruia să se afle el. Ceea ce accepta Antonescu, refuza Sima şi, fatalmente, invers. Concilierea era imposibilă. Între timp, echipe de legionari, cărora li se asociază pegra mahalalelor bucureştene, jefuiesc case şi cartiere (cu deosebire cele cu populaţie concentrată evreiască), arestează, molestează şi ucid cetăţeni. În dimineaţa zilei de 22 ianuarie, 90 de arestaţi sunt transportaţi, cu camioane, în pădurea Jilava şi împuşcaţi. În faţa sediului legionar din strada Roma, legionarii au prins un soldat dintr-o patrulă, l-au stropit cu benzină, transformându-l în torţă vie. Şi în alte locuri, unde s-au dat lupte, au fost găsite, apoi, cadavre de ostaşi carbonizaţi.

Decizia era a Berlinului, reprezentat, la Bucureşti, de noul ambasador Von Kilinger (Fabricius nu apucase să plece încă), dar şi de diverşi înalţi funcţionari. Unii exegeţi socotesc că Berlinul aştepta să vadă de partea cui este victoria, pentru a adopta apoi decizia. Sima afirmă că până în noaptea de 22/23 ianuarie, decizia Berlinului nu se produsese încă. Ar fi venit la miezul nopţii – telegrafiată, se pare, de Ribbentrop – şi era favorabilă lui Antonescu. După menţiunea lui Sima, această dispoziţie i-a fost adusă la cunoştinţă de un înalt funcţionar german (el fiind ascuns într-un sediu al Ambasadei germane) în zorii dimineţii de 23 ianuarie – s-ar fi supus -, dându-şi seama că partida e pierdută. Mai ales că şefilor legionari li se asigura plecarea în Germania. În 24 ianuarie, încetând, treptat, rezistenţa legionarilor, armata a devenit stăpână pe situaţie. Rebeliunea legionarilor a fost înfrântă, prin intervenirea decisivă a germanilor, ceea ce, crede Sima, “era deosebit de grav din punct de vedere al suveranităţii naţionale” (p. 357). De parca, daca decizia nemţilor ar fi fost favorabilă legionarilor, suveranitatea naţională ar fi fost mai puţin periclitată.

La 23 ianuarie 1941, în ordinul de zi al lui Antonescu, se spunea: “Ofiţeri, subofiţeri, caporali şi soldaţi. Ţara românească a trecut în ultimele două zile printr-o teroare nemaicunoscută în istoria noastră, înstrăinaţi cu sufletul de tot ce acest neam are mai scump, cete de nemernici şi destrăbălaţi au dorit să ia conducerea statului. Contra acestui duşman intern v-am chemat să apăraţi statul şi instituţiile lui. În mai puţin de 24 de ore cu vrednicia, cu abnegaţia şi sângele vostru, Ţara a reintrat în ordine… Cinste vouă… Ţara vă este recunoscătoare. Eu mai mult ca oricine altul, fiindcă în stat, cu orice sacrificiu, – şi m-am ţinut de cuvânt – jurasem să păstrez ordinea” [10].

Generalul a mai dat, apoi, un manifest către ţară, în care îi denunţa pe legionari (“rătăciţii, în mare parte copii neştiutori şi comunişti notorii”), care s-au răzvrătit, trăgând asupra armatei. Sima era calificat “trădător de neam şi de Legiune” şi se promitea că adevărata Legiune se va întemeia sub conducerea generalului. Apoi se anunţă arestarea unor fruntaşi legionari (generalul Zăvoianu, Traian Brăileanu, Radu Gyr, foşti prefecţi legionari etc., etc.), ziarele comunicând liste întregi cu nume şi funcţii.

Antonescu a dat dispoziţie, apoi, să se relateze numărul victimelor rebeliunii şi jaful practicat de legionari. Ar fi fost 490 morţi şi răniţi, inclusiv dintre militari, şi au fost descoperite, în sedii şi locuinţe legionare, 129 camioane de mărfuri furate sau “rechiziţionate”. După rebeliune, presa a publicat declaraţiile unor legionari (una semnată de prof. Ion Zelea Codreanu) care se desolidarizau de şefii care au dezlănţuit rebeliunea. Procesul conflictului dintre codrenişti şi simişti a crescut în intensitate. Ştefan Palaghiţă, antisimist, a scris în cartea la care m-am referit în câteva rânduri: “Rebeliunea a fost începută de Sima şi de Stoicănescu, fără ştirea nimănui, şi fără să putem înţelege, nici astăzi, scopul pentru care a fost făcută. Cred că numai duşmanii Mişcării au ştiut ce vor. Ceea ce putem spune cu certitudine este altceva : «rebeliunea» a pătat onoarea Mişcării, fapt care nu s-a întâmplat în nici una din prigoanele precedente; a provocat uciderea a peste 2 000 de legionari şi populaţia civilă, între care mulţi fruntaşi, cum a fost avocat Victor Silaghi, a vârât în temniţe aproape 60 000 de legionari; a adus atâtea lacrimi şi suferinţe cum n-a adus nici o altă prigoană” [11].

Înfrângerea mişcării legionare, la sfârşitul lui ianuarie 1941, încheia nu o etapă, cât, poate, o istorie. Chiar dacă pornim de la ipoteza, inconstestabil valabilă, că, după moartea lui Codreanu şi a elitei legionare, mişcarea devenise alta, comportarea ei, în lunile de guvernare, i-au adus daune atât de imense, încât au compromis-o aproape definitiv în conştiinţa contemporanilor. Puritatea jertfei şi nevoia de asanare morală despre care tot vorbiseră preceptele Legiunii se dovediseră, în confruntarea cu puterea guvernamentală dobîndită, idealuri calpe.

În Memoriile sale, Mircea Eliade, aflat în misiune diplomatică în 1940, notează opiniile sale despre Legiune, după asasinatele din noiembrie. “Cu groază am aflat de asasinarea lui N. Iorga şi a lui V. Madgearu, precum şi a unui grup de deţinuţi în aşteptarea anchetelor, la închisoarea Văcăreşti (de fapt Jilava, n. m.). Prin aceste asasinate din noaptea de 29 noiembrie (de fapt 26/27 noiembrie, n.m.), echipele de legionari care le-au înfăptuit credeau că răzbună pe Codreanu. În fapt, ele au anulat sensul religios, de «jertfă», al legionarilor executaţi sub Carol şi au compromis iremediabil Garda de Fier, considerată de atunci o mişcare teroristă şi pronazistă. Uciderea lui N. Iorga, marele istoric şi genialul profet cultural, va păta pentru multă vreme numele de român” [12]. Şi asta o spune M. Eliade, simpatizant activ al Mişcării din toamna lui 1936, publicist, de atunci, al legionarismului, fostul încarcerat de la Miercurea Ciuc. Decepţia suferită, la auzul acestor abominabile fapte, l-au îndemnat să considere că înfăptuirea acestor omucideri “a compromis iremediabil Garda de Fier”. E un verdict greu de evitat. Degeaba, de atunci încoace, strădania legionarilor din exil (început prin fuga lor, ajutată de după rebeliune, în Germania) de a mai salva ceva din rosturile şi idealurile Legiunii. Ea a continuat să existe – mai există şi azi -, în ireconciliabile dispute dintre simişti şi gârneţişti.

Speranţa, ca să parafrazez titlul cărţii lui Palaghiţă, în reînvierea României, prin Garda de Fier, e o biată iluzie, nutrită de nostalgici cărora li s-a oprit ceasul. Nu altul este destinul nostalgiei grupărilor legionare înfiinţate în România postdecembristă. Mişcarea legionară este un fenomen politico-ideologic interbelic şi rostul său a fost definitiv fixat în lunile dintre septembrie 1940 – ianuarie 1941. O reînviere nu e necesară şi nici, istoriceşte, posibilă. Situaţia internă şi internaţională s-a modificat radical. Ascensiunea mişcării legionare în anii treizeci fară existenţa, cu forţa ştiută, a Germaniei şi a Italiei nu s-ar fi produs. Azi, astfel de ţări cu ideologii totalitare nu mai există în Europa. Integrarea ţării noastre în structurile europene presupune democraţie şi nu totalitarism. Neîndoielnic, pe fondul tensiunilor sociale determinate de tranziţia spre economia de piaţă şi a lipsei de speranţă a tinerilor, se va înregistra apariţia unor grupări extremiste (de dreapta sau stânga). Viitorul nu e însă al lor. Şi, oricum, nu e deloc necesar ca aceste grupări extremiste să copieze, prin filiaţiune, fizionomia mişcării legionare. Istoria n-ar trebui să se repete, fară imaginaţie, mereu în acelaşi fel.

  1. Oricât ar părea de ciudat, poate cel mai dificil capitol de discutat din structurile legionarismului este chiar cel doctrinar. Dificultatea o creează fragilitatea acestui compartiment căruia mai nimeni nu a încercat să-i dea structură sistematică. Şi doar intelectualii (sociologi, economişti, etnologi, filosofi, publicişti, scriitori), cel puţin după 1936, nu au lipsit mişcării legionare. Se pare că dificultatea era programată şi pornea chiar din modul de a fi al lui Codreanu, care nu punea preţ pe teorie ci pe faptă.

În scrisoarea sa către Cioran din 1937, din care am citat într-un alt capitol al acestei cărţi, mărturisea că el nu e om de carte ci de acţiune. Ceea ce dovedeşte că, de fapt, C.Z. Codreanu se cunoştea pe sine. Într-o circulară emisă la 23 mai 1935, despre pedeapsa legionara, Codreanu spunea : “Decât să-i scriu cărţi şi să-i fac teorii peste teorii, prin pedeapsa aplicată unuia, arăt la toţi: aceasta este permis, aceasta nu e permis” [13]. E, aici, acelaşi refuz al teoreticului.

În februarie 1937, prefaţând cartea lui Vasile Marin, Crez de generaţie, Nae Ionescu observa : “Vom spune nu spre meritul ci spre cinstea lui de legionar care a trecut prin ceea ce biserica noastră numeşte tăierea voii şi lepădarea de sine, că Vasile Marin nu a lucrat în doctrină în sens creator. Nimeni dintre teoreticienii naţionalismului totalitar nu creează doctrină. Doctrina se creează prin fapta de fiecare zi a Legiunii, aşa cum se deprinde ea din hotărârile celui aşezat de Dumnezeu în locul în care se porunceşte. Dar calităţile lui de claritate şi de preciziune făcuseră din el o autoritate a doctrinei legionare, dacă în Legiune poate exista, într-un fel oarecare, şi o astfel de autoritate decât cea care, prin delegaţie, porneşte de la cel care comandă” [14]. Să reţinem din această aserţiune a lui Nae Ionescu observaţia potrivit căreia “nimeni dintre teoreticienii naţionalismului totalitar nu creează doctrină”. E drept, crede profesorul de metafizică, doctrina aceasta se creează prin fapta Legiunii. Dar, mai încolo, observa, totuşi, că Vasile Marin, prin claritatea sa de preciziune, obţinuse statutul de autoritate în materie de doctrină legionară. Astfel încât nu e inutil, ba chiăr, justificat, efortul de a încerca să depistăm elementele posibile ale unei doctrine a legionarismului din cogitaţiunile unor teoreticieni, supunându-le unui necesar proces de aglutinare, cât de cât sistematică. Sau, mai bine, să desenăm o hartă posibilă a acestei doctrine, deşi chiar unii autori legionari cu aplecări teoretice o negau.

Astfel, de pildă, Nicolae Roşu scria în 1938: “Doctrina legionară ? Este credinţa în putere, în demnitatea lui, în onestitatea şi eroismul omului nou. Când o generaţie a ajuns să trăiască aceste virtuţi sufleteşti înseamnă că şi-a făurit o doctrină dincolo de idei şi raţionamente. Programe? Organizarea acestei biruinţe. Transformarea unei stări de spirit care astăzi aparţine mişcării legionare într-o stare biologică a României legionare. Politica lui Corneliu Codreanu este întemeiată pe primatul românismului, fără compromisuri, fără putinţa unei intimidări venite din afară. Ca viaţă istorică care să mărească şi să adâncească tot ce este românesc. Corneliu Codreanu nu poate fi acceptat decât integral… Mişcarea legionară este condusă de o fatalitate istorică: doctrina zace în săvârşirea faptică a omului nou, iar tutela în protecţia destinului” [15]. Să reţinem, şi de aici, câteva idei, să le spunem forţă: omul nou cu calităţile sale intrinseci, şî românismul integral înţeles în sens biologic. În acelaşi studiu N. Roşu arăta că “mişcarea legionară este însufleţită de un ideal prometeic. Biologia acestui pământ a creat un om înzestrat cu toate calităţile organice şi sufleteşti ale rasei. Istoria l-a perfecţionat. Politica democratică l-a contrafăcut, l-a falsificat. Rasa nu se mai recunoaşte în el. Nu sunt prea departe timpurile când într-o mişcare naţionalistă erau prea multe idei şi prea multe şi chiar nefolositoare iniţiative pentru că se ciocneau între ele. A venit cârmaciul. Omul care înţelege şi simte rostul misiunii sale. Conducătorul. În loc de programe politice ni s-au dat oameni. Căci la ce pot folosi programele dacă nu sunt oameni care să le realizeze ? Nimic nu este mai necesar pentru o mişcare de renaştere decât crearea omului. Pornind de aici, drumul omului nou a fost însufleţit de un ideal prometeic”.

N-ar trebui ocolit, dată fiind puţinătatea textelor existente, să apelăm la unul, amplu, al lui Toma Vlădescu din 1935. Toma Vlădescu n-a fost legionar (deşi, o vreme, a scris şi la Buna Vestire), ci cuzist şi adept intermitent al lui Crainic, scriind la Calendarul şi Porunca Vremii. Interesul acestei intervenţii stă în aceea că discută specificul doctrinar al dreptei. Iar legionarismul este, incontestabil, o doctrină de extremă dreapta cu, desigur, diferenţe specifice. Intervenţia lui Vlădescu e o replică la un eseu al lui Ralea (Doctrina dreptei), publicat în trei numere, din septembrie 1935, al ziarului Dreptatea. Acolo Ralea scria: “Naţionalism de import, naţionalism internaţional e un nonsens. Dar tocmai aici stă paradoxul şi mizeria naţionalismului român. Lipsit de un gânditor care să fi găsit un postulat specific pentru a clădi o teorie proprie, naţionalismul român şi-a luat punctele de bază de peste hotare, făcând mereu, cu o strânsă consecvenţă, internaţionalism naţionalist. De la început, dreapta română s-a situat într-un impas, într-o poziţie artificială”. Şi: “D-nii Cuza, Goga şi Corneliu Codreanu strigă contra partidelor, dar ei au şi întreţin partide. Cu tot spiritul de partid… Adevărul e că: pe când democraţia se sprijină pe o multiplicitate de partide, dictatura se razămă pe unul singur”. Şi încă: “Nu numai că între democraţie şi naţionalism nu este nici o antinomie posibilă, dar naţionalismul este o invenţie a democraţiei. Înainte de 1789 nu se poate vorbi de patriotism… Putem afirma mai mult, că numai democraţia poate fi cu adevărat naţionalistă. În dictatură, unde nimeni nu poate vorbi, se poate presupune că sentimentul naţional e impus prin constrângere” [16].

Răspunsul lui Toma Vlădescu nu e lipsit de interes, începea prin a demonstra caracterul funciar universal (fatal imitativ) al naţionalismului. “Acest caracter al naţionalismului, d. Ralea îl ignorează total şi, de aceea, el caută cu lumânarea o marcă de fabrică românească peste un conţinut etern… Să-l asigurăm pe d. Ralea că «doctrina» este aceeaşi, ideile, sentimentele la fel – şi că peste toate nu se schimbă decât culorile drapelelor naţionale, care au şi ele un sens.” [17]. Şi, în al doilea foileton : “Acel «internaţionalism» al naţionalismului, despre care ni s-a vorbit ca de o tară iniţială a dreptei româneşti nu era, în fond, decât caracterul universal, universalismul acestui naţionalism care n-ar putea să fie altfel decât pretutindeni la fel… în acest «internaţionalism» pe care se grăbeşte d. Ralea să-l vadă, nouă ni se va îngădui să arătăm patrimoniul colectiv, numai, al ideii naţionale… Iar în această «absenţă» de doctrină a dreptei româneşti, d. Ralea e iarăşi invitat să nu confunde atât de strident noţiuni prea clare ca să le putem ignora. Doctrina e aceasta care se vede, se simte şi se trăieşte – a noastră a tuturor. Nimeni n-are asupra ei un drept de proprietate exclusiv, fiindcă nimeni n-a creat-o din nimic şi pentru uzul lui personal… Dar d. Ralea a vrut să vorbească, probabil, de expresia chiar că naţionalismul nostru a fost meditat îndelung de d. A.C. Cuza sau de N. Iorga (în alte vremuri), că el a fost genial definit, cântat de Eminescu sau, mai târziu, în strofele vijelioase ale lui Goga, lăsând la o parte chiar contribuţia imensă a Gândirii în fixarea poziţiilor naţionale şi spirituale ale dreptei româneşti” [18].

Şi: “Naţionalismul defineşte, pe plan social şi politic, însuşi echilibrul uman. El este comandat din adânc şi n-ar fi posibil să ne despărţim de el decât strâmbându-ne numai sau mutilând realitatea noastră. Se lamenta astfel inutil d. Ralea când îşi închipuia că este atâta de greu să construim o ideologie de dreapta ”ea ni se oferă, dimpotrivă, singură, o trăim… Suntem «fascişti» dacă vreţi, dar în măsura numai în care fascismul înseamnă naţionalism şi, suntem «hitlerişti» – dacă ni se cere cu orice preţ – dar tot numai în măsura în care hitlerismul participă la acel patrimoniu care este şi al nostru, care este deopotrivă al nostru” [19]. Şi în sfârşit: “D. A.C. Cuza a construit, ideologic şi politic, un sistem unitar, codificând legile noastre de viaţă. Doctrina lui acoperă acum o jumătate de veac… E prea mult actuală această doctrină, prea mult o dezbatere în fiecare zi ca să nu se cunoască suficient elementele ei… Ea (această doctrină, n.m.) va avea, cum e firesc, o secretă corespondenţă cu naţionalismul de pretutindeni, de oriunde – exclusivismul naţional al lui A.C. Cuza nu aminteşte el adeseori chiar «programul de la Nancy» al lui Barres – dar nu va fi, pentru aci, mai puţin independent şi nici mai puţin autonom. Dl. Ralea ne-a vorbit de Maurras. Nu ne-a fost dezagreabil. Dar acolo, de pildă, unde Maurras ridică pe prim plan ideea monarhică de care are nevoie dezordinea franceză, d. A.C. Cuza pune accentul pe antisemitismul lui radical, pe care-l comandă stările de la noi” [20]. Chiar cu disocierile lui Vlădescu, e imposibil de admis că A.C. Cuza a elaborat un sistem doctrinar pe a sa idee monomană a antisemitismului, pe care chiar Codreanu o găsea insuficientă, puerilă, constatând că nu mai e luată în seamă. Rămâne în picioare ceea ce şi Vlădescu numea “naţionalismul de pretutindeni”, o implicită recunoaştere a sintagmei lui Ralea, “naţionalism de import, naţionalism internaţional”, ceea ce este, într-adevăr, un nonsens.

E drept, legionarismul n-a răspuns opiniei lui Ralea. Şi asta pentru că, în cap cu Codreanu, nu punea preţ (am mai spus-o) pe definiri doctrinare. Nu e mai puţin adevărat că unii exponenţi ai mişcării o considerau efectiv de natură spirituală. Vreau să spun că negau mişcării caracterul ei politic, plasându-se exclusiv în spiritual. Victor (Puiu) Gârcineanu spusese: “Mişcarea legionară este înainte de toate o revoluţie spirituală, una din acele prefaceri lăuntrice şi totale ale sufletului omenesc… Nu un partid politic se ridică prin mişcarea legionară. Ci o lume nouă se naşte, în întregime şi organic, «lume legionară»” [21].

În 1937, ideea o afirma şi Ernest Bernea : “Legiunea nu este un partid politic ci este o lume nouă. Partid politic poate fi în faţa urnelor dar nu în faţa istoriei. Toată greşeala aici stă: e o chestiune de perspectivă. Orice partid poate fi distrus de un altul la putere, fie prin luptă, fie prin «realizare de program», numai Legiunea nu. Aceasta pentru că mişcarea tineretului este o nouă spiritualitate, o nouă viziune de viaţă care va defini şi va aşeza noi vremuri româneşti… Şi adevărata înnoire vine o dată cu omul nou al tineretului, o dată cu desăvârşirea marelui gând al Căpitanului” [22].

Despre omul nou, ca element-pivot al noii spiritualităţi ne vom referi mai încolo. Deocamdată, e necesar efortul de a depista segmente teoretice ale acestei spiritualităţi, pe care, mereu, le găsim formulate per a contrario, numai prin delimitare de alte zone doctrinare. Să apelez, pentru asta, la reflecţiile lui Al. Cantacuzino. Într-un eseu din 1935, observa: “Sensibilitatea şi reflexele de gândire stârnite de spiritualitatea legionară creează în omenire o purtare nouă, diametral opusă felului de a fi al lumei comuniste marxiste faţă, spre exemplu, de creştinism şi de religie, faţă de viaţă şi faţă de moarte, faţă de nemurirea sufletului, faţă de determinism şi de liberul arbitru omenesc, faţă de personalitatea omului, faţă de fericirea omului, faţă de naţionalism şi rase, faţă de lupta de clase”. Apoi aceste declaraţii de principii sunt urmărite analitic. Mai întâi despre convingerea creştin-ortodoxă a legionarilor: “Noi, legionarii, suntem creştini, credem în mântuitorul nostru Isus Christos, credem într-un singur atotştiitorul şi dătător de viaţă şi de moarte, un Dumnezeu care se îngrijeşte de soarta noastră, un Dumnezeu cu care comunicăm, cu care suntem în legătură şi totuşi un Dumnezeu în afară şi deasupra întâmplărilor şi normelor omeneşti. Comuniştii marxişti sunt anticreştini, sunt antireligioşi, şi sunt inspiraţi de un vag panteism naturalist… Nu ştim dacă jidanii comunişti, în perfidia lor, s-au lepădat de cultul mozaic… De o parte avem o societate legionară, cu viziunile şi orizonturile lărgite prin imaginile fermecătoare ce şi le creează despre o lume cerească fără margini şi despre o veşnicie care luminează nimicnicia noastră a oamenilor. De altă parte avem o colectivitate deasupra căreia nu există nimic transcendent… Adevărata , diferenţă între cele două umanităţi, aceea curat creştină şi legionară şi cea comunistă, adevărata opunere între ele este vechea ceartă în care, de o parte se află cei ce se lasă conduşi de stimulentul fericirii cereşti şi de consideraţie de conştiinţă şi de respect de sine, de altă parte acei care sunt atraşi numai de posibilităţile de bucurie, de desfătare şi comoditate lumească… Aceste două religii cu feţe diferite se combat de aproape două mii de ani”. Definitorie i se pare a fi lui Al. Cantacuzino (şi nu numai lui) şi atitudinea faţă de moarte: “Nimic nu determină, nu defineşte sau deosebeşte mai exact o viaţă, nimic nu modelează mai hotărâtor o fiinţă omenească sau societatea decât felul de a privi şi de a primi moartea. Un neam de oameni nepăsători de moarte este un neam sortit unor biruinţe nesfârşite… în lumea legionară noi nu numai că ne mândrim cu nepăsarea faţă de moarte dar ne fălim cu iubirea de moarte. Concepţia legionară faţă de moarte se înfrăţeşte, peste douăzeci de veacuri, cu învăţămintele lui Zamolxis care a propovăduit printre geto-traci cultul nemuririi sufletului… Stând pe linia creştin-spirituală, noi, legionarii, suntem preocupaţi în primul rând să cucerim marile însuşiri naţionale sufleteşti şi trupeşti, calităţi alese ale omului românesc, cerute de mărirea şi slava destinului său”.

În sfârşit, a ţinut să marcheze deosebirea celor două Weltanschaunguri faţă de naţionalism şi rasă: “Putem concepe un universalism naţionalist în locul unui internaţionalism proletar deoarece între statele naţionale se vor încheia legi care vor ordona convieţuirea lor paşnică în univers, pe temeiuri de onoare şi de respect al virtuţilor morale şi de sângele fiecărui neam. Este deci fals că naţionalismul însemnează învrăjbire şi război între naţiuni… Naţionalismul legionar este însă înfrânt de însuşi spiritul dreptului naţional şi de limitele teritoriale ale stăpânirii unei rase… Ceea ce desparte cele două lumi este o deosebire de finalitate… Una este concepţia legionară asupra rostului fiinţei omeneşti în genere şi asupra omului român. Alta este concepţia comunistă. Aci trăieşte o linie cu resorturi morale, cu ambiţiuni eroice, exaltări sufleteşti şi falnice închipuiri de mândrie şi de demnitate românească, cu întruchipări şi imagism despre o naţie de români sănătoşi, de statură înaltă, cu suflet şi trup voinicesc, gata să moară strajă neînvinsă în graniţele românismului pentru apărarea şi înălţarea creaţiilor geniului românesc… Finalitatea ce şi-o propune societatea legionară este perfecţionarea şi înfrumuseţarea lumii sufletului şi generarea însuşirilor fizice şi morale ale omului român. Codul de comoditate şi de confort, de îmbogăţire exterioară şi de progres tehnic rămâne un scop lăturalnic” [23].

E greu să nu se observe generalitatea acestor observaţii, cărora le cam lipseşte diferenţa specifică. A spune că sensibilitatea legionară se rezumă, sub raport spiritual, la atitudinea religios-creştină, la neînfricarea, ba chiar la exaltarea morţii şi la convingerea naţionalistă, bizuită pe conceptul de rasă e, se pare, o planare încă în vaga generalitate. Orice doctrină naţionalistă ar putea-o, în egală măsură, revendica. Poate însă că exaltarea eroicului şi a cultului morţii, pentru a reînvia, sunt elemente care caracterizează, cu deosebire, spiritualitatea legionară.

În 1937 acest autor a revenit asupra chestiunii, adâugându-i alte trăsături caracteristice. Mai ales dimensiunea violenţei. “Faţă de plămada simţirii şi sufletului românesc din vremea noastră, scria Al. Cantacuzino, propovăduim violenţa. Nu aprobăm ura. Admitem violenţa. Nu sub forma de mijloc brutal şi material de transformare a stărilor de fapt în statul român, dar ca metodă de educaţie naţională. Şi ca remediu pentru a stârni virtuţile inimei române şi a stârpi cusururile atavice ale firii noastre naţionale… Eu admit violenţa nu spre a realiza un rezultat material momentan în fapte ci vreau să dobândesc o tradiţie nouă de simţire şi să schimbăm una veche. Vreau mai presus de toate schimbarea omului român… Violenţele noastre dacă au erupt în vreme de exasperare, din firea unui legionar, când se simţea sugrumat de o furtunoasă şi o dreaptă mânie, au fost totdeauna fapte gratuite fără profit sau răsplată, fără utilitate pentru făptuitor… Persoane cu prejudecăţi…, îndopaţi cu unele cunoştinţe rău mistuite, ne dojenesc: creştinismul este religia blândeţei, a milei şi a iertării. Ea porunceşte să ne iubim duşmanii şi asupritorii; să ne ducem Crucea, după pilda Mântuitorului, până la capătul drumului pe Golgota şi ne vom mântui. Noi nu credem că această tălmăcire este cea adevărată a Mântuitorului…. Noi nu spunem că în unele împrejurări violenţa pe care suntem constrânşi să o întrebuinţăm nu ar fi un păcat după religia creştină. Susţinem însă că este un păcat necesar, făcător de bine, răsturnător de nedreptăţi”. Şi, mai încolo : “Avem datoria să cultivăm în noi germenul viril, slujind la împlinirea menirii noastre şi la creşterea noastră către înflorire şi rod. Dacă sfinţenia nu este unica linie de mântuire, şi nu este, deoarece vieţuim într-o lume satanică, dovedim că e o altă linie care duce la învierea neamurilor, e linia eroismului… Suntem, deci, credincioşi îndrumătorilor creştini când dăm legionarilor o creştere de eroi, iar nu de sfinţi… Eu spun: singurul mijloc de schimbare este revoluţia. Adevărata conştiinţă a eului german s-a făcut prin revoluţia hitleriană… Tot aşa în Italia conştiinţa demnităţii eului italian rezultă din revoluţia mussoliniană… Deci porunca noastră, consemnul nostru este, înainte de orice: Revoluţia. Revoluţia în două acte : revoluţionarea sufletului şi revoluţionarea stărilor sociale şi economice… în revoluţia ce o pregătim noi, noutatea este mentalitatea noastră eroică în opunerea cu mentalitatea de profit… A voi este o hotărâre tot atât de absurdă ca aceea de a curarisi cangrena fară a opera integral organismul infectat… Bacilii jidoveşti cresc îndeosebi în bulionul de cultură burghezo-capitalistă sau comunistă”.

Şi, apoi, concluzia: ”Revendicăm violenţa, spiritul revoluţionar şi eroismul drept virtuţi constitutive ale inimilor creştine legionare… Credem că pe lângă sfinţenie, eroismul este o altă cale de mântuire, o cale dragă lui Dumnezeu, deoarece înlesneşte mântuirea laolaltă în obştii naţionale. Nu numai atât. Eroismul, în acest ciclu al vremurilor noastre, este singurul mijloc care rămâne deschis neamurilor spre a-şi dobândi mântuirea. Sfinţenia pentru un neam ar fi o metodă de sinucidere; ori sinuciderea este un păcat creştin, iar nu salvarea din păcat… Iubirea legionară înseamnă mai mult decât a iubi, înseamnă a fi pregătit pentru moarte, această plăcere a dăruirii în moarte; sorbită cu nesaţ, sculptează în chip de o domnitoare unicitate, toată figura morală a generaţiei noastre legionare… Două zâne mai tinere ne vrăjesc nouă sufletele: este zâna jertfei şi e zâna Morţii” [24].

Oricum ar fi explicat Al. Cantacuzino (şi alţii asemenea), contradicția rămânea nudă şi interogativă. Cum se putea concilia violenţa cu spiritul milei creştine pe care îl predica, deopotrivă, mişcarea legionară. Era, oricâte explicaţii s-ar fi găsit, o contradicție în termeni. Mai ales că această violenţă luase, încă înainte de înfăptuirea proorocitei revoluţii legionare, forma sancţiunii punitive, ucigând adversari sau trădători. Sancțiunea, prin glonţ, de către Codreanu, încă în 1924, a lui Manciu şi a altor doi poliţişti, tentativa de asasinat a lui Ion I. Moţa împotriva lui Vernichescu, apoi asasinarea lui I.G. Duca, în 1933, a lui M. Stelescu, în 1936, a lui Armand Călinescu, în 1939, sunt probe ale căderii în păcat. Probe la care se adaugă, în 1940, asasinarea celor 64 de demnitari încarceraţi la Jilava, apoi a lui Iorga şi Madgearu. În sfârşit, asasinatele din zilele rebeliunii.

E de neimaginat, totuşi, şi potrivnic învăţăturii creştine, de care atâta caz facea legionarismul, ridicarea deopotrivă a crucii şi a revolverului. Argumentul cu necesitatea prevalenţei eroicului nu rezolvă antinomia. Iar cultul morţii, atât de extaziat, ar justifica sacrificiul, prin moarte, al legionarului pentru cauza sa. Dar nu şi făptuirea morţii ca mijloc de pedeapsă aplicat adversarilor. Mai grav era că în mişcarea legionară erau mulţi preoţi care utilizau deopotrivă crucea şi puşca. Referindu-se la această ireconciliabilă antinomie, C.Z. Codreanu a luat-o în discuţie, într-una din circulările sale: “Dacă preoţii binecuvântează armele, înseamnă că sunt bune. Dacă sunt bune, înseamnă că le pot întrebuinţa şi ei (căci e penibil, în adevăr penibil, ca ei să spună soldaţilor: trageţi numai voi cu ele, noi nu tragem, că e păcat). Iar dacă nu sunt bune, pentru ce să le binecuvântezi ? Preotul cu crucea şi cu puşca ? Întreb: cine va putea scoate din istoria românilor sau care Sinod va putea afurisi pe Popa Balint şi pe alţii ca el, care au stat în adevăr cu puşca într-o mână şi cu crucea în alta ?… Pe câmpul de luptă sunt trădători. Ei sunt împuşcaţi de plutonul de execuţie. Biserica nu afuriseşte plutonul. Din contră, ia parte în scenă. Biserica spune: cel ce a ucis nu poate fi preot. Răspund: la Carmen Sylva este preot un fost învăţător, căpitan în timpul războiului, care a tras şi a ucis, a ucis mulţi. Şi ca el sunt foarte mulţi preoţi. Pe cei ce au ucis pe Stelescu, se zice că trebuie daţi afară de la Teologie. Cred că nu şi pentru motivul de mai sus, dar şi pentru altul. Ei pot zice: nu ne facem preoţi. Ne facem cizmari. Dar vrem să învăţăm Teologia. Iată fapte. Fapte de pe pământ. Cred însă în superioritatea Bisericii creştine. Biruinţa veşnică şi adevărată este biruinţa născută din martiri” [25].

Sofisma groasă înlănţuie consideraţiile lui Codreanu. A-i absolvi de păcat până şi pe ucigaşii lui Stelescu pentru că, în război, au fost preoţi care au fost nevoiţi, în luptă, să tragă (nefiind însă preoţi) e o culme a disculpării. De altfel, nicadorii (ucigaşii lui Duca) şi decemvirii (ucigaşii lui Stelescu) erau glorificaţi şi consideraţi eroi ai Legiunii. A-i declara martiri şi eroi pe nişte ucigaşi de către o mişcare politico-spirituală care afirma valorile creştinismului, iată nu o sofismă, ci o aporie. Şi, din păcate, ea a însoţit mişcarea legionară de la geneză până la zilele turburi ale rebeliunii.

De altfel, chiar naţionalismul şovin (proiectat nu numai în dezideratul revoluţiei legionare) era contrazis de principiul fundamental al ortodoxiei creştine, mila faţă de semen. Iar naţionalismul cel mai virulent, cu incitări efectiv pogromiste, e o caracteristică a mişcării legionare, afirmată din capul locului (1927), înainte, deci, de fiinţarea modelului hitlerist. Această contradicție a fost discutată în epocă de spirite cu vocaţie teoretică. Radu Dragnea, apropiat cercului Gândirii, a publicat, în 1937, în Buna Vestire, ziarul mişcării legionare, un eseu cu titlul Ortodoxie şi naţionalism în care afirma : “a fi însă naţionalist este o grea cădere în păcat de care nădăjduim a ne mântui în ortodoxie” [26]. A răspuns, în Predania, Nae Ionescu : “După impresia mea, dl. Dragnea socoteşte că poate opune ortodoxia naţionalismului… care nu se identifică… îmi închipui că nu greşesc prea mult când socotesc că la d-sa opoziţia aceasta decurge dintr-o înţelegere strict biologică a naţiei, viaţa spirituală fiind de competenţa şi domeniul ecumenicităţii creştine. A crede că se poate trece, în veac încă, peste hotarele confesionale şi politice însemnează a uita că şi istoria tot din Dumnezeu e făcută, şi a socoti că se poate anula realitatea formelor de viaţă aşa cum le-a lăsat Dumnezeu. Atitudine categoric falsă, cel puţin pentru simţul realist şi istoric al ortodoxiei… D-sa crede că «a fi naţionalist este o grea cădere în păcat». De ce însă a fi naţionalist este o grea cădere în păcat, atunci când, totuşi, a aparţine unei naţiuni e un fapt firesc şi necesar, nu ne lămureşte d. Dragnea… Dacă apartenenţa la o naţiune e un fapt firesc, naţionalismul trebuie să fie şi el o atitudine firească şi nicidecum o grea cădere în păcat… Naţiunea e nu numai categoria logică ci şi colectivitatea reală care ne defineşte pe fiecare din noi, locul, cadrul şi principiul întregii noastre acţiuni şi existenţa în veac, în naţionalism nu e numai o doctrină politică, cum pare a voi să lase ase înţelege d. Dragnea, ci o atitudine polivalentă, care acoperă tot aşa de bine sectorul spiritual sau economic, politic sau cultural estetic al activităţii noastre. De unde urmează însă că opoziţia naţionalism – ortodoxie nu e valabilă” [27].

Cum îi era felul publicistic, Nae Ionescu opera cu paradoxe şi sofisme, ocolind să răspundă antinomiei relevată de Dragnea. Acesta i-a răspuns lui Nae Ionescu, fireşte tot în Buna Vestire, după ce, tot aici, au glosat pe marginea incidentului Dragoş Protopopescu şi Toma Vlădescu: “Pentru că au fost naţiuni, nu urmează că ele au fost şi naţionaliste ca azi, precum îşi închipuie d. Nae Ionescu. El nu s-a născut o dată cu naţiunea ci este un adaos, ca păcatul de la făptură care astfel a sfărâmat ecumenicitatea creştină… De unde înainte de era naţionalităţilor, românii se puneau în universal prin ortodoxie, pe urmă ei au tins într-acolo, fie pe calea democraţiei, ca liberalii, fie prin mijlocirea zeităţii raţiunea, ca la junimişti… Da, Maiorescu este universalizant, raţionalist, nevoind să ştie că vorbeşte aşa, ca în Germania, într-o cultură ortodoxă. Asta înseamnă să n-ai simţul istoric al realităţii concrete. Azi nici un om de bună credinţă nu mai trage la îndoială naţionalismul lui Maiorescu care, pe această temă, a fost nedreptăţit de unii contemporani. Şi, când d. Nae Ionescu zice că naţionalismul «acoperă tot aşa de bine sectorul spiritual sau economic, politic sau cultural-estetic al activităţii noastre», ne întrebăm: îl acoperă şi la acest înaintaş în ştiinţa d-sale de carte? În sectorul spiritual Maiorescu rămâne descoperit cel puţin pentru un ortodox ca d. Nae Ionescu, fiindcă nu se acoperă din partea ecumenică şi a veciei… Spiritualitatea cuiva nu se determină după cum se acoperă sau nu cu neamul ci după starea aceluia faţă de ecumenie şi vecie. Iar ortodoxia, într-adevăr, acoperă naţiunea, dar naţiunea singură, fară ortodoxie, nu acoperă spiritualitatea. Iată ce scapă judecăţii d-lui Nae Ionescu… Naţionaliştii români care tresaltă de fericire uită, adeseori, că bunul acesta al lor care-i califică îl au şi alte popoare. Păcatul naţionalismului nu e local ci în tot locul unde a sfărâmat starea de spirit ecumenică dinaintea desăvârşirii lui. A cunoaşte aceste lucruri nu înseamnă a steriliza sentimentul naţional; înseamnă a năzui, ideal, la creaţia culturală sub prizma ecumenică şi a fi conştient, în chip real, de primejdia politică a principiului naţionalităţilor generalizat” [28]. Să amintesc şi de intervenţia, în această dezbatere, a lui Petru Manoliu, discipol al lui Nae Ionescu. Acesta a observat, la capătul intervenţiei: “Scopul nostru este tot lămurirea naţionalismului şi a ortodoxiei, cu deosebirea că noi rămânem credincioşi poruncii lui Hristos: «Nimeni nu poate sluji, în acelaşi timp, la doi stăpâni: şi lui Dumnezeu şi Satanei». Teza noastră este, deci, următoarea: nu putem acoperi structural comunitatea de destin a naţiei, cu comunitatea de iubire a bisericii” [29].

Pornim de la această dezbatere, care a preocupat mult, pentru că, într-adevăr, punea degetul pe o rană care durea: concilierea posibilă dintre naţionalism şi învăţătura hristosică a iubirii aproapelui, indiferent de naţiunea căreia îi aparţine. Era, cum spuneam, o chestiune dureroasă pentru întreg naţionalismul şovin românesc şi, în special, pentru legionarism. În 1937, Mihail Polihroniade – primul dintre criterionişti care a aderat, public, la Garda de Fier – se întreba şi el, pornind de la polemica Dragnea – Nae Ionescu – care ar fi relaţia dintre Biserica şi Legiune. “Care sunt raporturile dintre biserică – întruparea ideii creştine – şi legiune – întruparea ideii naţionale?… Contrazicătorii d-lui Nae Ionescu sunt foarte îmbibaţi de occidentalism şi… oarecum necunoscători ai realităţilor noastre răsăritene. Pentru că problema creştinism-naţionalism este specifică problematicii occidentale, catolice, ca şi problema stat – biserică sau naţiune – biserică. Istoria răsăriteană, istoria ortodoxiei noastre nu cunoaşte asemenea opoziţii. La noi, în răsărit, biserică, stat, naţiune au mers totdeauna mână în mână.” Or fi mers astfel laolaltă. Rămâne însă întrebarea posibilităţii concilierii dintre naţionalismul şovin şi învăţătura creştină despre iubirea aproapelui. Polihroniade a ocolit răspunsul, totuşi singurul esenţial, şi a preferat să dizerteze despre deosebirea dintre naţionalismul occidental şi cel răsăritean : “Între naţionalismul occidental şi naţionalismul nostru răsăritean, legionar, deosebirea structurală se face tocmai pe tema problematicii religioase, pe tema modului în care mişcarea noastră concepe raporturile între naţiune şi biserică, între neam şi Dumnezeu. Şi fascismul şi naţional-socialismul – oricât ar voi ele să răstălmăcească lucrurile – sunt materialiste… Fascismul deifică statul, naţional-socialismul deifică rasa… Cu totul altfel stau lucrurile în mişcarea legionară. Statul, naţiunea nu sunt scopuri în sine. Mişcarea noastră nu tinde numai la împlinirea lumească a neamului românesc, ci la călăuzirea lui pe calea mântuirii… Tindem, prin toate faptele şi gândurile noastre, către linia bisericii creştine… în aceasta stă originalitatea profundă a fenomenului legionar. În strădania mişcării noastre de a duce un neam întreg pe calea mântuirii… Biruinţa legionară va însemna pentru poporul român nu numai o renaştere naţională, ci şi o renaştere a vieţii creştine” [30].

Aşa or fi stând lucrurile, cum le prezintă Polihroniade. Ignorantio elenhi rămânea însă în picioare. Pentru că întrebarea era (repet) cum se conciliază o mişcare spiritual-politică ce afirma profunde convingeri creştine cu practicarea – şi elogiul – omuciderii şi a cultivării urii interetnice.

A fost un moment, în februarie 1937, când Biserica Ortodoxă Română, ca instituţie, după slujbele înmormântării lui Moţa şi Marin, a fost invitată de Ministerul Cultelor (o ceruse şi parlamentul) să recomande preoţilor a nu participa la activităţi politice. Vizată era, în chip direct, mişcarea legionară. Biserica a refuzat să dea ascultare acestui îndemn, declarând că “nu va interveni în lupta dintre partidele politice pentru a declara pe unul mai bun ca celălalt”. Exultînd, Nae Ionescu a comentat decizia: “În fond, Ministerul Cultelor nu urmărea scoaterea preoţilor din politică ci, ceva mai precis, interdicţia pentru preoţi de a sprijini, prin participarea lor, mişcările naţionaliste aşa-zise de extremă dreapta. Intenţia întâmpinării ministeriale nu era, de altfel, nici măcar acoperită, ea căpătând, în anumite pasagii, o exprimare categorică. La această cerere, care avea caracterul unei injoncţiuni, biserica românească a răspuns printr-un refuz clar. Răspunzând aşa cum a facut-o, Sfântul Sinod a asigurat o victorie nu numai a bisericii ortodoxe, ci şi a naţionalismului românesc.” Şi, apoi, continuă: “În pragul unei Europe totalitare, împărţită în naţiuni care sunt tot atâtea unităţi organice şi spirituale, Biserica ortodoxă care îşi dă seama că organizează viaţa religioasă a naţiei, că este însăşi viaţa în nevoia ei de a trăi pe Dumnezeu, nu mai are nici o iertare de cerut, nici o umilinţă de suportat, nici o separaţie de temut. Ea ştie că statul, fiind dator să organizeze viaţa naţiei în totalitatea ei, nu poate scoate în afară de stat biserica – parte esenţialmente integrată a naţiei. Şi urmând indicaţiile precise ale realităţii, preferă să se pună în conflict cu statul decât să se desolidarizeze de naţiune. Preferă pentru că e sigură că mai curând sau mai târziu, vrând sau nevrând, statul nostru va trebui şi el să ajungă la imperativul – istoric şi românesc totdeodată – al naţiunii totalitare” [31]. Într-una din circulările sale, datată 25 septembrie 1934, Codreanu scria: “Uzând de linia creştină a mişcării noastre şi de convingerea mea creştină” [32].

Fenomenul de devoţiune creştină a legionarilor cu ritualul adecvat, până la formele mistice adaptate de Codreanu în ultimii doi ani de viaţă, era incontestabil de bună credinţă şi efectiv sincer. Se întâmplă, însă, că era contrazis de convingerea că dreptatea trebuie dobândită nu prin lege, ci pe cale individuală. Ba chiar că glonţul e un mijloc necesar. Iar iubirea creştină ar fi valabilă numai între camarazi. Ceilalţi, socotiţi duşmani, fie evrei, fie creştini, trebuiau urâţi şi, când e cazul, pedepsiţi până la ucidere. Repet, creştinismul şi pietatea legionarilor intrau într-o insolubilă antinomie cu spiritul creştin.

  1. Legionarismul, sub raport doctrinar, a cultivat vizionarismul. Blestemele toate erau aruncate asupra lumii vechi venale, iudaizate prin democraţie falsificatoare, malefice prin afacerism şi politicianism şi se promitea crearea unei alte lumi, fireşte înnoitoare. De la Moise încoace (ca să limităm lucrurile la civilizaţia iudeo-creştină), toate noile religii au năzuit să creeze o lume nouă, printr-un om nou. Au promis această zămislire şi n-au încetat să spere că o vor înfăptui. Lectura operei tuturor utopiştilor, de la Platon încoace, înmărmureşte prin fantasma visării unei lumi noi şi a unui om pe măsură. Dar, la lectură, realizezi, de îndată, ce avorton se află în acele eprubete sub flacără! Doctrina lui Marx şi Engels a crezut, şi ea, în himera creării altei lumi şi a apariţiei unui om altfel construit etic şi spiritual. Fascismul şi hitlerismul nu au operat cu alte valori. Ce a ieşit din aceste visări, unele sincere şi înflăcărat idealiste, s-a cam văzut! Şi Ceauşescu ne tot vorbea de omul nou, anunţându-ne iminenta lui apariţie, în virtutea unui Cod moral pe care îl elaborase şi-l oferea spre studiu şi iluminare. Sigur că natura umană e imperfectă în ale ei alcătuiri, iar cea socio-politică e pe potriva ei. Visarea utopică a unui antidot e de înţeles. Dar prea s-a abuzat de aceasta. Iar regimurile, totalitare (de dreapta sau de stânga) se credeau chiar îndreptăţite să nimicească, în acest scop, efectiv fizic, pe cei netrebnici (rase inferioare sau clase exploatatoare), pentru a înălţa, pe acest teren curăţat, viaţa cea nouă, cu omul ei nou. Veacul nostru, poate cel mai sângeros din epoca modernă, a avut parte de aceste fantasme ale răului. Această purificare pentru reînnoire a fost clădită pe uciderea a milioane de victime şi, probabil, mult mai multe care au ispăşit, prin lagăre şi temniţe, pentru aceleaşi proiecte “grandioase”, totdeauna “revoluţionare”.

Revoluţionar (nu se anunţa o iminentă “revoluţie naţională”?), legionarismul vestea omul nou, făuritor al lumii noi (să mai spun că profund şi autentic româneşti ?). C.Z. Codreanu, necultivând sau neagreând cartea şi elaboraţia doctrinară, a preferat să vorbească despre proiectele sale vizionare aproape în termenii regulamentelor militare. În acel al său Vademecum, care este Cărticica şefului de cuib, se pronunţa, pe puncte, ca – spuneam – într-un regulament militar: “Punctul 67. Că statul bazat pe ideologia veche a revoluţiei franceze se ruinează. În lume se pune problema unui stat nou. El poate fi foarte bun sau foarte rău. Cum va fi ? După cum ni-l vom face.

Punctul 68. Statul nou însă nu se poate baza numai pe concepţii teoretice de drept constituţional. Statul nou presupune, în primul rând, şi ca un lucru indispensabil, un tip nou de om. Un stat nou cu oameni cu păcate vechi nu se poate concepe.

Punctul 69. Omul nou sau naţiunea înnoită presupune o mare înnoire sufletească, o mare revoluţie sufletească a poporului întreg, adică o împotrivire direcției spirituale de astăzi şi o ofensivă categorică în contra acestei direcţii.

Punctul 70. În acest om nou vor trebui să învieze toate virtuţile sufletului omenesc. Toate calităţile rasei noastre. În acest om nou vor trebui ucise toate defectele şi toate pornirile de rău. În acest tip de erou – erou în sens războinic – pentru ca să poată prin luptă să-şi impună părerea -, erou în sens social: incapabil, după victorie, de a exploata munca altuia, eroul muncii, uriaşul creator prin muncă al ţării sale trebuie să fie concentrat tot ce a putut strânge mai bun în timpul miilor de ani poporul român. Pe acest om îl aşteptăm, pe acest erou, pe acest uriaş. Pe el se va baza statul cel nou, România de mâine. Mişcarea legionară, înainte de a fi o mişcare politică, teoretică, financiară, economică etc. de formule, este o şcoală spirituală, în care dacă va intra un om, la celălalt capăt va trebui să iasă un erou” [33].

Şi-a reluat ideea în anul următor, într-un interviu acordat publicaţiei italiene Giornale d’Italia. “Programul meu – spunea acolo – e constructiv. Mă gândesc la cea mai grea şi cea mai mare construcţie a omului nou (subl. m.). Nu numai a omului fizic şi intelectual. Acesta e deja prezent în România. Dar a omului moral încă ne lipseşte. Vreau cu orice preţ să creez un tip de erou: înţeles nu numai în sensul unui luptător pe câmpul de bătălie, dar în sensul unui muncitor, un muncitor cu mare încredere în naţiune şi în viitorul ei şi de mare onestitate şi cinste, în viaţa sa publică şi privată. Acesta este punctul esenţial. Programul meu se referă, înainte de toate, la virtutea omului. De la această nouă bază morală ne putem întoarce apoi la ridicarea rasei noastre şi la raporturi noi cu alte rase care populează teritoriul românesc şi în special cu aceia care ne mânuiesc, jidanii acaparatori. Şi după aceea va trebui să ne gândim la agricultură, la lucrări publice, la oraşe, la străzi, la căi ferate” [34].

Am uitat să spun că în Cărticica… existau şi norme ale legionarilor. Erau şase cu totul. Aceea indicată la numărul patru suna astfel: “Legea educaţiei: trebuie să devii altul. Un erou. În cuib fă-ţi toată şcoala. Cunoaşte bine Legiunea” [35]. Nu altfel va gândi alt cofondator al Legiunii, al doilea în importanţă după Codreanu: “Nu cred că va nega cineva aceasta situaţie de acum 5-10 ani, care concretizează două lumi deosebite, în germeni: lumea reformei naţionale de metodă căldicică, pe cale democrat-parlamentară, incapabilă de a face faţă volniciilor guvernamentale şi incapabilă de a zgudui adâncurile sufleteşti ale neamului spre a-l ridica în lupta decisivă – şi lumea eroică, a revoluţiei spirituale şi morale a naţiunii care n-are decât două ieşiri: moartea sau victoria” [36].

Despre omul nou va medita, în 1937, şi gardistul Nicolae Roşu: “Autoritatea omului nou izvorăşte din voinţa personală de a impune o atitudine. Ea este o formă dinamică a vieţii, o expresie îndrăzneaţă a curajului şi a sacrificiului. Omul nu înlătură mitul maselor, al mulţimilor, dispreţuieşte vulgul şi le înlocuieşte cu elitele, cu aristocraţia, cu minorităţile organizate şi coerente… Zvâcnirea de viaţă a omului nou este condiţionată de chemarea sângelui, şi de imperativul rasei, de destinul istoric al naţiunii.” În sfârşit, merită reţinută şi această meditaţie antiintelectuală: “Atitudinea generaţiei noi este eminamente programatică. Ea porneşte de la cunoaşterea vieţii prin fapte, nu prin idei. Direct deci, nu indirect. Astfel se explica şi neînţelegerea generaţiei precedente care a trăit în cărţi şi în idei, a activat în virtutea unor sisteme de gândire şi s-a afirmat pe un plan cultural. Trecerea de la idei la fapte, de la realitate la vis, este asemănătoare unei soluţii de continuitate, unei sfâşieri interioare… Într-adevăr ce este fascismul altceva decât o învolburare de forţe tinereşti? Fascismul este o congestie juvenilă. Prin fapte, nu prin contracte ritmate a muşchilor s-a ridicat puterea în Italia. Chiar regimul de astăzi se bizuie numai pe energia spontană a generaţiilor tinere. Tinerimea creează un nou stil de viaţă în Italia. Fascismul nu a avut însă la baza ideologiei sale un fond cultural… Aşadar, vina este a culturii, a intelectualilor care nu s-au pus de acord niciodată cu spiritul veacului” [37].

Să citez, apoi, opiniile despre acest om nou ale altor legionari cu aplecări doctrinare. Paul Costin Deleanu e unul dintre aceştia. În august 1934 scria în publicaţia Dreapta: “Apariţia acestui om în număr mereu crescând face astăzi cu putinţă pe zi ce trece mai eficient, o anumită politică de dreapta…, politica de dreapta îşi creează omul necesar. Fiindcă dacă omul de care vorbim este într-adevăr nou, el nu poate avea o structură în care să primeze politicul. Politicul primează întotdeauna în structura unui om vechi şi numai acolo; aşa cum, aparent paradoxal, a fost, dintru început, omul modern. Omul nou apare întrucât structura cosmică de oricând şi de oriunde e cu nevoi şi vocaţii individual diferite: economice, politice de o parte dar şi de intenţionalitate strict spirituală. Aşa a fost iniţiată constituirea omului nou… între 1920 şi 1932 a existat în ţară procesul constituirii spirituale a omului nou…” [38].

Celălalt doctrinar la care apelez este, desigur, Alexandru Cantacuzino. Acesta a prezentat un raport la congresul studenţilor legionari din 1935 în care, vizionar, a înfăţişat, tipologic, trăsăturile nu numai ale omului nou, ci ale românului de mâine. “Omul nou, începea prin a pronostica Al. Cantacuzino, trebuieşte întâi creat în vis, trebuieşte visat. Eu văd trei condiţii pentru crearea românului de mâine: 1) Un om excepţional care să viseze profetic şi să conceapă lucid românul de mâine, românul cerut de destinul Naţiei române şi să sădească în suflete visul său printr-un prozelitism de fapte, de pilde, de cuvântări; 2) O înmugurire, o efervescenţă spirituală virulentă în substanţa românească; 3) Momente sociale de zbucium, de clocot, de cutremur. Am convingerea că toate aceste condiţii se află în prezentul mediu, cred că românul de mâine trebuie nu numai să-şi regăsească firea sa românească de acum 300 de ani şi să se mulţumească cu atât ci trebuie să vrea totodată şi să se regăsească şi să se întreacă… Omul românesc de mâine trebuie să fie cu totul diferit de românul de astăzi. Românul de mâine trebuie să aibă gustul şi deprinderea existenţei severe, dure, eroice, să aibă simţul eului colectiv şi al binelui naţional şi să mai aibă cele două însuşiri atât de zgomotos blestemate, să fie violent şi să fie extremist. Românul de mâine va avea conştiinţa că s-a născut spre a muri pentru Naţia lui… Sunt germeni de moliciune care s-au încuibat în nervii acestui Neam, sunt fermenţi, căci descompun voinţa lui şi infiltrează slăbiciunea şi sângele românesc… Trebuiesc, deci, fără frică extirpate vechile moravuri şi obiceiurile păcătoase care paralizează centrele nervoase ale personalităţii româneşti… Să se sfârşească o dată cu resemnarea învinsului. Dacă vrem să fim învingători, să ne învingem întâi firea noastră de astăzi apăsată de seculare amintiri de robie şi de servilism… Trebuie ca românul să se simtă o dată, fie numai câteva zile, fie numai câteva ceasuri, stăpân asupra lui şi peste cei care îl înconjoară.” Şi încă: “Românul de mâine va fi desigur făurit dintr-un material mai dur, mai stâncos, mai dens decât cel care compune generaţia părinţilor noştri. Românul de mâine va fi într-o oarecare măsură antiraţionalist… O învinuire grea va apăsa asupra intelectualismului… Intelectualismul sterilizează curajul. Numai suflarea misticei permite o viaţă eroică. Oricum, este o observaţie deprimantă aceea care constată simultaneitatea dezvoltării intelectualismului şi laşităţii la oameni. Dimpotrivă, chemarea către iraţional s-a dezvoltat odată cu valorificarea facultăţilor şi destoiniciilor fizice, cu plăcerea riscului, a aventurilor, a plenitudinii de viaţă şi a dărniciei de sine. Sentimentele care vor trebui cultivate în românul de mâine sunt: intransigenţa, tenacitatea, mândria, curajul, ambiţiunea, cinstea excesivă, dragul muncii, rigiditatea, voinţa puterii, voinţa de afirmaţiune, încrederea în sine, simţul demnităţii de om, intoleranţa, creştinismul şi antiiudaismul… Bineînţeles această transformare sufletească urmează să se desăvârşească o dată cu renaşterea fizică a Neamului românesc şi cu reclădirea întregii societăţi româneşti pe temeiuri legionare…” [39].

Al. Cantacuzino a revenit, doi ani mai târziu, la această preocupare care îl obseda privind fizionomia omului nou, al românului de mâine. Fireşte, a reluat ideile dezvoltate în 1935. Există şi adaosuri deloc lipsite de semnificaţie. De pildă, a înţeles că e necesară o conciliere posibilă între violenţa eroică a revoluţiei naţionale şi preceptele eristice: “Persoane cu prejudecăţi…, îndopate cu unele cunoştinţe rău mistuite, ne dojenesc. Creştinismul este religia blândeţei, a milei şi a iertării. Ea porunceşte să ne iubim duşmanii şi asupritorii; să ne ducem Crucea, după pilda Mântuitorului, până la capătul drumului pe Golgotă şi ne vom mântui. Noi nu credem că această tălmăcire este cu adevărat a Mântuitorului… Noi nu spunem, că în unele împrejurări violenţa pe care suntem conştienţi că o întrebuinţăm noi nu ar fi un păcat după religia creştină. Susţinem, însă, că este un păcat necesar, făcător de bine, răsturnător de nedreptăţi… Generaţia noastră a înţeles şi a simţit că este misiunea ei să pună acest hotar şi l-a pus; a pus în drumul făptuitorilor de fără-de-lege, de vânzări de neam şi de trădări, teama de a fi ucişi. Misionarii acestei generaţii care au ridicat această stavilă binefăcătoare, au dăruit neamului românesc drept jertfă viaţa pământeană şi au sacrificat poate şi veşnicia lor de odihnă în fericire, dincolo de mormânt. Cine oare va cuteza să ne înveţe că dreptatea Dumnezeiască va nesocoti în cântar binele făcut atâtor tinere vieţi româneşti care de acum înainte au să crească apăraţi de vrăjmaşa vânzare a credinţei? Eu zic legionarilor: purtaţi-vă după cum simţiţi Christos Dumnezeul şi vă învaţă să vă mântuiţi sufletul… Dacă sfinţenia nu este unica linie de mântuire, şi nu este, deoarece vieţuim într-o lume satanică, dovedim că este o altă linie care duce la învierea neamurilor; e linia eroismului… Suntem deci credincioşi îndrumărilor creştine când dăm legionarilor o creştere de eroi nu de sfinţi”. Grav nu e că s-a investit încredere în himera plămădirii unui om nou. Ci că această himeră a justificat violenţa şi eroismul prin moarte. Pentru că eroismul, despre care atâta s-a glosat, a justificat nu numai violenţele, ci şi asasinatele ca armă politică.

Acel proiectat om nou trebuie zămislit nu pe cale de retortă. Laboratorul nu era numai obişnuita şedinţă lunară de cuib, în care îndoctrinarea şi veghea comportamentală puteau fi asigurate. S-a mai găsit o cale, mult vehiculată şi elogiată: tabăra de muncă. Avem a constata, aici, o similitudine de procedee. Şi comunismul, în România de după 1947-1948, a practicat sistema taberei de muncă, drept creuzet al formării omului nou. A fost împrumutat procedeul de la legionari sau importat din URSS? E prea puţin important. Ceea ce trebuie reţinut e identitatea procedeelor, demonstrând, prin însăşi această comunitate, că totalitarismul n-a inventat nimic nou. S-a folosit de aceleaşi sloganuri pentru a inventa, fals vizionar, un imposibil om nou.

Legionarii au apelat, cu sistemă, la strategia taberei de muncă după martie 1935, când a fost creat partidul Totul pentru Ţară. Se vorbea de organizarea taberelor de muncă pentru construcţii şi reparaţii de biserici, drumuri, diguri, poduri, case (sedii) ale partidului. Erau, în această strategie, şi forme propagandistice numite constructive şi mijloace utile pentru atragere de aderenţi. Forma aceasta de educare pe cale constructivă fusese practicată şi înainte de Garda de Fier. Construise Căminul pentru studenţi – 1924-25 – la Iaşi, ca şi Casa Verde din Bucureşti (1934). Dar, acum, această formă de educaţie capătă extensiune şi e înconjurată de mare larmă propagandistică. Se spunea, mai peste tot, în cuvântări şi articole, că prin educarea în spiritul muncii în tabere, a iubirii de Dumnezeu şi de Biserică se plămădeşte omul nou, cel al societăţii legionare de mâine. Un vers dintr-o poezie legionară anunţa: “Cu braţele clădim în soare catapetesme peste veac.” Se publicau articole în care participanţii la activitatea unor tabere de muncă vorbeau de reînvierea lor la o viaţă nouă, ele erau considerate un mijloc de “salvare sufletească”, de făurire a “omului moral”, a “românului de mâine”.

Şi tinerii, de bună credinţă fiind, veneau în aceste tabere de muncă, transformare în școli de educaţie legionară.

Cum nimic nu se proiecta, la scara întregii mişcări, fără cuvântul manifest al lui C.Z. Codreanu există, şi în această chestiune, un document-proclamaţie al Căpitanului. E o scrisoare-proclamaţie adresată legionarilor din taberele de muncă emisă la Carmen Sylva în august 1935. Să o reproduc pentru că e caracterizantă şi pentru stilistica lui Codreanu şi pentru ţelul urmărit: “I. Tabăra este o şcoală nouă; a noastră proprie, născută din pământul şi din sufletul nostru românesc. Nu e o imitaţie, pentru că, la 1924, când am început cărămidăria de la Ungheni şi Căminul de la Iaşi, nu era întrebuinţată nici în Italia, nici în Germania. (Doar în URSS, n.m.) II. În această şcoală sunt patru principii de educaţie care lucrează asupra celui sosit aici.

a) Munca manuală, cu sapa, cu târnăcopul, cu toporul sau braţele grele. Aceasta întăreşte fizic, muscular, pe legionar şi reface celula nervoasă a omului pe care o distruge în special munca intelectuală intensă şi supraîncordată. Această muncă îi dă sănătate. Această muncă îi creează, intelectualului, în special, o structură sufletească, o voinţă de fier. Această muncă îl scoate din lumea teoriei şi îl pune pe teren, dezvoltând simţul practic…

b) Viaţa aspră cu dispreţuirea tuturor luxurilor care până azi ne-au molestat, ne-au creat neputincioşi, imbecili şi necinstiţi, ne va smulge din mlaştina acestor păcate şi ne va crea un popor de oameni sănătoşi, cumpăniţi şi severi cu noi înşine.

c) Viaţa în comun, viaţa împreună care ne dă nu numai bucuria cunoaşterii şi revederii noastre, care nu numai că ne dezvoltă simţul camaraderiei, dar creează o mare comunitate sufletească care însemnează betonul armat al organizaţiei noastre şi pe care nu-l va distruge nici un val, nici o ură.

d) în sfârşit, al patrulea principiu este educaţia teoretică propriu-zisă; adică vărsarea în sufletul tuturora a gândului nostru despre ceea ce trebuie să fie un om în viaţă, despre modul cum trebuie să se comporte faţă de Dumnezeu, faţă de viaţă, faţă de Ţara sa, faţă de lume, faţă de el însuşi. În taberele noastre desigur că cele trei principii de la început au activat asupra noastră şi nu mă îndoiesc că toţi aţi observat vizibil schimbarea pe care şcoala legionară a produs în noi. Al patrulea va fi pătruns poate mai puţin cu toate însuşirile frumoase ale celor însărcinaţi cu aceasta din cauza lipsei de legătură între noi. În această ordine de idei şi sub acest capitol vă anunţ că taberile din anul acesta trebuie să fie închinate: omului corect. Ele trebuie să înceapă crearea acestui om corect [40].

Ideea aceasta a făuririi omului corect apare şi în circulara către legionarii din tabăra de muncă Arnota, datată 20 iulie 1935: “… Tabăra şi-a ajuns scopul din toate punctele de vedere. Anul acesta taberele au rostul educativ de a crea sau a începe crearea omului corect. Am creat, până acum : Omul de credinţă, omul viteaz, omul de jertfa. Acum ne trebuieşte omul corect. Corect din toate punctele de vedere: în raport cu lumea din afară (ţinută, atitudine, bună credinţă, respect etc.), în raport cu organizaţia, în raport cu camarazii, în raport cu şefii săi, în raport cu ţara sa, în raport cu Dumnezeu. Există în lume: om şiret, om pezevenghi, om secătură, om şmecher, om canalie. Ardeţi în focul cel mai mistuitor amintirea acestor oameni. Un legionar nu poate fi aşa. El trebuie să poarte pecetea: om corect” [41].

Nu a lipsit nici îndemnul îndrumător al lui Ion I. Moţa, care conferea campaniei pentru taberele de muncă accente mistice: “Deviza taberelor de muncă legionară este aceasta: tăcere şi muncă. Iar în ultimul timp Căpitanul a oprit, prin ordin, orice cuvântări politice, neîngăduind legionarilor decât un singur fel de discurs : Cuvântarea mută, adică glasul înfăptuirii ridicate de munca şantierelor legionare. Toate acestea dovedesc încă o dată învierea sufletească pe care o va împlini Legiunea în întreaga viaţă românească, pornind de la disciplinarea şi schimbarea individului şi până la renaşterea sufleteasca a întregului Neam în forme noi de viaţă… Legionarii rânduiesc o altă lume, o altă înfăţişare în faţa poporului, o lume de tăcere şi de muncă aprigă în folosul obştesc… Această tăcere, această muncă resemnată şi sobră au în rândul întâi scopul de a forma noul suflet legionar, de a fi izvor de purificare interioară a luptătorului. În această tăcere se formează şi se pregăteşte legionarul pentru moartea vitejească de mâine. Căci numai oameni gata de moarte mai pot mântui Neamul românesc” [42].

Paul Costin Deleanu conferea strategiei taberelor de muncă, deopotrivă, dimensiune înalt politică şi sufletească înnoitoare. “Prin această câştigare de adâncime, activitatea politică depăşeşte contractualismul abstract al vechiului sistem. Corpul electoral nu mai este chemat să-şi dea sufragiile unor programe generale, ci i se supun, ci i se cer lui direct indicaţiile viitoarei activităţi: şi anume pe cazuri concrete, locale, activitatea începând de îndată printr-o colaborare nemijlocită între organizaţia politică şi mediu. Anticiparea sufragiilor prin faptă şi nu prin deziderate, prin programe, prin vorbe fiind nota generală a nouei mişcări legionare… Este în fapta legionară un gest de măsură neobişnuită, de îndrăzneţe, generoase dislocări şi prospectări istorice – ca pentru o nouă epocă… Ea se integrează organic generalei reacţiuni a arianităţii în sânul rasei albe, care-şi apără astfel civilizaţia… întrucât priveşte noua orientare istorică a civilizaţiei noastre înalte este vorba de părăsirea mitologiei moderne şi întoarcerea la realităţile tradiţiei, la mitologia autohtonităţii. Faţă de o sută de ani de modernism, de primat politico-economic, noua direcție află sensul ultim al existenţei şi activităţii naţionale în ordinea spiritualităţii tradiţiei româneşti de totdeauna… Iată de ce spiritul acestor tabere de muncă nu poate fi decât unul de corp militar, constituind, în cadrul unei organizaţii de fier, iniţiativa civilizaţiei române de mâine. Iar taberele de muncă sunt cadrele în care trebuie să se încerce mobilizarea întregului tineret… Dacă mai există azi la noi o putinţă de înnoire a cadrelor pur politice, apoi aceasta nu poate fi alta decât şcoala taberelor de muncă. Ceea ce însemnează, fără îndoială, o nouă şi integrală încadrare, pe temeiul unei conştiinţe de renaştere naţională… Nimic mai dărâmător de lume veche decât activitatea acestor simple munci legionare” [43].

Sociologul Traian Brăileanu, membru în Senatul legionar, a înălţat şi el osanale taberelor de muncă, socotite mijloc de educare cetăţenească pentru omul nou. “Din intuiţia clară a acestui «conducător», a acestui «pedagog» că numai o educaţie naţională, severă, sistematică şi întemeiată pe norme rigide poate înfăptui acel tip românesc, unitar şi indestructibil, s-a născut «tabăra de muncă», şcoala naţionalismului românesc. Această instituţie trebuie să şteargă toate deosebirile provenite din originea socială a studenţilor români, trebuie să completeze lipsurile educaţiei şcolare, trebuie să trezească şi să adâncească educaţia religioasă creştină… Ea trebuie să-i dea tânărului un caracter indelebil de românism creştin, care să rămână inatacabil şi după terminarea studiilor. În felul acesta naţiunea română va dobândi o elită a ei, deci naţională, impermeabilă faţa de orice influenţe străine, în orice domeniu de activitate ar încerca să se manifesteze. Cu această instituţie tânăra generaţie a păşit pe calea realizării postulatelor naţionale… Din tabăra de muncă păşeşte dârz în viaţă românul nou, tânărul legionar” [44].

Mai înainte, în iulie, aceeaşi publicaţie, Însemnări sociologice, comenta semnificaţia taberelor de muncă, socotite un mijloc de educaţie pentru crearea omului nou: “Toate principiile pe care se bazează «şcoala muncii» sunt aci potenţate ca fiind aplicate la oameni, îndeosebi tineri, dar perfect conştienţi de educaţia ce li se face. Din această atmosferă de şcoală a muncii iese omul ca un tot armonic… Dar creşterea românismului de mâine se face în tabere şi printr-o îngrijită educaţie intelectuală.., în România taberele de muncă au luat aspectul de şcoală în atmosfera cărora se dirijează formarea românului de mâine, a omului nou, fară de care un sens românesc nu e posibil în lume. Întrunind în acelaşi timp virtuţile legionarului roman cu ale creştinului dac, acest om nou va fi legionarul român. Taberele de muncă sunt o şcoală de formare a legionarului român într-o spiritualitate naţională românească” [45].

La început, autorităţile ecleziastice (Gurie, mitropolitul Basarabiei, Vartolomei, episcopul Olteniei, Visarion, episcop al Huşului) au elogiat fapta legionarilor pentru repararea unor biserici. Dar la sfârşitul lui octombrie 1935, la intervenţia Ministerului Cultelor, Sf. Sinod a pus capăt acestei forme de propagandă politică, aşezată sub scutul Bisericii. Declaraţia Sf. Sinod preciza: “În şedinţa Sf. Sinod de la 4 octombrie (1935) dl. ministru al Cultelor a arătat că este informat cum prin unele eparhii, organizaţii numite «tabere de muncă» îşi oferă serviciile în mod gratuit pentru zidiri şi reparări de biserici, şosele etc. Or aceste tabere de muncă nu sunt altceva decât fosta Garda de Fier, ale cărei idei politice fiind socotite de guvern ca periculoase ordinei în stat a fost dizolvată. Acum, sub forma muncii gratuite, nu urmăresc altceva decât captivarea maselor populare pentru ideile gardiste. Şi, dându-le posibilitatea de a lucra în mod gratuit, li se dă o încurajare pentru propaganda lor. De aceea, a rugat Sfântul Sinod să ia măsuri ca, pe viitor, să nu li se mai acorde acestor organizaţiuni posibilitatea aceasta. Sfântul Sinod a luat înalta decizie ca, pe viitor, când vreo organizaţie politică doreşte să se angajeze în lucrări constructoare pentru zidiri sau reparaţii de biserici să se ia, în prealabil, informaţii. Apoi să ceară aprobarea Chiriarhiei respective” [46].

Decizia, iscălită de patriarhul Miron Cristea, a iscat protestul generalului Cantacuzino-Grănicerul (“…Cum de s-a putut găsi un Sinod Român Creştin care în loc să-l pălmuiască pe ministru, ce a avut îndrăzneala de a se înfăţişa în faţa Sa cu o infamie, a luat hotărârea îngrozitoare de a jigni, de a insulta pur şi simplu tineretul naţionalist al ţării întregi, interpretându-i diabolic sentimentele sale, îndepărtându-l de Biserică”). S-a grăbit să se pronunţe, cu cuvinte dezamăgite, şi Mihail Manoilescu: “Cu multă tristeţe am văzut hotărârea luată de Patriarhia Română de a se interzice, de acum înainte, tinerilor intelectuali creştini organizaţi în tabere de muncă să mai lucreze la repararea în înălţarea bisericilor. Cu tot atâta durere am văzut scrisoarea pe care d. general Cantacuzino-Grănicerul, şeful partidului Totul pentru Ţară, a adresat-o în urma acestei hotărâri.

Căci nimic nu poate fi mai penibil decât această despărţire sufletească care se porneşte astăzi între o mişcare română şi creştină, de o rară puritate, şi între conducerea supremă a Bisericii noastre…” [47]. Evident că, în anul viitor, s-au găsit soluţii pentru ca taberele de muncă legionare să funcţioneze în preajma lăcaşurilor bisericeşti. Himericul om nou trebuia, nu-i aşa?, înălţat, iar tabăra de muncă, utilizată ca mijloc de propagandă politică folosită continuu. În februarie 1937, guvernul a suspendat, din nou, organizarea taberelor de munca. De asemenea, interzicea organizarea de marşuri dintr-o localitate în alta. În iunie 1937, în circulara 75, Codreanu anunţa că în acel an partidul Totul pentru Ţară nu va mai organiza tabere de muncă. “O circulară, care se va trimite la timpul nimerit, va explica pe larg aşa cum se cuvine. Cum? Cine? Şi în ce împrejurări a răpit tineretului legionar dreptul sacru de a munci. În vara aceasta, organizaţia noastră va face numai două tabere de odihnă: I. Una la Carmen Sylva, pentru cei reumatici; II. A doua, într-o regiune submontană pentru cei slabi de piept. În aceste tabere munca este strict interzisă… Oricine va încerca să muncească va fi imediat eliminat; pentru a nu călca legea şi mai ales intenţia legiuitorului sau a celui ce l-a inspirat şi pentru a nu da pretexte închiderii taberilor” [48]. Dar scopul propagandistic fusese atins. Şi ideea că, prin muncă şi educaţie, se făureşte omul nou rămăsese un principiu de necontestat în mişcarea legionară şi în spiritul public.

  1. Este indiscutabilă charisma lui Corneliu Zelea Codreanu. Cu siguranţă că la zămislirea ei a contribuit, mai întâi, înfăţişarea fizică. Bărbat tânăr, înalt, blond cu ochi albaştri, frumos, îmbrăcat mereu în costum naţional, iarna cu căciulă, suman, bocanci sau cizme, sobru şi tăcut. Figura lui impunea. Nu numai aderenţilor. În pelerinajele propagandistice se arăta călare pe un cal, de preferinţă alb, înconjurat de un stat major în ţinută asemănătoare. Vorbea puţin, chiar când rostea discursuri, folosind îndemnul scurt şi formulele lapidare. Cu camarazii săi, chiar fără grade, obişnuia să se consulte, solicitându-le părerea asupra unei situaţii anume, creând iluzia că ascultă, deşi decizia era luată dinainte. Avea faima unui om integru, care dispreţuieşte chiverniseala, trăind într-o simplitate vecină cu sărăcia. Şi vorbea mereu de idealul purificării moravurilor, a lichidării politicianismului făţarnic, a înălţării neamului şi a ţării. Era şi un om credincios, practicând – fară ostentaţie – ritualul creştin, petrecând, după rugăciunile obişnuite, ceasuri de veghe şi închinare interioară. Evita recepţiile, adunările simandicoase, petrecerile intelectuale, până şi teatrul, concertele sau cinematografele. (În 1936, în Pentru legionari, mărturisea că de 14 ani nu frecventase teatrul, cinematograful, balul, preferând să se gândească şi să se roage, în fiecare seara, în solitudine). Părea, chiar era, un posedat al convingerilor sale aspre şi purificatoare, pe care le urmărea tenace, chiar dacă nu izbutea (nu-şi propunea?) să vorbească despre ele într-un discurs coerent, fie şi celor apropiaţi. Ceea ce conta era comportamentul, puţinele idei, exprimate lapidar. Asta impresionase. La început pe colegii de idealuri, apoi pe cei cărora li se adresa sau numai înfăţişa.

Cu timpul, după 1935, cuceriţi de charisma lui Codreanu, au fost nu numai ţăranii, ca oameni simpli, studenţi inocenţi şi neformaţi încă, ci chiar intelectuali autentici şi de renume. Să admitem că Nae Ionescu, cinic fără leac, s-a lăsat sedus de formă şi din interes. Dar cum explicăm seducțiunea reală a Căpitanului, exercitată asupra unor tineri intelectuali (de prin 1936) ca Emil Cioran, Mircea Eliade, Constantin Noica (din 1938-1939), fraţii Arşavir şi Haig Acterian, Traian Herseni, Ernest Bernea, Marietta Sadova? Aceştia din urmă ajunseseră să-l venereze, văzând în el întruchiparea simbolică a voinţei cutezătoare a neamului spre înălţare. Era, în această seducţie exercitată, expresia neîndoielnică a unei charisme. A unei charisme care cucerea şi determina înrolarea sub steag. Să fi fost această charismă codul unui comportament autostudiat şi răspândit, apoi, astfel celor apropiaţi? Ipoteza nu e deloc de exclus. Dar cred că la zămislirea acestei charisme a contribuit enorm şi debusolarea tineretului intelectual (ca şi a oamenilor simpli), decepţionarea sa (a lor) în faţa spectacolului calp al lumii politice, al grelei condiţii sociale în care se aflau. Pe acest fond al întunecatei lipse de speranţă, Codreanu apărea ca o soluţie atotsalvatoare. Prezenta, incontestabil, o alternativă. Aş spune o alternativă simbolică şi luminiscentă într-o lume decepţionată şi în derută. Că alternativa era iluzorie şi deşartă se va descifra mai târziu. Deocamdată părea o alternativă valabilă.

Aşa stând lucrurile, aprecierea mirată, din 1933, a lui Pamfil Şeicaru în legătură cu fanatismul în jurul lui C.Z. Codreanu dovedeşte, dimpotrivă, neînţelegerea mecanismului constituirii acestei charisme. Să o reproduc, totuşi, pentru că surprinde o constatare ce opera cu alte valori decât cele aplicabile fenomenului: “Fără nici una din însuşirile ce înlesnea drumurile omului politic în conştiinţa populară, d. Corneliu Zelea Codreanu, complet lipsit de seducţiile unei elocinţe fie şi mediocre, fară să exercite sugestia irezistibilă a scrisului, a izbutit să-şi recruteze un număr de partizani ale căror accente de fanatism, de supunere oarbă la ordinele şefului, de idealism romantic, uimesc. Nici un partid politic nu poate mobiliza zece (nu mai mult: zece) fanatici care să creadă cu o agresivă violenţă, care sa râvnească chiar mucenicia pentru credinţă. În ce constă această trainică forţa hipnotică a d-lui Corneliu Zelea Codreanu – nu ştiu. Constatăm însă faptul: crearea unei secte politice. Am avut prilejul să fiu în aceeaşi Cameră cu d. Corneliu Zelea Codreanu – ales deputat într-o alegere parţială. În locul tributului tinereţii – cu freamăt în glas şi elocinţă în gest -, un om sfios care îşi caută fizionomia, stingherit de întrebările ce i se puneau – întrebări obişnuite, fară nimic deosebit -, cercetând cu privirea limanul uneia din pretenţiile sale devotate. De aceea trecerea sa prin Cameră nu a lăsat nici o impresie” [49].

Mai aproape întrucîtva de fenomenologia acestei charisme a lui C.Z. Codreanu, a fost, în 1939, Nichifor Crainic (neagreat, totuşi, acum de legionari) care, după asasinarea lui Codreanu, judeca destul de critic, aposteriori, un fapt care i se părea straniu, deşi în 1933 îl elogiase. “Dezgustul de această incapacitate (a lui A. C. Cuza, n. m.), abia mascată de glume pe socoteala «jidanilor», a determinat pe tineri să-şi înfăşoare cultul în jurul altei personalităţi, tinere, care le sugera pe omul de mare acțiune. S-a creat un adevărat mit. Fenomenul acesta, care a dominat ultimii ani ai vieţii publice, nu-şi are explicaţia în valoarea intrinsecă a persoanei adorate, ci în psihologia noii generaţii creată de împrejurări specifice acestei vremi. Din Italia şi din Germania venea până aici rumoarea marelui entuziasm pentru Duce şi pentru Fuehrer, cei doi creatori de epocă nouă în Europa, pe care faptele lor proprii i-au dovedit oameni providenţiali. Această însuşire din afară se altoia pe marea mizerie în care trăia generaţia tânără a României, părăsită la voia întâmplării. Trebuia neapărat un Duce. Se căuta cu orice preţ un Fuehrer. Psihologia aceasta colectivă, alimentată de cauze interne şi externe, l-a inventat în noua persoană adorată. Era tânăr, chipeş şi se remarcase din anonimat printr-un glonţ de revolver tras în vremea studenţiei, la Iaşi. În lipsa adevăratului conducător, tineretul a văzut în acel semn gestul marelui om de acţiune. Şi nu era. Mitul cel nou, ca orice mit, nu creştea din calităţile reale ale persoanei adorate, ci din necesităţile psihologiei colective care, în ardoarea ei, imagina calităţi inexistente pentru a crea un obiect al adorării şi al speranţei de salvare. Omul acesta n-a creat el, ca Mussolini, în Italia, sau ca Hitler, în Germania, ci a fost creat prin fenomenul de imitaţie. Psihologia colectivă, devenită psihoză, îl înveşmânta cu atribute absolute. El ştia tot, deşi nu spunea nimic. El avea să rezolve toate problemele, deşi nu prezenta soluţia niciuneia… Iar el, el tăcea, căci această calitate o avea. Când o pierdea, rostea cuvinte ce i-au fost apoi fatale. Fenomenul straniu al acestui mit, care creştea furtunos, era, în fond, o decapitare de bunăvoie a generaţiei tinere din necesitatea pasivă de a se şti condusă de cineva” [50].

Am citat opiniile a două personalităţi din generaţia anterioară (“generaţia tranşeelor”) despre Codreanu, cu înclinaţii de dreapta sau, respectiv, extremă dreapta. Chiar daca nu împărtăşeau cultul Căpitanului (deşi Crainic, în 1933, îl elogia în termeni superlativi), îl constatau ca o stare de fapt. Dar au fost, în noua generaţie, fani ai Căpitanului, care se rosteau despre personalitatea lui în termeni numai exaltaţi. Cartea lui Codreanu, Pentru legionari, a iscat un cor de elogii triumfătoare. Radu Gyr scria, în 1936: “La o răspântie de vremi, o carte înaltă ca o stâncă. O evanghelie de românism. Un parâng de suflet, jertfa şi vitejie. O carte care zidăreşte un prag de smarald, la început de timp şi de destin. Şi care străfulgeră veacul şi-l despică până-n străfunduri. Cartea lui Corneliu Codreanu” [51]. Şi pentru Ernest Bernea – în Rânduiala din 1937 (caiet I)- Pentru legionari era “cartea unui început de veac”, pentru ca în aprilie 1936 să declare: “cel dintâi intelectual între noi este Căpitanul” [52].

În revista legionară Ideea naţională cineva scria: “Cartea asta nu pare scrisă de mână omenească. Cu fierul destinului, parcă, sunt prinse acolo slovele – ca să se înfigă în conştiinţa ta; să le simţi marele tragic al prezenţei… Cartea este o punte peste timp. Ce-a făcut; ce suntem; mai ales asta – şi dâra de lumină cea mare de mâine. Stilul ei e al profetului. Viguros, până la granit – cuvântul cade greu. El deschide şiruri întregi, parcă smulse dintr-o predoslovie a neamului întreg.” Şi pentru N. Crevedia, Căpitanul, la apariţia cărţii sale, se arată a fi “idolul unei întregi generaţii. Tinerimea cărturară a ţării, tinerimea din fabrici, flăcăii satelor sunt fascinaţi de personalitatea Căpitanului… Corneliu Codreanu este un inspirat. Un om nou, un chemat al Neamului… Legionarii, al căror şef este, arată ca un foarte numeros corp de panduri şi sunt de o disciplină, de o inimoşie şi o corectitudine de fier. Organizator extraordinar, Corneliu Codreanu are astăzi sub mâna lui o legiune de sfinţi… Cartea lui Corneliu Codreanu… e o carte de istorie, o carte de doctrină şi este, mai ales, o mare carte educativă… Pentru legionari este opera unui gânditor adânc şi foarte clar asupra problemelor actuale ale neamului românesc… Este o carte mare cu adevărat; o carte de căpătâi pentru generaţia noastră.” [53].

Pentru a-l elogia pe Căpitan, Ernest Bernea a publicat, în 1937, volumul Cartea căpitanilor, în care Codreanu era inserat în succesiunea marilor căpitani ai neamului (Horea, Avram Iancu, Tudor Vladimirescu), lucrarea având înscrisă dedicaţia “Căpitanului închinare”. Iar în prefaţă se spune că antecesorii “au fost căpitani în înţelesul de căpetenii, adică îndrumători şi conducători ai poporului în toate împrejurările vieţii, nu numai în luptele cu armele… Căpitanii sunt oameni împotriva cărora nu se poate lupta pentru că ei sunt înfăptuitorii unui destin istoric. Ei înving şi dincolo de moarte. Cei ce i-au chinuit au cunoscut întunericul dens al condamnării eterne” [54].

Apoi, în ciuda dispariţiei lui Codreanu, admiratorii lui continuau să-i aducă elogii la fel de frenetice. Constantin Noica a excelat la acest capitol. În 17 septembrie 1940, în Universul literar, sub titlul Elogiul vieţii, scria: “Şi când mă gândesc la sensul adânc pe care-l dădea vieţii omul chinuit de viu al României de azi, acelaşi Corneliu Codreanu care susţine acum, cu umbra lui uriaşă, tot ce se închipuie şi se face aici. «Ţinta neamurilor, spunea el, nu e viaţă. E învierea». Ce fel de-a fi viu visa el pentru neamul românesc! Nu numai viu în istorie. Viu în eternitate. Viu în creştinătate. Dacă ar fi o nebunie, încă ar trebui să ne predăm ei; e cea mai frumoasă nebunie crescută din pământ românesc. Dar câteva mii de morţi şi alţi câţiva mii de tineri care nu glumesc cu viaţa au pornit să vă arate că nu e o nebunie”. Peste şase zile, în Buna Vestire, relua ideea, amintind de rolul lui Codreanu şi al Legiunii : “Căpitanul surprindea. A fost una din cele mai mari victorii asupra adversarilor săi – căci nu erau puţini, nici proşti – de a face exact lucrul la care nu se aşteptau. Cine ar fi crezut că, după alegerile din 1937, Legiunea nu va da lupta? Căpitanul n-a grăbit-o, simţea, poate, că în România aceasta care înţelege cu întârziere, lumea păstrează un rest de încredere în ceilalţi şi o rezervă faţă de Legiune. A izbutit ca ceilalţi, cu Rege cu tot, să le arate până la capăt ce pot şi nu pot. A trebuit ca Legiunea să le arate că poate îndura totul… Dacă lumea românească ar cunoaşte mai bine mişcarea legionară, dacă ar citi cărţile căpeteniilor, circulărilor din trecut şi, mai ales, acea extraordinară Cărticică a şefului de cuib, ar înţelege mai mult din ce se întâmplă azi. S-ar mira, încă, uneori. Dar ar sfârşi prin a înţelege… Unde a reuşit ea până acum? În crearea altui tip de om. Ce e fiecare să întreprindă acum, când are mijloace legale s-o facă? Să adâncească şi apoi să extindă, potrivit cu mijloacele ce-i stăteau la îndemână, tipul de om creat. Dar oricât de fierbinte ar fi gândul conducătorilor de a vedea toată România legionarizată, aceasta nu se poate întâmpla de la o zi la alta. Iar pentru că înăuntrul Legiunii educaţia s-a făcut prin elite, lumea românească urmează şi ea a fi transformată prin influenţa elitelor legionare existente sau în curs de constituire înăuntrul ei… Şi mă gândesc la aceea, fără seamăn în viaţa noastră publică, şcoală de elite care trebuie să fie şi probabil va fi «Corpul Moţa-Marin». Elitele care urmează a se ridica înăuntrul ei vor trebui sf fie atât de pure, încât Căpitanul a ordonat ca numărul membrilor să nu treacă de 10 000. Şi să ne închipuim al zece mii unulea, într-o ţară unde cel mai bun dintre noi a nădăjduit să numere doar zece mii” [55].

La trei zile după acest elogiu adus Căpitanului şi elitelor legionare, filosoful scrie un articol în care legitimează violenţa şi chiar asasinatul făptuit de Codreanu şi Moţa: “Pentru că violenţa nu ţine întotdeauna de orbire: ţine, uneori, de setea purităţii. Căpitanul şi Moţa au lovit. Mulţi dintre cei de tot buni au lovit. Dar au lovit pentru că gestul lor avea un sens purificator pentru sufletul neamului acestuia. Şi nu au lovit decât atunci. Că a lovi este un păcat? Moţa a ştiut-o. Căpitanul a ştiut-o. De aceea au spus cândva unui preot: «Suntem păcătoşi faţă de Biserică, aceasta e atitudinea legionarilor înaintea ei». Dar sufletul Cetăţii le ceruse tuturor celor care pedepseau, să pedepsească. Înţelegeţi ce dramă se pune astfel în conştiinţa unui creştin ? Căci îţi pierzi sufletul tău pentru a purifica sufletul neamului tău. Şi e adevărat. Biserica nu-ţi dă voie să-ţi pierzi sufletul. Dar câtă dragoste de neam în inima celui care, ştiind, o face totuşi! Vom merita vreodată ca Moţa şi însuşi Căpitanul să rişte atât de mult? Doar încrederea în sufletul Cetăţii ne-ar putea face vrednici de ei. Cine nu crede că şi neamurile au suflet nu vede, nu pipăie acest extraordinar început pe care-l constituie mişcarea legionară… Iar lumea veche, lumea aceea care ne-a prăbuşit pentru că n-a crezut în sufletul Cetăţii, să recitească cuvintele comandantului Horia Sima: «Nu mai puneţi la încercare răbdarea acestui neam pe care voi l-aţi răstignit; căci altfel nimeni nu va putea să oprească năprăznicia unei răbdări mult încercate !» Să se recitească şi să înţeleagă. Să se plece sau să plece” [56].

Arheologul Vladimir Dumitrescu, comandant legionar, devenit, în statul naţional-legionar, secretar general al Ministerului Educaţiei Naţionale pentru Culte şi Arte, scria, în decembrie 1940: “Dacă prin imposibilitate, totuşi amintirea Divului Traian se va pierde vreodată, amintirea Căpitanului şi a gândului său nu se va pierde niciodată: numai prin el neamul românesc va mai putea învinge şi orice abatere de la el va însemna moartea nedezminţită.”

Şi, iată, elogiul sociologului Traian Herseni, şi el înalt demnitar în perioada guvernării naţional-legionare: “Cine poate sa creadă că a murit Căpitanul?… Căpitanul a trăit în dogoarea născătoare de nouă viaţă pentru neam şi a murit ca să dea vieţii neamului un alt înţeles. A murit ca să trăiască de atunci viaţă fără de moarte… De două mii de ani poporul nostru aşteaptă un conducător care să-l ducă pe căi imperiale. De două mii de ani poporul nostru s-a rugat, a muncit şi a luptat în nădejdea că din sânul lui se va ridica într-o zi un Căpitan peste tot ce este românesc şi-l va duce spre marea biruinţă a popoarelor… După două mii de ani credinţa şi-a împlinit sorocul, iar nădejdea a prins timp în fiinţa Căpitanului… Ne-am înşelat când am crezut despre Căpitan că este conducătorul generaţiei noastre. Căpitanul este conducătorul neamului întreg. Legile lui sunt legile neamului. Vrerea lui este vrerea neamului. Prin el n-a grăit o generaţie, ci neamul în mersul său spre totala împlinire” [57].

Nu mai puţin învăpăiat scria despre Corneliu Zelea Codreanu, în 1940, profesorul universitar de istorie P.P. Panaitescu, atunci rectorul Universităţii din Bucureşti: “Cel mai mare profet al neamului nostru a fost însă Căpitanul. Cine a privit, măcar o dată, în ochii lui, simţea, chiar fără a-l cunoaşte, că el vede dincolo de veac. Era ceva tulburător şi îndepărtat în ochii aceia albaştri palizi, cu atât mai neaşteptaţi într-o figură cu înfăţişarea de atlet roman, cu energie nezdruncinată… A prevăzut şi moartea şi învierea, care e scopul final… De unde este acest dar tainic, turburător? Desigur că, tot ce au văzut marii profeţi, au şi dorit cu patimă şi dragoste. Căpitanul a dorit moartea pentru credinţa şi învierea neamului prin Legiune şi de-aceea le-a prevăzut. Să fii profetul unui neam înseamnă nu numai să vezi lumina de dincolo de zări dar, adesea, să fii chiar tu acela care o aprinzi. Vestitor şi creator, el pune în dorinţa lui voinţă şi putere; vede viitorul pentru că el l-a pregătit” [58].

Ar merita citată şi opinia adulatoare a prof. Traian Brăileanu, ministru la Culte şi Arte: “Tipul ideal şi suprem al persoanei umane libere și autonome, al conştiinţei de sine ajunsă la treapta cea mai înaltă, este omul genial, artistul creator… Şi la noi, ca şi în Italia şi Germania, apăru un reformator genial: Corneliu Zelea Codreanu. Sufletul lui fu străbătut până în adâncimi de imaginea unei comunităţi româneşti închegate pentru vecie într-o unitate desăvârşită. În cartea sa Pentru legionari, carte ce va rămâne peste veacuri izvor nesecat de învăţătură şi îndrumare specială pentru tineretul român, Corneliu Codreanu ne descrie cum imaginea Patriei Româneşti s-a limpezit tot mai mult, împingându-l cu putere nestăvilită la faptă creatoare” [59].

Va reveni, câteva luni mai târziu: “Doctrina legionară e doctrina Căpitanului: a marelui reformator din timpurile noastre. Ea ne spune că pentru un român suprema valoare o reprezintă Patria, că nici o jertfa nu e prea mare când patria şi neamul sunt în primejdie. Căpitanul a îndoctrinat tineretul în această credinţă, dar nu numai prin grai şi scris ci prin fapta pilduitoare. Căpitanul nu scrie o sociologie legionară, ci cartea sa Pentru legionari cuprinde doctrina sa, care se adresează sentimentului, nu naţiunii. El nu demonstrează că patria este suprema valoare, ci ne convinge, pe noi românii, că toată viaţa noastră trebuie s-o dăruim Ţării şi Neamului… În această sferă a valorilor hotărăşte numai fapta, exemplul… Un reformator trebuie să fie un educator, un învăţători” [60].

La toate aceste elogii în absolut (şi am procedat printr-o riguroasă selecţie dintr-un material imens) s-ar cuveni adăugată mărturisirea lui Emil Cioran (Profilul interior al Căpitanului) din conferinţa despre Codreanu rostită la Radio Bucureşti, la 27 noiembrie 1940. Am citat din acest text într-un capitol anterior şi o reluare, aici, pe larg, mi se pare inutilă. Aş reproduce numai, pentru că aici îi este locul, un scurt pasaj: “Fiecare credea a-l înţelege (pe Căpitan, n.n). El, totuşi, scăpa fiecăruia. Depăşise limitele României. Însăşi mişcării i-a propus un mod de viaţă care întărea rezistenţa românească. A fost prea mare. Înclin, uneori, a crede că el n-a căzut din conflictul cu un bezmetec, ci din conflictul mărimii lui cu micimea noastră… Într-o naţie de slugi, el a introdus onoarea şi într-o turmă fară vertebre, orgoliul… Credinţa unui om a dat naştere unei lumi ce lasă-n urmă tragedia antică şi Shakespeare. Şi aceasta în Balcani! Pe un plan absolut, dacă ar trebui să aleg între România și Căpitan, n-aș fi ezitat o clipă. După moartea lui ne-am simţit fiecare mai singur… Cu excepţia lui Iisus, nici un mort n-a fost mai prezent între vii…

«De-aci încolo, ţara va fi condusă de un mort», îmi spunea un prieten pe malurile Senei. Acest mort a răspândit un parfum de veşnicie peste pleava noastră umană, şi-a readus cerul deasupra României” [61].

Toate aceste elogii (şi celelalte, multe, necitate) despre Codreanu, ce întreţineau în jurul lui o atmosferă de cult, uimesc şi fascinează. Mai ales că unele (anume alese) sunt datorate unor oameni de culturi notorii, unii strălucite inteligenţe. Dincolo de fanatismul unui credo de atunci (Cioran, de pildă, priveşte azi cu ruşine spre opiniile tinereţii şi spunea, în 1972 într-un interviu, că, de fapt, Codreanu “era un slav, mai mult tipul unui hatman ucrainean, iar în Garda de Fin ieşea la suprafaţă, mai ales, periferia României”) [62], e dincolo de îndoială charisma lui Corneliu Zelea Codreanu. Dârzenia, intransigenţa, tăria convingerilor, integritatea morală, traiul modest, aproape în sărăcie, fanatismul credinţei ortodoxe erau, indiscutabil, calităţi care se distingeau într-o lume sceptică şi aranjoare, cu moravuri laxe şi mereu coruptibile. Aceste trăsături morale impresionau, convingeau, trezind admiraţie şi respect. Charisma lui Corneliu Codreanu era o realitate incontestabilă. E adevărat că pe fondul ei real, cuvintele prea înaripate ţeseau o exaltare cultică, retorică goală şi imnică, care duceau asemuirea de la marii voievozi, pur şi simplu, până la Iisus Hristos. Exageraţia adulatoare, în fond, dăuna personalităţii lui Codreanu sau, după moartea sa, amintirii sale. Dar aceasta era şi consecinţa ritualului legionar, care îi considerau pe cei căzuţi întru credinţă prezenţe vii şi active, invocaţi, de regulă, la orice manifestare. De aici până la cultul Căpitanului, era drum drept şi scurt. Fireşte că nu a fost parcurs niciodată în favoarea dreptei evaluări a personalităţii sale.

Note:

[1]. Pe marginea prăpastiei, vol. I, 1941, p. 153.

[2]. Pe marginea prăpastiei, vol. I, 1941, p. 160.

[3]. Horia Sima, Era libertăţii, Madrid, 1982, vol. II, p. 188, 192-193.

[4]. Horia Sima, Era libertăţii, Madrid, 1982, vol. I, p. 99.

[5]. Pe marginea prăpastiei, I, 1941, p. 137.

[6]. Mihai Stoian, Moartea unui savant, 1976, p. 23.

[7]. Horia Sima, Era libertăţii, Madrid, 1982, vol. I, p. 206-207, 221.

[8]. Horia Sima, Era. libertăţii, Madrid, 1982, vol. I, p. 218.

[9]. Horia Sima, op. cit., vol. II, p. 300.

[10]. Porunca Vremii, X, nr. 1853 din 26 ianuarie 1941.

[11]. Ştefan Palaghiţă, Garda de Fier spre reînvierea României, ed. a II-a, Ed. Roza Vânturilor, p. 153.

[12]. Mircea Eliade, Memorii, vol. II, Ed. Humanitas, 1991, p. 48-49.

[13]. Circulărilc Căpitanului 1934-1937, 1937, p. 16.

[14]. Nae Ionescu, prefaţa la cartea lui Vasile Marin, Crez de generaţie, Ed. Bucovina, 1937, p. IX-X.

[15]. Nicolae Roşu, Idealul prometeic, în Orientări în veac, 1938, p. 299-300.

[16]. Mihai Ralea, Scrieri, vol. 5, Ed. Minerva, 1988, p. 264, 267, 269.

[17]. Toma Vlădescu, Naţionalism şi doctrină, Porunca Vremii, IV, nr. 218 din 29 septembrie 1935.

[18]. Idem, Naţionalism şi doctrină (II), Internaţionalism sau universalism?, Ibid, nr. 220 din 2 octombrie 1935.

[19]. Toma Vlădescu, Naţionalism şi doctrină (IV). Reacţiuni naţionaliste, Porunca Vremii, IV, nr. 226 din 9 octombrie 1935.

[20]. Idem, Naţionalism şi doctrină (V). Ideea de autoritate şi specificul românesc, Ibid., nr. 230 din 13 octombrie 1935.

[21]. Apud Vremea, XII, nr. 571 din 29 septembrie 1940.

[22]. Ernest Bernea, Legiunea şi partidele politice. Rânduiala, 1937, vol. II, nr. 9-10, p. 398.

[23]. AI. Cantacuzino, între lumea legionară şi lumea comunistă, 1935, p. 14-41.

[24]. Al. Cantacuzino, Cum suntem, 1937, p. 3-37.

[25]. Circulările Căpitanului, 1934-1937, 1937, p. 89-90.

[26]. Apud Buna Vestire, I, nr. 77 din 28 mai 1937.

[27]. Nae Ionescu, Naţionalism şi ortodoxie, Predania, I, nr. 8-9 din 1-5 iunie 1937.

[28]. Radu Dragnea, Lămuriri (Naţionalism şi ortodoxie), Buna Vestire, I, nr. 147 din 24 august 1937.

[29]. Mihail Polihroniade, Legiunea şi biserica creştină (I), Buna Vestire, I, nr. 152 din 29 august 1937.

[30]. Mihail Polihroniade, Legiunea şi biserica creştină (I), Buna Vestire, I, nr. 155 din 2 septembrie 1937.

[31]. Nae Ionescu, Biserică, stat şi naţiune, Predania, I, nr. 4 din 1 aprilie 1937.

[32]. Circulările Căpitanului, 1934-1937, 1937, p. 8.

[33]. Corneliu Zelea Codreanu, Cărticica şefului de cuib, 1937, p. 57-58.

[34]. Un interviu al d-lui Corneliu Zelea Codreanu, Buna Vestire, II, nr. 271 din 26 ianuarie 1938.

[35]. C. Z. Codreanu, op. cit., p. 4.

[36]. Ion I. Moţa, Legiunea şi LANC, 1933, în Cranii de lemn, 1937.

[37]. Nicolae Roşu, Omagiul tinereţii, în Orientări în veac, 1937, p. 11-16.

[38]. Paul Costin Deleanu, Înnoirea, Dreapta, II, nr. 1 din 1 august 1934.

[39]. Al. Cantacuzino, Românul de mâine, 1935, p. 1-3.

[40]. C. Z. Codreanu, Către legionarii din taberele de muncă, Carmen Sylva, 1 august 1935. Apud Braţul de fier, Focşani, I, nr. 4 din 4 septembrie 1935.

[41]. Circulările Căpitanului, 1935-1937, 1937, p. 32.

[42]. Ion I. Moţa, Tăcere şi muncă, Braţul de fier, Focşani, I, nr. 7, decembrie 1935.

[43]. Paul Costin Deleanu, Taberele de muncă, Ideea Românească, IX, nr. 5-10, 1936, p. 315-317.

[44]. Traian Brăileanu, Studenţii, Însemnări sociologice, 1, nr. 9, decembrie 1935.

[45]. G. Macrin, O nouă şcoală românească. Taberele de muncă, Însemnări sociologice, I, nr. 4, iulie 1935, p. 22.

[46]. Apud Cuvântul Argeşului, I, nr. 12-13 din 25 decembrie 1935.

[47]. Mihail Manoilescu, Un conflict penibil, Lumea Nouă, V, 1936, nr. 1, p. 39.

[48]. Circulările Căpitanului, 1935-1937, 1937, p. 122-123.

[49]. Pamfil Şeicaru, Împărţirea unei moşteniri de voturi, Curentul, VI, nr. 2115 din 20 decembrie 1933.

[50]. Nichifor Crainic, La un hotar de viaţă românească, Sfarmă Piatră, V, nr. 146 din 1 ianuarie 1939.

[51]. Radu Gyr, Curcubeie şi florete, Convorbiri literare, LXX, 1936, nr. 8-10, p. 398.

[52] Ernest Bernea, Intelectualul şi noul naţionalism, Cuvântul studenţesc, XI, 1936, nr. 3-4, martie-aprilie, p. 13.

[53]. Haralambie, V. Eugeniu, Carte de întretăiere de lumi, Ideea naţională, IV, nr. 20 din 23 noiembrie – 1 decembrie 1936.

[54]. Ernest Bernea, Cartea căpitanilor, 1937, p. 10-11.

[55]. Constantin Noica, 10 001, Buna Vestire, I (Serie nouă), nr. 11 din 20 septembrie 1940.

[56]. C. Noica, Sufletul Cetăţii, Buna Vestire (Serie noua), nr. 14 din 23 sept. 1940.

[57].Traian Herseni, Duhul Căpitanului, Cuvântul, XVII (Serie nouă), nr. 53 din 5 decembrie 1940.

[58]. P. P. Panaitescu, Profeţii neamului, Cuvântul, XVIII (Serie nouă), nr. 49 din 1 decembrie 1940.

[59]. Traian Brăileanu, Singurătatea geniului, Însemnări sociologice, IV, nr. 2 din 15 septembrie 1940, p. 9.

[60]. Idem, Doctrina legionară şi ştiinţa socială, Însemnări sociologice, IV, nr. 6 din 15 decembrie 1940, p. 4.

[61]. Emil Cioran, Profilul interior al Căpitanului, Glasul strămoşesc, Sibiu, VI, nr. 10 din 25 decembrie 1940.

[62]. Convorbiri cu Cioran, Ed. Humanitas, 1993, p. 11.

Sursă: Z. Ornea, ”Anii treizeci. Extrema dreaptă românească”, București, 1995.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s