ACTIVISMUL FASCIST ÎN ROMÂNIA INTERBELICĂ (IV): ASCENSIUNEA ȘI DECĂDEREA LEGIUNII ARHANGHELULUI MIHAIL

a7af7467f292405f6a98eca9637646e7

Partea I: ORIGINILE MIȘCĂRII LEGIONARE
Partea II: MOBILIZAREA SUSȚINĂTORILOR ÎN MIȘCAREA LEGIONARĂ
Partea III: ALEGERI, VIOLENȚĂ ȘI DISCIPLINĂ ÎN MIȘCAREA LEGIONARĂ

Alegerile din 1937 din România nu au stabilit o majoritate clară în Parlament. Pentru prima dată în istoria României, partidul aflat la putere rata cîştigarea alegerilor. Coaliţia de guvernare a lui Gheorghe Tătărescu a primit doar 35,92% din voturi. PNŢ-ul lui Iuliu Maniu a obţinut 20,40%, iar Partidul Totul pentru Ţară al lui Corneliu Zelea Codreanu a înregistrat 15,58%^ [1]. Aflîndu-se în faţa unui PNL care nu se mai bucura de sprijinul populaţiei şi reticent în a le ceda puterea lui Maniu sau lui Codreanu, regele a cerut celui de-al patrulea partid politic ca mărime — PNC-ul condus de A.C. Cuza şi Octavian Goga, care obţinuse 9,15% din voturi – să formeze guvernul. Acesta era alcătuit din cinci deputaţi PNC, trei membri PNŢ şi doi independenţi, printre care Istrate Micescu în funcţia de ministru al Afacerilor Externe şi Armand Călinescu (1893-1939), duşman declarat al Legiunii, ca ministru de Interne. Această alianţă era şubredă de la bun început, iar susţinătorii cuzişti chiar l-au agresat pe unul dintre adjuncţii lui Călinescu în curtea Ministerului de Interne, astfel încît să nu poată depune jurămîntul de învestitură [2].

Noul guvern Goga-Cuza a început să ia imediat măsuri antisemite. A numit comisari care să supravegheze afacerile deţinute de persoane care nu erau români, le-a revocat evreilor dreptul de a comercializa alcool, tutun, ţigări, chibrituri şi alte bunuri care au intrat sub monopolul statului, a interzis gazetele evreieşti, decretînd că numai etnicii români pot lucra ca jurnalişti, a închis editurile, cinematografele şi teatrele evreieşti şi a început procesul de retragere a cetăţeniei române evreilor. Aceste măsuri au paralizat economia şi au sporit temerile printre aliaţii României – majoritatea profrancezi — că Goga şi Cuza plănuiau o alianţă cu naziştii germani [3]. Codreanu nu era convins că această legislaţie antisemită îl facea prieten al guvernării şi le-a reamintit legionarilor că Armand Călinescu şi Cuza îi atacaseră în trecut [4]. Cuza şi Goga aveau nevoie în data de o majoritate parlamentară ca să guverneze, aşa că Goga a anunţat un nou scrutin în data de 3 martie 1938.

În 14 ianuarie, Codreanu a transmis o circulară în care le ordona legionarilor să se abţină de la comentarii calomnioase sau negative la adresa adversarilor politici şi să păstreze „o notă de mare demnitate” [5]. În acelaşi timp, a desemnat legionari care să facă liste negre cu ofiţerii de poliţie şi adversarii politici care încercau să obstrucţioneze propaganda legionară. Şefii de judeţ trebuiau apoi să-i informeze pe aceşti indivizi că urmau să fie „sancţionaţi în conformitate cu gravitatea faptelor lor atunci cînd Legiunea va ieşi victorioasă [6]. Luptele dintre legionari, cuzişti şi Siguranţă – acum sub controlul lui Armand Călinescu — au început înainte de lansarea campaniei electorale în 6 februarie. În cinci zile, doi legionari fuseseră ucişi, 52 răniţi, iar 450 arestaţi [7]. Confruntat cu tot mai multe acte de violenţă, şubrezirea relaţiilor cu aliaţii României şi eşecurile repetate privind reconcilierea principalelor partide politice, Regele Carol al II-lea a desfiinţat sistemul parlamentar în data de 10 februarie 1938 [8].

Dictatura regală

Carol a abrogat Constituţia din 1923 şi a scos în afara legii toate partidele politice. L-a numit prim-ministru pe Miron Cristea (1868-1939), patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, şi l-a păstrat în fruntea Ministerului de Interne pe Armand Călinescu. Regele a continuat să introducă noi legi antisemite, dar şi-a reîntărit angajamentul în privinţa orientării profranceze în politica externă [9]. Manevra lui Carol a fost semnalul sfîrşitului Legiunii ca mişcare socială eficientă. Guvernul său punea în aplicare măsurile antisemite pe care ultranaţionaliştii le cereau de decenii, a abolit francmasoneria la începutul anului 1937 şi părea că pusese capăt „politicianismului” dizolvînd Parlamentul şi interzicînd partidele politice. În 21 februarie 1938, Codreanu a transmis o circulară prin care anunţa că desfiinţează Legiunea deoarece nu se mai putea angaja în mod legal în politică şi că nu intenţiona să pregătească o lovitură de stat. „Noi aşteptăm biruinţa noastră de la desăvîrşirea, în sufletul naţiunii, a unui proces de perfecţiune omenească”, spunea el. „Nu vom întrebuinţa aceste mijloace [violente] pentru că tineretul de astăzi are prea adînc înfiptă conştiinţa misiunii sale istorice şi a răspunderii sale pentru a face acte necugetate, care să transforme România într-o Spanie însîngerată” [10].

Din acest moment, experienţa cotidiană a fascismului se schimba dramatic pentru legionari la toate nivelurile mişcării. Funcţionarii de stat şi liceenii riscau acum închisoarea dacă se descoperea că erau implicaţi în activităţi legionare [11]. Guvernul a insistat ca Zelea Codreanu să închidă şi restaurantele şi celelalte afaceri legionare. Codreanu a întîmpinat dificultăţi în a-şi plăti creditorii atît de din scurt, iar unii legionari l-au acuzat că gestionase prost fondurile mişcării [12]. Înfuriat din pricina acestor probleme financiare, Codreanu i-a adresat o scrisoare deschisă consilierului regelui, Nicolae Iorga. L-a acuzat pe acesta că a trădat mişcarea ultranaţionalistă în a cărei înfiinţare jucase un rol esenţial la începutul secolului. Înainte de Primul Război Mondial, Iorga îi încuraja pe etnicii români să-şi deschidă propriile afaceri pentru a elimina competiţia evreiască, dar acum guvernul său interzicea iniţiativele legionare. „Eşti un incorect!”, i-a scris Codreanu. „Eşti un necinstit sufleteşte!” [13]. Iorga l-a dat în judecată pentru calomnie, iar la 19 aprilie un tribunal militar l-a condamnat pe Codreanu la şase luni de închisoare. Odată cu Codreanu au mai fost arestaţi mulţi lideri ai Legiunii, inclusiv 150 de persoane numai în Bucureşti [14]. În judeţul Constanţa, poliţia a organizat razii în 538 de case în noaptea de 16 aprilie [15]. În acea lună, poliţia a început să confişte troiţele ridicate de legionari şi să le ducă în cimitire; acolo au îndepărtat de pe ele orice însemn legionar şi au început să le folosească drept pietre de mormînt [16].

La 27 mai, un alt tribunal militar l-a condamnat pe Codreanu la zece ani de închisoare pentru trădare şi instigare la revoltă [17]. Majoritatea celorlalţi legionari arestaţi în acea primăvară au fost judecaţi în iulie şi au rămas în închisoare sau în arest la domiciliu tot restul anului [18]. În decembrie 1938 şi ianuarie 1939, grupuri de legionari care se aflau încă în libertate au fugit în Germania. Reunindu-se la Berlin, au încercat să conducă mişcarea din România, dar rivalităţile personale au făcut dificilă conducerea eficientă [19]. Cu toţi liderii săi de vîrf la închisoare sau în exil, ierarhia Legiunii era cuprinsă de haos, ceea ce le dădea mai multă libertate indivizilor să se angajeze în acţiuni disperate în numele mişcării. Fără a mai fi organul unei mişcări sociale credibile, Legiunea începuse să semene cu o organizaţie teroristă. Cei care au preluat conducerea au facut-o ca bărbaţi şi femei daţi în urmărire de autorităţi şi care nu puteau ieşi din ascunzătoare de teama arestării.

La sfîrşitul lui aprilie 1938, legionarii au stabilit o echipă de conducere interimară formată din cinci membri, condusă de Ion Belgea (1909-1939) şi incluzîndu-i pe Radu Mironovici, Horia Sima (1906-1993), Ion Antoniu (?-1939) şi Iordache Nicoară (1906-1939). Aceşti bărbaţi au fost arestaţi unul cîte unul, iar pînă în august 1938 Sima era singurul care nu se afla în închisoare [20]. Sima se alăturase Legiunii pe vremea cînd era student la Bucureşti în 1927 şi la mijlocul anilor 1930 se dovedise a fi un foarte bun organizator în judeţul Severin [21]. I-a cerut permisiunea lui Codreanu să preia în mod oficial conducerea Legiunii, dar Codreanu i-a ordonat lui Vasile Cristescu să preia comanda formal, iar lui Sima i-a cerut să se bizuie pe sfaturile lui Constantin Papanace [22]. Deşi mulţi dintre liderii încarceraţi au jurat să fie loiali regimului lui Carol, Sima a reuşit să ignore noile jurăminte şi să ocolească cu totul vechea ierarhie. Din acest punct, legionarii au încercat să ţină cît mai ascunsă ierarhia, astfel că fiecare legionar îşi cunoştea doar superiorul direct [23].

Rapoartele poliţiei arată cum peste vară autorităţile au devenit din ce în ce mai paranoice. Credeau că legionarii începuseră să se înarmeze şi se temeau de revolte ale deţinuţilor sau ale ţăranilor în sprijinul lui Codreanu [24]. Legionarii au continuat să facă propagandă în cea mai mare taină, reconstruindu-şi reţelele de comunicare şi strîngînd bani pentru a-i ajuta pe cei din închisoare [25]. De asemenea, au introdus coduri secrete. Un raport al poliţiei susţinea că legionarii din Iaşi au început să ceară ca staţiile de autobuz să fie mutate în locuri apropiate de casele sau sediile lor pentru a le fi mai uşor să trimită mesaje ori pachete atunci cînd autobuzele erau oprite [26]. Autorităţile au interzis chiar şi premiera românească a unui film polonez care prezenta Revolta din Noiembrie (cunoscută şi sub numele de Revoluţia Cadeţilor) din 1830, o rebeliune armată ce a stat la baza Războiului Polono-Rus din 1830-1831. Cenzorii se temeau că acesta i-ar putea inspira pe legionari să pornească un război civil şi au cerut ca toate scenele care ilustrau rebeliunea -jumătate din film – să fie tăiate [27].

Apărarea publică a lui Codreanu cît timp acesta se afla în închisoare era considerată un delict [28]. La începutul lui noiembrie, legionarii au iniţiat un val de atacuri teroriste violente [29]. În acea lună, primul număr din Curierul legionar (1938) avea în deschidere versurile din celebrul imn al lui Andrei Mureşanu, „Deşteaptă-te, române”: „Murim mai bine-n luptă, cu glorie deplină,/ Decît să fim sclavi iarăşi în vechiul nost’ pămînt!” [30]. Punînd acest dicton în practică, legionarii foloseau dinamită şi grenade pentru a arunca în aer sinagogile şi casele, fabricile şi teatrele evreieşti [31]. Acţiunile violente au atins punctul culminant în 28 noiembrie, cînd doi tineri legionari au încercat să-l asasineze pe rectorul Universităţii din Cluj, Florian Ştefanescu-Goangă (1881-1958). Aceştia credeau că Ştefanescu-Goangă se afla în spatele arestării mai multor studenţi în acel an. Goangă era de asemenea cumnatul lui Armand Călinescu, cel care dispusese arestarea lui Codreanu şi procesele ulterioare [32]. Cînd Ştefanescu-Goangă a fost împuşcat, Regele Carol al II-lea se afla într-o vizită la Berlin, iar întîlnirea sa cu Adolf Hitler a fost întreruptă în mod repetat de telefoane din România care-l informau despre tentativa de asasinat, facînd să pară că regele nu deţinea controlul ferm asupra ţării sale [33]. Două zile mai tîrziu, la 30 noiembrie, Codreanu şi alţi 13 legionari au fost duşi de jandarmi pe un cîmp de la marginea Bucureştiului, unde au fost strangulaţi şi apoi împuşcaţi [34].

Surse legionare povestesc despre torturile şi bătăile la care recurgea poliţia în anii 1938 şi 1939, despre supraaglomerarea şi lipsa de igienă din închisorile româneşti şi despre victimele arse sau îngropate de vii. Potrivit unei petiţii scrise de Ion Dumitrescu-Borşa în octombrie 1938, „de la o vreme încoace, la Prefectura Poliţiei se schingiuieşte îngrozitor. Zilnic zeci de legionari sînt bătuţi pînă la sînge şi aruncaţi în nesimţire. Un întreg sistem de tortură, inspirat de metodele Cekăi [poliţia secretă bolşevică], este aplicat (…). Răsucirea picioarelor, baterea la tălpi şi apoi înţeparea tălpilor, sub unghii, cu ace şi aşchii, cufundarea capului în găleata cu apă pînă la asfixiere şi alte grozăvii formează supliciul. Mulţi legionari au ieşit complet distruşi din beciurile de tortură, alţii surzi şi schilodiţi” [35]. În februarie 1939, şapte legionari au fost interogaţi şi apoi împuşcaţi de poliţie în Huedin, judeţul Cluj [36]. Dumitru Banea scrie despre un licean din judeţul Olt, pe nume Găman, care a fost bătut cu brutalitate în subsolul unei secţii de poliţie şi apoi împuşcat de 12 ori la marginea oraşului. A supravieţuit, a reuşit să se tîrască înapoi în oraş şi a murit la spital [37]. Nicoleta Nicolescu, cea care conducea secţiunea de femei a Legiunii, a fost împuşcată şi apoi arsă de vie de poliţie la Bucureşti [38]. O altă legionară de vază, Elena Bagdad, a fost torturată în închisoare şi apoi împuşcată. Ultimele sale cuvinte au fost: „Trăiască Legiunea şi Căpitanul!” [39].

În iarna dintre 1938 şi 1939, Horia Sima a fugit în Germania, unde el şi alţi legionari exilaţi faceau planuri şi transmiteau ordine legionarilor din România. A încercat să pună la cale o lovitură de stat în primăvara anului 1939, dar planul său a fost descoperit repede de poliţie, ducînd la un nou val de arestări [40]. În locul unei lovituri de stat, liderii legionarilor din Berlin au decis să-i asasineze pe Regele Carol al II-lea, pe Armand Călinescu, care acum era prim-mimstrul României, sau pe amîndoi [41]. Un grup de legionari sub comanda lui Sima l-a împuşcat pe Călinescu în 21 septembrie şi a preluat controlul asupra postului naţional de radio, anunţînd asasinatul [42]. Guvernul i-a executat pe asasini, precum şi pe alte cîteva zeci de legionari aflaţi în închisoare şi cîte doi sau trei din fiecare judeţ [43]. Majoritatea celor care conduseseră Legiunea sub Codreanu au pierit în această rundă de omoruri.

Statul Naţional Legionar

După ce România a fost nevoită să cedeze Rusiei Basarabia şi nordul Bucovinei în iunie 1940, Regele Carol a pierdut sprijinul clasei politice româneşti. Drept urmare, s-a orientat spre ultranaţionaliştii importanţi pentru formarea unui nou guvern, condus de industriaşul Ion Gigurtu (1886-1959) şi din care mai faceau parte şi trei legionari pe funcţii ministeriale — Horia Sima, Vasile Noveanu şi Augustin Bideanu. După doar cîteva zile, legionarii şi-au dat demisia din guvern, motivînd că nu puteau lucra cu regele şi disociindu-se de regimul său. Chiar şi în această scurtă perioadă la putere, Sima şi colegii săi s-au folosit de nou-descoperita influenţă pentru a le obţine locuri de muncă legionarilor [44]. După Dictatul de la Viena, cînd România a cedat Ungariei nordul Transilvaniei, la 30 august 1940, guvernul lui Gigurtu a căzut. Cinci zile mai tîrziu, generalul Ion Antonescu (1882-1946) a preluat puterea, iar regele a abdicat la 6 septembrie 1940.

După îndelungi negocieri între Antonescu şi Sima, România a fost transformată în Stat Naţional Legionar. Posturile importante din guvern au fost ocupate de legionari, inclusiv Sima, ca vicepreşedinte al consiliului de miniştri, şi alţi cinci colegi ai săi pe alte posturi în ministere. Legionarii au devenit prefecţi ai celor 50 de circumscripţii ale ţării [45]. Deşi decizia de a instaura un stat legionar s-a luat la palat, echipe de legionari au preluat puterea cu forţa în oraşele regionale. La Braşov, 45 de legionari s-au baricadat în postul de poliţie şi i-au închis pe poliţişti în celule vreme de trei zile [46]. În judeţul Constanţa, legionari înarmaţi s-au postat în satele importante, aşteptînd semnalul pentru a da lovitura [47]. Odată ce vestea s-a răspîndit, legionarii şi simpatizanţii lor au ieşit în stradă, ovaţionînd şi intonînd cîntece legionare [48].

Legionarii şi-au sărbătorit victoria redecorînd străzile şi organizînd spectacole publice. Părintele Ion Belenta, preot paroh în Poiana Mărului, sat de lîngă Sibiu, a montat cununi verzi pe zidurile bisericii, anunţînd cu mîndrie de la altar victoria Legiunii [49]. Generalul Antonescu a declarat ziua de 15 septembrie zi de rugăciune, iar la ora 11:45 din difuzoarele montate pe stradă s-a auzit ordinul ca toţi oamenii să îngenuncheze acolo unde erau şi să se roage în timp ce clopotele bisericilor răsunau peste tot în Bucureşti [50]. În 6 octombrie, la o lună după ce Legiunea preluase puterea, legionarii au organizat o mare adunare în centrul capitalei. Persoane în uniformă au intrat în marş în piaţa din faţa palatului regal, intonînd Sfîntă tinereţe legionară şi ovaţionînd, cu fanfara cîntînd pe margini. Reprezentanţi ai fiecărei secţiuni din Legiune s-au prezentat în faţa lui Horia Sima şi a generalului Antonescu, intonînd cîntecele unităţilor lor [51].

Nichifor Crainic, acum preşedinte al Radiodifuziunii, scria în memoriile sale că Alexandru Constant, noul ministru legionar al Propagandei, „a legionarizat imediat întreaga conducere a Radiodifuziunii: consiliul de administraţie, comitetul director [şi] direcţia generală. (…) S-a introdus şi un aşa-zis corp de gardă, în locul jandarmilor, alcătuit din mucoşi înarmaţi cu revolvere, care terorizau pe oricine venea acolo” [52]. În majoritatea serilor, programul radio includea acum prelegeri lungi pe teme precum „spirit şi doctrină legionară”, „literatură legionară” şi „românii în istoria lumii” [53]. Spre deosebire de Italia fascistă sau de Germania nazistă, unde puterea i-a făcut pe fascişti să îmbrăţişeze o estetică şi o ideologie noi, în România, Statul Naţional Legionar a retipărit scrierile legionare, poeziile şi cîntecele de la mijlocul anilor 1930. Ziarele publicau frecvent scurte biografii ale legionarilor de seamă care acum erau morţi, susţinînd că vieţile lor exemplificau virtuţile legionare [54]. Publiciştii se axau pe tema suferinţei şi a sacrificiului de sine, despre care spuneau că au pavat drumul Legiunii spre victorie în 1940 [55].

În numai cîteva zile de la preluarea puterii, legionarii au început să-i atace pe evrei. Continuînd politicile administraţiei Goga-Cuza, guvernul boicota afacerile evreieşti, iar evreii care lucrau în administraţia publică sau în alte cîteva domenii erau daţi afară [56]. La Galaţi, legionarii au luat ostatici 60 de evrei, pentru a se asigura că ceilalţi „rămîneau liniştiţi”.

Jean Ancel relatează că la Arad 40 de evrei au fost „arestaţi, jefuiţi, torturaţi şi încarceraţi pentru cîteva zile” în timpul „săptămînii de entuziasm romantic” care a caracterizat începutul regimului [57]. Evreii aveau voie să facă afaceri numai între anumite ore ale zilei. Cei care încălcau regulile erau arestaţi şi puşi sub acuzare [58]. Legionarii din Rîmnicu Vîlcea i-au adunat pe toţi evreii la un loc, le-au confiscat proprietăţile şi i-au alungat din oraş. Atît în Constanţa, cît şi în Brad, bande de legionari i-au obligat pe evrei, sub ameninţarea puştii, să-şi vîndă magazinele la preţuri stabilite de legionari [59]. Uneori, legionarii apelau la colaboratori evrei pentru a-i stoarce de bani pe localnicii evrei, iar alteori le cereau evreilor „taxe de protecţie” în schimbul garanţiei că nu o să le facă nimeni rău [60]. Clădirile religioase n-au fost cruţate, iar legionarii au vandalizat sinagogile, spărgînd ferestrele şi distrugînd obiecte de cult [61].

O circulară a poliţiei din 7 octombrie 1940 relata că legionarii percheziţionau locuinţe şi arestau suspecţi, cereau dosarele lor de la secţiile locale de poliţie, luau armele confiscate din depozitele poliţiei, păzeau magazinele evreieşti, inspectau marfa şi îi căutau pe ofiţerii de poliţie care persecutaseră legionari în trecut [62]. Oameni cu un trecut antilegionar erau uneori răpiţi şi bătuţi crunt [63]. Legionarii îi arestau pe cei care se băteau, cerşeau, pariau, scuipau, „arătau suspect”, foloseau cîntare măsluite, faceau speculă, erau beţi sau afişau comportamente turbulente ori le întorceau spatele legionarilor care strigau „Trăiască Legiunea!” [64]. Cercetau casele unor persoane suspectate că sînt francmasoni, distrugîndu-le proprietăţile şi ameninţîndu-le copiii cu arma [65]. Regimul a creat în mod formal o poliţie legionară în octombrie, dar aceasta a fost desfiinţată în luna următoare din cauza comportamentului huliganic şi a ciocnirilor cu poliţiştii de profesie [66]. Jandarmii se plîngeau că legionarii îi ignorau şi îi agresau, comentînd că , „nu mai sîntem utili nimănui în Statul Legionar” [67].

În ciuda abuzurilor săvîrşite în numele lor, legionarii îşi purtau cu mîndrie uniformele şi aveau legitimaţii legionare pentru a-şi afişa noul statut. Noul director al Seminarului Teologic Central din Bucureşti a început să poarte o cruce verde cu simbolul legionar în centru [68]. Într-un interviu din 2001, Olimpiu Borzea îşi amintea că uniforma îi dădea o nouă identitate ca membru privilegiat al unui regim, spre deosebire de un simplu cetăţean anonim: „Cînd m-am văzut pe stradă, cum întorceau copiii capul, «Uite un legionar, uite un legionar!», de jos pînă sus în creştetul capului, m-a cuprins un fior, m-a cuprins ceva, care venea de undeva şi spunea: «Nu mai eşti tu, de-acum încolo nu-ţi mai aparţii ţie, această cămaşă te obligă!»” [69]. Unii legionari faceau abuz de uniformă, folosind-o ca să poată să bea şi să mănînce fară să plătească şi ca să distrugă bunurile evreilor [70]. Rar se întîmpla ca legionarii să fie pedepsiţi pentru astfel de abuzuri, dar oamenii care foloseau legitimaţii legionare false pentru a comite infracţiuni erau arestaţi şi judecaţi [71].

Cu Legiunea la putere, fascismul devenise o oportunitate pentru cîştigul personal şi mii de noi membri s-au alăturat mişcării. Elevii de liceu erau convinşi că numai legionarii aveau să fie admişi la universitate în anul următor şi s-au alăturat Frăţiilor de Cruce în număr mare [72]. Cît despre studenţi, aceştia intrau în Legiune ca să primească burse, iar toţi cei care avuseseră legături cu Legiunea şi fuseseră exmatriculaţi înainte de 1940 erau în mod automat readmişi la universitate, fară nici un fel de sancţiune [73]. La sat, lucrurile stăteau la fel. Petre Simionescu, din Păroşi, judeţul Olt, s-a alăturat Legiunii sperînd să atragă o echipă de studenţi legionari care să construiască în sat un teatru în vara următoare. În declaraţia sa din 1948 a susţinut că numai satele care aveau legături legionare primeau un astfel de ajutor [74].

Regimul a înfiinţat o organizaţie de binefacere, Ajutorul legionar, creată după modelul nazist al Winterhilfswerk (Ajutoare pentru iarnă) [75]. Instituţia filantropică oferea mîncare şi adăpost familiilor nevoiaşe şi era o modalitate sigură de a spăla bani furaţi şi bunuri. Într-o scrisoare trimisă superiorului său la sfîrşitul anului 1941, părintele Alex. C. Popescu din Caracal scria că a strîns 481.000 de lei din donaţii pentru Ajutorul legionar. A folosit banii în mai multe scopuri:

„Am îmbrăcat 82 de elevi şi eleve sărace şi refugiaţi, iar cu îmbrăcăminte, încălţăminte, alimente (fasole, cartofi, zahăr, carne, pîine etc.) şi cu lemne au fost ajutate 212 familii sărace. Am subvenţionat cantina legionară, unde luau masa gratuit fii de refugiaţi şi săraci şi cu preţ redus, funcţionari, profesori, magistraţi şi chiar militari. Prin „Ajut. Legionar” s-a dat asistenţă medicală la săraci, precum şi medicamente gratuite, s-au plătit taxe şcolare pentru copii săraci şi s-a ajutat, într-o largă măsură, familia martirului legionar Horia Orpovici etc. [76].

În alte locuri, Ajutorul legionar colecta cadouri de Crăciun pentru copiii săraci sau dona bani legionarilor şomeri pentru a le finanţa activismul [77]. Popescu spune că el colecta donaţiile pentru Ajutorul legionar de la legionari şi simpatizanţi, iar uneori diverse firme ofereau bunuri şi bani direct organizaţiei [78]. Mare parte din banii instituţiei caritabile erau furaţi de la evrei. La Iaşi, un ofiţer de securitate a confiscat 30 de kilograme de carne dintr-un restaurant şi le-a dat Ajutorului legionar, iar legionarii au luat cinematograful Trianon de la proprietarii săi evrei, folosind cîştigurile pentru a finanţa 13 cantine pentru săraci care hrăneau aproximativ 1.200 de oameni pe zi [79]. Legionarii nu treceau întotdeauna prin organizaţia caritabilă ceea ce furau, iar uneori bunurile confiscate erau împărţite imediat. Luau cu asalt depozitele de cherestea şi silozurile de grîu şi cereale, împărţind produsele gratis. De asemenea, rechiziţionau clădiri, maşini şi mobilă, folosindu-le apoi în scopuri legionare [80].

Adesea, legionarii furau mărunţişuri, dar cele mai răspîndite furturi faceau parte din campania de „românizare”. Aceasta presupunea înlocuirea muncitorilor evrei cu români, care trebuiau să fie pregătiţi de cei pe care-i înlocuiau [81]. În particular, evreii nu mai aveau voie să lucreze ca doctori, avocaţi sau meseriaşi calificaţi ori să deţină cinematografe [82]. Afaceriştii protestau frecvent şi încercau să ocolească acest sistem, căci mulţi dintre românii numiţi în funcţii refuzau să muncească şi-şi luau salariile fară să fi călcat vreodată pe acolo [83]. Alţi legionari nou-numiţi se amestecau în administrarea organizaţiilor, deşi nu aveau nici un fel de pregătire în domeniu [84]. Prin mijloace mai puţin oficiale, legionarii îi înlăturau din posturile ocupate în universităţi pe profesorii care nu erau legionari, înlocuindu-i cu alţii care aveau vechi legături cu Legiunea [85]. Din nou, astfel de abuzuri erau considerate de legionari fapte caritabile. Gheorghe Ungureanu spune că, în calitatea sa de comisar de românizare la fabrica Norbert Juster din Bucureşti, prima dată i-a vizitat pe muncitori acasă, pentru a constata nivelul de trai al acestora. Descoperind sărăcia în care trăiau, l-a obligat pe proprietar să le dea lemne de foc, alimente şi vin şi să deschidă o cantină la locul de muncă. De asemenea, a instituit programe de alfabetizare şi a adus un preot care le preda religie în fiecare duminică [86].

În scurt timp, valorile legionarilor au devenit literă de lege. După ce a preluat controlul asupra Teatrului Naţional, Radu Gyr le-a spus angajaţilor săi: „Fii corect, răbdător, modest, şi acum în vremea biruinţei – aşa cum ai fost şi în timpul prigoanei. Fii primul la datorie, la muncă, la sacrificiu. Înăbuşă interesele personale şi priveşte, cu încredere şi avînt, numai spre realizarea unui alt Destin al Artei Româneşti” [87].

Legionarii din teatrele din ţară îi persecutau pe actorii evrei sau pe simpatizanţii stîngii, uneori concediindu-i sau neplătindu-le salariile [88]. Poliţiştii erau încurajaţi să participe la slujbe religioase, iar duminicile şi în zilele de sărbătoare nu mai trebuiau să răspundă decît la cazurile urgente [89]. În 28 septembrie 1940, generalul Antonescu a publicat un decret, spunîndu-le femeilor că „bărbaţii României care se clădeşte vor fi luptători. Luptători de fiecare clipă. Acasă trebuie să fie aşteptaţi cu bunăvoinţă, căldură şi ordine. Şi aceasta o veţi face voi. (…) Apoi vă cer să împliniţi trei mari chemări: creşterea copiilor, asistenţa socială şi apărarea hotarelor” [90]. De asemenea, regimul a interzis prostituţia şi se folosea de informatorii legionari pentru identificarea femeilor care o practicau, acestea fiind arestate. Nu existau sancţiuni pentru bărbaţii implicaţi în astfel de activităţi [91].

Înregistrări de la şedinţele guvernului arată că în scurt timp generalul Antonescu devenise iritat de legionari. În 21 septembrie 1940, el l-a avertizat pe Horia Sima că „nu au voie legionarii să intre oricînd în ministere, cum s-a întîmplat la început. Aceea a fost o perioadă romantică, explicabilă. (…) Acum însă intrăm în ordine şi legalitate” [92]. La 24 octombrie, Antonescu s-a plîns că administratorii numiţi de legionari nu reuşeau să îndeplinească nici cele mai elementare cerinţe ale postului. Fabricile erau în pragul colapsului, iar drumurile din centrul Bucureştiului erau blocate deoarece consiliul oraşului nu era în stare să se organizeze şi să cureţe ţiglele căzute de pe acoperişuri [93]. „În felul acesta nu faceţi decît să prăbuşiţi regimul dumneavoastră”, le-a spus el [94].

Problemele sociale s-au înrăutăţit şi mai tare cînd Bucureştiul a fost lovit de cutremur în 10 noiembrie, dărîmînd clădiri şi omorînd cel puţin 75 de persoane [95]. Echipe de legionari şi alţi voluntari colaborau la salvarea supravieţuitorilor şi la reconstrucţia oraşului, numind cutremurul „o încercare de la Dumnezeu” [96]. În ciuda eforturilor, procesul de reconstrucţie a fost dificil din cauza dezorganizării regimului. Căderea pieţei internaţionale cauzată de război, pierderile teritoriale, refugiaţii din Polonia, Basarabia, Bucovina de Nord şi Transilvania de Nord şi dezastruoasa campanie de românizare faceau ca economia ţării să fie în pragul colapsului. Pe lîngă fluctuaţiile de preţ, recolta din 1940 a fost cu 70% mai mică decît în anul precedent [97].

De asemenea, erau şi legionari care căpătaseră o atitudine ostilă faţă de regim. Tatăl lui Codreanu, Ion Zelea Codreanu, îl dispreţuia pe Horia Sima, numindu-l „Satana în care trăieşte sufletul lui Stelescu” [98]. La 13 noiembrie, tatăl lui Codreanu a fost liderul unui grup de aproximativ 20 de legionari într-o tentativă eşuată de puci, ocupînd Casa Verde, sediul central al legionarilor din Bucureşti [99]. Se discuta chiar despre asasinarea lui Sima [100]. Într-o încercare de a-şi spori popularitatea, Sima şi Antonescu au accentuat faptul că erau continuatorii moştenirii lăsate de Codreanu [101]. Ziarele legionare au făcut anchete privind acuzaţiile de trădare care duseseră la condamnarea lui Codreanu în mai 1938. Au descoperit ilegalităţi şi i-au susţinut nevinovăţia [102]. La 30 noiembrie, trupul lui Codreanu şi ale celorlalţi martiri legionari au fost exhumate şi îngropate din nou la Casa Verde cu onoruri militare [103]. Ceremoniile funerare şi comemorative pentru decedaţi au devenit o trăsătură de bază a regimului, iar poliţia a arestat chiar şi copii care luau în rîs frecvenţa şi teatralitatea acestor spectacole [104].

Cel mai mare scandal din perioada regimului s-a petrecut la închisoarea Jilava, chiar cînd se pregătea exhumarea lui Codreanu. În noaptea de 26 noiembrie, legionarii au pătruns cu forţa în închisoare, unde au ucis 65 de deţinuţi politici aflaţi în celulele lor. Mai tîrziu în aceeaşi noapte, alte grupuri de legionari i-au omorît pe Nicolae Iorga şi pe Virgil Madgearu în locuinţele acestora [105]. Pînă şi susţinătorii devotaţi ai regimului erau oripilaţi şi furioşi. Reînhumarea lui Codreanu a fost ultimul eveniment la care Sima şi Antonescu au fost văzuţi împreună în public, iar pînă în luna decembrie tensiunile dintre ei atinseseră punctul culminant.

Rebeliunea

După cinci luni de guvernare comună, în 21 ianuarie 1941 legionarii s-au întors împotriva generalului Antonescu, organizînd o revoltă care a fost înăbuşită după trei zile. Antonescu a susţinut mai tîrziu că rebeliunea fusese bine planificată, legionarii strîngînd arme cu cîteva luni înainte [106]. De fapt, rebeliunea i-a luat pe majoritatea legionarilor prin surprindere. În interiorul mişcării au început să circule zvonuri, printre care şi cel al unei invazii sovietice şi al asasinării unui ofiţer german de către un agent britanic la Bucureşti [107]. Conform relatării unui legionar cîteva luni mai tîrziu, legionarii importanţi din Caracal s-au trezit în acea dimineaţă cu vestea că la Bucureşti izbucnise o „revoluţie”. Bănuind că era vorba despre un conflict între comunişti şi actualul regim, şi-au sunat colegii din Craiova ca să afle ce trebuiau să facă şi li s-a spus să se supună armatei [108]. În schimb, ei au ocupat biroul de telegraf, dar au fost nevoiţi să se predea atunci cînd a sosit armata [109].

În acea seară, legionarii din Făgăraş au fost convocaţi la o şedinţă, unde un preot local le-a distribuit arme şi broşuri. Au ocupat centrala telefonică şi au aşteptat să fie atacaţi [110]. Ţărani din satele din jurul Sibiului au fost aduşi cu camioanele în oraş, unde li s-au dat arme şi li s-a ordonat să apere guvernul. Nici unul dintre cei interogaţi de poliţie n-a recunoscut că înţelegea ce se întîmpla [111]. Legionarii aveau motive întemeiate să meargă pe cartea ignoranţei, întrucît îi aşteptau acuzaţii de trădare pentru participarea la rebeliune, dar din depoziţiile lor reiese în mod constant ideea de surpriză, neînţelegere şi dezorganizare.

Rebeliunea a avut un caracter diferit de la un loc la altul. În Turda, Buhuşi şi Ploieşti, sute de legionari au mărşăluit pe străzi cîntînd imnuri legionare, apoi s-au dispersat în linişte [112]. Legionarii din satul Ştefaneşti, judeţul Botoşani, au auzit de rebeliune la radio, dar nu le-a venit să creadă că era adevărat [113]. Două grupuri de legionari neînarmaţi au patrulat pe strada principală din Vraţa, judeţul Craiova, interogînd fiecare persoană care intra în sat [114]. La Piatra Neamţ, 600 de legionari s-au adunat să-l susţină pe Horia Sima, dar poliţia a intervenit rapid şi a reuşit să preîntîmpine orice act violent. Mai tîrziu, un grup restrîns de legionari a vandalizat casele evreieşti din oraş [115]. Legionarii din Buzău s-au întîlnit la secţia de poliţie, unde au fost înconjuraţi de soldaţi şi blocaţi înăuntru [116]. La Tîrgu Frumos, primarul a urcat grupuri de adolescenţi legionari în trenul spre Iaşi în 20 ianuarie. În seara următoare, cînd situaţia s-a agravat, şi-a dat imediat demisia, dar alţi 40 de legionari înarmaţi au încercat să ajungă la Iaşi pentru a participa la lupte, fiind însă prinşi şi dezarmaţi pe traseu [117]. Mai organizaţi decît în alte oraşe de provincie, legionarii din Braşov au ocupat jandarmeria, camerele de consiliu, birourile municipale, trezoreria, poşta şi centrala telefonică, postul de radio şi posturile jandarmeriei din satele învecinate [118]. În alt colţ al oraşului, cinci legionari înarmaţi au capturat un autobuz, ţinîndu-i pe călători ostatici cîteva ore [119].

Chiar şi la Bucureşti, unde liniile conflictului erau mai bine conturate, legionarii s-au alăturat luptei în mod spontan, după ce au văzut alţi legionari în pericol şi au sărit în ajutorul lor. Circulau broşuri care puneau sub semnul întrebării loialitatea lui Antonescu faţă de România şi care cereau demisia cîtorva miniştri din cabinetul său [120]. Cel puţin 3.000 de legionari au ocupat sediul poliţiei, în timp ce alţii au preluat controlul asupra postului naţional de radio şi au protestat pe străzi [121]. De la balconul Teatrului Naţional, Radu Gyr s-a adresat unei mulţimi de aproximativ 1.000 de oameni, cerîndu-le să atace posturile de telefonie şi de radio şi îndemnîndu-i să cînte [122]. În multe dintre cazuri, legionarii au ocupat clădirile în care lucrau. Personalul administrativ legionar din guvern s-a baricadat în birouri, forţîndu-i sub ameninţarea armei pe cei care nu erau legionari să se supună ordinelor lor [123].

S-au dat lupte crîncene la fabricile lui Nicolae Malaxa din Bucureşti, unde lucrau mulţi legionari. Rebelii au tăiat cablurile de telefonie, au oprit tramvaiele care circulau pe drum şi au baricadat străzile din jurul fabricilor. I-au ameninţat pe ceilalţi angajaţi cu pistoale şi arme confiscate, inclusiv un tanc luat din depozitul armatei [124]. Presa legionară scria că rebeliunea era un complot iudeo-masonic de distrugere a Legiunii şi susţinea că armata a tras în protestatarii paşnici care intonau cîntece legionare [125].

Răspunsul armatei a fost prompt şi eficient. În 20 ianuarie, colonelul N. Pătruţoiu a dat ordin ca şase regimente şi un batalion să ocupe Piaţa Victoriei în ziua următoare [126]. Trupele au ocupat centrul Bucureştiului de parcă era teritoriu inamic, trăgînd cu muniţie de război şi răscolind clădirile din apropiere. Oricine se apropia la mai puţin de 500 de metri de soldaţi urma să fie împuşcat [127]. S-a tras cu tunurile tancurilor în clădirile ocupate de legionari, iar rebelii au dus încontinuu cele mai grele lupte corp la corp [128]. În încercarea de a găsi arme, soldaţii controlau femeile legionare pînă la piele şi le agresau sexual [129]. Mai tîrziu, legionarii au susţinut că ofiţeri ai poliţiei secrete deghizaţi în legionari au tras în soldaţi, încercînd să declanşeze un schimb de focuri [130].

În trei zile, armata i-a învins definitiv şi i-a arestat pe rebeli, dar nu a încercat să împiedice atrocităţile pe care legionarii le-au comis asupra evreilor în timpul rebeliunii. Legionarii au început să aresteze evrei la 20 ianuarie, iar în după-amiaza următoare, bande de legionari au invadat cele două comunităţi evreieşti mai mari din Bucureşti. Aproximativ 2.000 de evrei – printre care copii şi bătrîni – au fost urcaţi în camioane şi transportaţi în locuri dinainte pregătite, unde au fost bătuţi, violaţi şi torturaţi [131]. Dintre cei 40 de legionari implicaţi în torturarea evreilor la o secţie de poliţie de pe strada Matei Basarab, majoritatea erau muncitori în fabrici cu vîrste cuprinse între 15 şi 25 de ani [132]. Cei 200 de evrei luaţi ostatici la sediul CML erau obligaţi să facă gimnastică între reprizele de bătaie, iar cei care cereau apă primeau un vas plin cu apă şi sînge scurs din rana la cap a unui rabin [133]. După rebeliune, prieteni şi rude au descoperit în pădurea de lîngă Jilava trupurile a 84 de evrei. Corpurile erau dezbrăcate şi mutilate, pline de tăieturi şi arsuri şi găurite de gloanţe. Toţi aveau unghiile smulse [134]. La sinagogile mari din Bucureşti, supravieţuitorii n-au mai găsit mare lucru în afară de geamuri sparte şi scrum [135]. În total au fost atacate 1.247 de clădiri, dintre care 25 de sinagogi, 616 magazine şi 547 de locuinţe. Mai tîrziu, autorităţile au găsit aproape 200 de camioane pline cu bunuri furate de la evreii din Bucureşti [136]. Evreii n-au fost singurele victime ale pogromului. Legionarii au torturat şi au împuşcat activişti comunişti şi au fost raportate şi cazuri de soldaţi arşi de vii [137].

Viaţa cu generalul Antonescu

După rebeliune, liderii mişcării au decis să suspende orice activitate legionară, dar poliţia credea că mai existau celule legionare izolate care plănuiau asasinarea lui Antonescu [138]. Represiunea Legiunii de către general a fost dură. Aproximativ 400 de legionari au fugit în Germania, unde au stat în cartiere speciale din lagărele de concentrare naziste, majoritatea la Rostock, apoi la Buchenwald. Lucrau în fabricile de armament nemţeşti, dar scriau de asemenea tratate despre ideologia legionară, lucrau ca pompieri voluntari, organizau şedinţe de cuib săptămînale şi sărbători culturale [139]. Cei care nu au fugit din ţară, printre care şi sute de liceeni, au fost arestaţi. Închisoarea a sporit tensiunile dintre legionarii care se alăturaseră mişcării în 1940 şi cei care-l cunoscuseră pe Codreanu. Legionarii veterani îi tratau cu dispreţ pe nou-veniţi şi susţineau că aceştia cădeau repede la învoială cu autorităţile pentru a scăpa de pedeapsă [140].

Legionarii rămaşi în libertate încercau adesea să colaboreze cu regimul. Tatăl lui Codreanu, de exemplu, se opusese multă vreme lui Sima şi îl lăuda pe Antonescu pentru desfiinţarea Statului Naţional Legionar [141]. Susţinătorii săi au publicat o broşură în care admiteau că rebeliunea fusese o greşeală şi-i jurau credinţă lui Antonescu [142]. Un legionar întreprinzător, pe nume Gheorghe Policala, s-a autointitulat şef al Legiunii în locul lui Sima. Emigrase din Grecia în martie 1940 şi s-a alăturat Legiunii în noiembrie, pentru că avea nevoie de o slujbă. Policala i-a scris lui Antonescu la două săptămîni după rebeliune, oferindu-se să conducă Legiunea „în conformitate perfectă” cu opiniile generalului. Antonescu i-a dat permisiunea, iar Policala a început să transmită circulare în care îl insulta pe Sima. Era complet ignorat de restul Legiunii. Doar fosta sa nevastă îl băga în seamă; mai tîrziu în acel an, a făcut să fie arestat pentru activism legionar în formă continuată [143]. Oricît de ridicol a fost fiascoul lui Policala, faptul că un imigrant care era legionar numai de trei luni dorise să preia controlul arată cît de confuză şi de dezorganizată ajunsese mişcarea după rebeliune.

În ciuda divergenţelor, atît Antonescu, cît şi legionarii erau ultranaţionalişti, antisemiţi şi pronazişti. Ziarele şi revistele fasciste precum „Porunca vremii” şi „Sfarmă-piatră” şi-au continuat apariţia şi în timpul regimului Antonescu. Şi alte publicaţii care au manifestat simpatii legionare şi-au continuat activitatea fară să fie afectate. Cîţiva foşti legionari au obţinut funcţii importante în noul regim, un exemplu în acest sens fiind istoricul Petre P. Panaitescu, pe care Antonescu l-a însărcinat să-l convingă pe Hitler de faptul că Transilvania era o provincie românească istorică şi că nu trebuia să se afle sub controlul ungurilor [144]. Antonescu l-a numit pe părintele Ion Dumitrescu-Borşa la Biroul de Românizare şi l-a trimis pe sociologul Traian Herseni în Transnistria pentru a organiza sistemul de educaţie în noua provincie [145].

România a invadat Transnistria ca parte a Operaţiunii Barbarossa şi a ocupat teritoriul în perioada 19 august 1941 — 29 ianuarie 1944 [146]. Antonescu i-a mutat pe evreii şi pe romii de acolo în ghetouri şi lagăre, iar boala, înfometarea şi brutalitatea temnicerilor lor au făcut ravagii printre ei. De asemenea, Antonescu i-a deportat pe evreii din Basarabia, Bucovina şi din regiunea Dorohoiului. Aproximativ 201.000 de evrei au murit în Transnistria, adică 74% din totalul evreilor care au pierit în Holocaustul din Românişi, alături de aproximativ 11.000 de romi [147]. Cînd în Transnistria a izbucnit epidemia de febră tifoidă, ucigînd zeci de mii de persoane, fostul legionar eugenist Iordache Făcăoaru se afla în provincie, efectuînd „măsurători bioantropometrice”. Nici el şi nici alţi medici români din zonă nu s-au sinchisit prea tare să oprească epidemia, care a căpătat în scurt timp proporţiile unui genocid [148]. Biserica Ortodoxă Română a intrat în Transnistria alături de soldaţi, ridicînd într-un singur an aproape 300 de biserici noi [149]. Mitropolitul Visarion Puiu (1879-1964), fost legionar, deşi pensionat, a venit să organizeze misiunea, la fel cum au făcut şi alţi preoţi cu trecut legionar [150]. În martie 1943, agenţii Siguranţei estimau că cel puţin 800 de legionari lucrau în administraţie în Transnistria [151].

Deţinuţilor legionari de la Aiud li se oferea oportunitatea de a se „reabilita” alăturîndu-se armatei şi luptînd pe frontul de est [152]. Mulţi au acceptat, dar alţii au declarat că nu aveau motive să se căiască şi s-au dedicat în schimb practicilor religioase [153]. Mai tîrziu, scriitorii au descris aceste unităţi formate din foşti legionari drept „batalioane sinucigaşe” cu rate ale mortalităţii foarte ridicate [154]. Dat fiind faptul că aceste divizii au fost trimise spre est chiar înainte de invadarea Odessei şi exact în momentul în care avea loc uciderea în masă a evreilor şi romilor în Transnistria, există chiar posibilitatea ca printre autorii Holocaustului să se fi numărat şi legionari. Dar despre aceste divizii se ştiu prea puţine lucruri pentru a discuta cu certitudine despre activităţile pe care le desfăşurau.

Legionarii au fost probabil implicaţi şi într-un pogrom de proporţii la Iaşi, în iunie-iulie 1941. La scurt timp după ce a început războiul cu Uniunea Sovietică, aproximativ 1.500 de evrei au fost masacraţi pe străzile din Iaşi, iar alţi 2.713 au murit în trenuri, în timp ce erau deportaţi din oraş [155]. Zona se afla sub controlul comandanţilor de armată germani, deşi mărturii de după război sugerează că masacrele iniţiale au fost organizate de agenţii Siguranţei şi săvârşite de foşti legionari [156]. Radu Ioanid menţionează de asemenea că legionarii s-au aflat în fruntea pogromurilor din satele din Basarabia, mai tîrziu, în luna iulie 1941 [157].

La 23 august 1944, fiul Regelui Carol al II-lea, Mihai I (1921), a orchestrat o lovitură de stat împotriva lui Antonescu. A dispus încetarea imediată a focului şi a promis să-i sprijine pe Aliaţi în lupta împotriva Germaniei. Trei săptămîni mai tîrziu, România capitula în mod oficial în faţa Uniunii Sovietice, iar legionarii fugeau din ţară împreună cu trupele nemţeşti în retragere [158]. Alţii s-au înrolat în Armata Română, care lupta în continuare pentru cucerirea Transilvaniei. S-au predat imediat ce au intrat în contact cu armatele germană şi ungară şi au plecat în Austria, unde începuse să se formeze o comunitate destul de mare de legionari aflaţi în exil [159]. După lovitura de stat a Regelui Mihai, naziştii i-au mutat la Viena pe acei legionari care petrecuseră războiul la Buchenwald sau Rostock. Hitler plănuia să stabilească un guvern-marionetă în exil care să conteste legitimitatea noului regim susţinut de sovietici în România.

După săptămîni de lupte interne între facţiunile legionare rivale, germanii l-au numit pe Horia Sima preşedinte al „guvernului de la Viena” [160]. Cu sau fară acordul lor, Sima a constrîns cîteva mii de bărbaţi să se înroleze într-o Armată Naţională din care făceau parte legionari şi alţi români care trăiau în Germania. Cu antrenamente militare minime şi resurse insuficiente, Armata Naţională a fost desfăşurată pe frontul de est, unde cei mai mulţi dintre soldaţii săi au fost în scurt timp capturaţi de trupele Aliaţilor [161]. De asemenea, germanii au paraşutat legionari în România pentru a strînge informaţii şi pentru a organiza forţe de rezistenţă. Misiunile erau slab planificate, iar majoritatea paraşutiştilor erau arestaţi imediat după aterizare [162]. În faţa înaintării sovietice, „guvernul de la Viena” s-a dizolvat repede, iar membrii săi au fugit în ţări cu regimuri simpatizante de pe tot globul.

Rezistenţa

Guvernarea Regelui Mihai I n-a durat mult. Deşi în 1944 Partidul Comunist Român era mic, dezorganizat şi cu majoritatea membrilor în închisoare, comunistul Lucreţiu Pătrăşcanu (1900-1954) a reprezentat România la tratatele de pace cu Aliaţii. Mai mult, Uniunea Sovietică domina Comisia Aliată de Control care a preluat conducerea României după 10 septembrie 1944 [163]. Conform condiţiilor armistiţiului, membrii organizaţiilor dizolvate, precum Legiunea, riscau între 10 şi 25 de ani de închisoare pentru activism în formă continuată. În baza cazierelor judiciare existente şi a denunţurilor din interes personal, între 10 octombrie şi 2 noiembrie 1944 poliţia a arestat 972 de legionari. Sistemul penitenciar era incapabil să gestioneze numărul mare de deţinuţi politici atît de din scurt, iar legionarii trebuiau să-şi plătească mîncarea şi hainele pe perioada arestului [164]. De la începutul anului 1945, conducerea mişcării din ţară şi-a instruit membrii să evite să iasă în evidenţă. Cuiburile au fost reorganizate în aşa fel încît membrii să comunice numai cu şefii lor direcţi, fară să ştie cine se mai afla în organizaţie [165].

Cedînd în cele din urmă presiunii sovietice, în 6 martie 1945 Regele Mihai I şi-a dat acordul pentru instituirea unui guvern de coaliţie condus de comunistul Petru Groza (1884-1958). Avîndu-i pe comunişti în posturile-cheie de la ministere, guvernul a reorganizat administraţia publică, înlocuindu-i pe funcţionarii existenţi cu simpatizanţi comunişti şi înlăturîndu-i pe „fascişti” din posturile publice [166]. Îngrijoraţi cu privire la trecutul lor, mulţi dintre foştii legionari s-au alăturat altor partide politice [167]. O anchetă a Ministerului de Interne din noiembrie 1945 a scos la iveală faptul că 15.538 de foşti legionari s-au înscris în puţinele partide politice care mai erau legale, dintre care 2.258 în PCR şi 3.281 în Partidul Social Democrat (PSD) [168]. Tiberiu Tănase susţine că membri ai PCR începuseră să se infiltreze în Legiune în septembrie 1940 cu intenţia de a destabiliza Statul Naţional Legionar. De asemenea, informatori ai poliţiei indicau la mijlocul anului 1941 că mulţimi numeroase de muncitori care se alăturaseră Legiunii în 1940 se întorceau acum în PCR. Ulterior, în 16 februarie 1945, Horia Sima le-a ordonat legionarilor să se infiltreze în PCR, astfel că nu e deloc surprinzător faptul că mai tîrziu în acel an comuniştii găseau mulţi foşti legionari printre ei [169].

Nicolae Pătrăşcanu (1907-1966), care era un prieten apropiat al lui Horia Sima şi fusese activ în Legiune din 1928, a aterizat cu paraşuta în România în martie 1945. pentru a reorganiza mişcarea şi pentru a stabili legături cu celelalte partide noncomuniste [170]. În iulie, el le-a ordonat legionarilor încă devotaţi lui Sima să se întoarcă la familiile şi la slujbele lor şi să înceteze orice efort de rezistenţă. Cîţiva lideri legionari au refuzat să urmeze sfatul lui Pătrăşcanu, provocînd şi mai multe disensiuni în interiorul mişcării [171]. De asemenea, în decembrie Pătrăşcanu a reuşit să negocieze un „pact de neutralitate” cu guvernul. Acesta din urmă a eliberat fară tragere de inimă cîţiva legionari care se aflau în închisoare de la rebeliunea din 1941 şi a emis cărţi de identitate pentru alţi 340 de legionari dispuşi să se lepede de trecutul lor [172]. Alţi foşti legionari s-au alăturat Bisericii Ortodoxe Române ca preoţi, călugări sau călugăriţe, folosind mănăstirile pentru a dezvolta o spiritualitate legionară post-facto despre care susţineau că se baza pe învăţăturile lui Codreanu [173].

La alegerile organizate în 19 noiembrie 1946, în condiţii care limitau libertatea de exprimare şi înlesneau frauda electorală, guvernul lui Groza a obţinut 84% din voturi. În martie şi mai 1947, 900 de membri ai partidelor de opoziţie au fost arestaţi fară nici o explicaţie, iar în octombrie Iuliu Maniu şi Ion Mihalache, cei mai importanţi lideri ai opoziţiei, au fost condamnaţi la închisoare pe viaţă pentru trădare. Groza l-a forţat pe Regele Mihai să abdice în decembrie, iar la 30 decembrie 1947 România a devenit republică populară [174].

În ciuda pactului de neutralitate al lui Pătrăşcanu, cîţiva legionari s-au alăturat rezistenţei anticomuniste. Nu toate grupurile de rezistenţă erau dispuse să colaboreze cu legionarii, iar unele au respins ferm astfel de propuneri [175]. Legionarii i-au abordat pe vechii lor adversari politici după ce au descoperit că alţi legionari nu erau interesaţi de o rezistenţa armată [176]. Cel puţin 50% dintre cei care au fost implicaţi în mişcări de rezistenţă după 1945 nu aveau un trecut politic, iar majoritatea celor care aveau fuseseră membri PNŢ [177]. În plus, multe dintre mişcările de rezistenţă eşuau. Pînă cînd cîţiva legionari s-au alăturat luptătorilor rezistenţei din Bucovina în 1945, poliţia secretă era deja pe urmele lor şi în scurt timp a înăbuşit întreaga mişcare [178]. În septembrie 1947, un grup restrîns de legionari s-a alăturat unor cuzişti importanţi pentru a crea o mişcare de rezistenţă ultranaţionalistă numită Salvarea Neamului. Membrii depuneau un jurămînt pe cruce şi plănuiau săvîrşirea de acte teroriste care, sperau ei, ar fi putut declanşa o invazie anglo-americană. Unul dintre membrii fondatori ai mişcării era un informator al Securităţii. După ce a convins şi alţi oameni să se alăture, i-a trădat pe toţi autorităţilor [179]. Alţii au depozitat arme pe care să le folosească într-un viitor război anticomunist [180]. Totuşi, alţii au înfiinţat organizaţii clandestine de întrajutorare ce le trimiteau mîncare şi haine legionarilor din închisori sau ascunzători [181].

George Manu (1903-1961), unul dintre cei mai importanţi lideri ai Legiunii din ţară, a stabilit legături cu agenţi britanici şi a scris o analiză detaliată a situaţiei din România, încurajîndu-i pe agenţi să răstoarne regimul [182]. Alături de liberali şi ţărănişti cu vechime, Manu fusese implicat în Mişcarea de Rezistenţă Naţională (MNR) din aprilie 1945. Nu toţi membrii MNR se simţeau în largul lor colaborînd cu legionarii, iar în decembrie 1945, cînd Pătrăşcanu a pus capăt activismului legionar, Manu i-a reunit pe legionarii care doreau continuarea luptei într-o nouă organizaţie pe care a numit-o Chemarea Neamului. Pînă în 1948, cînd membrii lor au fost arestaţi sau ucişi, nici unul dintre aceste grupuri n-a reuşit să comită atacuri semnificative la adresa regimului [183]. În Dobrogea, unde colectivizarea forţată a proprietăţilor ţăranilor a fost deosebit de brutală, grupuri mici de aromâni care fuseseră implicaţi în Legiune de la începutul anilor 1930 s-au ascuns în pădure, de teama represaliilor autorităţilor generate de trecutul lor legionar [184]. Trăiau ca haiducii, mai degrabă apărîndu-se decît încercînd să înlăture regimul. Celulele de rezistenţă din Dobrogea au supravieţuit pînă în martie 1950, cînd Securitatea l-a prins şi pe ultimul haiduc legionar [185].

Alte cîteva grupuri de rezistenţă aveau în componenţă tineri care intraseră în Frăţiile de Cruce în perioada Statului Naţional Legionar. Născuţi la mijlocul anilor 1920 sau chiar mai tîrziu, aceştia nu cunoscuseră Legiunea lui Codreanu, dar crescuseră ascultînd poveşti romantizate despre legionari şi citind scrierile lui Codreanu. La sfîrşitul anilor 1940, cînd au început să creeze grupuri de rezistenţă, s-au autointitulat legionari, dar în majoritatea cazurilor au fost arestaţi de autorităţi după ce s-au implicat în acţiuni minore de sabotaj [186]. Organizaţia cea mai importantă a acestei generaţii era condusă de Ion Gavrilă, care s-a ascuns împreună cu colegii săi de clasă din liceu în Munţii Făgăraş. Toţi fuseseră membri ai aceleiaşi Frăţii de Cruce şi în 1948 s-au refugiat în munţi ca să scape de arest. Au rămas acolo, sprijiniţi de ţăranii simpatizanţi, pînă în 1956, cînd au fost arestaţi [187].

În 14 mai 1948, Securitatea a declanşat un nou val de arestări. De data aceasta, regimul aresta pe oricine avea un trecut legionar, indiferent dacă mai era sau nu implicat în activităţi subversive. Adesea, delaţiunile erau născocite, iar oamenii îşi denunţau cunoştinţele sau prietenii de teamă sau din interes personal. Un exemplu tipic e cel al lui Alexandru Georgescu, care se alăturase Legiunii în noiembrie 1940. Doi prieteni l-au vizitat în 1949, iar după cîteva pahare l-au convins să vorbească despre cît de prost luptase armata română în cel de-al Doilea Război Mondial. Cîteva ore mai tîrziu l-au denunţat poliţiei pentru afirmaţii de trădare. După îndelungi interogatorii, Georgescu a fost eliberat, dar mulţi n-au avut un asemenea noroc [188]. În ianuarie 1949, în închisorile comuniste se aflau 4.782 de legionari, iar 22% din cei 17.728 de deţinuţi politici aflaţi încă în arest în 1959 erau tot legionari [189]. De asemenea, statul s-a folosit de acuzaţia de săvîrşire de activităţi legionare pentru a-i discredita şi aresta pe preoţii care se opuneau regimului [190]. Deşi de multe ori aceste acuzaţii erau nefondate, ele au folosit pentru a asocia mai puternic Legiunea cu Biserica Ortodoxă şi pentru a identifica suferinţele preoţilor cu cele ale legionarilor.

Amintirea unei mişcări religioase

Mulţi dintre studenţii care făcuseră parte din Frăţiile de Cruce în 1940 au înţeles Legiunea în primul rînd ca mişcare spirituală. În timpul Statului Naţional Legionar, Frăţiile fuseseră organizaţii extracurriculare, consimţite de părinţi, profesori şi stat, în interiorul cărora studenţii se puteau remarca şi puteau demonstra că merită să ocupe posturi de conducere în lumea adulţilor. Fraţii de cruce reflectau asupra sacrificiilor generaţiilor anterioare de legionari şi erau încurajaţi să încerce să le imite [191]. Felul în care aceşti studenţi înfăţişau Legiunea în scrierile lor de mai tîrziu dovedeşte cît de puţin ştiau despre ce se întîmplase în perioada interbelică şi că dădeau crezare hagiografiilor idealizate ale legionarilor promovaţi de Statul Naţional Legionar. Cînd au fost arestaţi, după rebeliunea împotriva lui Antonescu din 1941, aproximativ 240 de fraţi de cruce încarceraţi la Aiud s-au lăsat influenţaţi de Traian Trifan (1899-1990), un avocat care se alăturase Legiunii în 1933 şi fusese prefect al judeţului Braşov pe perioada regimului legionar. Trifan punea accent pe rugăciune, introspecţie şi rezistenţă pasivă, considerîndu-le cea mai eficientă metodă de a supravieţui în închisoare [192]. Între 1948 şi 1964, legionarii încarceraţi şi preoţii ortodocşi influenţaţi de învăţăturile lui Trifan au început să
practice în mod constant introspecţia, să se roage, să postească şi să ducă cea mai neprihănită viaţă cu putinţă [193]. Mulţi dintre ei au avut experienţe religioase remarcabile cît s-au aflat după gratii, iar mărturiile lor au inspirat multe scrieri hagiografice după căderea comunismului [194].

În orice caz, majoritatea legionarilor din închisorile comuniste nu se dedicau exclusiv activităţilor religioase. În funcţie de atitudinea considerată cea mai potrivită – sfidare totală, altruism religios şi rugăciune sau renunţarea cu totul la activism -, între legionari se formau
diverse facţiuni [195]. Fiecare facţiune avea un lider recunoscut care putea conta că susţinătorii săi îl vor urma în organizarea unei greve a foamei sau în alte forme de rezistenţă pasivă, dacă era necesar. Deţinuţii aveau grijă şi-i susţineau pe ceilalţi membri ai grupurilor lor, iar cei care aveau roluri de supraveghere în atelierele închisorii îi discriminau în mod activ pe cei care nu erau legionari, sub pretextul că numai legionarii aveau o autodisciplină şi o etică a muncii potrivite pentru a funcţiona bine într-o echipă [196]. Deţinuţii se învăţau unii pe alţii limbi străine, istorie, filosofie, literatură, matematică şi teologie [197]. Poeţi precum Nichifor Crainic şi Radu Gyr scriau şi distribuiau poezii noi pe care prizonierii le învăţau pe de rost, alături de pasaje lungi din Biblie [198]. Aşa cum s-a întîmplat şi cu alte aspecte ale vieţii cotidiene în închisoare, aceste „şcoli” promovau credinţa că legionarii aveau o autodisciplina de fier, că erau religioşi şi învăţaţi, facîndu-i pe ceilalţi deţinuţi să se raporteze la ei ca la modele demne de urmat [199].

Chiar înainte ca statul să decreteze amnistia generală în 1964, graţiind deţinuţii politici, celor încarceraţi la Aiud li s-a cerut să alcătuiască o istorie colectivă a Legiunii pentru autorităţile închisorii, ca parte a „reeducării” lor. Intitulată Despre organizaţia legionară, această operă în două volume a implicat 64 de colaboratori, toţi membri ai Colectivului Cluburilor Cultural-Educative. Textul era însoţit de ilustraţii extrem de frumoase, care se axau pe scandalurile şi zvonurile calomnioase din jurul lui Codreanu şi al altor lideri de la începutul mişcării. Cartea susţine că tatăl lui Codreanu era un ucigaş şi un soţ adulter care-şi bătea copiii şi insistă asupra strămoşilor străini ai mamei lui Codreanu. Relatează detaliat aventurile conjugale dintre familiile unor antisemiţi importanţi din anii 1920 şi-i caracterizează pe legionarii de la început drept bătăuşi plătiţi de nemţi. În mod evident, volumul e produsul unor oameni demoralizaţi, dispuşi să scrie orice pentru a obţine libertatea. Pe lîngă denigrarea Legiunii lui Codreanu, autorii descriau cu lux de amănunte „reeducarea”, explicînd metodele de tortură practicate în închisorile de la Suceava, Tîrgşor, Gherla şi Piteşti [200]. Mulţi legionari n-au părăsit închisorile în viaţă, iar cei care au supravieţuit au fost traumatizaţi fizic, mental şi emoţional.

Neavînd cum să revină în siguranţă într-o Românie comunistă, după cel de-al Doilea Război Mondial legionarii aflaţi în exil s-au regrupat în Franţa, Germania, Italia şi mai tîrziu în Spania şi America de Sud. Conflictele interne au continuat să macine mişcarea din exil, iar legionarii se certau cu liberalii, ţărăniştii şi alţi exilaţi cu privire la cine reprezenta cu adevărat România în străinătate [201]. Sima şi susţinătorii săi au reinterpretat doctrina şi istoria mişcării lor în aşa fel încît să fie atractive pentru publicul occidental în timpul Războiului Rece. Negînd antisemitismul şi huliganismul din perioada interbelică, ei au repoziţionat Legiunea ca o mişcare spirituală ce lupta împotriva comunismului [202]. Potrivit lui Horia Sima, „de la 1945 (…) destinul naţionalismului se confundă cu destinul democraţiilor”. Astfel, naţionalismul postbelic „pierde reflexele sale agresive şi devine un factor de armonie între popoare” [203]. Tentativa lui Sima de a curta Statele Unite a dat roade în 1949, cînd NATO a început să paraşuteze legionari în România pentru a combate comunismul. Toţi cei 13 paraşutişti au fost arestaţi şi executaţi. De asemenea, CIA a sprijinit cu resurse şi alte grupuri de rezistenţă din interiorul ţării [204].

Cînd preamăreau „valorile legionare”, scriitorii de după 1941 recreau Legiunea ca pe o sectă creştină, proiectînd învăţăturile lor creştine pînă în anii 1930 [205]. Ei publicau colecţii ce includeau „mărturii” ale unor foşti legionari care descriau mişcarea din perioada interbelică în termeni spirituali [206]. Odată ce în România au început să apară poveşti despre suferinţele îndurate în închisorile comuniste, legionarii din exil le-au distribuit ca pe o dovadă a spiritualităţii mişcării [207]. Cu bani din întreaga lume, exilaţii din Spania au ridicat un monument pe cîmpul de luptă unde muriseră Ion Moţa şi Vasile Marin, creînd un loc de pelerinaj pentru foştii legionari [207].

În vreme ce încercările legionarilor de a influenţa Radio Europa Liberă şi publicaţiile importante din exil au fost în general ignorate de ceilalţi emigranţi, foştii legionari au avut un impact semnificativ asupra Bisericii Ortodoxe Române din străinătate. Presat atît de guvernul comunist, cît şi de Biserica Ortodoxă Rusă, patriarhul României Nicodim Munteanu (1864-1948) nu putea decît să privească cum, încet, regimul îi înlocuia pe cei mai devotaţi susţinători ai săi şi fie îi atrăgea pe preoţii parohi în organizaţii procomuniste, fie îi şantaja, ca să devină informatori ai Securităţii. În februarie 1948, după moartea lui Nicodim Munteanu, succesorul său a moştenit o biserică ce se afla aproape cu totul sub controlul statului [209]. Românii din Paris au refuzat să se supună unei biserici aflate sub dominaţie comunistă. După îndelungi negocieri, ei au înfiinţat la Paris o arhiepiscopie independentă, condusă de mitropolitul Visarion Puiu, care fusese multă vreme un susţinător înfocat al Legiunii, şi care l-a pus pe părintele Vasile Boldeanu, fost legionar, la conducerea celei mai mari congregaţii ortodoxe române din Paris [210]. În Statele Unite, episcopul românilor din America, Policarp Moruşca (1883-1958), s-a pensionat brusc în 1947, iar autorităţile comuniste nu i-au dat voie succesorului său să revină în Statele Unite pentru a prelua conducerea unei biserici deja divizate. Cînd patriarhul României a numit un nou episcop în 1950, prelaţii din Detroit au refuzat să-l accepte pe noul episcop „comunist” şi l-au numit în schimb pe Valerian Trifa, un alt fost legionar, creînd astfel o schismă în biserică [211]. Schisma a fost soluţionată abia în 1966, cînd Bartolomeu Anania – care fusese frate de cruce în perioada Statului Naţional Legionar şi fusese arestat în 1958 din pricina trecutului său legionar – a vizitat Statele Unite în calitate de oficial trimis de Biserica controlată de stat şi a numit un nou episcop acceptat de ambele părţi [212].

Deşi majoritatea misticilor care au devenit celebri pentru cît au îndurat în închisoare erau copii în 1941, eroismul lor a contribuit mult la conturarea modului în care românii contemporani îşi amintesc de Legiunea Arhanghelul Mihail. Contextul istoric a fost de aşa natură încît legionarii şi-au scris pentru prima dată memoriile despre mişcare la închisoare, iar experienţele carcerale au influenţat destul de mult natura lor. Exilaţii îi încurajau pe supravieţuitori să vorbească despre experienţele lor din închisoare în termeni religioşi, întărind ideea că Legiunea era o mişcare spirituală. Aceasta face dificilă varianta de a vorbi în România contemporană despre legionari ca despre nişte răufăcători, din moment ce mulţi oameni, mai ales unii creştin-ortodocşi şi cei de extremă dreapta, îi văd pe legionari ca pe nişte sfinţi.

NOTE:

1. C. Enescu. „Semnificaţia alegerilor din Decemvrie 1937 în evoluţia politică a neamului românesc”, Sociologie românească, 2 (11-12), 1937, p. 521.

2. Shapiro, „Prelude to Dictatorship”, pp. 66-72.

3. Jean Ancel, The Economic Destruction of Romanian Jewry, Ierusalim, International Institute for Holocaust Research Yad Vashem, 2007, pp. 38-44.

4. Codreanu, Circulări, pp. 221-224.

5. Ibidem, pp. 225-226.

6. AN – Iaşi, Fond Chestura de Poliţie, dosar 7/1937, f. 454.

7. Codreanu, Circulări, pp. 250-251.

8. Heinen, Legiunea „Arhanghelul Mihail”, pp. 335-339; Shapiro, „Prelude to Dictatorship”, pp. 82-85.

9. Ancel, Economic Destruction, pp. 48-68.

10. Codreanu. Circulări, pp. 254-257.

11. AN – Iaşi, Fond Chestura de Poliţie, dosar 118/1938, ff. 2,22.

12. Codreanu, Circulări, pp. 260-263; ACNSAS, Fond Penal, dosar 011784, vol. 13, f. 329, vol. 19, f. 55.

13. Codreanu, Circulări, pp. 264-267.

14. Scurtu (ed.), Ideologie, vol. 5, pp. 60-64.

15. Ibidem, p. 96.

16. Ibidem, pp. 142-143.

17. Ibidem, pp. 112-123.

18. Ilarion Ţiu, Mişcarea legionară după Corneliu Codreanu, vol. 1, Bucureşti, Editura Vremea, 2007, p. 51; ACNSAS, Fond Informativ, dosar 184933, vol. 3, ff. 115, 117; dosar 184933, vol. 1, ff. 46-48; dosar 210821, vol. 2, ff. 234-240; Fond Penal, dosar 014005, vol. 3, ff. 173-174. Cf. numeroasele mandate de arestare în AN – Iaşi, Fond Chestura de Poliţie, dosar 8/1938, ff. 140, 142, 150, 169, 358, 431; dosar 91/1938, ff. 161, 217-219, 234, 237, 286,456,458.

19. Ţiu, Mişcarea legionară, vol. 1, pp. 116-119,132-136.

20. Ibidem, p. 76.

21. Ibidem, pp. 70-71.

22. Ibidem, p. 78.

23. AN – Iaşi, Fond Chestura de Poliţie, dosar 91/1938, f. 236.

24. AN – Iaşi, Fond Chestura de Poliţie, dosar 8/1938, ff. 58, 62, 91; dosar 12/1938, f. 28; dosar 91/1938, f. 1.

25. AN – Iaşi, Fond Chestura de Poliţie, dosar 8/1938, ff. 113, 127, 157, 274; dosar 12/1938, ff. 10, 18, 25; dosar 91/1938, ff. 153, 154, 179, 236, 302.

26. AN – Iaşi, Fond Chestura de Poliţie, dosar 8/1938, f. 366; dosar 2/1938, f. 28.

27. ANIC, Fond Ministerul Propagandei Naţionale – Direcţia Cinematografiei, dosar 20/1940, ff. 1-2, 44.

28. Ţiu, Mişcarea legionară, vol. 1, pp. 68,96.

29. Scurtu (ed.), Ideologie, vol. 5, pp. 183-187.

30. Ibidem, vol. 5, p. 187.

31. Ţiu, Mişcarea legionară, vol. 1, pp. 99-100, 103; ACNSAS. Fond Penal, dosar 014005, vol. 1, ff. 17-19; Dana Beldiman (ed.), Dosar Horia Sima (1940-1946), Bucureşti, Evenimentul Românesc, 2000, pp. 66-67.

32. „D. Ştefănescu-Goangă şi arestarea preşedintelui [sic] Cercului studenţesc din Cluj”, Buna Vestire, 28 ianuarie 1938.

33. Andreas Hillgruber, Hitler, Regele Carol şi Mareşalul Antonescu. Relaţiile germano-române (1938-1944), Bucureşti, Humanitas. 2007, p. 63.

34. Scurtu (ed.), Ideologie, vol. 5, pp. 196-199.

35. Ibidem, p. 170.

36. Ibidem, pp. 225-228.

37. Banea, Acuzat, pp. 113-115.

38. Dinescu, „Cetăţui sfarîmate”, p. 13.

39. ANIC, Fond DGP, dosar 265/1940, ff. 1-4.

40. Ţiu, Mişcarea legionară, vol. 1, pp. 109-116.

41. Ibidem, pp. 137-144; Scurtu (ed.), Ideologie, vol. 5, pp. 224, 229, 233-234, 237-239, 272-276: Dumitru Groza, în Conovici, Iliescu şi Silivestru (eds.), Ţara, Legiunea, Căpitanul, p. 204.

42. Scurtu (ed.), Ideologie, vol. 5, pp. 270-272.

43. Ţiu, Mişcarea legionară, vol. 1, pp. 145-146.

44. AN – Iaşi, Fond Teatrul Naţional, dosar 10/1940, f. 124.

45. Dennis Deletant, Hitler’s Forgotten Ally: Ion Antonescu and His Regime, Romania 1940-44, New York. Palgrave Macmillan, 2006, pp. 57-60.

46. AN – Braşov. Fond Chestura de Poliţie Braşov. Serviciul Administrativ, dosar 51/1940, f. 1.

47. Conovici, Iliescu şi Silivestru (eds.), Ţara, Legiunea, Căpitanul, pp. 210-219.

48. Anania, Memorii, p. 22.

49. ACNSAS, Fond Informativ, dosar 157073, vol. 2, f. 88.

50. Aurica Simion, Regimul politic din România în perioada septembrie 1940 – ianuarie 1941, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1976, p. 48.

51. Tudor, Un an lîngă Căpitan, pp. 106-109.

52. Crainic, Zile albe, p. 328.

53. ACNSAS, Fond Informativ, dosar 233726, vol. 1, f. 16.

54. De exemplu, Petru Galiş, „Ilie Giulan”, Cuvîntul, 22 noiembrie 1940.

55. Mircea Pop, „Din prigoană: Jilava 1938”, Buna Vestire, 4 (2), 10 septembrie 1940, p. 1; Grigore Manoilescu, „Lupta legionară”, Buna Vestire, 4 (5), 13 septembrie 1940, p. 1.

56. Matatias Carp, Cartea neagră. Fapte şi documente. Suferinţele evreilor din România în timpul dictaturii fasciste, 1940-1944, vol. 1, Bucureşti, Editura Diogene, 1996, pp. 77-87.

57. Ancel, Economic Destruction, pp. 72-73.

58. AN – Iaşi, Fond Chestura de Poliţie, dosar 36/1940, ff. 6, 202,254.

59. Ancel, Economic Destruction, p. 90.

60. ACNSAS, Fond Documentar, dosar 008912, vol. 23, ff. 57-58; AN – Iaşi, Fond Chestura de Poliţie, dosar 166 1941, f. 48.

61. Carp, Cartea neagră, vol. 1, p. 115.

62. AN – Iaşi, Fond Chestura de Poliţie, dosar 8/1940, f. 49.

63. USHMM, Fond Dosare SRI, Rola 102, f. 549.

64. AN- Iaşi, Fond Chestura de Poliţie, dosar 36/1940, ff. 115, 160, 311, 427, 470,484-485, 487; dosar 109/1940, ff. 86,115, 134,445,461.

65. USHMM, Fond Dosare SRI, Rola 57, dosar 9039/31, ff. 152-154.

66. ACNSAS, Fond Documentar, dosar 008912, vol. 23, ff. 75,134-137.

67. USHMM, Fond Dosare SRI, Rola 102, f. 493.

68. Anania, Memorii, p. 26.

69. Olimpiu Borzea, în Conovici, Iliescu şi Silivestru (eds.), Ţara, Legiunea, Căpitanul, p. 228.

70. AN – Iaşi, Fond Chestura de Poliţie, dosar 8/1940, ff. 87,447.

71. AN – Braşov, Fond Chestura de Poliţie, Serviciul Judiciar, dosar 9/1923, vol. 2, f. 53.

72. Anania, Memorii, p. 26.

73. ACNSAS, Fond Penal, dosar 014005, vol. 3, ff. 100-101; AN – Iaşi, Fond Universitatea „Al.I. Cuza”, Rectorat, dosar 2072/1940-41, ff. 1,3-4.

74. ACNSAS, Fond Penal, dosar 014005, vol. 3, ff. 123-125.

75. Veiga, Istoria Gărzii de Fier, p. 283.

76. ACNSAS, Fond Informativ, dosar 233726, vol. 1, ff. 200-201.

77. ACNSAS, Fond Informativ, dosar 209489, vol. 2, ff. 2-6; ANIC, Fond Direcţia Generală a Poliţiei, dosar 244/1940, f. 80; USHMM, Fond Dosare SRI, Rola 102, f. 602.

78. ACNSAS, Fond Documentar, dosar 008912, vol. 23, f. 115.

79. AN – Iaşi, Fond Chestura de Poliţie, dosar 109 1940, f. 461; dosar 166/1941, ff. 71-74.

80. Ancel, Economic Destruction, pp. 93-101.

81. „Românizarea muncii”, Cuvîntul, 1 noiembrie 1940, p. 1; Dana Beldiman (ed.), Statul Naţional Legionar: septembrie 1940 – ianuarie 1941. Cadrul legislativ, Bucureşti, Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, 2005, pp. 221-246.

82. Ancel, Economic Destruction, pp. 77-79.

83. Ştefan Ionescu, „Implementing the Romanisation of Employment in 1941 Bucharest: Bureaucratic and Economic Sabotage of the «Aryanisation» of the Romanian Economy”, Holocaust Studies, 16 (1-2), 2010, pp. 39-64.

84. ANIC, Fond Ministerul Propagandei Naţionale, vol. 3, dosar 20/1940, ff. 87-88.

85. ACNSAS, Fond Informativ, dosar 185007, ff. 7-9; dosar 15702, vol. 3, f. 7.

86. Gheorghe Ungureanu, în Conovici, Iliescu şi Silivestru (eds.), Ţara, Legiunea, Căpitanul, pp. 230-233.

87. AN – Iaşi, Fond Teatrul Naţional, dosar 10/1940, f. 163.

88. ACNSAS, Fond Informativ, dosar 209489, vol. 1, ff. 94-99; dosar 184933, vol. 1, ff. 1-3.

89. AN – Iaşi, Fond Chestura de Poliţie, dosar 8/1940, f. 60.

90. Apelul Conducătorului Statului Român, generalul Ion Antonescu, către femeia română, 28 septembrie 1940, în Beldiman (ed.), Statul Naţional Legionar, pp. 259-260.

91. AN – Iaşi, Fond Chestura de Poliţie, dosar 36/1940, ff. 12,28, 76,427,484.

92. Marcel-Dumitru Ciucă, Aurelian Teodorescu şi Bogdan Florin Popovici (eds.), Stenogramele şedinţelor Consiliului de Miniştri: Guvernarea Ion Antonescu. vol. 1, Bucureşti, Arhivele Naţionale ale României, 1997, p. 72.

93. Ibidem, pp. 317-338.

94. Simion, Regimul politic, p. 203.

95. „Pe urmele cutremurului din Capitală”, Buna Vestire, 4 (51), 13 noiembrie 1940, p. 2.

96. „Păcatele noastre, Doamne!”, Buna Vestire, 4 (52), 14 noiembrie 1940, p. 3.

97. Simion, Regimul politic, pp. 110-112.

98. Nichoias M. Nagy-Talavera, The Green Shirts and the Others: A History oj Fascism in Hungary and Rumania. Stanford, CA, Hoover Institution Press, 1970, p. 311.

99. Simion, Regimul politic, p. 210.

100. Nicu Cucoli, în Conovici, Iliescu şi Silivestru (eds.), Ţara, Legiunea, Căpitanul, p. 220.

101. „În spiritul lui Codreanu Generalul Antonescu constituie garanţia cea mai sigură pentru renaşterea poporului român”, Buna Vestire, 4 (58), 21 noiembrie 1940, p. 6.

102. „Martorii Căpitanului împiedicaţi să se prezinte”, Buna Vestire, 4 (49), 10 noiembrie 1940, p. 3.

103. „Au fost identificate rămăşiţele pămînteşti ale Căpitanului, Nicadorilor şi Decemvirilor”. Buna Vestire, 4 (65), 30 noiembrie 1940. p. 3.

104. AN – Iaşi, Fond Chestura de Poliţie, dosar 36/1940, f. 130.

105. Stelian Neagoe (ed.). Asasinatele de la Jilava…, Snagov şi Strejnicul, 26-27 noiembrie 1940, Bucureşti, Scripta, 1992.

106. Serafim Duicu (ed.), Ion Antonescu şi „Garda de Fier”. Pe marginea prăpastiei (21-23 ianuarie 1941), vol. 2, Tîrgu-Mureş, Rom-Edition, 1991; USHMM, Fond Dosare SRI, Rola 52, dosar 9039/1, ff. 1-340.

107. AN – Iaşi, Fond Chestura de Poliţie, dosar 166/1941, ff. 33-34.

108. ACNSAS, Fond Informativ, dosar 233726, vol. 1, ff. 200-201.

109. USHMM, Fond Dosare SRI, Rola 58, dosar 9039/43, ff. 7-8.

110. ACNSAS, Fond Pop Gavrilă, MI.63517, Rola 690, ff. 18-20; ACNSAS, Fond Pop Gavrilă, MI.63517, Rola 690, ff. 18-20; ACNSAS, Fond Informativ, dosar 163318. vol. 3. f. 242.

111. ACNSAS, Fond Ţiţonea Mihai, ML63515, Rola 690, ff. 4-9. Cf. Simion, Regimul politic, p. 252, n. 26.

112. ACNSAS, Fond Informativ, dosar 163318, vol. 3, ff. 38-40; Fond Documentar, dosar 008912, vol. 23, ff. 189-190; USHMM, Fond Dosare SRI, Rola 52, dosar 9039/1, f. 160.

113. Ion Constantinescu, în Conovici, Iliescu şi Silivestru (eds.), Ţara, Legiunea, Căpitanul, pp. 277-278.

114. ACNSAS, Fond Informativ, dosar 257541, vol. 1, ff. 23-25.

115. ACNSAS, Fond Documentar, dosar 008912, vol. 23, ff. 157-167.

116. Victor Moise, în Conovici, Iliescu şi Silivestru (eds.). Ţara, Legiunea, Căpitanul, pp. 275-277.

117. AN – Iaşi, Fond Chestura de Poliţie, dosar 166/1941, ff. 20-24,29-30.

118. USHMM, Fond Dosare SRI, Rola 52, dosar 9039/1, ff. 160-161.

119. AN – Braşov, Fond Chestura de Poliţie Braşov, Serv. Judiciar, dosar 9/1923, f. 10.

120. USHMM, Fond Dosare SRI, Rola 58, dosar 9039/43, f. 3.

121. Conovici, Iliescu şi Silivestru (eds.), Ţara, Legiunea, Căpitanul, pp. 261-270; Simion, Regimul politic, p. 257.

122. ACNSAS, Fond Informativ, dosar 184933, vol. 1, ff. 6-7.

123. ACNSAS, Fond Penal, dosar 014083, vol. 2, f. 197; Fond Informativ, dosar 15702, vol. 3,f. 7.

124. USHMM, Fond Dosare SRI, Rola 57, dosar 9039/22, ff. 210-239; ACNSAS, Fond Informativ, dosar 160161, vol. 6, ff 196-209.

125. Crisu Axente, „Revoluţia legionară în plin marş”, Axa, 10 (64), 23 ianuarie 1941, p. 4.

126. Ordinul Comandamentului Militar al Capitalei, 20 ianuarie 1941, în Dan Vlad Radu, Evenimentele din ianuarie 1941 în arhivele germane şi române, Bucureşti, Editura Majadahonda, 1998, pp. 55-56.

127. Ordinul operativ al Secretariatului General al Ministerului Apărării Naţionale, 22 ianuarie 1941, în ibidem, p. 59.

128. Constantin Malaxa, în Conovici, Iliescu şi Silivestru (eds.), Ţara, Legiunea, Căpitanul, pp. 265-266.

129. David Walker, Death at My Heels, Londra, Chapman and Hall, 1942, p. 156.

130. Titi Dobre, în Conovici, Iliescu şi Silivestru (eds.), Ţara, Legiunea, Căpitanul, pp. 260-261.

131. Ancel, Economic Destruction, pp. 129-131.

132. Carp, Cartea neagră, vol. 1, p. 182.

133. Ibidem, p. 185.

134. Filip Brunea-Fox, Orașul măcelului. Bucureşti, Editura Hasefer, 1997, pp. 40-41.

135. Ibidem, pp. 47-54.

136. Ancel, Economic Destruction, p. 132; Anca Ciuciu, „Images of Bucharest Pogrom”, Holocaust. Studii şi cercetări, 2 (1), 2010, p. 41.

137. Simion, Regimul politic, pp. 252-254.

138. Tiberiu Tănase, Feţele monedei. Mişcarea Legionară între 1941-1948, Bucureşti, Tritonic, 2010, p. 182.

139. Relatări ale legionarilor despre viaţa la Rostock sau Buchenwald se găsesc în Ciuntu, Din Bucovina pe Oder, pp. 51-76; Nistor Chioreanu, Legionarii români în Buchenwald, Bucureşti, Ramida, 1998; şi Vasile Coman, Amintiri, vol. 4, în AN – Cluj, Fond Vasile Coman, dosar 4/1980.

140. Vasile Turtureanu, în Dragoş Ursu şi Ioana Ursu (eds.), Aiudule, Aiudule. Crîmpeie de memorie întemniţată, Cluj-Napoca, Renaşterea, 2011, p. 219.

141. Eugen Weber, „Romania”, în Hans Rogger şi Eugen Weber (eds.), The European Right: A Historical Profile, Berkeley, University of California Press, 1965, p. 567.

142. ACNSAS, Fond Penal, dosar 014408, vol. 2, ff. 7-9.

143. ACNSAS, Fond Penal, dosar 000324, vol. 12, ff. 335-375, 397-402.

144. ACNSAS, Fond Informativ, dosar 234303, vol. 1, ff. 57-60; P.P. Panaitescu, „Transilvania este a celor cari au muncit”, Transilvania noastră, 20 februarie 1944; „Panaitescu-Pacifistul”, Semnalul, 15 octombrie 1944.

145. ANIC, Fond MI-D, dosar 10/1936, f. 142; ACNSAS, Fond Informativ, dosar 163318, vol. 1,f.3.

146. Charles King, Odessa: Genius and Death in a City of Dreams, Londra, W.W. Norton, 2011, pp. 201-228.

147. Raul Hilberg, The Destruction of the European Jews, vol. 2, ed. a III-a, New Haven, Yale University Press, 2003, pp. 809, 847-848.

148. Maria Bucur, Eugenics and Modernization in Interwar Romania, Pittsburgh, University of Pittsburgh Press, 2002, pp. 214-215 [ed. rom.: Eugenie şi modernizare în Romania interbelică, Iaşi, Polirom, 2005 – n.tr.].

149. Rodica Solovei, Activitatea Guvernămîntului Transnistriei în domeniul social-economic şi cultural (19 august 1941-29 ianuarie 1944), Iaşi, Casa Editorială Demiurg, 2004, pp. 127-129.

150. ACNSAS, Fond Penal, dosar 000751, vol. 8, ff. 290-303, 328-347; dosar 000324, vol. 7, f. 370.

151. ACNSAS, Fond Penal, dosar 014083, vol. 2, f. 91.

152. Ţiu, Mişcarea legionară, vol. 2, pp. 65-68.

153. ACNSAS, Fond Informativ, dosar 184933, vol. 2, f. 166; Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos, Bucureşti, Christiana, 2006, pp. 44-46.

154. A.G. Lepădatu, Mişcarea legionară. Între mit şi realitate, Bucureşti, Cartier, 2005, pp. 305-307.

155. Deletant, Hitler’s Forgotten Ally, p. 130.

156. Matatias Carp, Holocaust in Romania: Facts and Documents on the Annihilation of Rumania’s Jews – 1940-44, trad, de Sean Murphy, Budapesta, Primor, 1994, pp. 136-147. Numele altor legionari implicaţi în pogromul de la Iaşi se găsesc în Radu Ioanid, The Holocaust in Romania: The Destruction of Jews and Gypsies under the Antonescu Regime, 1940-1944, Chicago, Ivan R. Dee, 2000, pp. 73, 89.

157. Ioanid, Holocaust in Romania, pp. 94, 99.

158. AN – Cluj-Napoca, Fond Inspectoratul de Poliţie Cluj, dosar 160/1945, f. 8.

159. Ilarion Ţiu, Istoria mişcării legionare, 1944-1968, Tîrgovişte, Cetatea de Scaun, 2012, p. 29.

160. Ţiu, Istoria mişcării legionare, pp. 26-45; Tănase, pp. 186-191; Ştefan Palaghiţă, Istoria mişcării legionare scrisă de un legionar. Garda de Fier spre reînvierea României, Bucureşti, Roza Vînturiior, 1993, pp. 241-278.

161. Ţiu, Istoria mişcării legionare, p. 48; Richard Landwehr, Romanian Volunteers of the Waffen-SS, 1944-1945, Brookings, OR, Siegrunen, 1991, pp. 56-128; Aurel Sergiu Marinescu, O contribuţie la istoria exilului românesc, vol. 10, Bucureşti, Editura Vremea, 2011, pp. 293-296.

162. Ţiu, Istoria mişcării legionare, pp. 48-54; Tănase, Feţele monedei, pp. 192-197.

163. Dennis Deletant, Romania under Communist Rule, Iaşi, Center for Romanian Studies, 1999, pp. 30-36.

164. Ţiu, Istoria mişcării legionare, pp. 57-63.

165. Ibidem, p. 81; Sima Dimcică, în Conovici, Iliescu şi Silivestru (eds.), Ţara, Legiunea, Căpitanul, pp. 367-369.

166. Deletant, Romania under Communist Rule, pp. 42-45.

167. ACNSAS, Fond Documentar, dosar 008909, vol. 2, f. 171; Fond Informativ, dosar 210821, vol. 2, ff. 234-240.

168. Ţiu, Istoria mişcării legionare, p. 74.

169. Tănase, Feţele monedei, pp. 208-219; Constantin Teja, în Conovici, Iliescu şi Silivestru (eds.), Ţara, Legiunea, Căpitanul, pp. 359-360.

170. ACNSAS, Fond Penal, dosar 014408, vol. 2, ff. 43-46; dosar 014005, vol. 1, ff. 85-88.

171. ACNSAS, Fond Informativ, dosar 160161, vol. 2, ff. 199-206; Gheorghe Jijie, Vică Negulescu. Monografie, Bacău, Vicovia, 2009, pp. 104-170.

172. Ţiu, Istoria mişcării legionare, pp. 82-95.

173. George Enache, Ortodoxie şi putere politică în România contemporană, Bucureşti, Nemira, 2005, pp. 299-400; ACNSAS, Fond Penal, dosar 000160, vol. 2, ff. 33-38; vol. 3, ff. 19-23, 186-222.

174. Deletant, Romania under Communist Rule, pp. 48-51.

175. ACNSAS, Fond Informativ, dosar 160161, vol. 4, ff. 24-25; vol. 5, ff. 154-159.

176. Petre Baicu şi Alexandru Salcă, Rezistenţa în munţi şi în oraşul Braşov, 1944-1948, Braşov, Editura Transilvania Expres, 1997, pp. 26, 56.

177. Ţiu, Istoria mişcării legionare, p. 149.

17Z. Ibidem, pp. 151-152.

179. ACNSAS, Fond Penal, dosar 000324, volumele 1-7, în special vol. 7, ff. 1-3,31-33.

180. Conovici, Iliescu şi Silivestru (eds.). Ţara, Legiunea, Căpitanul, pp. 360, 374,380; Baicu şi Salcă, Rezistenţa în munţi, pp. 50-51.

181. ACNSAS, Fond Informativ, dosar 184933, vol. 1, f. 250; Fond Penal, dosar 014005, vol. 8, f. 323; Ţiu, Istoria mişcării legionare, pp. 154-155.

182. Testis Dacicus (George Manu), În spatele cortinei de fier. România sub ocupaţie rusească, Bucureşti, Kullusys, 2004; ACNSAS, Fond Informativ, dosar 160161, vol. 4, ff. 31-52.

183. ACNSAS, Fond Informativ, dosar 160161, vol. 2, ff. 10-28; vol. 4, ff. 1-73; Gheorghe Jijie, George Manu. Monografie, Bacău, Editura Babei, 2010, pp. 141-281.

184. Gail Kligman şi Katherine Verdery, Peasants under Siege: The Collectivization of Romanian Agriculture, 1949-1962, Princeton, Princeton University Press, 2011, pp. 143,204.

185. Ţiu, Istoria mişcării legionare, pp. 152-155; Nicolae Ciolacu, Haiducii Dobrogei, Constanţa, Muntenia, 1998.

186. Marin Bărbulescu, Centrul studenţesc legionar Timişoara, Madrid, Editura Mişcării Legionare. 1988; Lăcrămioara Stoenescu, De pe băncile şcolii în închisorile comuniste, Bucureşti, Curtea Veche, 2010.

187. Ţiu, Istoria mişcării legionare, pp. 158-162; Ion Gavrilă Ogoranu, Brazii se frîng, dar nu se îndoiesc, vol. 1, Baia Mare, Marist, 2009; Ioana-Raluca Voicu-Arnăuţoiu, Luptătorii din munţi. Toma Arnăuţoiu, grupul de la Nucşoara, Bucureşti, Vremea, 2009.

188. ACNSAS, Fond Penal, dosar 014083, vol. 2, ff. 248-266.

189. Ţiu, Istoria mişcării legionare, pp. 176-177.

190. Cristian Vasile, Biserica Ortodoxă Română în primul deceniu comunist, Bucureşti, Curtea Veche, 2005, p. 182; Adrian Nicolae Petcu, „Securitatea şi cultele în 1949”, în Adrian Nicolae Petcu (ed.), Partidul, Securitatea şi cultele. 1945-1989, Bucureşti, Nemira, 2005, pp. 124-222.

191. Ianolide, Întoarcerea la Hristos, p. 73.

192. Seiche, Martiri şi mărturisitori.

193. ACNSAS, Fond Informativ, dosar 233727, vol. 2, ff. 1, 16; Moise, Sfîntul închisorilor, pp. 60, 76-77, 87-88; Ursu şi Ursu (eds.), Aiudule, Aiudule, pp. 57-59, 79-80,112-115.

194. De exemplu, Ianolide, Întoarcerea la Hristos; Moise, Sfîntul închisorilor; Ursu şi Ursu (eds.), Aiudule, Aiudule; Seiche, Martiri şi mărturisitori; şi Stoenescu, De pe băncile şcolii.

195. ACNSAS, Fond Informativ, dosar 234687, vol. 1, ff. 7-245.

196. ACNSAS, Fond Penal, dosar 000160, vol. 2, ff. 35-36; vol. 9, ff. 7-17.

197. ACNSAS, Fond Informativ, dosar 160161, vol. 1, ff. 1-4,34-37.

198. ACNSAS, Fond Informativ, dosar 184933, vol. 1, ff. 320-324.

199. Stoenescu, De pe băncile şcolii, pp. 42-43,113-114,196.

200. ACNSAS, Fond Documentar, dosar 10160, vol. 1-2.

201. Faust Brădescu, Opinii. Un deceniu de luptă în exil în slujba neamului şi legiunii (1978-1988), Bucureşti, Editura Majadahonda, 1997; Traian Popescu şi Flor Strejnicu, Din lupta exilului românesc din Spania împotriva comunismului, Sibiu, Imago, 1994; Dinu Zamfirescu, Mişcarea legionară în ţară şi în exil. Puncte de reper (1919-1980), Bucureşti, Pro Historia, 2005.

202. Horia Sima, „Noi şi evrei”, România, 1 (5), septembrie 1949, reprodus în Pălăghiţa, Istoria mişcării legionare, pp. 297-298; Horia Sima, Antologie legionară, 7 volume, Miami Beach, FL, Colecţia Omul Nou, 1994.

203. Horia Sima,,Menirea naţionalismului”, în Florin Dobrescu (ed.), 1950 -Horia Sima leagă România de NATO. Documente, Bucureşti, Editura Sânziana, 2008, pp. 27-28.

204. Ţiu, Istoria mişcării legionare, pp. 163-171; Traian Golea, Procesul legionarilor paraşutaţi în România, Constanţa, Ex Ponto, 2001.

205. Faust Brădescu, Conducere şi disciplină, Rio de Janeiro, Colecţia Dacia, 1966; Constantin Papanace, Stilul legionar de luptă. Concepţia tactică a Căpitanului, Bucureşti, Editura Lucman, 2004.

206. Autor anonim, Corneliu Zelea Codreanu. Douăzeci de ani dela moarte, Madrid, Editura Carpaţii, 1958; Brădescu, Mărturii despre Legiune; Autor anonim, Mărturii despre Căpitan. Patruzeci de ani dela moarte (1938-1978), Madrid, Editura Dacia, 1978.

207. Ion Cîrja, întoarcerea din infern. Amintirile unui deţinut din închisorile României bolşevizate. Cruzimi, masacre şi bestialităţi necunoscute, Madrid, Editura Dacia, 1969; Nicolae Videnie, „Presa emigraţiei române – revista Bisericii Sfinţii Arhangheli de la Paris”, în Adrian Nicoiae Petcu (ed.), Partidul, Securitatea şi cultele, 1943-1989, Bucureşti, Nemira, 2005, p. 287.

208. Vezi Autor anonim, Cultul dela Majadahonda şi monumentul Moţa-Marin, Madrid, Biblioteca documentară „Generaţia Nouă”, 1976.

209. Vasile, Biserica Ortodoxă Română; Olivier Gillet, Religie şi naţionalism. Ideologia Bisericii Ortodoxe Române sub regimul comunist, Bucureşti, Editura Compania, 2001.

210. Marinescu, O contribuţie, vol. 4, pp. 125-150.

211. Ibidem, vol. 4, pp. 467-499; Valerian D. Trifa, Marginal Notes on a Court Case, Jackson, MI, Romanian-American Heritage Center, 1988, pp. 7-16.

212. Anania, Memorii, pp. 366-379.

Sursă: Roland Clark, Sfîntă tinerețe legionară. Activismul fascist în România interbelică. Iași, 2015.

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s