ACTIVISMUL FASCIST ÎN ROMÂNIA INTERBELICĂ (III): ALEGERI, VIOLENȚĂ ȘI DISCIPLINĂ ÎN MIȘCAREA LEGIONARĂ

 legionari_raniti_in_timpul_campaniilor_electorale_din_1933

În imagine: Legionari răniţi în timpul campaniilor electorale din 1933.

I.C. Ghyka, preşedintele LANC în judeţul Vlaşca, relata într-o manieră deosebit de pitorească felul în care se facea propagandă electorală la mijlocul anilor 1930. LANC n-a participat la alegerile locale din sudul oraşului Giurgiu în 1934, lăsîndu-i mînă liberă lui Ghyka să scrie sarcastic despre comportamentul celorlalte partide politice care concurau pentru putere:

„Propaganda; cea mai vulgară posibilă. Un agent, ţipa cît îl lua gura, în centru, că cine va vota pe cutare sau cutare de pe altă listă să-i sară ochii, să-i crape mama sau alte lucruri de felul acesta. La centru, candidaţii de pe o listă măsurau turnul din centru şi trotuarele în lung şi în lat de credeai că cine ştie ce bulevarde occidentale vor să facă, iar în acest timp la periferii îţi rupeai mădularele prin gropile ce devin bălţi de navigat atunci cînd plouă. În toiul acestei deşănţate campanii electorale, care se manifestă zgomotos mai ales noaptea pe la ora 3-4, cînd agenţii turmentaţi revărsau de prin cîrciumi şi te deşteptau în cîntece încleiate de „Deșteaptă-te române”, terminate cu „trăiască conu’ cutare şi cutare”, ca şi cum Andrei Mureşanu ar fi compus acest cîntec pentru viitorii edili ai Giurgiului – în toiul acestei campanii caragialeşti, apa nu curgea, ioc, iar murdăria o întilneai la tot pasul. Acuzaţiuni reciproce de jefuirea banului public curgeau droaie, dar apă deloc [1].

O astfel de propagandă era continuatoarea de drept a culturii politice de secol XIX, iar analiştii politici interbelici observau că majoritatea votanţilor nu erau interesaţi de alegeri [2].

În contrast cu promisiunile deşarte făcute de politicienii cu notorietate, legionarii îmbrăţişau violenţa şi „propaganda faptului împlinit”. La începutul anilor 1930, asasinatul şi violenţa stradală deveniseră apanaje ale legionarilor, aceştia transmiţîndu-le votanţilor că nu glumeau atunci cînd spuneau că îşi ţin promisiunile [3]. În decembrie 1930, un licean pe nume Constantin Dumitrescu-Zăpadă a intrat în redacţia Adevărul şi l-a împuşcat pe directorul ziarului, Emil Socor, rănindu-l, dar nu mortal. Fiind cel mai mare ziar de centru-stînga din Bucureşti, Adevărul era extrem de înverşunat la adresa Legiunii, iar Socor era detestat de ultranaţionalişti din 1911, cînd a scos la iveală că A.C. Cuza plagiase în importanta sa lucrare de economie politică [4]. Dumitrescu a refuzat să ofere vreo explicaţie pentru tentativa sa de a-l omorî pe Socor, susţinînd că urmase ordinul primit de la fiul vitreg al lui A.C. Cuza, Gheorghe Lefter [5]. A recunoscut că era legionar, dar Codreanu n-a revendicat comanda asasinatului. Ca urmare a faptei lui Dumitrescu, guvernul Naţional-Ţărănesc condus de Gheorghe Mironescu (1874-1949) a dizolvat Legiunea, scoţînd-o în afara legii la 3 ianuarie 1931 [6]. Deşi nu erau responsabili, Codreanu şi susţinătorii săi, ca oameni de acţiune care apreciau faptele, nu vorbele, erau asociaţi cu tentativa de asasinat. Într-un climat politic caracterizat de o retorică stearpă şi promisiuni electorale încălcate, anunţurile publice privind înclinaţia unui partid politic de a-şi duce ameninţările la bun sfîrşit erau foarte atractive. Astfel de acţiuni au cîştigat respectul studenţilor care crescuseră cu poveşti despre eroi revoluţionari precum Tudor Vladimirescu (1780-1821) şi Avram Iancu (1824-1872), a căror predispoziţie de a ocoli legea îi transformase în idoli naţionali.

În 1932, Codreanu scria că obiectivul Legiunii nu era să cîştige alegerile – mai ales într-un mediu în care votanţii erau cumpăraţi „cu arginţi, cu băutură, cu mîncare” ci mai degrabă să se asigure că România „trebuie să fie condusă după voinţa legionarilor”. Cu toate acestea, pe aceeaşi pagină el recunoştea şi următoarele: „Campania electorală este de o importanţă foarte mare, pentru că este singura cale pe care ne-o pune legea la dispoziţie pentru a face orice schimbare dorim în ţară” [7]. Dacă legionarii sperau să cîştige în faţa principalelor partide politice, atunci organizaţia lor trebuia să ajungă mai departe de centrele universitare din Iaşi, Bucureşti şi Cluj şi mai departe de Moldova, Basarabia şi Bucovina, în sudul şi vestul ţării. Propaganda electorală era o sarcină foarte dificilă pentru partidele mici precum Legiunea, deoarece, de la introducerea în 1918 a votului universal pentru bărbaţi, alegerile româneşti erau mereu atinse de corupţie şi violenţă. Cotidianul ultranaţionalist Porunca vremii (1932-1943) scria că toţi cei care au participat la o adunare a naţional-liberalilor într-un sat din Oltenia în noiembrie 1936 au primit un litru de vin, o franzelă, un sfert de kilogram de brînză şi 30 de lei, toate plătite din bani publici [8]. Prefecţii de judeţ se foloseau de jandarmerie pentru a-i intimida pe oponenţii politici şi pentru a asigura un număr maxim de voturi pentru candidaţii guvernului. Fie din pricina intimidării, fie datorită credinţei generale că partidul de la guvernare era mai capabil să-şi îndeplinească promisiunile electorale, Partidul Naţional Liberal a cîştigat alegerile cu o majoritate covîrşitoare atunci cînd s-a aflat la putere în 1922 şi 1927, dar a obţinut numai cîteva locuri cînd a fost în opoziţie înaintea alegerilor din 1926 [9]. Apărarea naţională relata că în timpul alegerilor din 1927, în Moldova şi Basarabia ţăranii simpatizanţi ai LANC erau bătuţi şi arestaţi sistematic [10].

Milioanele de votanţi noi de după Primul Război Mondial au modificat echilibrul de forţe în alegeri în două direcţii importante. În primul rînd, întoarcerea masivă spre Partidul Naţional Român din Transilvania şi Partidul Poporului la alegerile din 1919 a demonstrat că dominarea unei părţi a ţării – Partidul Naţional Liberal era puternic în Ţara Românească şi Moldova, dar nu şi în noile provincii — nu era suficientă pentru a garanta succesul la urne. În al doilea rînd, anticorupţia, retorica proţărănime aveau o reală atractivitate politică. În 1926, Partidul Naţional Român din Transilvania şi Partidul Ţărănesc s-au unit şi au format Partidul Naţional Ţărănesc (PNŢ), condus de Iuliu Maniu (1873-1953) şi de Ion Mihalache (1882-1963). La începutul anului 1928, noul partid a organizat mitinguri masive în reşedinţele de judeţ din toată ţara şi a creat „gărzi civile” pentru a organiza delegaţii propagandistice înaintea alegerilor din luna noiembrie [11]. Supravegheate de guvernul interimar al lui Maniu, aceste alegeri s-au desfăşurat cu minime intervenţii din partea poliţiei, prezenţa la vot a fost cea mai ridicată din perioada interbelică, iar PNŢ a obţinut 77,76% din voturi. Epoca supremaţiei necontestate a Partidului Naţional Liberal luase sfîrşit [12].

Perioada în care Iuliu Maniu s-a aflat la putere s-a încheiat brusc în iunie 1930, cînd Principele Carol (1893-1953) s-a întors în mod neaşteptat în România. Fiul Regelui Ferdinand I (1865-1927), Carol îşi crease în anii 1920 o reputaţie de crai neserios. În august 1918 se căsătorise cu fiica unui general român pentru ca şapte luni mai tîrziu mariajul să fie anulat. În 1922 a luat-o de soţie pe prinţesa Elena a Greciei şi Danemarcei (1896-1982), dar în 1928 ea a intentat divorţul. În 1925, Carol începuse o aventură deloc discretă cu o femeie fară origini nobile, Elena Lupescu (1895-1977), şi a renunţat la dreptul său la tron ca să poată păstra relaţia cu amanta. În 1927, după ce Ferdinand a murit, fiul de şase ani al lui Carol, Mihai (1921), a devenit rege, iar întoarcerea lui Carol în 1930 a provocat o criză constituţională. Neînţelegerile privind acceptarea lui Carol ca rege au împărţit PNŢ-ul în două tabere, iar Iuliu Maniu şi-a dat demisia din funcţia de prim-ministru de două ori pentru că nu putea lucra cu noul rege. În aprilie 1931, PNŢ-ul a fost înlocuit de un guvern de tehnocraţi format din partidele mici, condus de Nicolae Iorga, care era acum susţinut de rege [13]. Primele alegeri naţionale la care au participat legionarii au fost cele din iunie 1931, la care Legiunea a obţinut 29.900 de voturi (1,05%) [14]. Cînd a văzut lista cu studenţii legionari care urmau să se ocupe cu propaganda în provincie în acel an, Codreanu a comentat că „sînt puţini, dar sînt fanatici!” [15]. Numărul mic de propagandişti facea din participarea la alegerile naţionale o misiune dificilă, dar legionarii au folosit cu mult succes echipe electorale mobile restrînse la alegerile parţiale din judeţele Neamţ şi Tutova în august 1931 şi aprilie 1932. Copiii din Frăţiile de Cruce erau folosiţi pe post de curieri între aceste echipe şi conducerea centrală [16]. În vreme ce PNŢ-ul încă folosea maşinile, vorbitori celebri şi echipe de la oraş atunci cînd facea propagandă în mediul rural, lipsa de resurse a Legiunii îi forţa pe tinerii propagandişti să meargă pe jos şi să se bizuie pe ospitalitatea localnicilor.

Alegerile naţionale s-au organizat din nou în iulie 1932 şi, încă o dată, au avut loc acte de violenţă şi intimidare. Doi oameni au murit la Buzău, un liberal şi un ţărănist, iar la Bacău maşina candidatului ţărănist a explodat, omorîndu-i copilul şi rănind alte trei persoane [17]. Legionarii din Cluj au fost atacaţi de grupuri de comunişti, cei din Focşani au fost agresaţi de „bătăuşi” care ar fi fost plătiţi de PNŢ, iar propagandiştii LANC din Roman au fost arestaţi de jandarmi [18]. La Bîrlad, şeful filialei locale a PNŢ a pus să fie arestat un candidat legionar şi a contestat candidatura altuia sub pretextul că era prea tînăr [19]. În ciuda faptului că au putut candida numai în 40 de judeţe din cauza lipsei banilor, legionarii au reuşit să obţină 68.700 de voturi (2,37%). care le-au adus cinci locuri în Parlament în acel an [20].

Echipele morţii

La începutul anului 1930, legionarii au înfiinţat „batalioane” paramilitare pe care le-au încorporat într-o organizaţie nouă, numită Garda de Fier [21]. Ziarul Părintelui Moţa, Libertatea, descria Garda de Fier ca fiind un grup de „luptători pentru neam şi lege, membrii cei mai inimoşi şi mai vornici ai Legiunii «Arhanghelul Mihail» de la Iaşi, rînduiţi în cete disciplinate ca la armată” [22]. Aceste batalioane au servit interesele Legiunii, mai ales după ce aceasta a devenit un candidat serios la alegerile naţionale. În 1933, Legiunea se afla într-o poziţie mult mai puternică decît fusese vreodată. În mai existau celule legionare în 50 de judeţe, numărul acestora crescînd la 60 în iulie şi la 68 în momentul alegerilor generale din decembrie 1933. Conform unei estimări a poliţiei, la sfîrşitul anului 1933 numărul legionarilor se ridica la 28.000 [23]. Conştient de ameninţarea pe care o reprezenta Legiunea, guvernul naţional-ţărănist al lui Alexandru Vaida-Voevod a interzis Garda de Fier în aprilie 1933. Guvernul explica astfel:

„Aceste formaţiuni, rezemate pe principiul disciplinei militare, îşi îmbracă oamenii în uniforme, îi supun la instrucţiuni şi antrenament de luptă, în scopul mărturisit de a provoca violenţă şi răsturnarea actualei orînduiri politice, consfinţite de lege (…). În ultimul timp, ele au ieşit din simpla activitate organizatorică, pentru a se deda la manifestaţiuni violente, la tulburarea ordinii în stat şi la brutalizarea cetăţenilor paşnici. În asemenea condiţiuni, toate aceste formaţiuni, unele independente, alteori lucrînd sub auspiciile „Gărzii de Fier”, ale „hitleriştilor” sau ale „LANC”, au devenit un pericol pentru ordinea publică [24].

Cînd au început campania electorală, legionarii s-au bazat în special pe formula de succes dinainte. Grupuri în uniforme mărşăluiau prin sate intonînd cîntece naţionaliste şi ţinînd mici discursuri în faţa mulţimilor atrase de spectacol [25]. Dar de data aceasta se confruntau cu o opoziţie mult mai consistentă. Pentru legionari era evident că autorităţile foloseau violenţa ca să se asigure de victoria naţional-liberalilor [26].

Conştient că participarea la alegerile din 1933 nu era o misiune uşoară, Codreanu a creat echipele morţii, grupuri disciplinate care urmau să apeleze la violenţă pentru a se asigura că mesajul legionarilor e auzit. Membrii acestor echipe povesteau în faţa mulţimilor de ţărani despre închisori, urmăriri de mare viteză ale poliţiei sau confruntări armate cu jandarmii [27]. Ştefan Ionescu, un jurnalist ultranaţionalist care lucrase la mai multe publicaţii de dreapta în anii 1930, descria campaniile electorale ca fiind „război în timp de pace. Război prin disciplină şi prin felul cum luptă” [28]. Ioan Victor Vojen susţinea în paginile publicaţiei Axa că din cauza încălcării legii de către autorităţi, care introduseseră violenţa electorală, singura lege care mai rămăsese era „dreptul pumnului, dreptul celui mai tare”. Intrucît contractul social prin care se interzicea violenţa fusese încălcat, explica Vojen, cînd legionarii „sînt loviţi, trebuie să organizeze şi o contraviolenţă” [29]. În februarie 1933, cînd un poliţist a încercat să-i oprească pe legionarii care vandalizau sediul unei organizaţii evreieşti din Tighina, aceştia s-au repezit la el, apoi au spart şi ferestrele altor clădiri din oraş [30]. Trei luni mai tîrziu, autorităţile locale au încercat să închidă sediul Legiunii din Cluj. După ce au intrat şi au confiscat documente importante, poliţiştii au fost surprinşi de şase legionari, care îi ameninţau cu cuţite şi cîntau imnuri legionare. Intimidaţi, poliţiştii au returnat documentele confiscate şi s-au retras de la faţa locului [31]. În judeţul Alba, grupuri de legionari susţinuţi de ţărani s-au confruntat cu unităţile militare într-o încăierare ce a durat două ore [32].

Vojen vorbea despre propaganda legionară din proprie experienţă. Se alăturase Legiunii în decembrie 1932 şi în prima parte a anului 1933 începuse să călătorească prin oraşele din judeţul Teleorman îmbrăcat în costum popular şi vorbind în numele Legiunii. Actor ratat, monta împreună cu camarazii lui piese în care ridiculizau nepotismul practicat de prefecţii de judeţ. În Alexandria au fost luaţi la rost de reprezentanţii LANC, iar în Turnu-Măgurele au fost interogaţi de poliţie. În primăvara lui 1933, cînd Vojen a încercat să-i organizeze pe legionari în judeţul Dîmboviţa, a fost întîmpinat cu scepticism de localnici, dar în cele din urmă a reuşit să adune susţinători, odată ce muncitorii din industria petrolieră au început să se alăture în număr mare, nemulţumiţi de managementul străin al uzinelor la care lucrau [33]. Potrivit lui Vojen, hărţuirea din partea autorităţilor îi ajuta foarte mult pe propagandişti, deoarece stîrnea compasiunea populaţiei locale.

În cursul anului 1933, la amplificarea reputaţiei Legiunii au contribuit în mod deosebit două incidente. Primul a implicat o încercare a legionarilor conduşi de Mihail Stelescu (1907-1936) de a ridica o cruce pe mormîntul soldatului necunoscut. Acest monument fusese înălţat în Parcul Carol cu multă pompă în luna mai a anului 1923 pentru a-i comemora pe soldaţii români căzuţi în timpul Primului Război Mondial, iar în 1933 atît comuniştii, cît şi ultranaţionaliştii au folosit acest loc pentru a revendica legitimitatea naţională a cauzei lor [34]. O delegaţie de studenţi condusă de preşedintele Centrului Studenţesc Bucureşti, Traian Cotigă, a mers la Patriarhie, de unde a obţinut încuviinţarea de ridicare a crucii, iar o altă delegaţie de preoţi legionari a mers la prim-ministrul Alexandru Vaida-Voevod (1872-1950) să-i ceară binecuvîntarea [35]. Guvernul i-a avertizat în mod explicit pe studenţi că organizaţiile nonstatale nu aveau voie să ridice plăci pe monument, dar cu toate acestea legionarii au strîns bani pentru cruce. Au sfinţit-o la Biserica Sf. Anton, care era cunoscută drept „biserica studenţilor”, deşi biserica oficială a universităţii era acum Biserica Sfîntul Spiridon cel Nou. Preot la Biserica Sf. Anton era Georgescu-Edineţi (1891-?), care era un susţinător vechi al mişcării studenţeşti ultranaţionaliste. Legionarii l-au adoptat drept „călăuzitorul spiritual al studenţilor” [36]. La 24 ianuarie 1933, o mie de studenţi legionari şi ultranaţionalişti s-au adunat în Parcul Carol. Cînd a început ceremonia de comemorare, aceştia erau conduşi în rugăciune de părintele Georgescu-Edineţi şi părintele Dumitrescu-Borşa (1899-?). Dumitrescu-Borşa era un legionar activ şi în 1930 fusese implicat în provocarea unor violenţe antisemite în satele transilvănene împreună cu un preot catolic [37]. Studenţii au aruncat cu pietre în poliţie, iar poliţiştii au răspuns cu gloanţe, rănindu-i pe cîţiva dintre ei şi pe Georgescu-Edineţi. În încăierarea care a urmat au fost răniţi de asemenea nouă poliţişti [38]. Legionarii s-au grăbit să facă publică opoziţia oficială faţă de planul lor ca fiind „începutul luptei creştinătăţii în contra anticriştilor şi a ateismului din ce în ce mai ameninţător care cuprinde viaţa noastră de stat sub influenţa masoneriei naţionale sau internaţionale” [39]. Opinia publică a luat partea Legiunii şi 7.000-8.000 de oameni şi-au făcut apariţia atunci cînd legionarii au încercat din nou să ridice crucea la monument [40].

Al doilea incident a avut loc în acea vară, cînd Codreanu a organizat două grupuri de 500 de legionari voluntari să construiască un dig pe rîul Buzău pentru a opri apele să inunde, ca în fiecare an, cîmpurile de lîngă satul Vişani. Inginerii legionari au făcut un plan pentru construirea digului, dar n-au primit acordul prefectului judeţului, deoarece digul avea să fie făcut de Ministerul Lucrărilor Publice după încheierea pregătirilor necesare. Poliţia a intervenit pentru a opri proiectul. Au fost arestaţi aproximativ 300 de legionari, încuiaţi în şcoala locală şi bătuţi de autorităţi, sub acuzaţiile de rebeliune, agresiune şi deţinere fară drept de arme de foc [41]. Pentru studentul Nicolae Constantinescu era a patra oară cînd fusese rănit în ultimele două luni [42]. Ziarul local al legionarilor din Buzău, Vulturul (1933), a scos un număr special dedicat acestui conflict, punînd accentul pe scopul nobil al legionarilor şi descriind cu lux de amănunte acţiunea opresivă a soldaţilor şi jandarmilor [43].

În timpul campaniei electorale din acea toamnă, conflictele dintre legionari şi autorităţi s-au intensificat. Calendarul a continuat să publice articole scandaloase despre personalităţi marcante din guvern şi din sectorul financiar, iar în noiembrie 1933 a fost suspendat din nou pentru 15 zile [44]. În 17 noiembrie, Codreanu a transmis o circulară prin care îi încuraja pe legionarii ce întîmpinau opoziţie în campania electorală să „vă apăraţi cînd credeţi că trebuie” [45]. Cinci zile mai tîrziu, un student pe nume Virgil Teodorescu era împuşcat de un jandarm în timp ce lipea afişe electorale în Constanţa. Legionarii din Iaşi s-au strîns imediat la cămin înainte să se ducă în centrul oraşului pentru a protesta alături de alţi studenţi ultranaţionalişti de la universitate [46]. Ion Moţa susţinea că Teodorescu murise „pentru crucea lui Hristos”, iar Alexandru Cantacuzino, un student la Drept, considera moartea sa o dovadă că „noi nu sîntem agresori aici, ci victime” [47]. Au urmat şi alte încăierări cu poliţia, iar unul dintre legionari a împuşcat un jandarm. Drept răspuns, poliţia a luat cu asalt căminul, iar studenţii au rezistat cîteva zile, însă au capitulat în cele din urmă la 27 noiembrie. În timpul asediului, studenţii au fost susţinuţi de prietenii lor de afară, iar un tînăr muncitor pe nume Constantin Niţă a fost împuşcat de poliţie cînd încerca să le arunce pîine studenţilor [48]. De asemenea, căminul a fost grav avariat şi poliţia l-a sigilat după ce a răscolit clădirea în căutare de arme şi i-a evacuat pe locatari [49].

Asasinatul si închisoarea

La 9 decembrie 1933, guvernul a dizolvat Legiunea, arestînd mii de legionari înaintea alegerilor din 20 decembrie şi eliberîndu-i pe mulţi dintre ei cîteva săptămîni mai tîrziu [50]. Studenţii din Bucureşti au venit în sprijinul lor, organizînd ample demonstraţii de stradă [51]. Legionarii protestau împotriva condiţiilor în care erau ţinuţi şi iniţiau greve ale foamei în închisorile din toata ţara. Nicolae Bălan (1882-1955), mitropolitul Ardealului, a intervenit pentru legionarii arestaţi la Sibiu [52]. La numai nouă zile după alegeri, în gara din Sinaia, trei legionari l-au împuşcat mortal pe prim-ministrul Ion G. Duca. În februarie 1934, legionarii vindeau fotografii cu asasinii cu 20 de lei bucata [53]. Cel care a apăsat pe trăgaci a fost Nicolae Constantinescu, menţionat anterior, student propagandist care fusese rănit de cîteva ori în încăierările cu poliţia din ultimele luni şi care fusese arestat şi apoi eliberat în timpul represiunii Legiunii de către guvern, mai devreme în acea lună [54]. Constantinescu era însoţit de doi studenţi aromâni, Ion Caranica (1907-1938) şi Doru Belimace (1910-1938) [55]. După asasinarea lui Duca, tot mai mulţi legionari au fost arestaţi, patru au murit în timpul sau după interogatoriile poliţiei, iar la 1 ianuarie 1934 ziarul prolegionar Calendarul a fost închis definitiv [56].

Mulţi legionari s-au cunoscut pentru prima dată în închisoare. Ajuns la Jilava după săptămîni petrecute în închisorile din Arad şi Lugoj, Nicu Iancu (1910-1984) spune că, atunci cînd a intrat în celulă, „m-am văzut deodată înconjurat de camarazi; se îmbulzeau cu toţii să-mi strîngă mîna, să-mi spună «bun sosit», să mă îmbrăţişeze chiar, deşi pe cei mai mulţi dintre ei nici nu-i cunoşteam” [57]. Închisoarea a contribuit de asemenea la crearea unei culturi legionare în jurul disciplinei şi reflecţiei poetice asupra persecuţiei. Jurnalistul Nichifor Crainic a fost întemniţat împreună cu alţi legionari şi scrie în memoriile sale că „inginerul [Gheorghe] Clime a luat comanda celor cîtorva sute de deţinuţi, a combinat disciplina legionară cu cea militară, a format echipe de bucătărie şi curăţenie, a împărţit ziua în ceasuri de instrucţie, cîntece, discuţii şi distracţii” [58]. Legionarii cîntau pentru a se încuraja [59]. Unul dintre asasini, care era ţinut la izolare, departe de ceilalţi, Doru Belimace, scria că, atunci cînd i-a auzit pe camarazii săi cîntînd, „mi-am lipit urechea de uşă şi am ascultat, uitînd de lanţuri” [60]. Legionarii arestaţi aveau chiar şi propriul ziar, intitulat 13 Jilava [61]. Radu Gyr (1905-1975), unul dintre cei mai renumiţi poeţi ai Legiunii, a început să scrie versuri despre condiţiile dure de la Jilava, unde era închis. În una dintre poeziile sale din acea perioadă, „Ocnă legionară”, vorbeşte nu doar despre suferinţa legionarilor, ci şi despre inocenţa şi puritatea lor în toiul persecuţiei:

„Ocna Jilava fără de jelanii.
Acreşte mucegaiul din perete.
Tăcerea curge, neagră, cu guzganii,
Urcînd paingi, pe ziduri, şi bureţi.

Şi peste răni de aur şi tămiie.
Prin graţiile zidului murdar,
Un cer senin se varsă-n puşcărie
Pur ca un suflet de legionar” [62].

Pe măsură ce poezii precum cele ale lui Gyr circulau printre legionari, familiile şi prietenii lor, imaginea legionarilor ca eroi persecutaţi începea să ocupe o poziţie din ce în ce mai importantă în mitologia mişcării. Ana-Maria, soţia lui Vasile Marin, relatează că vizitarea legionarilor arestaţi era dificilă, dar, cu toate acestea, „veneau familii cu pachete, chiar dacă nu aveau pe nimeni închis în fort, doar cu scopul să ajungă îmbrăcămintea şi mîncarea lor la oricine dintre ei” [63].

Asasinatul a sporit reputaţia Legiunii şi mai mulţi politicieni de seamă au venit în apărarea legionarilor arestaţi. Alexandru Averescu, Constantin Argetoianu, Iuliu Maniu, Ion Mihalache, Gheorghe Brătianu şi Alexandru Vaida-Voevod au vorbit cu toţii în favoarea legionarilor la procesele acestora. Interesat să profite de pe urma acţiunilor legionarilor, Regele Carol al II-lea nici măcar nu a participat la înmormîntarea lui Duca şi nici n-a vizitat-o pe văduva prim-mimstrului [64]. Octavian Goga, poet şi politician antisemit, liderul Partidului Naţional Agrar, le-a făcut cadou tuturor prizonierilor cîte o pereche de bocanci, cu speranţa că Legiunea se va uni cu partidul său [65]. Ca dovadă a solidarităţii dintre Legiune şi fasciştii lui Mussolini, în România au venit avocaţi italieni ca să-i apere pe legionarii arestaţi [66]. În mod evident, Legiunea nu îşi pierduse din popularitate prin asasinarea lui Duca. Dar măsurile drastice luate împotriva Legiunii au avut consecinţe negative asupra organizaţiei. Într-o circulară din 1 ianuarie 1935, Codreanu transmitea un „bilanţ” al ultimelor 12 luni, menţionînd „18.000 de arestări, cu 18.000 de case călcate de barbari şi umplute de sînge nevinovat; 300 de bolnavi în închisori, 16 morţi şi 3 înmormîntaţi de vii, sub pămînt” [67]. Boala şi moartea reduceau numărul legionarilor veterani disponibili pentru campaniile viitoare, dar „eroismul” închisorii îi inspira pe noii şi vechii recruţi deopotrivă să fie dispuşi la sacrificii şi mai mari pentru Legiune.

Ameninţîndu-i pe duşmani şi pe prieteni

Disponibilitatea Legiunii de a se angaja în acte de violenţă politică a atras atenţia unui nou „convertit” la ultranaţionalism — Istrate Micescu (1881-1951). Micescu fusese deputat al Partidului Liberal de trei ori, în 1920, 1927 şi 1931. Şi-a creat propria facţiune liberală în 1925 şi după 1930 s-a alăturat temporar disidentului Partid Naţional Liberal al lui Gheorghe I. Brătianu [68]. În februarie 1935, Micescu a lansat Legiunii invitaţia de a colabora la noul său proiect pentru introducerea numerus clausus în Baroul judeţului Ilfov. Fratele său era un legionar devotat, iar liderii mişcării sperau ca şi Micescu să-i urmeze exemplul. La început, legionarii au ezitat, iar Micescu şi Codreanu n-au reuşit să ajungă la o înţelegere în privinţa unei alianţe ferme pînă în luna noiembrie a anului 1935 [69]. La acel moment devenise clar că ceea ce voia Micescu cu adevărat era să-i folosească pe studenţii legionari la intimidarea adversarilor săi politici din barou. Micescu şi-a numit gruparea Asociaţia Avocaţilor Creştini Români şi a adoptat depunerea unui jurămînt în stil fascist, care includea şi promisiunea de a boicota pe oricine părăsea organizaţia [70]. În scurt timp, asociaţia avea filiale regionale în toată ţara [71]. Micescu propunea „românizarea” baroului din judeţul Ilfov prin excluderea avocaţilor evrei. Consiliul baroului a respins ideea, aşa că Micescu şi avocaţii legionari au introdus o moţiune de cenzură şi au destituit consiliul. Au reuşit acest lucru cu ajutorul studenţilor la Drept care păzeau intrările în clădire şi aveau grijă să nu intre nimeni din cei care ar fi putut vota împotriva schimbării. Cu cîteva zile înainte, susţinătorii lui Micescu i-au contactat telefonic pe potenţialii opozanţi, ameninţîndu-i cu moartea dacă încercau să vină la şedinţă [72]. În cele din urmă, alianţa dintre Legiune şi Micescu a rezistat atît timp cît Micescu a avut nevoie de legionari ca bătăuşi care să-i asigure propriile victorii electorale. În anul următor, Micescu s-a aliat cu nou-creatul Partid Naţional-Creştin (PNC) condus de A.C. Cuza şi Octavian Goga [73]. De îndată ce a obţinut preşedinţia baroului, s-a întors împotriva studenţilor legionari, lăsîndu-i pe aceştia cu un gust amar după ce fuseseră manipulaţi de un politician atît de experimentat [74]. Dezamăgit, Codreanu a transmis o circulară în martie 1937 în care spunea clar că „oamenii care au jucat un rol deosebit în viaţa publică de pînă acum nu se mai pot încadra în Mişcarea Legionară, chiar dacă dau semne că au înţeles această Mişcare, chiar dacă sînt gata să facă jurăminte şi chiar dacă vi s-ar părea că prezintă destulă garanţie de devotament” [75].

În aprilie 1936, legionarii au afirmat public că vor ataca şi vor ucide persoane cu notorietate care li se vor opune. În acea lună, deşi guvernul i-a lansat un avertisment în această privinţă, UNSCR a organizat Congresul anual la Tîrgu Mureş. În a doua zi a congresului, Alexandru Cantacuzino a propus crearea unor „echipe ale morţii” pentru a-i răzbuna pe legionarii martiri. A numit şi potenţiale ţinte, precum amanta regelui, Elena Lupescu (1886-1977), prefectul poliţiei din Bucureşti, colonelul Gabriel Marinescu (1886-1940), Mihail Stelescu şi mai mulţi politicieni celebri. În a treia zi, participanţii la congres au jurat: „Cu preţul sîngelui nostru vom face ca Nicadorii [asasinii lui Duca] să nu mai aibă mult de suferit”. Gheorghe Furdui (1910-1939), preşedintele UNSCR şi student la Teologie în Bucureşti, a explicat că aceste echipe erau de fapt „echipe de pedeapsă” sau „echipe de apărare a onoarei” care aveau să recîştige onoarea Legiunii, demonstrînd că poate să se răzbune pe duşmanii săi [76].

În iunie 1936, Simion Toma (1913-?) a format o echipă pentru a-l omorî pe Grigore Graur (1884-1969), ziarist de stînga care lucra pentru Adevărul şi Dimineaţa. Toma era student la Academia Comercială din Tîrgovişte şi devenise interesat de Legiune după ce se alăturase unei societăţi studenţeşti, unde cîţiva colegi l-au iniţiat în activismul legionar. S-a alăturat Legiunii în martie 1933, a lucrat pe şantierul de la Casa Verde în Bucureşti, s-a implicat în campania electorală din 1933 de la Tîrgovişte şi a fost arestat după asasinarea lui Duca. Toma a picat majoritatea examenelor din 1933-1934 pentru că fusese la închisoare, dar acolo l-a cunoscut pe Gheorghe Clime, despre care susţine că i-a devenit mentor. Congresul UNSCR de la Tîrgu Mureş din 1936 era primul la care participase vreodată. Adevărul şi Dimineaţa au scris articole negative despre congres, iar studentul chimist Victor Dragomirescu (1912-1939) a format cîteva echipe pentru a-i „pedepsi” pe jurnaliştii care i-au jignit. Echipa lui Toma era compusă numai din studenţi, majoritatea din Tîrgovişte. Ei primeau ordinele prin telefon şi nici unul nu ştia cum arată Graur. Au aşteptat în faţa casei sale, dar din greşeală au atacat un alt bărbat care locuia în aceeaşi clădire, Iosif Storfer. Studenţii l-au lovit pe Storfer cu bare de fier, iar Toma l-a împuşcat de trei ori în abdomen. Pentru faptele sale, Toma a fost avansat şi i-a ajutat pe Ion Victor Vojen şi Victor Dragomirescu să organizeze CML în 1937 [77]. În ciuda unor astfel de greşeli, ameninţările cu moartea continuau, iar poliţia a început de îndată să-l caute pe Mihai Ianitschi ca să-l aresteze, după ce acesta a ameninţat mai mulţi oameni influenţi din oraşul său, Storojineţ, în octombrie 1936 [78].

Singurul asasinat reuşit din această perioadă a fost cel al lui Mihai Stelescu, legionar important care-şi crease propria organizaţie rivală. Supărat de importanţa pe care Codreanu începuse dintr-odată să le-o acorde intelectualilor din Bucureşti, Stelescu a încercat să formeze propria facţiune în Legiune [79]. În septembrie 1934, Codreanu l-a dat afară din organizaţie pe Stelescu. Nu e foarte clar ce anume l-a făcut pe Codreanu să se întoarcă împotriva lui Stelescu, dar probabil că a fost vorba atît despre diferenţele ideologice, cît şi despre rivalitatea personală dintre cei doi [80]. Stelescu scrisese cîteva dintre cele mai cunoscute cîntece ale Legiunii, condusese unele dintre cele mai agresive echipe electorale în 1933, contribuia des cu articole la ziarul legionar Axa, fusese deputat al Legiunii şi reprezentase Legiunea în negocierile cu alte grupuri ultranaţionaliste. Stelescu a înfiinţat apoi propria organizaţie numită Cruciada Românismului (1935-1937). Cruciaţii au
negat că ar fi vorba despre o mişcare nouă, susţinînd: „continuăm cu acelaşi crez, cu acelaşi entuziasm” lunga bătălie ultranaţionalistă [81].

Cruciada se bucura de finanţare generoasă din partea unor oficiali care sperau să submineze astfel Legiunea şi a reuşit să-l convingă pe fostul scriitor comunist Panait Istrati (1884-1935) să se alăture cauzei [82].

Stelescu susţinea că imaginea lui Codreanu de lider virtuos şi hotărît nu era una cinstită şi punea la îndoială compatibilitatea acestuia ca lider naţionalist, pe motiv că strămoşii săi nu erau români [83].

În septembrie 1934, după ce unul dintre conspiratori i-a informat că Stelescu plănuia asasinarea lui Codreanu, mai mulţi legionari, printre care Codreanu, generalul Cantacuzino, Nichifor Crainic, Virgil Ionescu, Gheorghe Clime şi Gheorghe Beza, au intrat cu forţa în casa lui Luca Gheorghiade. Acolo au găsit două pistoale şi o sticlă cu cianură de potasiu, dar o servitoare l-a anunţat pe Gheorghiade de prezenţa legionarilor şi a urmat un schimb de focuri. Codreanu i-a dat în judecată pe Gheorghiade şi pe alţi susţinători ai lui Stelescu, acuzîndu-i că au complotat să-l omoare [84]. Într-o broşură intitulată Demascarea trădării (1936), legionarii susţineau că Gheorghiade obţinuse otrava dintr-o uzină chimică şi că urma să-l ucidă pe Codreanu la comanda lui Stelescu [85].

La două luni de la conferinţa de la Tîrgu Mureş, zece legionari au ajuns la Stelescu într-un spital din Bucureşti, unde acesta se recupera după o operaţie de apendicită. Au tras în el aproximativ 120 de gloanţe şi l-au lovit de mai multe ori cu toporul în cap. În timp ce comiteau crima cîntau imnuri legionare, iar apoi s-au predat la poliţie [86]. La scurt timp după aceea au început să circule zvonuri potrivit cărora susţinători ai lui Stelescu plânuiau să se răzbune pe Codreanu. Ostilităţile au continuat între cele două tabere: unul dintre susţinătorii lui Stelescu a fost ucis, alţii au fost atacaţi, iar în anul următor legionarii i-au tăiat nasul altuia cînd l-au prins singur într-o noapte [87]. În octombrie 1936, Codreanu şi-a luat o gardă de corp [88]. Deşi n-a mai fost pusă în aplicare niciodată, în septembrie 1936 măsura uciderii legionarilor care părăseau organizaţia a devenit oficial una dintre politicile Legiunii, Codreanu creînd atunci „echipele de pedepsire”. A transmis o circulară confidenţială ordonînd ca, „imediat ce un camarad va părăsi mişcarea şi va începe să pactizeze cu duşmanii noştri, această echipă se va prezenta la locuinţa lui, îl va avertiza că, dacă mai continuă, va avea soarta lui Stelescu” [89].

După aproape un an în care legionarii au ameninţat frecvent personalităţi publice, la 1 martie 1937 pretinşi asasini l-au înjunghiat pe Traian Bratu (1875-1940), rectorul Universităţii din Iaşi. Potrivit lui Armand Călinescu (1893-1939), „d-l profesor Traian Bratu, pe cînd se întorcea de la facultate la locuinţă, a fost urmărit de cîţiva tineri studenţi, oprit într-o stradă întunecoasă, atacat mişeleşte pe la spate cu cuţitele şi lăsat într-o baltă de sînge” [90]. Bratu nu i-a identificat pe atacatori, dar Călinescu a acuzat Legiunea pentru tentativa de asasinat. Codreanu i-a răspuns că „Mişcarea Legionară nu are nici o legătură cu incidentul penibil”, dar le-a reamintit autorităţilor că profesori precum Bratu se comportaseră nedrept faţă de studenţi şi că „orice grupare politică (…) mai are şi nebuni, care nu ştiu filosofie şi care reacţionează cum îi taie capul” [91]. Bratu se opusese studenţilor antisemiţi din Iaşi chiar de la începutul anilor 1920 şi nu era prima dată cînd studenţii îl ameninţaseră [92]. Un articol oprit de la publicare în Buna Vestire din data de 3 martie susţinea că atacatorii erau foşti servitori de-ai lui Bratu nemulţumiţi de neplata salariilor [93]. Cîţiva legionari au fost acuzaţi de atacarea lui Bratu, dar au fost achitaţi din lipsă de probe [94]. Cu o zi înainte de tentativa de omor asupra lui Bratu, generalul Gabriel Marinescu (1886-1940), pe care studenţii voiau să-l asasineze la Congresul de la Tîrgu Mureş şi pe care Regele Carol tocmai îl numise ministru al Ordinii Publice, a întocmit o listă de 30 de legionari, printre care şi Codreanu, pe care îi voia morţi [95]. După atacul asupra lui Bratu, guvernul a evacuat şi a reorganizat toate căminele studenţeşti din ţară – acţiune despre care se discutase cu o săptămînă înainte ca Bratu să fie înjunghiat —, i-a avertizat pe preoţi să stea departe de politică, a interzis uniformele politice şi a închis lojele masonice [96]. Aproximativ 400 de poliţişti şi jandarmi au înconjurat căminul legionar din Iaşi, arestînd 46 de persoane în timp ce evacuau şi sigilau clădirea [97]. Indiferent dacă Legiunea orchestrase sau nu atacul asupra lui Bratu, reputaţia privind asasinatele şi violenţa Legiunii o facea un ţap ispăşitor ideal. Guvernul a profitat din plin de acest atac pentru a reduce influenţa legionară în căminele studenţeşti şi pentru a le cere mai-marilor Bisericii Ortodoxe să-i împiedice pe clericii lor să se implice în politica ultranaţionalistă.

Legionari obedienţi

Obiecţiile lui Codreanu conform cărora nu-i putea controla pe „nebunii” din organizaţia sa nu par credibile dacă avem în vedere disciplina strictă la care erau supuşi cei din subordinea sa. Violenţa şi clandestinitatea asociate cu activismul îi ajutau pe legionari să vadă Legiunea ca pe o organizaţie paramilitară cu o ierarhie strictă, disciplină şi aşteptări mari de la membrii săi. După campania electorală violentă din 1933, Codreanu a început să stabilească standarde minimale pentru susţinătorii săi şi să-i pedepsească pe cei care nu le îndeplineau. A introdus cerinţe noi pentru cei care voiau să devină membri, a acordat premii şi grade onorifice şi a reglementat felul în care se desfăşurau adunările cuiburilor. Liderii de judeţe clasificau cuiburile şi cetăţuile în funcţie de cît de mult donau, cît de mult mărşăluiau şi cît de mulţi noi membri recrutau. Cei care nu îndeplineau un anumit standard erau daţi afară. Legionarii vorbeau despre mişcarea lor ca despre o şcoală pentru crearea „omului nou”, iar faptul că atît de mulţi oameni erau devotaţi regimului strict şi cîteodată arbitrar al lui Codreanu arată cît de dispuşi erau legionarii să devină oameni noi, stricţi.

Într-un raport trimis lui Codreanu în 5 ianuarie 1935 de un lider de cuib anonim, acesta îi descrie pe ceilalţi locuitori ai satului: „Multe defecte”, scrie el. „Meteahna multora: foc de paie. Nu am căutat nici un moment să-i conving; să le amplific cunoştinţele, propagîndu-le cultul nostru, fiindcă-i exclus (mediocri cum sînt prin influenţele de Cafenea). (…) În faţa Pokerelor sau beţiilor, nu ştiu să se priveze de ele. pentru noi; (…) N-au şcoală, nici cultul; sînt prea departe (şi-i vorba aici chiar de unii din cei 13).” În ciuda potenţialului sărac pentru recrutare, autorul notei a reuşit să înscrie 13 legionari. Se exprima în termeni negativi şi în privinţa lor, comentînd că „nu va avea destule păduri în jur să facă ţarcuri pentru «socializarea» agramaţilor acestora”. Raportul dedica 28 de pagini denigrării fiecărui grup social din sat. Autorul le numea pe femeile din clasa muncitoare „degeneraţii din rîndurile de JOS” şi se plîngea că evreii erau negustori mult mai pricepuţi decît localnicii români. Băieţii de liceu erau pasionaţi de sport într-un mod extrem, „iraţional”, facînd muşchi pentru unu sau doi ani înainte ca tuberculoza sau fracturile osoase să-i oprească. Aproximativ 90% din fetele de liceu au „o moralitate discutabilă”. Concluzia lui era că, dacă Legiunea avea să devină o mişcare socială eficientă, „ABSOLUT TOŢI trebuiesc neapărat trecuţi printr-un curent legionar, al cărui voltaj îmi voi permite să vi-l indic eu, CĂPITANE, atunci. Ca unul care mi-i cunosc. În esenţă, îndreptar nu le poate fi decît o admirabilă şi perseverentă şcoală legionară” [98].

Pentru tineri, educaţia legionară începea atunci cînd se alăturau „Mănunchiului de Prieteni”, la vîrsta de 14 ani, şi apoi unei Frăţii de Cruce la 15. Codreanu şi Moţa au creat primele Frăţii de Cruce cînd au adus elevi de liceu să lucreze la cărămidăria din Ungheni, iar aceste grupuri au continuat să existe cu intermitenţe pînă cînd au fost reorganizate, în mai 1935 [99]. Potrivit unui manual scris de Gheorghe Istrate, care a condus Frăţiile de Cruce din 1935 pînă în 1938, numele provenea din două surse. Prima era că, la ortodocşi, copiii botezaţi în aceeaşi apă se numeau fraţi de cruce. A doua se referă la haiduci, care îşi jurau credinţă unii altora încrustîndu-şi semnul crucii în palmă, devenind astfel fraţi de cruce. Frăţiile de Cruce ale Legiunii se inspiraseră din ambele idei. Istrate le-a descris ca fiind „noi şcoli de viaţă eroică” bazate pe „puterea sacrificiului şi a frăţietăţii” [100].

Cînd băieţii de liceu împlineau 14 ani, colegii mai mari începeau să-i recruteze pentru a face parte dintr-un Mănunchi de Prieteni, care era o organizaţie de ucenicie prin care elevii trebuiau să treacă înainte de a se alătura unei Frăţii de Cruce. Trebuiau recrutaţi numai elevii cei mai buni, iar surse orale susţin că membrii se percepeau ca facînd parte din elita şcolii [101]. În memoriile sale, Valeriu Anania (1921-2011), viitorul mitropolit al Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului, scrie că atunci cînd a fost recrutat, în 1936, „convorbirile se petreceau aproape zilnic, în curte sau pe lungul coridor al internatului, şi, cu cît deveneau mai specifice, cu atît mi se cerea mai multă discreţie. Mai mult, am aflat că era vorba de o organizaţie secretă, conspirativă, cu oarecare vechime în interiorul şcolii, în care nu sînt chemaţi şi primiţi decît cei destinaţi să devină legionarii de mîine ai Căpitanului” [102]. Potenţialilor recruţi li se cerea să citească volumul lui Codreanu, Pentru legionari, şi li se puneau la încercare sinceritatea, iubirea, voinţa, capacitatea de sacrificiu, de ascultare şi de a-şi face prieteni. În etapa de testare, li se cerea să acorde Legiunii 2,5% din timpul şi banii lor, ţinîndu-se o evidenţă zilnică a faptelor lor bune într-un carneţel [103]. Potrivit unei relatări defăimătoare scrise de Ion Victor Vojen într-o închisoare comunistă mulţi ani mai tîrziu, „cei cîţiva iniţiaţi cărora li se destina prada [noul recrut] «ajutau» pe cel ales în toate împrejurările: îl luau în mijlocul lor la sport, îl susţineau în micile sale nevoi şcolare, îl înconjurau permanent cu prefăcută căldură şi calculată prietenie. Elevi mai mari din aceeaşi şcoală îi acordau continuă atenţie, rupînd barierele claselor atît de rigide între şcolari” [104]. Uneori, Frăţiile operau destul de deschis şi aveau sprijinul profesorilor simpatizanţi, care ar fi dus la creşterea prestigiului aderării la Frăţia de Cruce [105].

Perioada de probă dura între 40 şi 60 de zile, după care elevii erau iniţiaţi într-un Mănunchi de Prieteni. Prietenii aveau propriile adunări, care erau o versiune simplificată a celor din Frăţiile de Cruce. În cadrul acestora citeau literatură legionară, învăţau salutul, ţineau mici discursuri pe teme prestabilite şi învăţau cîntece legionare. Prietenii ţineau de asemenea un carneţel cu faptele lor bune şi începeau să contribuie financiar la bugetul Legiunii. Recruţilor li se cerea să fie prezenţi în mod regulat, iar patru absenţe nemotivate duceau la excluderea unui Prieten din Mănunchiul său [106]. Odată ce un elev era Prieten de cel puţin trei luni şi împlinea vîrsta de 15 ani, putea să depună jurămîntul pentru a deveni Frate de Cruce, înainte de jurămînt. Prietenii trebuiau să treacă un examen din manualul Frăţiei şi să găsească nişte pelin, de preferinţă cules de pe un cîmp de luptă sau din apropierea mormîntului unui erou naţional. Iniţiaţii primeau acum un steag şi o emblemă care le indica rangul în interiorul Frăţiei şi li se permitea să poarte cămaşa verde pentru prima dată [107].

Fraţii de Cruce se întîlneau o dată pe săptămînă, urmînd o procedură standard care imita adunările din cuiburile legionarilor adulţi. Începeau prin a repeta după şeful lor următoarele cuvinte:

„Să ne rugăm la Dumnezeu. Să ne ridicăm cu gîndul la sufletele martirilor Moţa şi Marin, Sterie Ciumetti şi ale tuturor camarazilor noştri căzuţi pentru Legiune sau morţi în credinţa legionară. Să credem în învierea României legionare şi în sfarîmarea zidului de ură şi de mişelie care o împresoară. Jur că nu voi trăda niciodată Legiunea, Căpitanul, nici pe fraţii mei de cruce” [108].

Apoi toată lumea saluta şi începea „pomenirea morţilor”. Asta implica strigarea numelor legionarilor decedaţi, urmată de răspunsul colectiv „Prezent!” dat în locul lor. Apoi se deschidea Noul Testament la întîmplare şi se citeau cîteva versete înainte de a se spune Tatăl Nostru sau „Domnul oştirilor este cu noi”. Urma un minut de linişte în care fraţii îşi predau contribuţia financiară şi se gîndeau la martirii Legiunii. După momentul de tăcere începea instrucţia fizică, cînd fraţii învăţau comenzi militare precum „drepţi”, „pe loc repaus”, „rupeţi rîndurile”. După instrucţie începea programul de cor, după care unul dintre Fraţi ţinea un discurs în faţa colegilor. Grupul citea o pagină din Pentru legionari a lui Codreanu şi apoi fiecare frate dădea raportul despre domeniul lui de responsabilitate — lider, secretar, trezorier – sau despre activităţile altei Frăţii pe care o vizitase. Fraţii îşi împărtăşeau apoi problemele cu care se confruntau, cineva facea un rezumat în privinţa deciziilor anterioare ale grupului ce fuseseră puse în practică, se luau noi decizii, iar şedinţa se încheia cu intonarea unui cîntec legionar [109].

E imposibil de spus cu cîtă stricteţe urma fiecare Frăţie acest program, dar memoriile şi relatările de istorie orală includ, într-adevăr, mai multe elemente menţionate în manualul lui Istrate [110]. Valeriu Anania scrie că, deşi aparţinea unei Frăţii, nu i-a luat niciodată prea în serios activităţile. În locul puritanismului Legiunii, el prefera fumatul, alcoolul, sexul, literatura interzisă şi fuga din internat. Îşi confesa fărădelegile fraţilor şi-şi dădea pedepse pe care nu le executa [111]. Anania n-a devenit niciodată legionar, dar mulţi fraţi au devenit, fiind unii dintre cei mai stabili şi mai devotaţi susţinători ai lui Codreanu.

Instrucţia legionară trebuie să fi avut loc şi la şedinţele săptămînale din cadrul cuiburilor. Conform celor notate de Codreanu în Cărticica şefului de cuib, şedinţa unui cuib de adulţi urma un program similar celui al Frăţiilor de Cruce. Cuiburile aveau între 3 şi 13 membri şi erau conduse de un singur şef, care de obicei era fondatorul. Şeful începea salutînd grupul cu „Camarazi!”, la care toţi se ridicau în picioare şi salutau. Cei adunaţi repetau un jurămînt după şeful de cuib, iar apoi acesta le prezenta veştile şi le dădea noi ordine. Citeau ziarul Pămîntul strămoşesc din scoarţă-n scoarţă şi apoi aveau discuţii „educative” pe teme sociale şi politice. Cuiburile formate din legionari mai tineri puteau cînta împreună, după care grupul hotăra activităţile viitoare. La sfîrşitul şedinţei, toţi se ridicau şi salutau, cu faţa spre est, repetînd: „Jur că nu voi trăda niciodată Legiunea!” [112]. Există puţine descrieri detaliate ale şedinţelor de cuib, dar cele care există sînt în conformitate cu formula stabilită de Codreanu [113].

Grupurile mici de femei, cunoscute drept cetăţui, urmau un model asemănător. Potrivit unui articol din aprilie 1933 apărut în ziarul basarabean Garda de Fier, „organizarea Cetăţuiei şi funcţionarea ei este la fel ca şi a Cuibului.

Scopul cetăţuiei este:

a) Autoeducaţia între membrele Cetăţuiei pe toate tărîmurile.

b) Să sprijine Legiunea prin toate mijloacele de care dispun.

c) Să creeze şi să propage moralul femeii.

d) Să dezvolte şi să menţină vie activitatea şi tradiţiunea creştină strămoşească, conştiinţa şi solidaritatea naţională între toate femeile române.

e) Să dea României noi o nouă femeie, ostaş călit şi hotârit” [114].

La prima vedere, ideologia cetăţuilor punea accentul pe abilităţile casnice. În Cărticica şefului de cuib Codreanu sugera ca femeile să discute despre „cum s-ar putea da o masă mai hrănitoare familiei”, despre „curăţenia casei şi îngrijirea copiilor”, despre „cum s-ar putea ca îmbrăcămintea întreagă să se facă în casă” [115]. Dar mai mult decît să se ocupe de gătit şi de cusut, membrele cetăţuilor îşi foloseau talentele public, servind Legiunea. Uneori, la începutul anilor 1930, cetăţuile participau la concursuri de cusut pentru a fabrica embleme legionare şi adunau flori uscate pe care le vindeau pentru strîngerea de fonduri [116].

Deşi pentru cele mai multe dintre activităţile lor legionare aveau nevoie de aceleaşi abilităţi ca şi pentru îndatoririle casnice, acestea erau folosite acum în scopuri politice.

Devotate aceluiaşi ideal de a crea „omul nou” ca şi cuiburile de bărbaţi, şi femeile legionare depuneau un jurămînt, aduceau contribuţii financiare şi discutau despre autoperfecţionare în vederea formării de legionari devotaţi. Într-o circulară din 1934, Nicoleta Nicolescu, care la acea vreme era responsabilă de reorganizarea tuturor cetăţuilor, spunea că în cetăţuile lor femeile legionare îndeplineau ordinele lui Codreanu, atrăgeau noi membri, faceau donaţii în bani şi scriau rapoarte privind activităţile lor [117]. O studentă la sport pe nume Maria Iordache s-a alăturat cetăţuii Nicoletei Nicolescu în 1934 şi, conform spuselor ei, femeile din cetăţuie se întîlneau săptămînal, plăteau taxe, îi ajutau pe legionarii încarceraţi şi pe familiile acestora, vizitau mormintele legionarilor, mergeau la biserică şi faceau voluntariat la cantina şi restaurantul legionarilor de pe strada Gutenberg, în centrul Bucureştiului [118]. Iordache era o creştină extrem de credincioasă, iar la sfîrşitul celui de-al Doilea Război Mondial s-a călugărit. Propria evlavie ar putea explica de ce acorda mai multă atenţie activităţilor religioase decît o fac majoritatea relatărilor bărbaţilor despre activităţile din cuiburi, dar e posibil ca membrele cetăţuii din care facea parte să fi mers la biserică împreună în mod frecvent.

Pentru serviciile prestate în favoarea Legiunii, Codreanu a introdus grade şi onoruri pentru legionarii care se faceau remarcaţi. Primele distincţii le-a acordat în 10 decembrie 1932, cînd zece legionari au devenit comandanţi legionari [119]. Aceasta era o funcţie onorifică şi nu îi dădea deţinătorului putere asupra vreunui grup de legionari. În următorii doi ani, tot mai mulţi legionari care strînseseră numeroase donaţii, recrutaseră mulţi membri sau se evidenţiaseră în confruntările cu poliţia au devenit comandanţi ajutori, instructori legionari sau instructori ajutori [120]. Codreanu a introdus şi acordarea de medalii pentru anumite activităţi, precum implicarea în campaniile electorale sau administrarea unui restaurant. Cele 114 persoane care au depus jurămîntul de credinţă faţă de Legiune în noiembrie 1927 purtau la gît săculeţe umplute cu pămînt de pe cîmpurile de luptă din perioada medievală. Oamenii care au donat sume de bani mişcării în primii ani de existenţă a acesteia au primit Crucea Verde. În 1931, legionarii care au dovedit „credinţă şi curaj” în timpul campaniei electorale din judeţul Neamţ au fost decoraţi cu Crucea Albă şi pînă în 1938 aproximativ 3.000 de legionari au primit această distincţie. Din 1933, comandanţii şi legionarii care aveau deja Crucea Albă puteau primi Crucea Albă cu rozetă, din nou ca răsplată pentru riscurile la care se expuseseră în numele Legiunii. Legionarii care au luptat în Războiul Civil din Spania au primit o insignă pe care era inscripţionat „Majadahonda”, numele cîmpului de bătălie din Spania unde au murit Ion Moţa şi Vasile Marin în 1937. 17 legionari care au ajutat la deschiderea primului restaurant legionar de la Carmen Sylva au primit pentru efortul depus Ordinul Comerţului Legionar [121]. Prin acordarea de medalii şi grade onorifice, Legiunea se asemăna cu Armata, care oferea de asemenea astfel de distincţii. Mai mult, prin aceasta, mişcarea îşi consolida imaginea de organizaţie căreia merita să-i fii loial în loc să fie un simplu mijloc pentru îndeplinirea unui scop.

Cum numărul membrilor Legiunii era în continuă creştere, Codreanu a început să distingă între membrii vechi şi cei care aderaseră recent la mişcare. În mai 1935, el a hotărît că „toţi cei înscrişi după prigoană [persecuţia din anii 1933-1934] nu mai sînt legionari, ci membri. După trei ani de stagiu, ca membru, poate cineva deveni legionar [122]. Într-o altă circulară transmisă în aceeaşi zi, Codreanu spunea că „fiecare, venind în tabără [de muncă], îşi capătă pecetea de legionar” [123]. Indicaţiile de mai tîrziu arată că noii membri trebuiau să îndeplinească ambele cerinţe şi să fie recomandaţi de doi legionari înainte ca organizaţia să-i recunoască şi pe ei ca „legionari” [124]. În ciuda acestor condiţii prealabile, în circularele poliţiei şi în rapoartele de la interogatorii nu apare niciodată menţiunea „membri stagiari”. Singurele categorii de care poliţia avea habar erau „legionari” şi „simpatizanţi” şi puteai avea probleme dacă faceai parte din oricare dintre cele două.

Pentru îndoctrinarea noilor membri, în mai 1935 Codreanu trimitea studenţi în zonele rurale cu misiunea de a-i educa pe cei pe care îi găseau „mai puţin pregătiţi” decît erau ei. Le spunea să organizeze cu umilinţă „şcoli de educaţie legionară” pe teme precum „ţinută legionară, salut, prezentare, bună-cuviinţă, cinste, a fi drept cu toată lumea, încredere în biruinţă, respect pentru cei ce au jertfit, neînţelegerea între legionari, cum luptă duşmanii: calomnii, minciuni, cumpărări, uneltiri etc.” [125]. Liderii de judeţ le asigurau un instructaj minim şefilor de cuib din mediul rural aflaţi sub comanda lor şi-i puneau în legătură cu legionarii experimentaţi din satele învecinate care-i puteau ajuta cu pregătirea [126]. Doi ani mai tîrziu, Ion Victor Vojen punea bazele primei „Şcoli de Cadre şi Instrucţie Legionară” la Bucureşti. Iniţial, această şcoală era pentru şefii de cuib, dar a fost repede extinsă ca să-i includă şi pe noii recruţi şi pe adjuncţii şefilor de cuib [127]. Legionarii învăţau despre obiectivul cuiburilor şi doctrina legionară şi participau împreună la ritualuri precum cîntatul colectiv şi depunerea jurămintelor [128]. La Bucureşti, şcolile ţineau cursuri o dată pe săptămînă, în timp ce în mediul rural membrii se reuneau pentru o singură sesiune care dura trei sau patru zile [129]. În ianuarie 1938, Codreanu a lansat o nouă şcoală, de data aceasta pentru „prefecţi de judeţ şi primari”, pe care îi şcolea personal, în aşa fel încît să fie pregătiţi pentru promovări atunci cînd Legiunea avea să vină la putere. Cînd a stabilit condiţiile de înscriere la această şcoală, Codreanu a specificat că „viitorul prefect să fie căsătorit, să se bucure de moralitate şi să aibă o situaţie materială, ca să nu-l tenteze îmbogăţirea” [130].

Disciplină şi pedeapsă

Dincolo de participarea la ritualuri şi donaţii, legionarii trebuiau de asemenea să se supună regulilor şi să se conformeze unui cod de conduită. Ion Covrig Nonea scria în 1937 în revista legionară „Însemnări sociologice” că vedea disciplina ca pe „un mijloc eficient de autoperfecţionare”. Disciplina legionară te învăţa să-ţi structurezi viaţa şi să te îndrepţi către un ţel, susţinea Nonea, permiţîndu-ţi să-ţi „trăieşti idealurile” [131]. În orice caz, Codreanu vedea în disciplină mai curînd o modalitate de a pedepsi greşelile decît de a orienta viaţa cuiva, iar acţiunile sale disciplinare au modelat în mod esenţial practica disciplinei în cadrul Legiunii. În mai 1935, Codreanu a înfiinţat Serviciul Legionar de Judecată, explicînd: „Voiesc prin aceasta să fac tuturor legionarilor educaţie în sensul de a şti [cum] (…) să-şi recunoască greşeala, să plătească prin pedeapsă” [132]. Legionarii disciplinau oamenii pentru o gamă largă de nereguli şi o faceau în moduri variate. În 1936, în tabăra de la Carmen Sylva, cîţiva legionari au fost prinşi furînd haine, bani şi o geantă. Codreanu le-a ordonat altor patru legionari să-i bată ca să dea un exemplu despre ce păţesc hoţii, apoi i-a dat afară din tabără. Cîţiva dintre ceilalţi studenţi prezenţi acolo nu au fost mulţumiţi de pedeapsa primită de hoţi, aşa că i-au urmărit în afara taberei pentru încă o bătaie [133]. La polul opus, legionarii care nu se prezentau la şedinţe sau care întîrziau la muncă erau dojeniţi public sau pedepsiţi cu sarcini suplimentare [134]. Unele dintre pedepsele lui Codreanu par să fi fost arbitrare, precum suspendarea pentru trei luni a trei legionari care n-au reuşit să-şi dea seama că Stelescu urma să-l trădeze pe Codreanu sau suspendarea pentru doi ani a unui legionar care intrase într-un comitet ce avea în componenţă şi evrei [135]. „Disciplina”, scria Codreanu, „este o îngrădire a noastră, fie pentru a ne conforma unor norme etice de viaţă, fie pentru a ne conforma voinţei unui şef” [136].

Codreanu stabilea standarde înalte pentru adepţii săi şi îi disciplina frecvent pe cei care nu reuşeau să se ridice la nivelul lor. În septembrie 1936, el le-a ordonat liderilor de judeţ să facă inspecţii amănunţite printre legionarii aflaţi sub comanda lor şi să dea afară elementele „slabe”. „Cît mai puţini legionari şi cît mai mulţi prieteni”, a explicat Codreanu. Noul său obiectiv era ca „din 20 de cereri de înscriere, se resping 19 şi se primeşte unul. Cel mai bun” [137]. În iulie 1937, Codreanu a dizolvat Legiunea în judeţul Bălţi deoarece cuiburile de acolo nu erau la un standard destul de ridicat [138]. Legionarii care nu erau de încredere în privinţa administrării banilor organizaţiei erau pedepsiţi fără întîrziere. Ghenadie Bulat, care gestiona un chioşc al legionarilor în Tighina, a fost dat afară în iulie 1937, după ce superiorii săi au descoperit că furase bani din casă [139]. Codreanu nu era îngrijorat doar de furturi, ci şi de o „insuficientă grijă, ordine, scrupulozitate, severitate, în materie de bani care nu-i aparţin” [140]. „Grija insuficientă” însemna comandarea de publicaţii legionare fară ca acestea să fie plătite sau de broşuri pe care nici nu le vindeau, nici nu le returnau.

O altă problemă era nesupunerea. Gheorghe Răţoi a fost dat afară pentru că avea „o atitudine prin care eşuează în mod repetat să se conformeze căii legionare de a face lucrurile”, iar Gheorghe Ioniţă a fost suspendat pentru două luni deoarece a fost „insolent” faţă de unul dintre şefii săi, care nu l-a lăsat să lovească un evreu ce locuia în apropiere de tabăra de muncă legionară unde se aflau [141]. Faptul că ordinele nu erau îndeplinite în mod corespunzător era un motiv în plus pentru acţiuni disciplinare, ca în cazul legionarilor din satul Cudalbi (judeţul Covurlui) atunci cînd generalul Cantacuzino le-a dizolvat cuiburile după ce organizaseră un marş într-o perioadă în care Codreanu interzisese marşurile [142]. În mod similar, cinci legionari l-au ameninţat pe politicianul naţional-ţărănist Virgil Madgearu (1887-1940) după ce acesta închisese o tabără de muncă unde lucrau ei. Codreanu ordonase ca legionarii să păstreze relaţii paşnice cu autorităţile în acel an şi i-a pedepsit atît pe liderul taberei, Ion Dobre (1906-1942), cît şi pe cei cinci legionari vinovaţi [143]. De multe ori, disciplinarea şefilor avea repercusiuni şi asupra subordonaţilor lor. În februarie 1936, Codreanu a suspendat-o pentru trei luni pe Nicoleta Nicolescu după ce aceasta a avut o neînţelegere cu alte doua şefe privind organizarea unei slujbe religioase în cimitir în timpul unei înmormîntâri legionare. N-a fost pedepsită doar Nicolescu, ci toate cetăţuile din capitală au fost dizolvate vreme de trei luni [144].

Disciplina era o modalitate eficientă de a întări controlul pe care Codreanu îl avea asupra subordonaţilor şi, cu cît pedepsele păreau mai arbitrare, cu atît autoritatea lui Codreanu era mai puternică. Legionarul Grigore Manoilescu scria că în 1937 Codreanu l-a pedepsit pe redactorul-şef de la Buna Vestire, Mihail Polihroniade, îndepărtîndu-l din redacţie şi suspendîndu-l din poziţia de conducere pe care o ocupa în cadrul Legiunii. Cînd s-au întîlnit prima dată după acest incident, Codreanu l-a întrebat pe Polihroniade: „Ştii de ce te-am pedepsit?”. Polihroniade i-a răspuns că nu. „Nici eu”, i-a spus Codreanu, „pentru că nici n-a fost o pedeapsă, ci numai o încercare. Am vrut să văd cum reacţionezi la o nedreptate, atunci cînd ea vine de la şeful Legiunii” [145]. Această tactică era răspîndită în întregul sistem educaţional legionar – legionarii trebuiau să facă ceva doar pentru că aşa li s-a spus, nu pentru că era şi corect. Disciplina punea accent pe subordonarea în faţa autorităţii şi-i învăţa pe legionari să urmeze ordinele fară să crîcnească. Virtuţi precum onestitatea, cavalerismul, sacrificiul şi serviabilitatea erau impuse, nu cultivate în şcolile legionare, unde subordonarea faţă de Codreanu era supremă. Ion Moţa îi scria unui prieten din străinătate care auzise de expulzarea lui Stelescu că „nu există nici o intrigă în interiorul mişcării noastre, sîntem toţi grupaţi într-un singur bloc spiritual în jurul Căpitanului nostru, gata să murim pentru Legiune sau să o răzbunăm” [146].

Campania electorală din 1933 se poate să fi fost traumatizantă pentru legionari, dar i-a transformat în activişti devotaţi pe cei care au rămas. Distincţia pe care Codreanu şi alţi legionari o faceau între cei care s-au alăturat Legiunii înainte şi după 1933 nu era doar una onorifică. Îi separa pe cei care se sacrificaseră şi suferiseră pentru Legiune cînd aceasta avea puţine şanse de reuşită de cei care se alăturaseră Legiunii cînd aceasta era o mişcare socială în ascensiune rapidă. „Şcolile”, ritualurile şi disciplina introduse la mijlocul anilor 1930 contribuiau la pregătirea nou-veniţilor pentru următorul val de violenţă şi la consolidarea autorităţii absolute a lui Codreanu în faţa unor disidenţi ca Mihai Stelescu şi Istrate Micescu. Violenţa din partea statului şi întemniţarea le-au creat legionarilor imaginea atît de necesară de oponenţi ai politicienilor corupţi. De asemenea, au întărit legăturile dintre legionari şi liderul lor. Suferind împreună ca grup, legionarii au învăţat să aibă încredere şi să se bizuie unii pe alţii şi, cu cît cineva suferea mai mult pentru Legiune, cu atît devenea mai devotat acesteia. După 1934, cînd guvernul şi-a domolit persecuţiile, liderii mişcării fie trebuiau să işte conflicte, aşa cum s-a întîmplat la conferinţa de la Tîrgu Mureş şi în confruntările cu susţinătorii lui Stelescu, fie să găsească alte căi prin care să se asigure de loialitatea necondiţionată a noilor legionari. Nu e întîmplător faptul că Zelea Codreanu a pus mai mult accentul pe ierarhie şi disciplină după 1934 sau că aşteptările pe care le avea de la noii legionari după acest an erau aşa de mari. Dacă guvernul nu mai avea să pună la încercare devotamentul legionarilor de rînd prin persecuţiile sale, Codreanu însuşi trebuia să se ocupe de asta.

NOTE:

1. I.C.Gr. Ghyka, „Liga Apărarei Naţionale Creştină şi alegerile comunale din Giurgiu”, Svastica, 3 (5), 15 august 1934, p. 2.

2. Radu, Electoratul din România, pp. 92-111.

3. Radu Harald Dinu, Faschismus, Religion und Gewalt in Sudosteuopa: Die Legion Erzengel Michael und die Ustasa im historische Vergleich, Wiesbaden, Harrassowitz, 2013, pp. 86-92. Cf. Reichardt, Faschistische Kampfbunde, p. 133.

4. Asandului, A.C. Cuza, pp. 63-67.

5. „Atentatul împotriva directorului nostru” Dimineaţa, 26 (8629), 31 decembrie 1930, p. 1; „Încercare de atentat împotriva directorului «Adevărului»”, Cuvîntul, 7 (2045), 31 decembrie 1930, p. 3.

6. „S’au emis mandate de arestare contra şefilor «Gărzei de Fier»”, Curentul, 16 ianuarie 1931.

7. Codreanu, Cărticica, pp. 45,47.

8. C.N. Olteanu, „Cum se face la noi propaganda politică”, Porunca vremii, 5 (559), 1 noiembrie 1936.

9. Hitchins, Rumania, pp. 380-381; Radu. Electoratul din România, pp. 125-134.

10. „Alegerile dela Roman”, Apărarea naţională. 5 (10), 27 iunie 1927, p. 2; „În jurul alegerilor din Ismail”, Apărarea naţională, 5 (10), 27 iunie 1927, p. 3.

11. Philip Vanhaelemeersch, A Generation „without Beliefs” and the Idea of Experience in Romania (1927-1934), Boulder, CO, East European Monographs, 2006, p. 22.

12. Hitchins, Rumania., pp. 406-407, 414.

13. Ibidem, pp. 416-417.

14. Heinen, Legiunea „Arhanghelul Mihail”, pp. 201,464.

15. ANIC, Fond DGP, dosar 37/1931, f. 22.

16. Gheorghe Gh. Istrate, Frăţia de cruce. Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale „Buna Vestire”, 2005, p. 21.

17. Nicolae Iorga, Memorii. Sinuciderea partidelor (1932-1938), vol. 1, Bucureşti, Tiparul Aşezămîntului Tipografic „Datina Românească”. 1939, pp. 10,12.

18. „Poliţia alegerilor la Cluj”, Calendarul, 1 (84), 2 iulie 1932, p. 5; „Teroarea electorală la Roman”, Calendarul, 1 (88), 6 iulie 1932, p. 5; „În jurul incidentelor electorale din Putna”, Calendarul, 1 (96), 14 iulie 1932, p. 5.

19. „Prigoana electorală la Bîrlad”, Calendarul, 1 (91), 9 iulie 1932, p. 5.

20. Heinen, Legiunea „Arhanghelul Mihail”, pp. 202, 465; „Candidaturile Gărzii de Fier”, Calendarul, 1 (93), 11 iulie 1932, p. 5.

21. USHMM, Fond MI-D, Rola 138, dosar 2/1930, f. 35.

22. Libertatea, 10 iulie 1930, citat în Heinen, Legiunea „Arhanghelul Mihail”, pp. 181-182.

23. Heinen, Legiunea „Arhanghelul Mihail”, p. 203.

24. Ministerul de Interne, Ordinul 27845/29, citat în Beldiman, Armata, p. 56.

25. Heinen, Legiunea „Arhanghelul Mihail”, pp. 232-233; Iancu, Sub steagul, pp. 54-56.

26. Iancu, Sub steagul, p. 56.

27. N. Constantinescu, „Din carnetul unui Legionar”, Axa, 1 (16), 1 august 1933, p. 4.

28. Ştefan C. Ionescu,,Momentul electoral în luptă politică”, Axa, 1 (13), 31 mai 1933, p. 3. Pentru trecutul lui Ionescu, vezi ACNSAS, Fond Informativ, dosar 234303, vol. 2,f.327.

29. Ioan Victor Vojen, „Cine îndeamnă la violenţă?” Axa, 1 (14), 15 iunie 1933, p.4.

30. „Scandal provocat de «Garda de Fier» la Tighina”. Dimineaţa, 11 februarie 1933.

31. „Dizolvare a organizaţiei «Garda de Fier» din Cluj”, Dimineaţa, 8 mai 1933.

32. Veiga, Istoria Gărzii de Fier, p. 191.

33. ACNSAS, Fond Informativ, dosar 160182, vol. 1, ff. 425-427; N. Vlast, „Lăudabile încercări”, Axa, 1 (5), 30 ianuarie 1933; Victor Ioan Vojen, „Axa, Cuzismul şi Administraţie”, Axa, 1 (5), 30 ianuarie 1933.

34. Valeria Bălescu, Eroul Necunoscut, Bucureşti, Editura Militară, 2005, pp. 110,164.

35. Ibidem, p. 164.

36. A. Vântu, „Duhovnicul studenţilor şi Patriarhia”, Axa, 2 (7), 19 februarie 1933, p. 2.

37. USHMM, Fond MI-D, Rola 138, dosar 4,1930, ff. 3, 8-20, 54-55.

38. „Creştinismul în conflict cu francmasoneria”, Calendarul, 280, 27 ianuarie 1933, p. 3; „Preotul Georgescu-Edineţi”, Axa, 2 (6), 5 februarie 1933, p. 2; Alexandru Serafim, în Conovici, Iliescu şi Silivestru (eds.), Ţara, Legiunea, Căpitanul, pp. 86-87.

39. Mihail Stelescu, „Lupta pentru cruce”, Axa, 2 (6), 5 februarie 1933, p. 4.

40. Valentin Săndulescu, „Revolutionizing Romania from the Right: The Regenerative Project of the Romanian Legionary Movement and Its Failure (1927-1937)”, teză de doctorat, Central European University, 2011. p. 104.

41. „Mişcările Legionarilor Gărzii de Fier în judeţul R.-Sărat”, Universul, 13 iulie 1933; Polihroniade. Tabăra de muncă, p. 7; ACNSAS, Fond Documentar, dosar 008912, vol. 2, ff. 19-20.

42. Codreanu. Pentru legionari, p. 435.

43. Ion Costea, Presa legionară a Buzăului, Buzău, Editura Vega, 2007, pp. 12-18.

44. Mihail Polihroniade. „Cuvîntul Justiţiei”. Calendarul, 526. 1 decembrie 1933, pp. 1-2.

45. „«Garda de Fier» şi alegerile viitoare”, Ţara noastră, 17 noiembrie 1933.

46. AN – Iaşi, Universitatea „Al.I. Cuza”, Rectoratul, Rola 266, dosar 1480 1934,ff 358-359.

47. Citat în Dinu, Faschismus, Religion und Gewalt, p. 88.

48. Totu, „Jilava”, p. 5; Banea, Acuzat, pp. 35-36.

49. ACNSAS, Fond Penal, dosar 015671, vol. 3, ff. 176-177; ACNSAS, Fond Penal, dosar 011784, vol. 9, ff. 375-377; AN – Iaşi, Fond Chestura de Poliţie, dosar 52/1933, f. 250.

50. „După dizolvarea «Gărzii de Fier»”, Universul, 13 decembrie 1933; Iancu, Sub steagul, pp. 57-61.

51. ACNSAS, Fond Documentar, dosar 012694, vol. 1, ff. 10-12; „Sărbătoarea zilei 10 Decembrie”, Calendarul, 536,13 decembrie 1933, p. 3.

52. „Cei 43 Legionari arestaţi la Iaşi în greva foamei”, Calendarul, 536, 13 decembrie 1933, p. 3; „Studenţi gardişti internaţi la Someşeni au declarat greva foamei”, Calendarul, 538. 15 decembrie 1933. p. 3; „Legionari arestaţi la Chişinău în greva foamei”, Calendarul, 538, 15 decembrie 1933, p. 3; „Legionarii închişi la Jilava au declarat greva foamei”, Calendarul, 546, 24 decembrie 1933, p. 2;,Legionarii deţinuţi la Sibiu atacaţi cu gaze lacrimogene”, Calendarul, 550,31 decembrie 1933. p. 2; Iancu, Sub steagul, pp. 73-75.

53. AN – Iaşi, Chestura de Poliţie, dosar 99/1935, f. 37.

54. Heinen, Legiunea „Arhanghelul Mihail”, p. 235.

55. „Instruirea asasinatului dela Sinaia”, Dimineaţa, 9 ianuarie 1934.

56. Nichifor Crainic, „Istoria «Calendarului»”, Sfarmă-piatră, 24 martie 1938, p. 2; ACNSAS, Fond Penal, dosar 014005, vol. 5, f. 221.

57. Iancu, Sub steagul, p. 117.

58. Nichifor Crainic, Zile albe, zile negre. Memorii (I), Bucureşti, Casa Editorială „Gindirea”, 1991, p. 257. Acest lucru e confirmat şi de rapoartele poliţiei din acea perioadă. ACNSAS, Fond Penal, dosar 013206, vol. 3, f. 8.

59. Crainic, Zile albe, 257.

60. Doru Belimache, „9 Mar 1934”, 13 Jilava, 7 (1), 29 noiembrie 1940, p. 3.

61. „Poşta lui 13…”, 13 Jilava, 7 (1), 29 noiembrie 1940, p. 12.

62. Radu Gyr, „Ocnă Legionară”, Calendarul, 547,25 decembrie 1933, p. 2.

63. Ana-Maria Marin, Poveste de dincolo…, Madrid, Editura Autorului, 1979, p. 117.

64. Heinen, Legiunea „Arhanghelul Mihail”, pp. 237-240. Pentru o descriere a înmormîntării, vezi Iorga, Memorii, pp. 127-128.

65. Crainic, Zile albe, pp. 261,280.

66. Ibidem, p. 259.

67. Codreanu. Circulări, p. 32.

68. ACNSAS, Fond Penal, dosar 000324, vol. 7, f. 383.

69. Ibidem, vol. 9, ff. 5, 6,12,14,33; vol. 10, f. 9.

70. Ibidem, vol. 9, f. 2.

71. ANIC, Fond DGP, dosar 107/1935, ff. 115-116.

72. ACNSAS, Fond Penal, dosar 000324, vol. 9, f. 26; Vintilescu, „Biruinţa avocaţilor români creştini din baroul de Ilfov”, Porunca vremii, 29 octombrie 1935; Scurtu (ed.), Ideologie, vol. 4, pp. 138-140.

73. ACNSAS, Fond Penal, dosar 000324, vol. 7, f. 383, vol. 9, ff. 1-33.

74. ANIC, Fond DGP, dosar 1/1938, ff. 5-8.

75. Codreanu, Circulări, p. 129.

76. ANIC, Fond DGP, dosar 46/1936, ff. 4-21.

77. ACNSAS, Fond Penal, dosar 014005, vol. 4, ff. 83-86, 102-120; vol. 5, ff. 191-192; vol. 9, f. 96.

78. AN-Iaşi, Fond Chestura de Poliţie, dosar 7/1937, f. 11.

79. Iordachi, Charisma, pp. 99-100. Varianta că Stelescu a căutat să-i atragă în special pe aromâni apare şi în Tudor V. Cucu, Totul pentru ţară, nimic pentru noi, Braşov, Editura Transilvania Expres, 1999, pp. 172-175.

80. Veiga, Istoria Gărzii de Fier, p. 241; Heinen. Legiunea „Arhanghelul Mihail ”, p. 300.

81. Mihai Stelescu, „Prefaţă”. Cruciada românismului, 1 (1), 22 noiembrie 1934, p. 1.

82. Heinen, Legiunea „Arhanghelul Mihail”, p. 250; Mircea Iorgulescu, „Panait Istrati şi Cruciada Românismului”, România literară, 24 (45), 7 noiembrie 1991, pp. 4-5.

83. Săndulescu, „Revolutionizing Romania”, pp. 139-141; „Polemica Mihail Stelescu – Corneliu Codreanu”, Lupta, 29 martie 1935, retipărit în Scurtu (ed.), Ideologie, vol. 4, pp. 92-93.

84. „Membrii fostei grupări «Garda de Fier» s-au despărţit în două tabere”, Dimineaţa, 9 septembrie 1934; retipărit în Scurtu (ed.), Ideologie, vol. 4, pp. 61-62.

85. ACNSAS, Fond Penal, dosar 011784, vol. 4, f. 168, vol. 8, ff. 348-349.

86. Săndulescu, „Revolutionizing Romania”, p. 141.

87. Heinen, Legiunea „Arhanghelul Mihail”, p. 290; ACNSAS, Fond Penal, dosar 011784, vol. 8, f. 249, vol. 13, f. 69; AN – Iaşi, Fond Chestura de Poliţie, dosar 119/1937, f. 43.

88. AN – Iaşi, Chestura de Poliţie, dosar 93/1936, f. 237; ACNSAS, Fond Penal, dosar 011784, vol. 8,f. 199.

89. ANIC, Fond MI-D, dosar 10/1935, f. 164.

90. Dezbateri parlamentare, 2 martie 1937, în Scurtu (ed.), Ideologie, vol. 4, p. 293.

91. Codreanu, Circulări, pp. 125-126.

92. AN – Iaşi, Fond Universitatea „Al.I. Cuza”, Rectorat, Rola 121, dosar 1024/1923, ff. 116-122; AN – Iaşi, Fond Chestura de Poliţie, dosar 95/1935, f. 11.

93. ACNSAS, Fond Documentar, dosar 012694, vol. 1, f. 88.

94. AN – Iaşi, Fond Chestura de Poliţie, dosar 91/1938, f. 234.

95. Rebecca Haynes, „Reluctant Allies? Iuliu Maniu and Corneliu Zelea Codreanu against King Carol II of Romania”, Slavonic and East European Review, 85 (1), 2007, p. 113.

96. „Desfiinţarea căminurilor studenţeşti”, Adevărul, 26 februarie 1937; Scurtu (ed.), Ideologie, vol. 4, pp. 290-293.

97. „După monstruosul atentat din Iaşi”, Lupta, 3 martie 1937.

98. ANIC, Fond DGP, dosar 109/1934, ff. 4-32.

99. Istrate, Frăţia de cruce, pp. 9-32. Frăţia de cruce a lui Istrate a fost publicată în versiunea actuală în 1937, dar versiunea mai scurtă, din mai 1935, se găseşte în USHMM, Fond Dosare SRI, Rola 105, dosar 861, ff. 92-120.

100. Istrate, Frăţia de cruce, p. 8.

101. Gheorghe Ungureanu, în Conovici, Iliescu şi Silivestru (eds.), Ţara, Legiunea, Căpitanul, p. 36.

102. Valeriu Anania, Memorii, Iaşi, Polirom, 2008, p. 11.

103. Istrate, Frăţia de cruce, pp. 32-47.

104. ACNSAS, Fond Informativ, Microfilm 5065, f. 219.

105. ACNSAS, Fond Penal, dosar 011784, vol. 5, f. 22.

106. Istrate, Frăţia de cruce, pp. 51-93.

107. Ibidem, pp. 96-99.

108. Înainte de 1937 formula era: „Să ne gîndim la Dumnezeu! Să ne gîndim la fraţii noştri legionari! Să ne gîndim la înălţarea ţării noastre prin muncă şi jertfă. Nu voi trăda niciodată Legiunea, Căpitanul şi pe fraţii mei de cruce. Aşa să-mi ajute Dumnezeu!”. USHMM, Fond Dosare SRI, Rola 105, dosar 861, ff. 101-102.

109. Istrate, Frăţia de cruce, pp. 109-113.

110. Ion Gavrilă Ogoranu, în Conovici, Iliescu şi Silivestru (eds.), Ţara, Legiunea, Căpitanul, pp. 58-63; Anania, Memorii, pp. 11-13; Moise, Sfîntul închisorilor, Alba-Iulia, Asociaţia Synaxis, 2007; ACNSAS, Fond Penal, dosar 000160, vol. 1, ff 8-9, vol. 2, ff. 262-263.

111. Anania, Memorii, p. 13.

112. Codreanu, Cărticica, pp. 12-24.

113. Ion Roth Jelescu, Şi cerul plîngea. Amintiri din prigoana cea mare, Madrid, Dacia, 1974, pp. 58, 260; Bănică Dobre, Crucificaţii. Zile trăite pe frontul spaniol, Bucureşti, I.N. Copuzeanu, 1937, p. 56; ACNSAS, Fond Informativ, dosar 234980, f. 73.

114. „Cum se constituie o Cetăţue”, Garda de Fier, Basarabia, 1 (3), 1 aprilie 1933, p. 3.

115. Codreanu, Cărticica, p. 16.

116. Valentin Măcrineanu, „Femei şi fete românce”, Pămîntul strămoşesc, 4 (2), 1932, p. 14; „Ordin către surorile legiunii, frăţiile de cruce şi tinerii legionari cari nu vor putea veni la dig”. Garda Rîmnicuiui, 2 (6), 1 iulie 1933, p. 3.

117. Săndulescu, „Revolutionizing Romania”, p. 173.

118. ACNSAS, Fond Penal, dosar 000160, vol. 3, f. 199.

119. ACNSAS, Fond Penal, dosar 014005, vol. 11, f. 32.

120. ACNSAS, Fond Penal, dosar 000160, vol. 9, ff. 7-17; ACNSAS, Fond Informativ, dosar 262478, vol. 1, f. 234; ACNSAS, Fond Penal, dosar 014005, vol. 1, f. 85.

121. ACNSAS, Fond Penal, dosar 011784, vol. 10, f. 97.

122. Codreanu, Circulări, p. 42.

123. Ibidem, p. 47.

124. ACNSAS, Fond Penal, dosar 011784, vol. 19, f. 6.

125. Codreanu, Circulari, pp. 46-47.

126. ACNSAS, Fond Penal, dosar 011784, vol. 8, ff. 68-70; ACNSAS, Fond Penal, dosar 014745, vol. 1, f. 22; Vasile Iovin, „Momente din viaţa legionară”, în Stănescu (ed.), Corneliu Zelea Codreanu, p. 140.

127. ACNSAS, Fond Informativ, dosar 160181, ff. 277, 279; ACNSAS, Fond Penal, dosar 007215, vol. 2, f. 82; Codreanu, Cărticica, pp. 26-27.

128. ACNSAS, Fond Informativ, dosar 160181, f. 422.

129. ACNSAS. Fond Penal, dosar 011784, vol. 8, ff. 65-67, vol. 10, ff. 131-132.

130. Ibidem, vol. 12, f. 116.

131. Ion Covrig Nonea, „Sensul disciplinei legionare”. Însemnări sociologice, 3 (8), 1937, pp. 21-23.

132. Codreanu, Circulări, p. 36.

133. ANIC, Fond MI-D, dosar 3/1936, ff. 4-5.

134. Codreanu, Circulări, p. 38; ACNSAS, Fond Penal, dosar 011784, vol. 9, f. 247.

135. Codreanu, Circulări, pp. 27,125.

136. Codreanu, Pentru legionari, p. 301.

137. Codreanu, Circulări, p. 91.

138. ACNSAS, Fond Penal, dosar 011784, vol. 9, f. 193.

139. Roth Jelescu, Şi cerul plîngea, p. 143.

140. Codreanu, Circulări, p. 105.

141. ACNSAS, Fond Penal, dosar 011784, vol. 9, f. 193, vol. 18, f. 125.

142. Ibidem, vol. 12, ff. 224-225.

143. Ibidem, vol. 8, ff 159, 224-225, 227.

144. Ibidem, f. 356.

145. Grigore Manoilescu, „Un om din altă plămadă: Corneliu Codreanu”, in Stănescu (ed.), Corneliu Zelea Codreanu, pp. 161-162.

146. Moţa, Corespondenţa cu Welt-Dienst, p. 43.

Sursă: Roland Clark, Sfîntă tinerețe legionară. Activismul fascist în România interbelică. Iași, 2015.

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s