DESPRE STAREA SOCIAL-ECONOMICĂ A SATULUI MOLDOVENESC CĂTRE MIJLOCUL ANILOR’40 AL SEC. AL XX-LEA

Evenimentele care au marcat cel mai profund destinul satului moldovenesc în cea de-a doua jumătate a anilor ‘40 – începutul anilor ‘50 – foametea, deportările, colectivizarea au fost la rândul lor în mare măsură produsul situaţiei social-economice ce s-a creat în localităţile rurale ale Moldovei către toamna anului 1944, după terminarea operaţiunilor militare în spaţiul dintre Nistru și Prut.

Istoricii care abordează această problemă, în marea lor majoritate văd principala cauză a situaţiei extrem de dificile în care s-a pomenit satul moldovenesc către acea vreme în războiul care numai ce luase sfârţit, în fenomenele de care el a fost însoţit – distrugeri, rechiziţii, dereglarea relaţiilor sociale, de producţie etc. Referindu-se la pagubele, pe care războiul le-a produs economiei ţării, ramurii ei de producţie agricolă, cunoscutul istoric Vladimir Ţaranov scria că aceste pagube au fost enorme. Ele au avut un impact extrem de negativ asupra nivelului de dezvoltare a forţelor de producţie în această ramură, asupra stării materiale si a nivelului de trai al populaţiei rurale. Conform calculelor comisiei republicane de estimare a prejudiciilor cauzate economiei naţionale de către ocupanţi pe parcursul anilor 1941-1944 au fost distruse 275 mii ha de culturi agricole, scoase din funcţiune sistemul de irigaţie, numeroase sere şi răsadniţe, substanţial reduse suprafeţele de terenuri agricole prelucrate. În acest interval de timp au fost scoase din ţară 1285 de tractoare, combine şi automobile, cca 4,8 mii de maşini agricole, peste 51,8 mii unităţi de diferit inventar agricol, peste 194,5 mii capete de cabaline şi vite cornute mari, peste 200,6 mii de oi şi capre, peste 93,1 mii de porcine, cca 817,3 mii de păsări de casă, peste 18,4 mii familii de albine etc [1].

Extragerea bunurilor materiale în proporţii atât de mari n-a putut să nu-şi lase amprenta în modul cel mai dezastruos asupra situaţiei din această ramură de producţie, asupra nivelului de trai al oamenilor muncii de la ţară, stării generale a gospodăriilor ţărăneşti. Conform estimărilor aceluiaşi autor, către toamna anului 1944, 65 la sută din gospodăriile ţărăneşti rămaseră fără pluguri, 74 – fără cabaline, 60 – fără vaci şi 24 la sută, în general, fără nici un fel de animale domestice [2]. În plus, inventarul pe care-l aveau la dispoziţie era în mare măsură uzat, vitele ce se aflau în posesia ţăranilor erau afectate de diferite boli şi de un nivel de productivitate foarte scăzut [3].

Noi vom reveni la subiectul în cauză. Daunele suportate de către gospodăriile ţărăneşti, agricultura Moldovei în ansamblu de pe urma războiului vor fi calculate în modul cel mai exhaustiv. Până atunci, am considera necesară o trecere în revistă, fie ea şi foarte sumară, în baza datelor deja publicate, a situaţiei în care se aflau gospodăriile ţărăneşti către finele anilor ‘30, înainte de război. Fapt ce ne-ar permite de a vărsa o rază nouă de lumină asupra acestei probleme extrem de importante în elucidarea cât mai amplă şi mai obiectivă a circumstanţelor ce au determinat în cele din urmă situaţia dificilă în care s-a pomenit agricultura Moldovei, satul moldovenesc în primii ani de după război. Lărgirea spectrului de circumstanţe ce au influenţat această situaţie, punerea de noi accente asupra unor aspecte legate de ea este dictată şi de faptul că atât în literatura de specialitate, cât şi în cea politică, în publicistica moldovenească contemporană, lucrurile acestea sunt cam trecute cu vederea. Cel puţin, asupra lor se insistă mai puţin, accentul, de regulă, fiind pus doar pe condiţiile concrete de la mijlocul anilor ‘40, pe politica organelor de conducere din republică în acea perioadă de timp. Bunăoară, în cartea sa „De la Basarabia Românească la Basarabia Sovietică. 1939-1945”, istoricul Veaceslav Stăvilă, referindu-se la evoluţia economică a Basarabiei în perioada celui de-al doilea război mondial evită să facă o analiză măcar cât de cât sumară a situaţiei reale în care s-a pomenit satul Moldovei către finele anilor ‘30, adică, înainte de război, limitându-se doar la nişte constatări complementare, privind gradul de dezvoltare în regiune a gospodăriilor agricole de stat. „În pofida unei slabe înzestrări tehnice (regiunea dispunea de 361 tractoare sau 1/10 din numărul total pe ţară), agricultura cunoştea o semnificativă dezvoltare a sistemului de gospodării agricole de stat. În 1939, de exemplu, în Ţinutul Nistru existau 63 de ferme agricole, în care, pe lângă diferite culturi agricole demonstrative, erau îngrijiţi în grajduri model reproducători de rasă pentru porcine, ovine, cabaline şi bovine. În acelaşi an s-a decis crearea în fiecare judeţ a unei asociaţii agricole ţărăneşti cu caracter demonstrativ. Conform datelor de care dispunem, în toamna-primăvara lui 1939-1940 a fost înfiinţată doar o singură asociaţie compusă din 20 de membri cu teren agricol comun de 59,5 ha” [4]. Rezultate mai mult decât modeste dacă luăm în calcul perioada de timp pe parcursul căreia ele au fost dobândite.

Date mai exacte despre situaţia reală a satului moldovenesc în perioada interbelică depistăm în studiul monografic al lui Neculae Enciu „Populaţia rurală a Basarabiei în anii 1918-1940” [5]. Însuşi titlul acestei lucrări denotă necesitatea unei analize largi a situaţiei social-economice a satului basarabean din acea perioadă, a condiţiilor reale de existenţă a populaţiei lui. Din păcate, nu ştim din care motive, în baza căror raţionamente, autorul se eschivează de la ea, limitându-se la o abordare doar tangenţială a acestor probleme, atunci când face referire la cauzele emigrării populaţiei rurale. Lucru, de altfel, uşor de înţeles, luând în considerare amploarea acestui fenomen la începutul anilor ’20 şi rolul primordial pe care-l deţinea în acest context situaţia materială reală a populaţiei de la sate în acea perioadă. E semnificativ faptul că, în pofida acelor realităţi ce se deduceau din analiza datelor concrete referitor la starea economică a ţăranilor moldoveni din acea perioadă, autorul caută în tot chipul să „explice” aceste realităţi, să le interpreteze în termeni atenuanţi, punând accentul nu atât pe factorii politici, social-economici interni, adică să deducă aceste realităţi din acea politică concretă pe care o promova guvernul României de atunci faţă de ţăranul basarabean, ci, mai degrabă, să pună acele realităţi în raport cu unii factori de natură externă. De exemplu, analizând situaţia reală ce s-a creat în viaţa social-economică a ţăranilor basarabeni în perioada interbelică, autorul este nevoit să constate că provincia dintre Prut şi Nistru în acea perioadă se zbătea într-o cruntă sărăcie, de aceea către a doua jumătate a anilor ’30 agricultura României a ajuns la un adevărat impas [6]. Mai mult decât atât, presat de conţinutul real al documentelor vremii, autorul este nevoit să constate atitudinea absolut iresponsabilă, dispreţuitoare a guvernului regal faţă de problemele satului. „Dacă până la 1929, scria el, statul rezerva agriculturii 4-5% din buget, în perioada ce a urmat cota a fost coborâtă la numai 2,0%, cu tendinţă spre reducere. În acelaşi timp, Cehoslovacia aloca necesităţilor agriculturii cca 80% din buget, Ungaria – 11%, Franţa – 12,0; Bulgaria – 13,0; Polonia – 7,0 şi Italia -12,0%, fapt ce ilustra în mod elocvent „de ce agricultura noastră rudimentară, în loc să fi mers pe o linie ascendentă, a decăzut până la desconsiderare” [7]. Însă atunci când se referă la cauzele acestei triste realităţi, stăruie mai mult asupra efectelor „crizei economice mondiale”, iar, ulterior şi a apropierii celui de-al doilea război mondial [8]. De parcă aceste evenimente îşi exercitau influenţa negativă doar asupra României.

Mult mai consistente la acest capitol se prezintă unele studii ale istoricilor moldoveni, efectuate încă pe timpul Puterii Sovietice. Un loc aparte printre acestea, după numărul de surse investigate, volumul de date acumulate, nivelul de pătrundere în problemă, îi revine pe bună dreptate răposatului Mihail Condratievici Sâtnic, autorul studiului monografic fundamental – ”Colectivizaţia seliscogo hoziaistva i formirovanie classa colhoznogo crestianstva v Moldavii”, scoasă de sub tipar la editura academică „Ştiinţa” în anul 1976 şi lui Ion Ţurcanu, autorul unui studiu la fel de valoros „Relaţii agrare din Basarabia în anii 1918-1940”, pusă la îndemâna publicului cititor în anul 1991 de către editura chişinăuiană „Universitas” [9].

Ambii autori acordă o atenţie deosebită evoluţiei relaţiilor agrare în spaţiul dintre Prut şi Nistru în perioada anilor 1918-1940. Ambii scot în evidenţă rolul ce-i revine în această privinţă reformei agrare, înfăptuită între anii 1918-1924. Şi, deşi în termeni diferiţi, primul în expresii dure şi intrasigente, cel de-al doilea, într-un limbaj mai academic, mai reţinut, în concluzie ambii sunt de părere că, în esenţă, ţăranii basarabeni, în marea lor majoritate, n-au avut de câştigat de pe urma acestei reforme, ci dimpotrivă, pentru ei ea a constituit un pas înapoi faţă de acele avantaje, pe care ei le-au căpătat de pe urma revoluţiilor ruse din februarie şi octombrie 1917, viaţa ţăranului basarabean în acea perioadă înrăutăţindu-se evident.

Reforma agrară, scria Mihai Sâtnic, supranumită de către economiştii, sociologii, istoricii burghezi „marea revoluţie paşnică” care a rezolvat radical problema agrară în folosul „agricultorului basarabean, n-a fost în realitate decât o tâlhărie neruşinată a ocupanţilor, a căpeteniilor organului contrarevoluţionar Sfatul Ţării” [10]. Deja către finele anului 1924, menţiona acelaşi autor, an în care reforma a fost declarată înfăptuită, terminată, ţăranii basarabeni pierduseră 2/3 din terenurile agricole, căpătate în posesie de pe urma realizării în practică a Decretului lui Lenin „Cu privire la pământ” [11].

Reforma respectivă, în general, politica agrară a guvernului regal, conform opiniei acestui autor, au avut drept consecinţă înrăutăţirea sub toate aspectele a condiţiilor de muncă şi de trai a ţărănimii truditoare din Basarabia. Înzestrarea tehnică a gospodăriilor ţărăneşti, dacă ar fi îndreptăţită folosirea unei atare expresii pentru a descrie utilajul de producţie, ce se afla la dispoziţia ţăranului basarabean în acea perioadă, era la un nivel foarte scăzut, în anul 1939, adică după două decenii de existenţă în cadrul României regale, de la 40 până la 60 la sută din gospodăriile ţărăneşti din Basarabia nu dispuneau nici de pluguri. Inventarul agricol de care dispuneau gospodăriile ţărăneşti sărace prezentau mai degrabă unelte de chin şi necaz decât unelte de muncă [12].

Conform datelor statistice, specifica autorul în cauză, majoritatea lucrărilor agricole – semănatul, îngrijirea culturilor agricole, recoltatul erau înfăptuite manual. Mijloace tehnice de tipul tractoarelor, treierătoarelor puteau fi întâlnite doar în gospodăriile moşierilor sau ale unor chiaburi [13].

Starea grea a gospodăriilor ţărăneşti către finele anilor ‘30 a fost în mare măsură cauzată şi de politica fiscală a guvernului român. Impozitele directe şi indirecte la care erau supuşi ţăranii basarabeni constituiau de la 25 până la 75 la sută din veniturile gospodăriilor ţărăneşti sărace şi mijlocaşe [14].

Către anul 1940, datoriile a cca 70 la sută din ţăranii Basarabiei faţă de moşieri, chiaburi şi cămătari se ridicau la 5 miliarde de lei [15]. Plus la toate, Basarabia în acea perioadă era grav afectată de şomaj. În anul 1940, în ajun de restabilirea Puterii Sovietice în regiune, numărul şomerilor rurali ajunsese la cca 550 de mii, aproape o treime din numărul sătenilor apţi de muncă. Din cauza lipsei de pământ, condiţiilor grele de viaţă, doar pe parcursul anilor 1926-1927 din Basarabia au emigrat peste 300 de mii de persoane. În principal din rândul celor săraci [16].

Condiţiile precare de existenţă, nevoia şi sărăcia ţăranilor basarabeni din acea perioadă se desprinde foarte clar şi din acele produse alimentare de care dispuneau majoritatea lor. Principalele produse alimentare a majorităţii ţăranilor erau: fasolele, varza, usturoiul şi mămăliga. Ultima, conform cercetărilor sociologilor români, constituia 50 la sută din raţionul populaţiei rurale [17]. Făcând trimitere la unul din studiile privind condiţiile de existenţă a ţăranului român către finele anilor ‘30, în care se constata că „Alimentaţia ţăranului nostru prezintă o problemă dificilă aparte. Nici carne, nici grăsimi, nici legume. Mămăligă şi doar atât”. Reputatul nostru istoric ţine să menţioneze că marea majoritate a ţăranilor basarabeni trăiau mai rău decât ţăranii din alte regiuni ale statului român [18]. În afirmaţiile sale el face trimitere la spusele directorului sucursalei Băncii Naţionale din Hotin, care recunoştea în anul 1938, că dacă marea majoritate a ţăranilor continuă să supravieţuiască, apoi asta se datorează doar faptului, că ţăranul are facultatea, mai bine zis este nevoit să-şi reducă cerinţele sale până la cele mai mici limite [19]. În majoritatea lor, casele ţăranilor basarabeni erau de lut, mici, cu ferestre mici şi podele de lut cu acoperişul de paie [20]. Pentru a avea o închipuire reală cum arătau casele ţăranilor basarabeni în acea perioadă e suficient de a reproduce un singur pasaj din cartea lui Geo Bogza „Basarabia, Ţara de Pământ, „rod şi dare de seamă a unor anchete personale”, apărută în 1939 şi reeditată în 1991 la editura ARA din Bucureşt [21].

„Aproape toate casele din Hotin şi mai apoi acele din întreaga Basarabie, se învechesc, se ruinează înainte de a fi apucat să fie terminate. Atunci când le încheagă în forma lor primă, oamenii sunt atât de sleiţi de efortul făcut pentru aceasta, încât pe urmă trec anii şi ei nu sunt în stare să adauge nimic pentru completarea casei.

Şi casele rămân cu pereţii netencuiţi, cu locuri pentru burlane de scurs apa de ploaie, cu lemnăria ferestrelor şi a uşilor dată numai cu primul fel de vopsea, cu grundul galben al tâmplarilor. Pe dinăuntru, rămân tot atât de neterminate, cu lipsuri la pereţi, la tavan şi podele. Oamenii se mută în ele şi încep să locuiască. Trec anii, casele se învechesc, se dărâmă şi rămân neterminate” [22].

Satul basarabean era aproape completamente lipsit de asistenţa medicală. La finele anilor ‘40, un medic revenea la 50 de mii de săteni. Tuberculoza, pelagra şi alte boli contagioase anual cauzau zeci de mii de decese printre ţăranii basarabeni [23]. Deosebit de mare era numărul deceselor printre cei nou-născuţi – peste 60 la sută [24]. După acest indice Basarabia anilor ’30 ocupa locul întâi în Europa şi al doilea în lume, după Egipt [25].

Istoricul englez P. V. Seton-Uotson, referindu-se la situaţia materială a ţăranilor basarabeni s-a văzut nevoit să constate că Basarabia era o colonie destinată exploatării, în care populaţia murea de foame şi în care nivelul de viaţă era unul din cele mai scăzute în Europa [26].

Un indice important al nivelului de trai îl constituie nivelul cunoaşterii de carte. Conform datelor academicianului Artiom Lazarev, la care face trimitere Mihai Sâtnic, către finele anilor ‘30 ponderea celor neştiutori de carte printre ţăranii basarabeni se ridica până la 80 la sută printre bărbaţi şi 95-96 la sută printre femei [27].

Se ştie că răposatul Mihai Sâtnic era un istoric cu viziuni preponderent de stânga, singur fiind comunist şi o anumită perioadă de timp aflându-se chiar în fruntea Institutului de Istorie a partidului de pe lângă Comitetul Central al Partidului Comunist al Moldovei. Unii cititori, fiind la curent cu acest lucru, se pot socoti în drept să pună la îndoială obiectivitatea afirmaţiilor, concluziilor lui în ceea ce priveşte situaţia reală a ţăranilor basarabeni în perioada respectivă. Pentru a reduce din aceste dubii, care desigur nu pot fi eliminate definitiv, dat fiind faptul neputinţei depăşirii cu desăvârşire a punctului personal de vedere, oricât nu ne-am strădui noi în această privinţă şi pentru a completa într-o anumită măsură tabloul general al situaţiei reale în care s-a pomenit ţăranul basarabean după aşa-numita unire, vom face referire la concluziile şi constatările privind această situaţie ale unui alt istoric, care nicidecum nu poate fi bănuit de viziuni comuniste ori de careva sentimente antiromâneşti. Este vorba de istoricul Ion Țurcanu, autorul unor studii serioase şi documentate la cele mai diverse teme, printre care un loc de seamă îi revine monografiei: „Relaţii agrare din Basarabia în anii 1918-1940”. Referindu-se la modul cum a fost înfăptuită reforma agrară, impactul pe care l-a avut ea asupra condiţiilor de existenţă a ţăranilor basarabeni, analizând datele statistice la acest subiect, opiniile şi investigaţiile contemporanilor, Ion Ţurcanu se vede nevoit să constate că „în majoritatea cazurilor loturile lăsate ţăranilor erau mai mici decât minimul prevăzut de lege” [28] şi că „situaţia agricultorilor basarabeni, consideraţi de oficialităţile române împroprietăriţi, era cu atât mai grea cu cât după reformă lotul mediu era de fapt mult mai mic decât acest indice” [29]. Şi mai grea era viaţa ţăranilor fără sau cu prea puţin pământ. Abordând acest subiect, autorul concluzionează fără echivocuri „starea agricultorilor fără sau cu prea puţin pământ era cu adevărat disperată odată ce documentele vremii atestă zeci de mii de ţărani doritori să-şi părăsească baştina numai pentru a obţine oriunde un lot de pământ care să le asigure cât de cât existenţa” [30].

De menţionat că autorul în cauză nu se limitează doar la constatatrea acelei mizerabile situaţii în care s-au pomenit mulţi ţărani basarabeni după înfăptuirea reformei agrare. El scoate în evidenţă şi unii factori ce au contribuit în mod direct la crearea ei. „Mari suprafeţe de pământ, sublinia el în acest context, ce aparţinuseră până la reformă ţăranilor, au fost folosite pentru împroprietărirea funcţionarilor militari şi civili. Au fost mulţi din acei, mai ales ofiţeri ai armatei române, care în paguba ţăranilor săraci basarabeni şi chiar în pofida prevederilor legilor agrare, au primit de la guvernul român cadouri mari, in unele cazuri până la câteva milioane de lei fiecare, sub formă de bunuri funciare basarabene” [31]. Documentele vremii atestă, scrie el în continuare, zeci de nume de ofiţeri români, care au primit în Basarabia intre 25-100 ha chiar şi în cazurile când nu trăiau aici şi n-aveau nici o legătură cu regiunea. Au fost împroprietăriţi judecători, foşti membri ai Sfatului Ţării. Se cunosc cazuri de împroprietărire a jandarmilor. Într-un cuvânt, conchide autorul, au avut acces la fondul funciar cultivabil basarabean prea mulţi funcţionari, pe când multe mii de gospodării ţărăneşti erau fie complet lipsite de pământ, fie că aveau loturi prea mici [32].

Posibilităţile de dezvoltare ale gospodăriilor ţărăneşti au fost reduse simţitor şi de condiţiile puse pentru cedarea pământului moşieresc. Una dintre ele fiind răscumpărarea pământului, condiţie, care conform opiniei aceluiaşi autor a constituit „o povară grea pentru ţăranii basarabeni”. „Mulţi ţărani, consideraţi oficialmente împroprietăriţi erau datori statului cu sume mari pentru pământul ce li s-a lăsat” [33].

Ştiindu-se că ţăranii săraci, lipiţi pământului, nu vor fi în stare să răscumpere loturile lăsate lor în proprietate, statul a promis în 1918 că va lua asupra sa achitarea a 25 la sută din cost. Însă cu doi ani mai târziu s-a dezis de această promisiune. Proprietarilor urma să li se plătească timp de 40 de ani prin titluri de rentă cu dobânda de 5% anual [34]. De fapt, specifică autorul în acest context, în majoritatea cazurilor dobânda anuală la preţul pământului lăsat ţăranilor era în medie de două ori mai mare faţă de cota legală [35]. În ansamblu, preţul nominal de împroprietărire cu pământ, împreună cu dobânzile, amortismentele, restanţele de plată, spezele de măsurătoare şi cu multe alte cheltuieli legate de împropritărire, „deveneau de nesuportat pentru împroprietărit” [36].

Starea grea a ţăranului basarabean era determinată nu numai de lipsa de pământ, ci şi de lipsa acută de unelte productive de muncă, de vite de tracţiune. Nemaivorbind de careva maşini agricole – tractoare, semănători, treirătoare, care puteau fi întâlnite doar în gospodăriile mari boiereşti însă şi acolo într-un număr destul de redus. Abordând acest subiect, istoricul Ion Țurcanu scria: „De cele mai multe ori loturile rămase ţăranilor în urma reformei nu erau în stare să asigure minimul necesar de trai şi chiar atunci când aveau câte 6 ha, deoarece, în afară de faptul că trebuiau răscumpărate, deţinătorii lor erau lipsiţi de seminţe, unelte agricole, de vite de muncă, plus povara fiscală din partea statului” [37]. În confirmarea celor spuse, el aduce nişte date statistice extrem de concludente. Către finele anilor ‘30 o mare parte din plugurile, raretele ce se aflau în folosinţa ţăranilor basarabeni erau din lemn. Statistica inventarului agricol din 1937 demonstra că în Basarabia revenea teren cultivabil la un plug – 6,7 ha, la o semănătoare – 438,9 ha, la o batoză – 1492 ha, la un tractor – 8385 ha [38].

Cercetările efectuate în anii ‘30 în diferite localităţi ale Basarabiei de către specialiştii Institutului de cercetări agronomice al României şi de la facultatea de agronomie din Chişinău au constatat că şi pe marile moşii erau aplicate doar nişte asolamente trienale rudimentare. Cât priveşte gospodăriile ţărăneşti care predominau atât numeric cât şi ca suprafaţă totală cultivabilă, cazuri de organizare şi folosire raţională a fondului funciar se întâlneau foarte rar. În sprijinul acestei constatări Ion Ţurcanu face trimitere la cunoscutele „Aspecte din reforma agrară basarabeană” ale lui A. Cardas, fost director general al Casei Noastre, instituţie prin care s-a realizat reforma agrară , care scria în acest context: „Agricultura o face bietul moldovean ca şi acum câteva secole” [39].

Doar pe parcursul unui deceniu şi jumătate, din 1914 până în 1929 suprafaţa terenurilor degradate în Basarabia (fără judeţele Ismail şi Cahul) a crescut cu peste 43%, în mare măsură şi de pe urma distrugerilor masive de păduri şi de pomi fructiferi, practicate de către guvernul român în scopul exportului. Numai între anii 1921-1939 suprafaţa pădurilor în Basarabia s-a redus cu peste 30 mii ha. Plus la aceasta, majorităţii absolute a lucrătorilor agricoli din Basarabia le lipsea nu numai minimul necesar de cunoştinţe, dar şi cele mai simple elemente ale ştiinţei de carte, apoi ne putem da seama uşor care a fost situaţia reală a satului basarabean înainte de război. Şi, deci, cu atât mai mult, în perioada imediat următoare după încetarea ostilităţilor militare pe acest teritoriu, care prin toate manifestările lor nicidecum n-au avut cum s-o amelioreze. Circumstanţa este extrem de importantă şi concludentă, care trebuie neapărat luată în calcul atunci când analizăm cauzele situaţiilor de calvar prin care a trecut satul moldovenesc în primii ani de după război, dat fiind, că anume de ea nu ţin cont mulţi din acei care, abordând aceste probleme, caută să le prezinte într-o lumină falsă, punând accentul doar pe factorul subiectiv, insistând doar asupra greşelilor celor ce se aflau în fruntea puterii la acea vreme.

Să revenim însă la război şi la impactul pe care acesta din urmă l-a avut asupra economiei ţării, în general, şi asupra satului moldovenesc, în particular. Conform estimărilor efectuate de către unii cercetători doar pierderile de vieţi omeneşti pe care le-a suferit Moldova în perioada celui de-al doilea război mondial se cifrează la cca 650 de mii de oameni.

Dintre care în jurul la 200 de mii au murit de foame şi de pe urma epidemiilor doar în perioada de la 1 august 1941 până în luna mai 1943 [40]. Fenomen care, incontestabil, prezintă prin sine şi acea stare de sărăcie şi mizerie în care se afla satul basarabean, Basarabia, în ansamblu înainte de război. Toate ramurile economiei au suferit de pe urma războiului. Daune mari a pricinuit acest flagel şi satului moldovenesc. La cele menţionate mai sus putem adăuga că, doar de pe urma operaţiunilor militare ce s-au desfăşurat pe teritoriul republicii numai colhozurile s-au ales cu peste 4800 de construcţii distruse, inclusiv peste 1700 de case de locuit şi peste 200 de depozite pentru cereale şi legume, sere, alte obiecte de infrastructură [41]. Din avutul obştesc al gospodăriilor agricole colective au fost nimicite sau confiscate cca 30 de mii de vite cornute mari, peste 33 de mii de cai, cca 40 de mii de porcine, cca 80 de mii de oi şi capre, peste 137 mii de păsări, în jurul la 9400 familii de albine [42]. Trupele de ocupaţie au confiscat din colhozuri peste 30 mii tone de cereale, peste 2 mii tone de cartofi, 623 tone de legume etc. Operaţiunile militare ce s-au desfăşurat pe teritoriul acestor gospodării au dus la pierderea unor mari suprafeţe de semănături agricole, la distrugerea unor mari suprafeţe de vii şi livezi [43].

De la cetăţenii republicii ocupanţii au confiscat cca 60 mii de vite mari cornute, peste 60 mii de cai, peste 47 mii de porcine, cca 94 mii de oi şi capre, peste 600 mii de păsări de casă, peste 5300 familii de albine, cca 283 mii tone de cereale, peste 23 mii tone de cartofii etc. Au fost distruse 23842 case de locuit şi 4358 de construcţii auxiliare [44].

Suma daunelor pricinuite doar gospodăriilor colective (colhozurilor) din judeţul Cahul a atins cifra de cca 348 milioane ruble. Suma prejudiciilor cauzate agriculturii republicii în ansamblu a constituit 6 miliarde de ruble [45]. Deosebit de grele au fost pierderile gospodăriilor agricole din raioanele Tiraspol, Bender, Orhei, Chişinău, peste care a trecut tăvălugul operaţiunilor militare. Aici linia frontului s-a menţinut din aprilie până la sfârşitul lunii august 1944. Majoritatea gospodăriilor din spaţiul respectiv au pierdut toate vitele şi păsările, au rămas practic fără semănături, vii şi livezi, le-a fost distrusă întreaga infrastructură, multe familii rămânând fără case de locuit [46]. Au fost distruse complet centrul raional Criuleni, satele Ustia, Ohrincea, Slobozia-Duşca. Până la război în raioanele din stânga Nistrului existau 12 staţii de maşini şi tractoare în care se numărau – 767 de tractoare. Către vara a. 1944 numărul lor s-a redus de 6 ori [47]. Suprafaţa terenurilor însămânţate cu culturi cerealiere în cele 233 de colhozuri, atunci existente, era de 79,7 mii de hectare. În a. 1943 ea s-a redus până la 35,5 mii ha [48]. Însă cel mai mult a avut de suferit de pe urma ocupaţiei ramura de creştere a animalelor. Din cei 31,2 mii de cai, pe care îi aveau gospodăriile agricole colective din raioanele Camenca, Râbniţa, Dubăsari, Grigoriopol, Tiraspol şi Slobozia la 1 ianuarie 1941 către vara 1944 rămăseseră doar 12,7 mii [49]. Ocupanţii au rechiziţionat din colhozurile regiunii transnistrene peste 18 mii de vite cornute mari, ceea ce constituia 94 la sută din numărul lor total şi practic toate ovinele şi porcinele, cca 48 mii de ovine şi cca 25 mii de porcine, care constituiau respectiv 99 şi 98 la sută din numărul lor total [50].

Pentru a ne crea o imagine mai clară despre situaţia reală în care s-au pomenit gospodăriile agricole colective din stânga Nistrului după război, e suficient a lua în calcul datele privind reducerea numărului de animale în perioada anilor 1941-1944 în doar două raioane din această regiune (vezi Tabelul nr. 1).

Numărul_de_animale_în_raioanele_Camenca_și_Rîbnița
Numărul_de_animale_în_raioanele_Camenca_și_Rîbnița_2

În raioanele din dreapta Nistrului gospodăriile agricole colective şi cele de stat (sovhozurile) au fost lichidate. De asemenea au fost lichidate şi staţiile de maşini şi tractoare [52].

Potenţialul de producţie, infrastructura acestor gospodării îndată după eliberare se aflau la pământ. Bunăoară, în sovhozul „Romaneşti”, r-nul Orhei, plantaţiile de vie erau părăsite, neprelucrate şi pline de buruieni. Spalerele şi sârma lipseau. Beciurile, staţia de pompare a apei şi secţiile de producere a coniacurilor au fost dinamitate. Au fost de asemenea dinamitate locomobila şi treierătoarea. Casa directorului, ospătăria şi brutăria incendiate. Unele construcţii de menire productivă şi socială s-au păstrat. Însă majoritatea dintre ele necesitau reparaţie capitală. Lipseau cu desăvârşire orice utilaj de producţie, orice obiect de mobilă [53]. Au fost rechiziţionate toate animalele de tracţiune şi jefuită completamente ferma de creştere a păsărilor. Preluarea activităţilor de producţie trebuia practic începută de la zero [54].

Cam la fel era situaţia şi în sovhozul „Chişinău” din suburbia capitalei. Aici s-au păstrat plantaţiile de vii şi livezi. O parte din ele se aflau într-o stare satisfăcătoare. Erau prelucrate şi îngrijite. Însă o bună parte din construcţiile cu menire de producţie (cca 30 la sută) erau distruse, cca 50-60 la sută din ele necesitau reparaţie capitală. Lipseau cu desăvârşire orice utilaj, mecanism de producţie, orice obiect de mobilă. Toate animalele productive şi de tracţiune au fost rechiziţionate şi duse în România [55].

În sovhozul „Ciumai” r-nul Cahul s-au păstrat în întregime plantaţiile de vii. Ele erau prelucrate şi îngrijite şi se aflau într-o stare satisfăcătoare. S-au păstrat chiar şi construcţiile cu menire de producţie cu excepţia beciului şi a grajdului de cai, care au fost incendiate. Ele erau într-o stare bună şi necesitau doar nişte lucrări de reparaţie de rutină. Însă şi această gospodărie, la fel ca şi cele menţionate mai sus, după eliberare s-au pomenit fără inventarul de producţie necesar, fără vite productive şi de muncă. Motoarele de la staţia electrică au fost demontate şi duse în România. O parte din inventarul viu şi mort la fel a fost dus în România. O parte a fost furat de localnici [56].

Situaţia era similară în toate gospodăriile de acest gen. Exemple asemănătoare am putea aduce referitor la orice gospodărie agricolă de stat, atunci existentă, orice gospodărie colectivă sau individuală. Însă deja cele expuse mai sus, credem, sunt destul de concludente şi nu trezesc nici un dubiu privind scara şi proporţiile pagubelor înregistrate de către gospodăriile agricole ale statului nostru de pe urma războiului. Suprapuse situaţiei reale precare în care se afla marea majoritate a gospodăriilor ţărăneşti din Basarabia înainte de război, ele scot în evidenţă cauzele principale ce au stat la originea tuturor greutăţilor, cataclismelor sociale, ce au zguduit satul moldovenesc în primii ani de după război. Pentru a ne convinge de acest lucru, e suficient a analiza unele aspecte ale condiţiilor reale de existenţă a oamenilor muncii de la ţară în primii ani de după război. Să vedem, mai întâi, care era situaţia gospodăriilor ţărăneşti la capitolul asigurării cu pământ. Pentru a scoate în evidenţă dinamica acestei situaţii, caracterul evoluţiei ei în cei patru ani de război, e necesar a stabili coraportul asigurării gospodăriilor agricole cu pământ după reforma agrară din 1940 şi la momentul eliberării în 1944 (vezi Tabelul nr. 2).

Repartizarea_gospodăriilor_țărănești_

Analizând datele din acest tabel, istoricul Mihai Sâtnic susţine că primul lucru, pe care trebuie să-l menţionăm în acest context, este creşterea bruscă a extremelor satului moldovenesc – „rezchii rost poliusov derevni” [58], avându-se în vedere, probabil, creşterea sporită a numărului gospodăriilor ţărăneşti fără pământ sau cu un lot de pământ de până la 2 hectare, pe de-o parte, şi, concomitent, majorarea în acelaşi ritm a numărului gospodăriilor ce aveau în posesie loturi de pământ de la 20 ha în sus, pe de alta. Incontestabil, au fost suficienţi doar trei ani de reinstaurare a vechilor relaţii de producţie în agricultură, cele care dominau în cadrul regatului în perioada de până la război, pentru ca cca o treime din gospodăriile ţărăneşti să se pomenească iar fără pământ sau cu loturi mici de până la 2 ha, care, evident lucru, nu le puteau nicidecum asigura existenţa. Cât priveşte creşterea bruscă a numărului de gospodării de la celălalt pol, adică, cu loturi mari de pământ despre care lasă să se înţeleagă prin afirmaţia sa acest autor, apoi trebuie să constatăm că el nu prea are dreptate. Într-adevăr, în aceşti trei ani au apărut peste 1300 de gospodării care aveau în posesie peste 20, 25 şi chiar peste 30 de hectare de pământ. Însă ponderea lor în numărul total al gospodăriilor agricole era infimă şi nu constituia decât 0,3 la sută. De menţionat că o evidentă tendinţă de reducere a numărului şi ponderii lor au manifestat-o gospodăriile ţărăneşti, s-ar părea cele mai viabile în condiţiile de atunci, cu loturi de pământ de la 10 până la 20 ha de pământ. Mai ales acelea ce aveau in posesie după reforma agrară sovietică din anul 1940 de la 15 până la 20 ha de pământ. De la 13 mii până la cca 2600.

Se cere menţionată de asemenea scăderea bruscă a numărului de gospodării ţărăneşti care aveau in posesie de la 2 până la 3 hectare de pământ. De la 210 mii până la 95 de mii. Fapt, care la fel poate fi uşor explicat, luând în consideraţie vulnerabilitatea acestui tip de gospodării în timp de pace, cu atât mai mult în condiţii de război. Considerabil s-a redus pe parcursul acestor 3 ani şi numărul gospodăriilor ţărăneşti ce aveau în posesie de la 5 până 10 ha de pământ, de la peste 120 de mii în 1940 la cca 90 de mii în 1944. Dovadă concludentă a degradării condiţiilor de existenţă. Singura categorie de gospodării, avem în vedere dintre acelea cu răspândire largă, numărul şi ponderea cărora a crescut în aceşti ani sunt acelea care aveau în posesie de la 3 până la 5 hectare de pământ. Numărul a crescut respectiv de la cca 104 mii până la cca 153 de mii, constituind aproximativ o treime din numărul total al gospodăriilor ţărăneşti către vara anului 1944. Fapt care la fel scoate în evidenţă starea grea generală în care s-au pomenit gospodăriile agricole ţărăneşti către sfârşitul războiului. Şi doar luând în calcul această situaţie noi am putea pretinde la o analiză obiectivă şi la o apreciere cât de cât adecvată a măsurilor întreprinse de către organele puterii sovietice, abia restabilite, pentru combaterea, depăşirea ei.

Deja în luna aprilie 1945, în urma măsurilor înfăptuite de către comisiile funciare săteşti, raionale şi de judeţ, în raioanele din dreapta Nistrului au fost scoase în evidenţă 4874 de gospodării agricole ce aveau în posesie loturi de pământ ce depăşeau normele stabilite de la care conform legilor în vigoare trebuiau confiscate 25943 hectare de pământ [59]. Concomitent, în urma activităţii comisiilor respective, au fost depistate 1088 mii de hectare de terenuri agricole părăsite. De notat că în cadrul celor 54 de raioane din dreapta Nistrului la acea vreme existau peste 18 mii de gospodării ţărăneşti fără nici un petic de pământ şi cca 96 mii de gospodării cu foarte puţin pământ, care simţeau o stringentă nevoie de a-şi mări loturile [60].

În baza confiscării surplusurilor de pământ de la gospodăriile agricole cu mult pământ şi luării sub control a terenurilor agricole părăsite a fost creat un fond funciar în mărime de 213 mii de hectare, din care au fost împroprietărite 16679 de gospodării ţărăneşti fără pământ şi 88733 de gospodării ţărăneşti cu puţin pământ [61]. În funcţie de regiune şi de resursele funciare existente, loturile acordate gospodăriilor ţărăneşti au variat de la 2 până la 5 hectare. De exemplu, familia ţăranului Toader Cliniţa din satul Răuţel, judeţul Bălţi, compusă din 6 persoane fără pământ, a primit 5,2 ha de pământ. Familia lui Vladimir Costelnic din acelaşi sat, la fel fără pământ, compusă din 3 persoane, a primit 3,75 ha [62]. Clar lucru că ţăranii erau mulţumiţi, mai ales acei care în general n-au avut în posesie lotul lor, sau din anumite motive l-au pierdut. În materialul informativ al Comisiei funciare se conţin multe exemple de recunoştinţă profundă a celor împroprietăriţi faţă de Puterea Sovietică. „Mulţumesc pentru pământ, cu lacrimi de fericire în ochi îşi manifesta satisfacţia locuitorul satului Taraclia din judeţul Cahul Mihai Porogan. Timp de 30 de ani am fost batrac la moşier şi n-am avut nici un petic de pământ. În anul 1940 Puterea Sovietică mi-a dat pământ însă românii mi l-au luat. Acum eu am primit 6 ha de pământ şi voi munci pentru familie şi pentru Statul Sovietic” [63].

„Anterior eu am avut 6 ha de pământ, spune Dumitru Burcă, locuitor al satului Aluat din acelaşi judeţ, însă autorităţile româneşti mi l-au confiscat în 1930 pentru neachitarea impozitelor. Acum mi-au dat 6 ha de pământ. Rămân foarte recunoscător Puterii Sovietice care are grijă de noi cei săraci” [64].

Noi am stabilit deja care era situaţia gospodăriilor ţărăneşti din raioanele din dreapta Nistrului la capitolul asigurării cu pământ în toamna anului 1944. Să vedem acum ce schimbări au intervenit în ea după punerea în practică a Hotărârii CCP al RSSM şi al Biroului CC al PC (b) al Moldovei din 8 ianuarie 1945 „Cu privire la stabilirea normelor limită de folosire a pământului în cadrul unei gospodării ţărăneşti în raioanele din dreapta Nistrului ale RSS Moldoveneşti” [65].

Repartizarea gospodăriilor ţărăneşti conform suprafeţelor de pământ_1
Repartizarea gospodăriilor ţărăneşti conform suprafeţelor de pământ_2

Primul lucru care se cere menţionat la analiza acestui tabel este dispariţia practică a fenomenului gospodăriei ţărăneşti fără pământ. Din cele cca 17,4 mii de gospodării ţărăneşti, care la momentul eliberării rămăseseră fără nici un petic de pământ, după aplicarea în practică a prevederilor Hotărârii Consiliului Comisarilor Poporului al RSSM şi a biroului CC al PC (b) al Moldovei din 8 ianuarie 1945, numărul unor astfel de gospodării s-a redus până la 716. De asemenea s-a redus considerabil, cu aproape 30 de mii, numărul gospodăriilor ţărăneşti care aveau în posesie loturi mici de pământ – până la 2 ha. Concomitent, pe parcursul acestei perioade scurte de timp a crescut numărul gospodăriilor ţărăneşti cu loturi de pământ de la 2 ha în sus, ponderea cărora în numărul total al gospodăriilor ţărăneşti din aceste raioane depăşea 60%. La celălalt pol au fost reduse la minimum sau totalmente lichidate categoriile de gospodării cu loturi de pământ de la 10 ha în sus. Către vara anului 1946 în raioanele Moldovei din dreapta Nistrului practic n-au mai rămas gospodării care ar fi avut în posesie de la 25 ha de pământ în sus. Iar din cele 771 de gospodării, care la 1 ianuarie 1945 aveau în posesie de la 20 până la 25 ha, către vara anului 1946 rămăseseră doar 102.

Rezumând cele expuse mai sus, putem constata că politica Statului Sovietic, dacă e să folosim o astfel de formulă pentru a simplifica ansamblul de măsuri, elaborate şi aplicate în practică de către diferite organe de stat şi de partid, în domeniul agriculturii la acea vreme, era clară şi univocă. Ea nu urmărea decât un singur obiectiv – asigurarea păturilor nevoiaşe de ţărani cu cel puţin condiţii minimale de existenţă, reieşind, bineînţeles, din condiţiile şi posibilităţile reale atunci existente. Au contribuit aceste măsuri ale conducerii de stat şi de partid din republică la amortizarea, diminuarea acelor greutăţi, nenorociri ce aveau să se abată asupra ţăranilor în anii 1946-1947? E greu de spus. Un lucru e cert. Aceste măsuri n-au putut nicicum să complice situaţia în această privinţă, fiindcă şansele de supravieţuire în condiţiile vitrege ce s-au creat în republică la acea vreme erau cu mult mai mari atunci când aveai în posesie un lot de pământ, fie el cât de mic, decât atunci când tu, la figurat vorbind, erai lipit pământului. Adică, n-aveai în proprietate decât lotul de pe lângă casă.

Toate aceste constatări sunt importante şi concludente. Luate în ansamblu, ele scot în evidenţă diferite aspecte ce caracterizează viaţa economică a satului moldovenesc în acea perioadă, denotă unele componente ale politicii Statului Sovietic faţă de ţăranul moldovean. Însă concluzia principală ce se cere dedusă din analiza materialului mai sus expus, ţine, după părerea noastră, de conştientizarea acelui fapt că, în pofida măsurilor efectuate de către organele abilitate în privinţa împroprietăririi păturilor nevoiaşe de ţărani cu pământ, perspectiva unor metamorfoze radicale în condiţiile lor de viaţă continua să rămână incertă. Lucru pe care l-au şi demonstrat evenimentele ulterioare. Cauza era una – insuficienţa de terenuri agricole în raport cu numărul de gospodării ţărăneşti. Şi după reinstaurarea, reimplementarea normelor sovietice de împroprietărire a gospodăriilor ţărăneşti, peste 76 la sută din numărul lor total aveau în posesie loturi în mărime de la 2 la 5 ha de pământ. De supravieţuire încă se mai putea de vorbit. De ascendenţă, de propăşire economică – nici într-un chip. Acesta-i adevărul de la care trebuie să pornim, încercând să apreciem toate transformările economice şi sociale, înfăptuite sub conducerea organizaţiei de partid republicane în cea de-a doua jumătate a anilor ‘40 – începutul anilor ‘50.

Terenurile agricole, imaşurile, păşunile constituie fundamentul, chezăşia existenţei gospodăriilor ţărăneşti. Un rol important însă în evoluţia acestor gospodării, sporirea potenţialului lor economic şi social revine uneltelor de muncă de care dispun ele. Şi dacă în privinţa asigurării gospodăriilor ţărăneşti cu pământ, cu toate dificultăţile atunci existente deja în primele câteva luni după eliberare, fie şi parţial, situaţia a putut fi totuşi schimbată în bine, fie nu până la capăt, dată fiind lipsa de terenuri agricole disponibile, apoi în ceea ce priveşte asigurarea gospodăriilor ţărăneşti cu inventar agricol în primele luni de după război şi chiar în primii câţiva ani de după terminarea ostilităţilor militare pe acest teritoriu, situaţia era aproape catastrofală. Către vara anului 1944 în raioanele din dreapta Nistrului se numărau 101 tractoare, dintre care funcţionau doar 83. Şi acelea nu puteau fi folosite la arat ci doar la treierat [66]. Despre gradul de înzestrare a gospodăriilor ţărăneşti din raioanele din dreapta Nistrului cu inventar agricol în primii ani de după război ne putem crea o imagine adecvată analizând datele din tabelul nr. 4. Dacă ne referim la tractoare, locomobile, motoare, apoi situaţia-i clară. Luând în calcul numărul gospodăriilor ţărăneşti din dreapta Nistrului, atunci existente, apoi aceste importante pentru acea vreme maşini agricole putem să le considerăm inexistente.

Inventarul agricol al gospodăriilor ţărăneşti ale Moldovei

Propriu zis, când analizăm situaţia privind înzestrarea gospodăriilor ţărăneşti cu inventar agricol în perioada respectivă, putem vorbi doar de pluguri, boroane, semănătoare, cultivatoare şi treierători. Numărul total al gospodăriilor ţărăneşti ale Moldovei în raioanele din dreapta Nistrului la 25 iunie 1946, după cum am constatat mai sus (vezi Tabelul nr. 2) era de 487933. Deci, aplicând nişte calcule simple, ce caracteristici descoperim noi privind situaţia reală a înzestrării gospodăriilor ţărăneşti din aceste raioane cu inventar agricol? Caracteristici şocante. Un plug revenea la 3,5 gospodării, o boroană – la 5,5, un cultivator – la 23; o semănătoare la 189 şi o treierătoare la 292 de gospodării. Dacă e să simplificăm şi mai mult tabloul real al situaţiei în care s-au pomenit gospodăriile ţărăneşti ale Moldovei din raioanele din dreapta Nistrului îndată după război, apoi suntem nevoiţi să constatăm că practic doar fiecare a 4 gospodărie avea plug şi doar fiecare a şasea – boroană. Care mai pot fi comentariile la acest capitol? Despre ce fel de indici de producţie se mai poate vorbi? Situaţia gospodăriilor ţărăneşti devine şi mai dramatică dacă luăm în calcul şi gradul de asigurare a lor cu vite de tracţiune şi animale productive.

Conform notei informative a împuternicitului Gosplanului URSS în RSS Moldovenească F. V. Uhin adresată secretarului CC al PC (b) al Moldovei N. L. Sologor la data de 31 mai 1946, 26,2% din numărul total al gospodăriilor ţărăneşti din republică n-aveau în proprietate nici un animal domestic, 62,7% n-aveau vaci; 42,3% – vite cornute mari; 57,9% – ovine şi caprine; 77,1% – porcine; 78% – cabaline; 86,6% – boi; 65,0% n-aveau vite de tracţiune [68].

Din cele 463274 de gospodării ţărăneşti la acea vreme existente, câte 2 vaci aveau doar 4144 de gospodării (8,9%), câte 3 şi mai multe – doar 61 de gospodării. Câte 2 cai – doar 3,4% din gospodării, câte 3 şi mai mulţi – doar 263 de gospodării [69]. Şi mai concludentă devine situaţia la acest capitol atunci când analizăm asigurarea gospodăriilor ţărăneşti în raport cu suprafaţa de teren avută în posesie (vezi Tabelul nr. 5).

Numărul animalelor domestice în gospodăriile ţărăneşti ale Moldovei la data de 31 mai 1946

La o sută de gospodării ţărăneşti cu loturi de pământ până la 1 hectar reveneau doar 7 cai, 9 boi, 17 vaci, 65 de ovine şi caprine şi 13 porcine. Evident că starea unor astfel de gospodării era dezastruoasă. Bucură faptul că ele erau foarte puţine la număr. La data de 25 iunie 1946, numărul lor era de 716 [71]. Însă situaţia la acest capitol nu era cu nimic mai bună nici pentru gospodăriile care aveau în posesie de la 1 până la 5 hectare de pământ. Peste 80 la sută din aceste gospodării nu dispuneau de vite de tracţiune, peste 60 la sută – de vaci şi peste 70 la sută de porcine. Situaţia nu poate fi apreciată ca suficientă pentru existenţă nici chiar pentru gospodăriile care aveau în posesie câte 20-30 hectare de pământ. După cum o demonstrează datele din acest tabel nici acest tip de gospodării nu dispuneau sută la sută de o pereche de boi sau de o pereche de cai. Iar fiecare a treia din ele n-avea nici vaci, nici porcine.

Aceasta era situaţia la capitolul asigurării gospodăriilor ţărăneşti în perioada imediată de după război cu pământ, unelte, vite de muncă şi animale productive. La fel, dacă nu şi mai dezastruoasă era situaţia în ceea ce priveşte componenţa intelectuală a acestei ramuri de producţie – asigurarea cu cadre de specialişti în domeniul agronomiei, zootehniei, veterinăriei. De menţionat că chiar şi cu doi ani mai târziu, în iulie 1946, după ce în republică au revenit o parte din specialiştii ce au activat aici până la război, au fost invitate cadre respective din alte republici unionale, numărul agronomilor, zootehnicienilor, lucrătorilor veterinari cu studii superioare şi medii de specialitate era de 1255. Dintre care, implicaţi nemijlocit în procesul de producţie, adică îşi exercitau funcţiile în raioane şi gospodăriile agricole de stat, erau doar 1043 [72]. De asemenea, luând în calcul situaţia reală în care s-a pomenit satul moldovenesc în acea perioadă la capitolul nivelul de dezvoltare a forţei de muncă nu trebuie să scăpăm cu vederea nici faptul că peste 48 la sută din bărbaţi şi cca 75 la sută din femei erau analfabeţi, erau neştiutori de carte [73]. Caracteristică extrem de concludentă a situaţiei reale în care s-a pomenit satul moldovenesc în perioada imediată de după război.

Criticii socialismului, atât cei din trecut, cât şi cei de astăzi au o predilecţie deosebită atunci când caută cu tot dinadinsul să demonstreze că, chipurile, această orânduire socială este din start incapabilă să facă faţă problemelor cu care se confruntă societatea la o etapă sau alta de dezvoltare, apelează tot timpul la exemplul ţărilor aşa-numite dezvoltate. Deşi avem convingerea că atunci când se urmăreşte aprecierea obiectivă a gradului de soluţionare a oricărei probleme de ordin economic sau social trebuie de luat în calcul în primul rând condiţiile de start, punctul de plecare în soluţionarea lor. Altfel am putea şi noi afirma că în timp ce in ţările dezvoltate s-a ajuns la dezagregarea atomului, în Basarabia cel puţin jumătate din populaţia rurală nu ştia să citească şi să scrie. Scopul compartimentului respectiv în formula în care ni l-am propus iniţial este constatarea simplă a faptelor, stabilirea şi descrierea situaţiei reale în care s-a pomenit satul moldovenesc în perioada imediată de după război fără a face vreo trimitere, vreo menţiune la acele măsuri pe care le-au întreprins organele puterii întru ameliorarea ei. În cazul dat, când facem referinţă la nivelul ştiinţei de carte a oamenilor muncii de la ţară, ne vedem totuşi nevoiţi să atragem atenţia cititorului asupra faptului că, în pofida acelui număr mare de probleme de cea mai stringentă actualitate cu care se confruntau reprezentanţii Puterii Sovietice, învestiţi cu funcţii de conducere în localităţile rurale, deja pe parcursul anului de învăţământ 1944/1945 ei au reuşit să organizeze peste 8 mii de cercuri de lichidare a analfabetismului, care întruneau în rândurile lor cca 76 de mii de ţărani şi muncitori [74]. Fapt ce ne vorbeşte despre gravitatea situaţiei la acest capitol.

De menţionat că deja la 27 iulie 1944, adică în perioada când erau eliberate doar raioanele din nord-estul republicii, Consiliul Comisarilor Poporului din RSSM şi Comitetul Central al PC (b) al Moldovei adoptă hotărârea nr. 159 care prevedea reluarea activităţii Institutului Agricol din Chişinău în baza tehnicumului agricol din Soroca [75]. Concomitent, hotărârea respectivă prevedea şi reluarea activităţii de pregătire a cadrelor de specialişti în agricultură a tehnicumului respectiv [76]. În hotărârea Consiliului Comisarilor Poporului al RSSM şi a CC al PC (b) „Cu privire la restabilirea tehnicumurilor agricole ale Comisariatului Agriculturii al RSSM în raioanele eliberate”, adoptată în zilele de 7-8 decembrie 1944, era prevăzută reluarea activităţii tehnicumului zooveterinar din Cricova, tehnicumului de culturi legumicole din Tiraspol, a şcolii de vinificaţie şi cultivare a viţei-de-vie din Chişinău [77]. Aceeaşi hotărâre prevedea în scopul asigurării staţiilor de maşini şi tractoare cu cadre de mecanizatori calificaţi, pregătirea pe parcursul anului 1945 în cadrul şcolilor de mecanizatori a 1500 de tractorişti, 100 de combaineri, 100 de ajutori de combaineri, 200 de brigadieri pentru brigăzile de tractoare, 60 de mecanici, 200 de şoferi auto şi 120 de specialişti în reparaţia tehnicii agricole [78].

Măsuri urgente, concrete au fost adoptate de către organele superioare de partid şi de stat ale Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti şi în scopul depăşirii situaţiei dezastruoase ce s-a creat către acea vreme în domeniul învăţământului şcolar.

În urma operaţiunilor militare ce s-au desfăşurat pe acest teritoriu, au fost distruse sau au avut de suferit serios multe imobile şcolare. Doar în raioanele din nordul republicii au fost complet distruse 47 de astfel de imobile, 109 au fost serios avariate. Peste o mie de şcoli necesitau lucrări de reparaţie. Din multe din ele erau scoase podelele, ferestrele, uşile. Lipseau băncile, scaunele, orice altfel de mobilier. Erau devastate bibliotecile şcolare, nu existau manuale, cele mai simple materiale ilustrative didactice [79].

O problemă dintre cele mai acute şi mai greu de soluţionat în condiţiile atunci existente era lipsa cadrelor didactice. Marea majoritate a profesorilor s-au refugiat în România. Pe teritoriul republicii a rămas doar o mică parte din ei. Dacă în judeţul Soroca până la război activau 980 de învăţători, după eliberare, în toamna anului 1944 rămăseseră doar 83. În judeţul Bălţi din cei 2180 de învăţători care erau până la război rămăseseră doar 124 [80].

Pentru a depăşi această situaţie, organele de resort s-au văzut nevoite să încadreze în sistemul de învăţământ şcolar persoane care n-aveau studii pedagogice dar posedau un anumit nivel de cultură generală, cel puţin de la 7 clase în sus.

În cadrul unor seminare raionale de scurtă durată au fost familiarizaţi în linii generale cu principiile şi metodele de educaţie ale şcolii sovietice peste 1500 de astfel de persoane, fapt ce a permis relansarea procesului de învăţământ în unele şcoli din aceste raioane deja către 15 aprilie 1944 [81]. Către 16 mai 1944 în raioanele respective funcţionau deja toate şcolile (vezi Tabelul nr. 6).

Rețeaua_de_școli_din_nordul_Moldovei_mai_1944

După cum o demonstrează datele din acest tabel, într-un termen foarte scurt de timp practic a fost restabilită reţeaua şcolilor existente în anul de învăţământ 1940/1941. Problema majoră rămânea cea a cadrelor didactice. Mai ales pntru clasele a V-a – a X-a. La 1 septembrie 1944 în ansamblu pe republică pentru clasele respective erau lipsă cca 500 de profesori de diferite specialităţi [83]. Lipseau cele mai simple rechizite şcolare – stilouri, rigle, caiete, cerneală etc. Lipseau cu desăvârşire manualele pentru clasele ruse. Pentru înfăptuirea procesului de învăţământ erau necesare peste 200 de mii de manuale pentru şcolile ruse şi peste 660 de mii de manuale pentru clasele moldoveneşti. Întreprinderile industriale din republică au primit comandă de stat să confecţioneze 1000 de bănci, 10000 de scaune, 12000 de stilouri, 10000 de rigle, 500 litri de cerneală, haine în valoare de 100 mii ruble, 250 perechi de încălţăminte. Din lipsă de materie primă, comanda respectivă a rămas practic neîndeplinită. A fost începută doar confecţionarea riglelor şi a stilouriloi [84].

Extrem de gravă era starea materială a învăţătorilor. Conform unui extras dintr-un proces verbal al şedinţei biroului CC al PC (b) al Moldovei din 15 decembrie 1944, asigurarea materială a învăţătorilor din raionul Vadul-lui-Vodă, precum şi din oraşul Chişinău, este sub orice nivel. Pedagogii din aceste aşezări administrative stau zile în şir în rând după pâine şi nu întotdeauna reuşesc s-o cumpere. Ei nu sunt asiguraţi cu gaz lampant, n-au lemne pentru a fierbe apa pe care o beau copiii în condiţiile când bântuie fel de fel de boli. Uneori se ajunge până la cazuri ridicole – lipsesc banii pentru procurarea unor cârpe de spălat podeaua. Profesorii sunt nevoiţi să cumpere aceste cârpe pe banii lor [85].

Însă cu adevărat tragică se prezintă starea ţăranului moldovean la acea vreme prin prisma sănătăţii lui. Dacă până la începutul războiului, cu toate greutăţile de existenţă, specifice perioadei interbelice, anului de cotitură în soarta sa – 1940, starea lui de sănătate mai era cum era, apoi cei patru ani de ocupaţie militară l-au vlăguit definitiv, nu numai fizic, rupându-i din trupul lui pe cei mai viguroşi, apţi de muncă, capabili să facă faţă intemperiilor ce s-au abătut asupra lui, ci şi moral, psihologic, aducându-l la o stare plină de deznădejde, făcându-l să creadă că necazurile nu mai au sfârşit. Stării psihice şi morale la sigur că i-a aparţinut nu un ultim rol în suita de circumstanţe nefericite ce au cauzat foametea cumplită din anii 1946-1947. Până în perioada imediat de după eliberare, satul moldovenesc, după cum ne-o atestă numeroase documente ale timpului, era bântuit de fel de fel de epidemii – tiful exantematic, bolile venerice, cele gastro-intestinale etc. Despre gravitatea situaţiei la acest capitol ne vorbeşte şi faptul că deja la începutul lunii iulie 1944, adică la doar două luni de la eliberarea raioanelor din nord-estul republicii într-o notă informativă a CC al PC (b) al Moldovei pe numele secretarului CC al PC (b) al Uniunii Sovietice G. Malencov, principala problemă asupra căreia se atrăgea atenţia, în legătură cu starea generală a lucrurilor în zona eliberată, era situaţia epidemiologică. În nota respectivă, printre altele, se menţiona că doar pe parcursul a trei luni, aprilie-iunie, în raioanele respective au fost depistate cca 5500 cazuri de îmbolnăvire de tif exantematic. Cele mai afectate s-au dovedit a fi judeţele Orhei – 2968 de cazuri, Bălţi – 1121, Soroca – 465 de cazuri [86].

O răspândire şi mai largă în raioanele eliberate au căpătat-o bolile venerice. În raionul Râbniţa au fost depistate 2814 persoane bolnave de sifilis şi 5154 de persoane bolnave de gonoree. În raionul Soroca numărul celor bolnavi de sifilis era de 5463 de persoane [87]. De notat că nu toate persoanele contaminate de aceste boli au putut fi depistate şi luate la evidenţă. Pentru aceasta nu exista nici numărul de medici necesar, nici condiţiile prielnice unui control frontal al tuturor celor bănuiţi în mediul real de atunci.

Cauza principală a acestei situaţii, conform opiniei autorului acestei note informative, secretarul de atunci al CC al PC (b) al Moldovei N. Salagor, rezida în starea generală a condiţiilor de existenţă în timpul ocupaţiei, în urma căreia sistemul de ocrotire a sănătăţii, dacă putem califica în felul acesta ceea ce exista în acest domeniu la vremea respectivă, adică înainte de război – clădiri, cadre, aparate, medicamente, pe parcursul a 3 ani de ocupaţie au fost distruse, irosite, însuşite. Utilajul, instrumentele, aparatajul medical au fost scoase din ţară şi expediate în România. Cadrele medicale s-au refugiat, unii în raioanele de est ale Uniunii Sovietice după începerea ostilităţilor militare, alţii, către sfârşitul acestor ostilităţi, în România. La începutul lunii iulie în republică se numărau în total 13 medici, dintre care în raioanele din dreapta Nistrului doar 2 şi 350 de lucrători medicali [88].

Situaţia epidemiologică a continuat să rămână extrem de tensionată şi pe parcursul următoarelor luni. Conform datelor, des menţionate în nota informativă a Comisarului Poporului pentru ocrotirea sănătăţii I. Bobanov pe numele secretarului CC al PC (b) al Moldovei N. Sologor şi preşedintelui Consiliului Comisarilor Poporului al RSS Moldoveneşti T. Constantinov „Situaţia privind aria de răspândire a tifosului exantematic şi măsurile de combatere a lui la data de 5 februarie 1945, date ce erau departe de a fi complete, dat fiind condiţiile reale în care ele au fost culese, condiţii marcate de lipsa acută de cadre de specialişti, capabili să testeze şi să aprecieze competent situaţia la acest capitol, numărul celor bolnavi de tifos exantematic deja în noiembrie 1944 se ridicase la cca 6 mii de persoane (5889), în luna decembrie el a crescut până la cca 8 mii de persoane (7899), iar pe parcursul lunii ianuarie 1945 el a depăşit 11 mii de persoane (11068) [89]. Deosebit de grea era situaţia în această privinţă în raioanele judeţelor Chişinău, Bălţi şi Cahul [90].

Desigur, nu există dubii referitor la situaţia reală ce domina viaţa ţăranului moldovean în perioada imediată de după război când iei cunoştinţă de asemenea cifre. Însă această situaţie se prezintă pe de-a întregul dramatică atunci când din documentele timpului începi să extragi şi să sistematizezi datele privind mortalitatea copiilor. Anume acest indice sinistru scoate în evidenţă în modul cel mai de netăgăduit proporţiile reale ale situaţiei catastrofale în care se zbătea satul moldovenesc în acea perioadă, condiţiile extrem de dificile, în care un număr însemnat de oameni – lucrători de partid, funcţionari de stat, medici şi lucrători medicali se străduiau s-o combată.

Conform datelor publicate în culegerea de documente „Golod v Moldavii (1946-1947)”, în anul 1945 mortalitatea printre copiii în vârstă de până la un an faţă de numărul total al celor nou-născuţi a constituit 29,4 la sută. În primul semestru – 35,4%, în al doilea – 31,7, în al treilea – 22,9 şi în al patrulea – 25,8% [91]. Practic din trei copii nou-născuţi şanse de supravieţuire în condiţiile de atunci aveau doar doi. Proporţii aproape ca-n lumea animală, care sunt în direct determinate de legile dure ale naturii. Deosebit de grea era situaţia la acest capitol în judeţul Cahul, în care numărul deceselor printre cei nou-născuţi atingea cifra 33,8 [92]. Pentru a da o anumită explicaţie acestui fenomen a fost inventată şi o formulă specială „slăbiciune înnăscută”. În judeţul Soroca ponderea celor decedaţi de pe urma acestei „slăbiciuni” a constituit 33%, în judeţul Chişinău – 26,9 [93].

Pe parcursul semestrului 1 al anului 1945 în ansamblu pe republică s-au născut 11109 copii. Au decedat 4450. Aproape fiecare al doilea. Inclusiv în localităţile rurale s-au născut 9905 copii. Au decedat 4193. Deci, majoritatea celor decedaţi erau copiii de la sate [94].

La drept vorbind, e greu de imaginatt ce se mai poate adăuga la aceste cifre. Cert lucru, toate datele, privind asigurarea ţăranului basarabean cu pământ, animale de casă, vite de tracţiune, inventar agricol etc. sunt importante şi concludente atunci când căutăm să stabilim situaţia reală în care s-a pomenit el în perioada imediată de după război. Însă când ajungi să constaţi că din cei cca 10 mii de nou-născuţi în satele republicii pe parcursul unui semestru cca jumătate din ei au decedat, orice comentariu devine de prisos. Doar cu o singură remarcă, că în toate cazurile când încercăm să dăm o apreciere evenimentelor istorice ulterioare ce s-au manifestat mai pronunţat şi au lăsat o urmă mai adâncă în memoria neamului ar fi extrem de potrivit să pornim de la aceste cifre, să luăm în calcul tot sensul sinistrului adevăr ce se reflectă în ele.

Note:

[1]. Ţaranov V. I. Ocerchi soţialno-ăconomicescogo razvitia Moldovi (1940-1960gg.),Chișinău, 2002, p. 100.

[2]. Ibidem.

[3]. Ibidem.

[4]. Stavilă V., „De la Basarabia Românească la Basarabia Sovietică 1939-1945, Chișinău, 2000, p. 68.

[5]. Enciu N., Populaţia rurală a Basarabiei în anii 1918-1940. Editura EPIGRAF, 2002.

[6]. Ibidem, p. 119.

[7]. Ibidem, p. 120.

[8]. Ibidem.

[9]. Sâtnic M. C., ”Colectivizaţia seliscogo hoziaistva i formirovanie classa colhoznogo crestianstva v Moldavii, Chișinău, „Ştiinţa”, 1976; Ţurcanu I., Relaţii agrare din Basarabia în anii 1918-1948, Chișinău, Universitas, 1991.

[10]. Sâtnic M. C., Operă citată, p. 78.

[11]. Ibidem, p.79.

[12]. Ibidem, p.81.

[13]. Ibidem.

[14]. Ibidem, p. 82.

[15]. Ibidem, p. 83.

[16]. Ibidem, p. 91.

[17]. Ibidem.

[18]. Sâtnic M., Opera citată, p. 91.

[19]. Ibidem, p. 92.

[20]. Ibidem.

[21]. Bogza Geo. Basarabia, Ţara de Pământ, Bucureşti, ARA 1991.

[22]. Ibidem, p. 38.

[23]. Sâtnic M., Op. cit., p. 92.

[24]. Ibidem.

[25]. Ibidem.

[26]. Ibidem, p. 93.

[27]. Ibidem.

[28]. Ţurcanu Ion. Relaţii agrare din Basarabia în anii 1918-1940, Chişinău, Universitas, 1991, p. 23.

[29]. Ibidem.

[30]. Ibidem. p. 30.

[31]. Ibidem. p. 28-29.

[32]. Ibidem, p. 29.

[33]. Ibidem, p. 37.

[34]. Ibidem.

[35]. Ibidem, p. 38.

[36]. Ibidem, p. 42.

[37]. Ibidem, p. 98-99.

[38]. Ibidem, p. 114.

[39]. Ibidem.

[40]. Şornicov P. M., Factori demograficeschih poteri Moldavii v godi Velicoi Otecestvennoi voini. 50-letie Velicoi pobedî nad faşizmom: istoria i sovremennosti. Materiali naucinoi conferenţii M., 1995, s. 329-330. Pasat V. I., Poteri Moldovî v godi Velicoi Otecestvennoi voini. Liudschie poteri SSSR v Velicoi Otecestvennoi voine, Sb. st. B. 1996.

[41]. Golod v Moldove. Chişinău, Ştiinţa, 1993, s. 65.

[42]. Ibidem.

[43]. Ibidem.

[44]. Ibidem, p. 66.

[45]. Sbornic documentov Colectivizaţia crestianschih hoziaistv v pravoberejnâh raionah MSSR, Chişinău, „Cartea Moldovenească”, 1969, p. 92-93.

[46]. AOSP, F. 51, In. 2. D. 11. F. 440; D. 75. F. 39.

[47]. AOSP. F. 51. In. 2. D. 36. F. 125.

[48]. Ibidem.

[49]. Ibidem.

[50]. Ibidem.

[51]. Ibidem, F. 86.

[52]. Ibidem, F. 125.

[53]. Ibidem.

[54]. AOSP. F. 51. In. 2. D. 40. F. 93.

[55]. Ibidem, p. 94.

[56]. Ibidem.

[57]. Sâtnic M. C., Opera citată, p. 109.

[58]. Ibidem, p. 108.

[59]. Sbornic documentov Colectivizaţia crestianschih hoziaistv v pravoberejnâh raionah MSSR, Chişinău, „Cartea Moldovenească”, 1969, p. 94.

[60]. Ibidem.

[61]. Ibidem.

[62]. Ibidem.

[63]. Ibidem, p. 95.

[64]. Ibidem.

[65]. Sâtnic M. C., Opera citată, p. 119.

[66]. AOSP. F. 51., In. 2; D. 12; F. 131.

[67]. AN a RM. F. 3013; In. 4; D. 81; F. 1.

[68]. Golod v Moldove (1946-1947), Chişinău, „Ştiinţa” 1993, p. 198.

[69]. Ibidem.

[70]. Ibidem.

[71]. Sâtnic M. C. Opera citată, p. 119.

[72]. AOSP. F. 51, In. 4, D. 240. F. 24.

[73]. Culiturnoe stroitelistvo v Sovetscoi Moldavii, Chişinău, „Ştiinţa”, 1974, p. 52.

[74]. Sâtnic M., Opera citată, p. 173.

[75]. AOSP F. 51, In. 2. D. 11. F. 343.

[76]. Ibidem.

[77]. AOSP F. 51. In. 2. D. 16. F. 40; 79.

[78]. AOSP F. 51. In. 2. D. 16. F. 106.

[79]. AOSP F. 51. In. 2. D. 36. F. 163; 181.

[80]. Ibidem.

[81]. Ibidem, F. 164; 182.

[82]. Ibidem, F. 182.

[83]. Ibidem, F. 165.

[84]. Ibidem, F. 166.

[85]. AOSP. F. 51. In. 2. D. 16. F. 165-166.

[86]. Голод в Молдове, Chisinau, 1993, p.

[87]. Ibidem, p. 27.

[88]. Голод в Молдове, p. 26.

[89]. Ibidem, p. 43.

[90]. Ibidem.

[91]. Ibidem, p. 117.

[92]. Ibidem.

[93]. Ibidem.

[94]. Ibidem, p. 202.

Leonid Bulmaga

Revista de Istorie a Moldovei. Nr. 2 (74); 2008

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s