REALISM SOCIALIST MOLDOVENESC: ION DRUȚĂ, «PROBLEMA VIEȚII»

 Ion_Druță_scriind_Frunze_de_dor

Cînd eram în anii tăi, – îmi tîlcuia odată tata, netezindu-și gînditor mustețile roșcate, – n-am avut norocul să știu, ce-nsamnă școală. Da-a. Încă nu împlinisem nici zăce ani, cînd viața a pus înnaintea mea una din problemele ei.

– Ce fel de problemă? – l-am întrebat eu.

– Aspră, dragul tatei. Ei, da ce mai vorbă! Iaca tu: toamna asta te gătești la Bălți, la școală. El îi drept – învățătura îi lucru sfînt, dar ca s-o treci trebue un pumn de bani! Eu, vezi sîngur, îmblu în pantaloni de țol și muncesc din noapte în noapte, ca să aveți o bucată de pîne. Așa că socoteala-i limpede: ori bani, și cu bani școală, ori prin stîni are să-ți dăe broasca țîță. Iaca, deocamdată așa-i problema veții la tine.

Asta a fost întîia dată în viața mea, cînd tata mi-a vorbit ca unui om în vîrstă. Știam eu și pînă atunci, că fără bani nu-i învățătură, dar în vorbele tatei mai sîmțeam ceva – mai presus de anii și mintea mea de copil. Dragostea mea pentru învățătură era atît de mare, că dovedise să-mi împle închipuirea cu clădiri înnalte, cu zăci de profesori cu capetele pleșcate, pline de înțălepciune, și multe biblioteci mari. Dar amu, diznădăjduit de vorbele tatei, înzădar încercam eu să-mi zmulg din gînduri hramul ista al știinților. Lumea din închipuirea mea nu numai că rămînea neclintită: orișice încercare de a o alunga era atît de dureroasă, că, împotriva stăruinților mele, îmi curgeau șiroae de lacrimi.

După amiază mama m-a chemat în casă, să-mi spue ceva. Privirea ei măhnită arăta, că noutatea asta îi un chin pentru dînsa. Ea se uita la mine, zîmbind mîngîetor, dar nu dovedea să dischidă gura, că îndată lăsa ochii în jos și din pept i se rupea un oftat adînc.

– Măi omule, – s-a întors ea spre tata, încruntîndu-și jalnic fruntea uscățivă, – oare n-am putea noi face cumva… aminterlea?

Tata ședea culcat pe laița îngustă de lîngă fereastră. El își mușca pe rînd, cînd o musteață, cînd ceilaltă și, însfîrșit, netezindu-le, a răspuns destul de liniștit și hotărît:

– Nu! Trebue să se ducă. A venit vremea să afle și el cît cîntărește az aritmetica.

Sara a fost hotărît să mă duc la boerul Țîbuleac, la treeratul pînii, cu nădejdea, că poate oi cîșliga acele 2000 lei, care trebuiau pentru întrarea în liceu, da peurmă, fie «ce-a da dumnezău».

A doua zî dizdedimineață, după ce mi-am luat rămas bun dela părinți, am pus în spate desagii, aproape cît mine, ca vîrstă și mărime, și-am pornit spre moșiile boerești să dizleg «provlema veții».

***

Gălăgia în ograda boerească începuse a se liniști și numai bucătăreasa Anica alerga dintr-o parte într-alta, ocărînd pe cineva cu tot pomelnicul nesăcat de blăstămuri. Înspre răsărit, de după niște nourași roșcați, s-a arătat luna nouă. După îndrumările bunicii, care a avut grijă să-mi ticsască darnic memoria cu învățăturile ei, trebuia să mă pun amu în genunchi și să închin o rugăciune. N-am făcut-o și – ce-i mai deșanț – fără nici o părere de rău. Luna, care răsărise, nu semăna deloc cu aceea, pe care mă deprinsesem eu s-o întîlnesc acasă. Asta părea mai îndepărtată, străină, chiar și în lumina ei palidă se simțea ceva răutăcios. În vale, ca o cură șerpuitoare, lucea Răutul, da pe partea ceilaltă se auzeau ciobanii. Mirosea a pae proaspete și a fum de tizîc.

Eu ședeam culcat pe o sanie stricată sub șopronul, din care în afară de nume mai rămăsese cîțiva pari și un braț de pae putrede deasupra. Învălindu-mi picoarele cu desagii, care demult deamu se deșertase, am început a discîlci ghemul întîmplărilor, cuibărite în sufletul meu în cele două săptămîni, pe care le-am trăit nu ca «ficiorul lui Nicolai al Paraschivei», da ca «nepotul cocegarului», cum dovedise să mă boteze bucătăreasa Anica. Dar amară din cale afară era pentru mine neatîrnarea asta. Încă noroc, că din cei dintîi zî m-au dat pe mîna lui Andrei – mecanicul dela parovic. Moș Andrei era un bătrîn înnalt și așa de deșirat, că văzîndu-l mărgînd te mirai, cum de nu scîrțîe. Pe cap el purta un ceunaș de pele, și numai cele cîteva fire de păr roșcat din vîrful lui dovedeau că fosese el cîndva o cușmă. Moș Andrei părea tare răutăcios la înfățișare, da la suflet era cel mai bun bătrîn, pe care-l știam. El era sîngurul dintre toți argații, care-mi spunea pe nume, da odată, cînd i-am cerut sodă să-mi presar o arsură, m-a numit «puișorul moșului».

Îndată ce însăra și lucrătorii trudiți se împrăștiau, moș Andrei da drumul la aburi prin toate cranele și îmi ajuta să sting jăraticul. Uneori ne coboram în vălcică, pe dîmbușorul de lîngă fîntînă, și ascultam doina, pe care o cîntau ciobanii dincolo de Răut. Pentru mine ceasul ista era cel mai plăcut și părea, că și pentru moș Andrei el avea un farmec deosăbit. Bătrînul își bătea atunci luleua, privea gînditor pedeasupra dealului cu creasta împădurită. Imașurile verzi de peste Răut începeau a se întuneca, se înnegreau și stînile ciobanilor, da doina tot curgea din flueraș ca o apă fermecătoare. Lină, legănată, ea ba se îndepărta ca un vălușor în marea fără capăt, ba se răpezea în jos ca săgeata trăsnetului, ba se revărsa într-o melodie tristă, suspinătoare, dar mîndră, tulburătoare, apoi se liniștea încet-încet, ca ecoul unei chemări îndepărtate. Toată vremea cît s-auzea doina, moș Andrei părea dus din lumea asta și parcă nici nu sufla. Dar îndată ce tăcea ciobănașul, bătrînul mă netezea mîngîetor pe cap, mai stam, cît mai stam, și ne întorceam la arie.

Moș Andrei avea niște ochelari vechi și în vremea treeratului, cînd împrejurul mașinii se rîdicau noduri de colb, ei erau de neprețuit.

– Moș Andrei, – îl ruga uneori vre-o nevastă, cu ochii înroșiți de colb, – dă-mi pe o minută ochelarii matale, că, zăucă, am să chiorăsc…

Moș Andrei se uita înspre baraban, unde altă femee, în ochelarii lui, tăia într-un nour de colb legătoarele snopilor și, neîndurîndu-se să-i ee de la ea, dispărea, oftînd în colb, ca să tragă pleava de sub mașină, în locul nevestei ce-i ceruse ochelarii.

Așa era moș Andrei.

Îndătoririle mele erau atît de neînsămnate, că se reduceau aproape la nimica: trebuia să împing paie cu țăpoieșul de fer în gura nesăturată a vetrei și să trag jăraticul. Dar nimeni nu știa cîte vînătăi și arsuri mi-aducea lucrul ista. Pela amiază, cînd căldura zîlei de august te înnădușa și țărna frigea picioarele, mi se părea, că mă găsesc între două pojaruri nemaipomenite, și dacă mai răsuflu, apoi asta poate numai deaceea, că încă nu mi-a sosit ceasul. Uneori mai că eram gata s-o șterg peste deal, însă dorința de a învăța m-a priponit temeinic lîngă curtea boierească. De multe ori, cînd greutatea muncii era de nesuferit eu mă duceam cu gîndul la școala din Bălți, petrecînd acolo ceasuri întregi, și mi se făcea mai ușor. Călătorii de aestea prin lumea știinților s-au îndesit păn într-atîta, că nu odată Zeblemskii, vechilul boierului Țîbuleac, mă întorcea cu ghionturi la realitate.

Munca gre nu-mi era străină, dar obidele mă scoteau din răbdări. Nu știu cum, da într-o zî vechilul pînticos al lui Țîbuleac m-a poreclit «țîncan» și, psăne așa era ceasul, că porecla asta s-a întărit de parcă nici nu mai aveam nume adevărat. Mai în fiecare zî auzeam vorbe de-aestea:

– Măi Ioane, da unde-i căldarea cei roșie?

– S-a dus țîncanul la apă! – răspundea paznicul Calistru.

Porecla asta cînească, ghionturile lui Zablemschii mă frigeau de zăce ori mai tare decît orice parovic, și inima mi se strîngea de obidă…

Șezînd amu culcat pe sania stricată, eu m-am sîmțit de prisos în toată lumea asta, aruncat de soartă între străini fără un pic de milă. Mi-am amintit fața blîndă, mîngîetoară a mamei, privirea ei caldă, grijulie, și pe obraji au început să-mi curgă lacrimi.

M-a trezit răceala dimineții, din pricina căreia mă ghemuisem păn într-atîta, că genunchii mi se sprijineau deamu de bărbie. Din saraiul boeresc, în care trăiau argații, se auzea țîpătul unui copil mic. Bucătăreasa Anica, cu un hîrb dintr-o tigae stricată în mînă, se frămînta împrejurul ocolului, blăstămînd pe «cei draci împelițați».

Vîrvurile ascuțite ale stogurilor se deslușeau destul de bine și după ele se înnălța sînguratică truba neagră a parovicului. De sub căpăcelul cîrpit într-o parte se rîdica un șuvoeș de fum. «Fac focul», – m-am gîndit eu.

Amintindu-mi de zîua gre, care începea, m-am sîmțit o clipă ademenit de drumul, care ducea înspre satul nostru, dar gîndul la școală – veșnicul meu chinuitor – m-a făcut să alerg înspre arie cît mă țîneau picioarele. Lîngă parovic nu era nimeni. Numai moș Andrei sta și, bocănind încetișor în stecla manometrului, se uita nedumerit la indicator. Manometrul era vechi și cu «nărav», cum spunea moș Andrei. Deseori el se cobora la zero, atunci cînd trebuia să slobozim aburul.

– Petrică? A, buna, dragul moșului, buna! Cam devreme te scoli, băete. Iată ce… Tu țîne minte – păn pe moș Andrei îl mai țin picioarele – are el grijă de tine. Că dacă ai să te scoli întotdeauna cu noaptea în cap, ai să rămîi toată viața «cioclej».

Stăruindu-mă să fiu cît se poate de serios, eu i-am răspuns că m-am săturat de somn, dar bătrînul, junghiindu-se a rîde, a dat din cap:

– He-he… Știu eu, dragul moșului, știu…

Din toate părțile începeau să se adune lucrătorii. Iată s-a arătat Arșip chiorul din Pelenia. El aproape întotdeauna îi vesăl și zvîrle glume-n toate părțile, măcarcă unepri prin rîs se amestică chiorăitul mațelor. Zărindu-l pe moș Andrei lîngă mașină, el încă de departe își scoate pălăria cu borurile zdrențuite.

– Neața, moșulică, neața!

A venit și consătenul lui moș Andrei – ciobotarul Nichifor din Nicureni. El îi întotdeauna încruntat, privirea-i străpungătoare, concentrată, și pe fața lui ciupită de vărsat se arată zîmbetul numai atunci, cînd alții se cotilesc de rîs. Dacă cineva pune vre-o întrebare în legătură cu boerul, Nichifor înnainte și după răspuns stuchește mînios peste umăr.

Undeva pe-aproape vin fetele. Ele încă nu se văd, da cînticul lor deamu răsună prin văile adînci:

Dear putea vorbi și luna,
Măi Volodea, măi.
Aș trimete-o-n toată lumea,
Măi Volodea, măi.
Las-să știe tot pămîntul,
Măi Volodea, măi,
Dece mă usucă vîntul,
Măi Volodea, măi.

De după deal, pe șleahul Bălților se arată un călăreț pe un cal roib. Cu sudălmi de ură țăranii întîlnesc în toată dimineața călărețul ista. El îi vechilul boerului – Zeblemschii, acela, care două săptămîni dearîndul n-a dat nici un leu oamenilor, măcarcă învoiala era «cu zîua».

– Nichifore! – se arată printre stoguri Calistru, paznicul boerului. – Ce te vîrcolești atîta la mama dracului? He! Măi, oameni buni, la lucru! Bani vreți, da stați gură-cască… mama voastră! Haide-e-e!! – și trecînd pe lîngă moș Andrei îi șoptește zîcătoarea sa dragă: «Vițelul blînd, moș Andrei, suge dela două vaci!»

Moș Andrei îi aruncă o privire disprețuitoare:

– Ticălosul… – și cînd Calistru dispare printre stoguri, adaugă: – hai, că-i vremea…

Eu înțăleg dintr-o sîngură privire a lui ce am de făcut. Împing pae în cuptior cu toată stăruința. Oamenii se împrăștie pela locurile lor și așteaptă în tăcere. Văzînd că pe arie îi liniște, Zeblemschii încă de departe oprește calul și strigă cît îl țîne gura, amenințînd cu nagaica:

– Ă-ă-ă! Hai-hai.

Nichifor stuchește peste umăr și zîce scurt: – Potlogarul!

Dar Arșip în vremea asta s-a băgat între fete și, viclean, mijindu-și sîngurul ochi, povestește:

– …da-a. Și visez eu, hulubițele mele, că parcă vine la mine Zeblemschii și nici una nici două îmi trîntește: «Eu îs pe zîle…» Na-ți-o bună! – îi zîc eu, – cum pe zîle? Asta încă ce fel de prostie să fie? Unde s-a văzut bărbat îngreunat? «Eu, – zîce el, – din greșală am înghițit 5 lei străini și iaca…»

Fetele hohotesc și-și acoperă rușinos obrajii înroșiți cu palmele. Moș Andrei își șterge gospodărește cu o petică mînile și apasă pe mîner: regulatorul face cîteva învîrtituri line. Mahovicul mare începe a se învîrti și din barabanul mașinii țîșnește colb. Mașina geme surd, înghițind cel dintîi snop, și lucrul începe.

Zeblemschii, gîfîind și ștergîndu-și fruntea, sare depe cal și se îndreaptă furios spre mașină, dar ochii lui roșii se holbează de mirare: mașina lucrează.

– Ei! Dece ați început așa tîrziu?! – se răpede el la moș Andrei cu spumă la gură.

Dar bătrînul știe unde să bată, ca să crape unde trebue. El a aflat undeva, că Zeblemschii a primit dela stăpîn 5000 lei pentru remontul mașinii și i-a pus în buzunar.

– Barabanul a crăpat încă vara trecută, – răspunde liniștit moș Andrei, – da amu și manometrul s-a zdruncinat cu totul…

Noutatea asta parcă l-a pălit pe Zeblemschii în creștetul capului. El s-a apucat mașinal de tîmple și, suduind grosolan pe toți păcătoșii, s-a ascuns în umbra stejarului bătrîn, ca să bee acolo bere.

Înspre sară toate stogurile de primprejurul mașinii erau îmblătite și trebuiau două părechi de cai, ca să tragă grîul mai aproape. Caii boerești nu erau departe, dar Zeblemschii a dat ordin, ca mașina să fie mutată la stogurile, care mai rămăsese. Pănce săpau alt cuptior pentru parovic, au tras mașina, dar cu parovicul socoteala era mai gre. Patru părechi de cai, cu toată stăruința argaților, nu puteau să miște din loc parovicul. Argații legau postoroncile rupte, suduiau «dihăniile» și, înșfăcînd oticurile, iarăș îmblăteau spinările cailor.

Moș Andrei, buimăcit de atîta porăială, nu-și găsea locul. Zeblemschii a răcnit de sub stejar să sloboadă aburul. Moș Andrei s-a uitat la manometru. Arătătorul tremura undeva între unu și zero. Bătrînul s-a injit în cupitor. Jăraticul se trecuse.

– Poate că și are dreptate.

El s-a așezat în chirostrii alături și a început a disșuruba dinnaintea sa. Un nour șuerător a buhnit din parovic, și bătrînul a dispărut în aburi. Lucrătorii mai mult au sîmțit decît au înțăles nenorocirea, care se întîmplase. Numai cînd aburii s-au rărit, l-am văzut pe moș Andrei, răsturnat pe spate. Pe față, pe frunte, din pelea roșie se disprindeau jupuituri subțîrele, ca hîrtia de fumat. Hainele ude abureau. Bătrînul leșinase. Nichifor s-a apropiat cu o sticlă verde în mînă și cu greu i-a turnat în gură cîteva picături de apă.

– Unde? – a întrebat Nichifor, cînd privirea bătrînului s-a întors spre dînsul. Cu mîna veștedă, înflată, moș Andrei a arătat spre pîntice. Nichifor a rîdicat cămeșa, și lumea adunată s-a dat înnapoi: odată cu cămeșa s-a dispărțit și pelea.

Văzînd lucrătorii grămadă și parovicul la locul vechi, a alergat și Zeblemschii.

– Trîntorilor! – a răcnit așa de tare, că pe fruntea înroșită vinele i s-au înflat ca niște bice, – ce să fac eu amu? Unde să eu alt mecanic, a? Vremea n-așteaptă, bandiților!

– Dar cu el ce faci? – a întrebat liniștit, dar veninos, Nichifor.

– Ce mă privește pe mine? – a dat din mîni Zeblemschii.

Tot așa de încetișor și liniștit, cum și vorbise, Nichifor s-a dat din urma lui și l-a lovit din toate puterile cu sticla în ceafă.

Zeblemschii s-a răsturnat la pămînt ca un tăvăluc.

– Plecați deaici! – a strigat Nichifor, – și răpede!

– Da cu dînsul ce facem? – a întrebat Arșip, arătînd cu mîna la moș Andrei.

Nichifor s-a aplecat, și-a pus urechea la peptul lui, a achipuit pelea pe pîntice și, sculîndu-se, a dat din mînă fără nădejde. Oamenii, parovicul, pămîntul, totul s-a amesticat în ochii mei împăinjeniți de lacrimi.

Tropăitul copitelor se îndepărta. Pe șleahul Bălților alerga roibul lui Zeblemschii, și călărețul nu era altul decît paznicul Calistru.

Eu am alergat înspre girezile de pae vechi, gîndindu-mă, că așa loc îi neprimejdios și se vede la arie ca-n palmă.

Rîdicîndu-mi întruna capul din ascunzătoare, am început a privi la cele, ce se petreceau la arie. Acolo nu mai era nimeni. Cel din urmă a dispărut Nichifor, îndreptîndu-se spre pădure. S-a lăsat o liniște adîncă. Nicăiurea nici un suflet… Numai lîngă parovic abia-abia se dislușeau două trupuri, ca două umbre. Mult și amar am plîns eu atunci. Cel din urmă sprijin, pe care mai țînea nădejdea, că m-oi duce la școală, a dispărut. Toamna se apropia. În închipuirea mea s-a mai arătat clădirea înnaltă a școlii, peurmă au început să-mi fluture înnaintea ochilor hîrtiuțu de cîte 500 lei, și școala a dispărut în fluturarea asta. Mi-am amintit de tata și de cuvintele lui: «Ei, da ce să mai vorbim!».

Oare asta și să fie problema veții? – mă întrebam eu. Da, asta-i: aspră, amară, de nedezlegat. O mișcare a umbrelor de lîngă parovic mi-a întrerupt gîndurile – inima mi-a încremenit. Eu am înțăles, că moș Andrei îi încă viu și că el mă cheamă. Fără să mai stău pe gînduri am alergat într-un suflet la arie. Bătrînul a încercat să zîmbească, dar fața lui înflată își perduse putința de a mai exprima ceva. I-am rîdicat cu grijă capul. Moș Andrei a dischis încetișor ochii și abia a șoptit:

– A-a-pă…

Am alergat înspre sarai și spre marea mea bucurie am întîlnit-o pe bucătăreasa Anica. Ea împingea înnainte o tacică cu două roți. Auzind dela mine, ce dorește moș Andrei, Anica m-a liniștit:

– Amuș, dragul mătușii.

Anica a așternut pae în tacică și l-am așezat încetișor într-însa pe moș Andrei. Bucătăreasa l-a învălit încetișor cu sacul. Lîngă fîntînă am oprit tacica, sprijinind-o cu hloabele de margina ulucului. Anica i-a dat dintr-un ulcioraș apă.

– Ia, amu mi-i mai ușor, – a șoptit bătrînul și m-a rugat să-i bat luleua. Tutunul în tabacheră era uscat, dar sărnicele se jilăvise. Anica a alergat după sărnice.

Soarle se slobozea spre asfințit și se sîmțea răcoarea sării. În vremea asta ciobănașul a început să cînte doina.

Moș Andrei și-a îndreptat privirea peste delușor înspre răsărit și asculta cu drag cînticul de dor…

– Nu-i nimic, Petrea, a veni ea vremea… – a spus moș Andrei încredințat și mi-a arătat cu privirea înspre răsărit.

Mi-am amintit de vorbele bunicului, care trăia pe malul Nistrului și care deseori povestea despre viața depe partea ceilaltă, și l-am întrebat:

– Moș Andrii, da ce, spun, că acolo nu-s boeri?

Moșul n-a răspuns, și cînd m-am întors spre dînsul, capul i se prăvălise într-o parte și ochii lui s-au închis pentru totdeauna. Cînd Anica s-a întors cu sărnicele, eu plîngeam, sprijinit de tacică. Fața Anicăi s-a zbîrcit de jele, dar ea, încleștîndu-și fălcile, n-a vărsat nici o lacrimă. A vrut să azvîrle cutia, dar, răzgîndindu-se, a băgat-o în sîn.

– Ce-a mai spus? – m-a întrebat ea.

– A spus, – am răspuns eu, înnecîndu-mă în lacrimi, – că a veni ea vremea…

– Da, a veni. Numai matale, moș Andrei, nu ți-a fost dat să ajungi la vremea ceea…

Au răsunat cîteva împușcături și pe șleahul Bălților s-au arătat călăreți. Jandarmii! – a fulgerat în capul meu și am înlemnit de frică.

Anica s-a răpezit, m-a cuprins și, sărutîndu-mă, a zîs:

– Ei, Petrea, du-te. Poate ne-om întîlni în «altă vreme», – da sîngură a luat hloabele în mînă și a dispărut înspre Răut.

Eu alergam, cădeam și iar alergam… prin popușoaie, răsărită, încolo unde, după părerea mea, trebuia să fie satul. Întunecase se răceala nopții se sîmțea puternic.

La margina Peleniei m-am oprit să mă hodinesc și m-am uitat înnapoi. O roșață mare se întindea pe cer și printre dealuri se zăreau limbile focului: ardea aria lui Țîbuleac.

«A veni ea vremea» – repetam eu în șoaptă cuvintele lui moș Andrei, privind la pojar. Atunci, – dupăcum îmi povestea bunicul – și ușile școlilor or fi dischise întotdeauna pentru fiecare.

1950

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s