REALISM SOCIALIST MOLDOVENESC: ALEXANDRU LIPCAN, «DEȘTEPTAREA»

 Lipcan_Alexandru
Alexandru Lipcan (1908-1977)

(Fragmente din roman)

În zîua hotărîtă pentru manifestația antifașistă, oamenii au prins a veni dizdedimineață în sala cinematografului, închirietă pentru țelul ista.

Victor se uita cum se tot mărește grupa celor veniți să protesteze împotriva urjiei fașiste.

«Iacătă-i, vrasăzîcă, pe cei, pe care-i unește aceeaș credință, – aceleaș idei, ca și ale mele!» – s-a gîndit el. Inima a început să-i bată puternic la gîndul, că toată ființa lui, mică, neînsămnată, face parte din valul ista de oameni, se contopește cu el, cu puterea lui, o putere urieșă, gata să rupă orice stăvilare.

La capătul uliții au apărut polițiști și pompieri și s-au năpustit asupra mulțimii adunate.

– Jos războiul! Jos fașizmul! – s-au ridicat glasuri din mulțime.

– Trăiască democrația!

– Trăiască frontul antifașist! – strigau oamenii, croindu-și drum înnainte sub loviturile polițiștilor.

– Jos teroarea fașistă! – se auzeau tot mai puternic glasuri din mulțimea, hotărîtă să înfrunte orice.

În vremea asta au apărut jandarmi, polițiști înarmați. Lovind cu stratul puștii, călcînd în picioare pe cei căzuți, ei au început să împrăștie mulțimea, să aresteze.

Cei dintîi, pe care au pus mîna polițiștii, a fost o tînără fată, o muncitoare. În vreme ce polițiștii o duceau, o cucoană grasă, arătînd furioasă spre ea cu umbrela, a strigat:

– Peste Nistru ar trebui trimeși toți aiștea, la bolșevici!

– Noi sîntem pe pămîntul nostru! – a spus cu glas tare fata, îmbrîncită de polițiști.

– Încă mai deschide gura, nemernica! – a strigat cucoana grasă, și alergînd în urma fetei a început s-o lovească cu umbrela peste cap.

– … Asupritori blăstămați, așteptați, au să ni se sloboadă și nouă într-o zi mînile! – striga fata, căutînd înzădar să-și ferească de lovituri capul.

– Taci! – a zberat la ea unul din polițiști, lovind-o cu pumnul în față. Buzele fetei s-au împlut de sînge.

Cucoana, răsuflînd din greu, s-a oprit în loc și urmărea cu o bucurie sălbatică, cum băteau polițiștii fata arestată.

Victor nici n-a băgat de samă, cînd s-au apropiet de el doi agenți de siguranță și înșfăcîndu-l grosolan de mîni, l-au tîrît după ceilalți arestați.

***
Faptul că printre arestați era și Victor, l-a făcut pe director să adune sfatul învățătorilor. Cuvîntul lui era hotărîtor, și totuș el sîmțea, că lucrurile nu s-or petrece chiar așa, cum ar fi vrut el. Depe acum vedea rîdicîndu-se în calea hotărîrii lui pe doi dintre învățători: Sorocean și Rogoza. Învățătoarea Sorocean demult nu-l mulțămea cu felul ei de a vorbi la lecțiile de istorie.

– Ar trebui, domnișoară Sorocean, să nu uiți împrejurările, în care te găsești, și îdătoririle, pe care le ai, – i-a spus el într-o zî.

– Eu nu uit nimic, domnule director, – a răspuns Sorocean. – Iaca dumneata uiți… ai uitat de toate…

Privirile lor s-au întîlnit dușmănoase, și ei s-au dispărțit fără să-și mai spună vre-un cuvînt.

Al doilea «buntar» era Rogoza, învățător de matematică, scund, uscățiv, bărbat trecut de patruzăci de ani, care vorbea cu un accent tărăgănat, țărănesc.

Nu demult Andreevici i-a spus lui Rogoza, că n-ar fi tocmai potrivit, ca ficiorul avocatului Gologan să rămîie corijent la matematică, – așa cum arătau notele primite.

– Dar nu știe nimic, domnule director, cum pot să-i dău drumul?

– Așa-i, așa-i, totuș, vezi, situația politică… Mîne tatăl său poate să ajungă om mare…

– Nădăjduesc să nu-mi fie dat a vede și pacostea asta, – i-a răspuns Rogoja, săgetîndu-l cu o privire disprețuitoare, și s-a depărtat.

Și iaca amu, înnainte de a se aduna sfatul învățătorilor, aeste două figuri îi stau mereu înnaintea ochilor, amenințătoare, gata să-i spună tot adevărul în față.

Cuvîntarea de întroducere la dischiderea sfatului a spus-o nervos, încîlcit.

– Vai, Boico să fie dat afară? – a strigat Marcova, tînăra învățătoare de chimie, plinuță, mărunțică, bălae. – Îi cel mai bun școlar al meu. Și asta pentru huliganii ceia…

– Nu îngădui să fie numit huligan un patriot, – a sărit ca ars Mităchescu. Slab, înnalt, smolit la față, mătăhăind amenințător în văzduh cu mîna sa uscățivă, el a cerut să fie pedepsiți cît mai aspru nu numai școlarii, da și învățătorii antifașiști.

– Pentru asămenea vorbe cel dintîi ar trebui să fii dat dumneata afară dela școală, – l-a întrerupt Rogoza, care nu se temea să spună dischis tot ce avea el pe inimă. – Adunarea noastră deaici, – s-a adresat apoi Rogoza la toți cei de față, – este, cred, o pagină rușinoasă în viața școli estea. Conducerea liceului nostru, se vede, că-i de altă părere.

Directorul ședea cu capul plecat. De ceeace se temuse cel mai mult n-a scăpat. Era însă hotărît să nu țînă sama de nimic, mușchii feței i se încordau într-o încăpățînare oarbă.

– Și oare, domnule director, ai să găsești și dumneata atîta putere să iscălești un asămenea act rușinos? – i s-a adresat Sorocean cu o rămășiță se nădejde în priviri, că omul ista încă poate n-a căzut atît de jos.

– Dacă școlarul Boico n-a fi dat afară dela școală, am să întrebuințez toate mijloacele pentru a frînge orice împotrivire, – a sărit dinnou Mităchescu, lovind amenințător cu pumnul în masă.

– Nu, nu, eu cer darea afară, – s-a grăbit directorul să-l liniștească, uitîndu-se autoritar la învățătorii, care ședeau tăcuți.

– Poate că ar trebui să-i dăm a altă pedeapsă, – a încercat să pună o vorbă învățătorul de geografie Ciornei – un bătrînel ofilit.

– Nici o altă măsură! – s-a răstit la el directorul.

– Bine, bine, dacă altfel nu se poate… – s-a învoit bătrînelul, iar ceilalți n-au mai îndrăznit să spună nimic.

– Eu sînt împotrivă. Dați-ne afară atunci pe toți, – a răspuns Marcova revoltată.

– Are să vină vremea și pentru dumneata, – s-a oțărît la ea Mităcheascu.

– Asta încă avem să vedem, cui are să-i vină rîndul, s-a auzit replica învățătorului Sorocean.

Cele trii glasuri însă n-au putut schimba cu nimic hotărîrea luată în privința lui Victor.

Arestarea lui Victor a fost a doua lovitură gre pentru Filimon Boico. El a plecat la oraș, dar acolo a putut afla numai, că Victor, împreună cu toți cei arestați la manifestație, au fost duși la Chișinău să fie judecați de tribunalul militar.

– Cum s-a întîmplat asta? Deunde s-a abătut năpasta peste noi? – îl întreba Boico pe Cojocaru, șezînd amîndoi în odaia, în care locuise Victor. Pe masă și pe fereastră mai erau cărțile, caietele lui.

– Nu-i de mirare, că îmbla cu toți golanii. Iaca, din ghimnazie l-au dat afară – zîlele estea a fost hotărîrea. Și la judecată are s-o pățască rău. Au fost de la siguranță și aici, i-au făcut percheziție lucruri, și tare s-au mai bucurat de ceeace au găsit – niște cărți oprite, niște manifesste – spuneau ei. Iaca ce-i era lui în cap. Nu făcea bine! Toată vremea cu nasul în cărți: da dece-i asta, ba așa nu-i drept, ba așa ar fi mai bine.

Cojocaru vorbea de sus, cu ton povățuitor, probozindu-și vechiul tovarăș de soldăție, că a crescut o asemenea odraslă.

Boico îl asculta încurcat, așteptînd să afle mai răpede pricina arestării ficiorului său.

– Da, da, așa stău lucrurile, – a urmat Cojocaru cu acelaș ton dojenitor, mînios. – Înloc să învețe, să aibă acolo o slujbuliță, iaca unde ajunge. Manifestație le trebuia! Tribunalul militar le-a scoate din cap toate. I-a învăța el minte.

Boico se uita la el și asculta cu cîtă dușmănie, cu cîtă ură spunea toate aestea. Și l-a trecut un fior răce.

– Despre cine-i vorba? – a întrebat el cu jumătate de glas.

– Despre cine! Despre ficiorașul tău și toți ceilalți. Credeau, că-i anul 1917! Tot revoluție visază…

– Și ce vezi rău în asta, dacă s-ar povtori anul 1917? – a întrebat Boico, sîmțind, cum îi dispare cîte puțîn stinghereala de mai adineaori.

– Cum nimic rău?! – Cojocaru s-a uitat la el cu ochi holbați, amenințători. – Golănimea, auzi, golănimea vra să dicteze, să facă legi! Comunizm!

Un sîmțămînt neașteptat de ură a scăpărat în inima lui Boico. El și-a amintit de tot ce spunea Onofrei despre exploatatori, – dușmani ai norodului truditor, și uitîndu-se amu la Cojocaru, ascultîndu-l, s-a gîndit: aista-i unul din acei trădători procleți, care jăcmănesc norodul.

– Toți am fost noi golani mătincă, n-ar trebui să vorbești așa.

Boico s-a uitat la Cojocaru, și privirile lor scăpărătoare, învrăjbite, s-au întîlnit ca două săbii.

– Și tu ești cu ei? Și tu?! – a strigat îndîrjit Cojocaru.

– Da, și eu. Și eu! – a răspuns Boico, sîmțind cum se aprinde și clocotește în el cumplita ură împotriva lui Cojocaru. – Ai ajuns bogat, puternic. Din lăcomie pentru avere, vinzi norodul.

– Bagă de samă! Ai să te duci pe urmele ficiorului tău, păcătosule, pe urmele banditului cela…

– Nu pomeni de ficiorul meu! Nu turba de bucurie, că-i la închisoare. Nu! Tu ești bandit, tu, care i-ai supt sîngele atîția ani, și amu îl numești bandit…

Boico s-a sculat tremurînd de mînie, gata să se răpadă asupra lui Cojocaru.

S-a apropiet de el.

Amu stau amîndoi față în față, vrăjmași, gata să se încaere.

– Eși! – i-a strigat Cojocaru.

– Am să es, dar să țîi minte, – a veni ea vremea odată și pentru tine!

***

Sara părintele Grigore a fost chemat să împărtășească pe nevasta lui Ocă Mică, iar pe la mezul nopții bătrîna a murit. Nu s-a mîhnit deloc părintele. Dimpotrivă. În vremea dela urmă tot sărăcime a înmormîntat. Da de cîți ani se tot stărue el să adune bănuți pentru încă un lotișor de pămînt. Are pănamu două, dar ce-s ele, cînd alții au pus deamu mîna pe cîte patru și chiar cinci. Ar fi chiar păcat să nu cumpere amu. Se vînd pe o nimica toată. Numai că iaca, bani nu pre… Eh, să-l fi chemat la patul unuia mai bogat, pe moarte, care, pentru «a întra în împărăția cerului», să-i jertfească «pentru sf. bisărică» vre-o zăce mii încaltea, și tot ar fi ceva…

Soarele ajunsese deamu pela nămezi, cînd s-a auzit scîrțîitul portiții, și-n ogradă, cu capul gol, a întrat Ocă Mică.

– A murit, – a spus el cu glas tînguitor părintelui Grigore, care i-a eșit înnainte în cerdacul casei.

– Dumnezău s-o erte. Să te îngrijești amu de sufletul ei.

Au întrat în casă.

– Șezi, moș Panait.

Bătrînul s-a așezat pe scaun, așteptînd să audă cuvînt de mîngîere de la preot. Dar el tăcea, negăsind ce să-i spună.

– O viață am trăit împreună, – a început Ocă Mică cu acelaș glas tînguitor, – niciodată n-am auzit vorbă ră dela ea. În petici a îmblat toată viața, da un ban nu mi-a cerut, doar pentru acafist la bisărică. Bună femee a fost. Era sîngura, cu care mă înțălegeam. Amu nu știu ce-oi mai face.

– Toți ne-om duce acolo, moș Panait. Îi scris doar în sfînta scriptură: din pămînt ai eșit, în pămînt te-ai întoarce…

– Apoi asta-a așa, – a oftat bătrînul, înfiorîndu-se la gîndul, că și lui deamu i se apropie sorocul. Și după o clipă de tăcere apăsătoare a urmat:

– Am venit să grăesc de înmormîntare. N-am s-o pot țîne trii zîle. Îi cald, și apoi tot vin s-o vadă, și știți cum îi norodul, mi-i frică să nu mă prade…

– Bine, moș Panait, om face și înmormîntarea.

– Da cînd?

– Mîne după amiază.

– Da… cît ai să-mi ei?

Părintele Grigore și-a împreunat mînile pe pîntice, de parcă ar fi fost mîni de mucenic, nu alta, și-a ridicat ochii spre cer și cu o înfățișare de nevinovăție îngerească a spus cu glas smerit:

– Cinci sute.

Moș Panait a auzit bine «cinci sute», dar atît de necrezut i s-a părut asta, că a înțepenit așa, cu gura căscată, cu ochii boldiți la popă.

– Ha? – atît a mai putut el răspunde. –  Cum asta… cinci sute?

– Apoi se cheamă, moș Panait, că trebue să fac înmormîntare ca lumea. Nu duc la groapă vr-o sărăntoacă, care n-avea după ce be apă.

– Asta-i așa părinte, da poate că a ajunge și o sută, că multe cheltueli mai am…

– Îi rușine, moș Panait, să te tocmești cu cele sfinte.

– Nu mă tocmesc, da-i scump.

Moș Panait s-a rîdicat depe scaun.

– Iaca, dacă vrei – o sută cincizăci.

S-a încruntat părintele Grigore.

– Ispita deavolului se cuibărește în sufletul omului în chip de zgîrcenie, – a urmat părintele Grigore.

– Așa-i, da tot ispita asta se cuibărește în om și-n chip de lăcomie, – i-a răspuns Ocă Mică în ton.

Fulgere de mînie au scăpărat în ochii popii, el a dat să spună o vorbă tare, dar s-a stăpînit.

– Dacă vrei, părinte, două sute, mai mult nu dău nici o para.

– Bine, fie și două sute, – a strecurat el printre dinți cu un ton ce nu prevestea nimic bun.

A doua zî, după o citanie tare scurtă la căpătîiul moartei, săcriul a fost scos din casă și fără altă oprire a pornit deadreptul la țîntirim.

– Răpede a mai scos-o din casă părintele Grigore, nu s-o fi împăcat la preț cu moșneagul. Să vedeți, că nici la colț n-are să se oprească.

Și așa s-a întîmplat. Deobicei, atunci cînd se înmormînta unul din cei înstăriți, săcriul se oprea la fiecare colț de uliță. Preotul cu dascălul slujeau, tămîiau, neamurile răposatului aruncau mulțimii pumni de pitaci «de sufletul mortului».

De astă dată săcriul a trecut un colț, al doilea. Ajungeau deamu la mijlocul satului.

Agafia și surorile ei s-au apropiet de bătrîn.

-Nu ți-i rușine, tată, atîta vreme – o viață întreagă ți-a muncit și te-ai scumpit să plătești să fie o înmormîntare ca lumea. Nu vezi, o duce la groapă ca pe-o sărăntoacă… Rîde lumea de dumneata. Dacă nu te duci amu să grăești cu părintele Grigore, nici nu vrem să te știm de tată. Nu vrem să rîdă lumea de noi.

N-a avut încotro bătrînul, s-a dus.

– Părinte, părinte, păi cum se poate așa…

Da părintele se face, că nici nu-l aude. – Păi cum așa… cum așa? Oprește, te rog, la colțuri… îți dău trii sute… – Nici gînd n-are părintele Grigore să oprească, merge înnainte cu pas ostășesc. Degrabă au să treacă și de colțul al triilea… Vede asta cu groază și Ocă Mică.

– Bine, părinte, îți dău cinci sute, numai oprește.

A micșorat părintele pasul, au ajuns la colț, s-au oprit. Înnaintea săcriului au așternut un ștergar mare de casă, au pus pe el colaci, peste care a trebui să fie purtat săcriul. Una din fiicele moartei a zvîrlit în mulțime un pumn de monete mărunte.

Și deodată au prins glas și fețele bisăricești și deamu păn hăt departe se auzea cum cîntă baritonul cam răgușit, dar puternic, al părintelui Grigore și tenorul ascuțit, pițigăet al dascălului.

Femeile adunate din măhală îi ascultau cu adîncă smerenie. Cîte una, ștergîndu-și cu colțul băsmăluței lacrimile, șoptea cu glas cucernic vecinei sale:

– Frumoasă înmormîntare. Demult n-a mai cîntat așa părintele Grigore.

***

La începutul ernii Victor a fost mutat la închisoarea Doftana.

Celula, în care a fost adus, era cam de 2 pe 1,5 metri. Un topcean de scînduri, pe care era așternută o rogojină roasă și hîrdăul de lîngă ușă – asta era tot.

Afară bîntuia turbat viscolul. În celulă era frig ca într-un mormînt. Era, ce-i drept, aici și calorifer. Victor l-a atins cu mîna: era răce ca un bloc de gheață. Întemnițații din Doftana îl și porecleau în bătae de joc «frigorifer».

Îmbrăcat într-un zăbun vechi, peste surtucelul ponosit, Victor îmbla de colo pînă colo, bocănind pe podeua de ciment, încercînd să se încălzască. Privirea i se oprea cînd la fereastra, la care cu greu ajungeai cu mînile chiar suit pe topcean, cînd la ferestruica zăbrelită a ușii, prin care li se da celor închiși mîncarea, cînd la păreții goi și răci. Întunericul, care pătrundea și lua în stăpînire ungherele, făcea și mai pustie și neagră celula asta, ca un mormînt gol de piatră.

Victor a tresărit deodată din gîndurile lui. În păretele din dreapta a răsunat o bătae ușoară… S-a încordat tot. Apoi a înțăles. Din celula vecină îl chema cineva la fereastră.

Suindu-se pe topcean și agățîndu-se la gratiile ferestrei Victor i-a spus în cîteva cuvinte vecinului său cine este și cum a ajuns aici. L-a uluit cît de simplu a răspuns el pe neașteptate: «Știu… Noi am urmărit procesul tău. Și… credem în tine…»

Cuvintele estea pline de hotărîre, de încredere în puterile lui și ale lor, ale tovarășilor săi, i-au adus lui Victor îmbărbătare, curaj. Deodată el nu s-a mai sîmțit izolat în mormîntul lui de piatră. El se vedea membru al unui colectiv viu, unit, puternic. Alături, undeva pe aceleași topcene de scîndură goală, stău frați și tovarăși, care luptă și care-i ajută. Și ca o întregire a simțămîntului ista, cum sta el așa la fereastră, a auzit înnălțîndu-se în noapte o melodie joasă și gravă. Cîntau la ferestre închișii.

…Firul roșu nu se rupe
Între noi și muncitori
Sîntem susțînuți în luptă
De mii și mii de muncitori…

…În zîlele următoare Victor a făcut mai deaproape cunoștință cu regimul Doftaniei. Directorul închisorii îi lipsea de cele mai multe ori chiar și de ceasul zîlnic de primblare. Frigul, care venea de la pode, dela cei patru păreți, sugea din el căldura corpului, viața. Totul era pus aici în slujba unui sîngur țel: distrugerea fizică și morală a celor închiși. Dar viața, pe care temnicerii căutau s-o sugrume cu atîta sălbătăcie, nu se lăsa înfrîntă. Închișii revoluționari aveau aici organizația lor de partid, care îndruma întreaga luptă a colectivului dețînuților politici.

Chiar dela început Victor aflase deamu, că ei scot aici jurnalul «Doftana antifașistă», și aștepta cu nerăbdare să ajungă și la el să-l citească.

În una din zîle, îngăduindu-li-se să iasă pentru un ceas în ograda închisorii, Victor a primit dela un dețînut, peascuns, cel mai proaspăt număr al «Doftanei antifașiste».

După ce s-a întors în celulă, a scos din buzunar și s-a uitat zîmbind de plăcere la jurnalul în formă de cărticică, făcută din foițe de țîgară, scris cu litere de tipar, minunat de frumos și de limpede de parcă ar fi fost într-adevăr tipărit la tipografie. Îl mira și-l încînta totodată măestria, cu care era făcută coperta din aceeaș hîrtie, cu chenar desămant, în partea de sus a căreea sta scris cu creionul roșu: «Proletari din toate țările, uniți-vă». Dar ceeace împlea de mîndrie sufletul său de luptător podpolșic, era însăș apariția jurnalului ista în condițiile atît de grele din închisoare.

«Iacată-o, vrasăzîcă, lupta, este și aici între păreții iștea groaznici», – și-a spus el, prinzînd, parcă, puteri noi și s-a apucat cu lăcomie să citească cele scrise. Pe întîia pagină era scris mărunt cu creionul titlul articolului: «Sarcinile de az ale proletariatului român». Pe altă foiță a citit articolul «Lupta pentru fereastră trebue cîșligată». Era chemarea la luptă, pe care au dus-o multă vreme dețînuții politici din Doftana pentru a putea vorbi slobod la fereastră între ei.

Directorul închisorii, poreclit «balaurul», întrodusese pedepse grele pentru cei, la care se găseau asămenea foițe. Administrația închisorii luase cele mai aspre măsuri, ca printre coletele poștale să nu pătrundă în celule hîrtie, creioane. În fiecare sară, înnainte de închidere, se făcea o percheziție amănunțită în celule. Veneau gardieni și căutau peste tot. Dar dețînuții politici au știut să spargă cercul de fer al izolării, cu care administrația căuta să-i țînă dispărțîți de lumea dinafara zîdurilor trmniței. Hîrtia, totuș, pătrundea în celule, unde, în vremea percheziției o ascundeau în saltele, iar creionul, fără cămeșa de lemn, era vîrît în mătură, în crăpătura vre-unei scînduri. Zîua, cel care scria jurnalul, ca să nu fie prins de gardieni, era păzit de vecinii din dreapta și din stînga celulei sale, și nu numai «Doftana antifașistă», da și «Doftana economică», apăreau regulat.

Înăsprind mereu regimul dețînuților politici, directorul închisorii a făcut ca ei să nu poată primi mai mult de un pachet pe lună, ba și acela înjumătățit ori țînut păn se stricau productele.

Împotriva măsurilor estea s-au rîdicat protestele celor închiși.

Zîlnic, cu mici întreruperi, ceasuri întregi se cutremura închisoarea de strigătele: «Cerem banii noștri, murim de foame! Sîntem bătuți, înfometați, ajutor!»

Ca să înnăbușe strigătele estea, gardienii năvăleau în celule, stîlceau în bătăi pe dețînuți. Și atunci închisoarea se zguduia de strigătele «Nu bate!»

În una din zîle Victor a fost bătut așa de rău, că nu s-a mai putut rîdica de jos. El s-a tîrîit pănla topcean, lăsînd o urmă de sînge, înghețat și el de frig. Nu mai era în stare să oprească sînjele, ce-i curgea depe față, din rana dela cap. Ultimele puteri îl părăseau. A încercat să se rîdice, dar în fața ochilor i s-a întunecat și el a căzut iarăș pe podeua răce de ciment. Așa nu s-a mai putut rîdica să ceară ajutor, dar vecinul din față, nevăzîndu-l la fereastră, a înțăles, că-i rău de el și a început să strige:

– Să vină sanitarul, moare un om! – Și peste cîteva secunde, ca la un sămnal de alarmă, toată închisoarea repeta deamu strigătul:

– Să vină sanitarul, moare un om!

Cu toată starea gre a lui Victor, era ceva în strigătele estea de ajutor pentru el, ce l-a tulburat adînc. Un sughiț de plîns stăpînit l-a strîns de gît. – Tovarăși, fraților! – Îi venea să strije, sîmțind cum îi dău lacrimi în ochi.

Cu toate schinguirile și sforțările de a înnăbuși lupta dețînuților politici, protestele lor unite au sîlit pe director să cedeze oleacă. Unii dintre ei au început să primească pachete, ce-i drept, înjumătățite de administrația închisorii. Dar și productele rămase le împărțeau între dînșii. Decum însăra, se începea «kinoul». Ca să poată da bucățica de hrană în celula apropietă, dețînuții o legau de-o sfoară, de vre-un crac de pantalon, de mînica cămeșii, ori o puneau pe o bucată de scîndură ruptă din pat, capătul căreia putea să ajungă pănla ferestruica vecinului din față. Și cînd te uitai prin fereastră cum se mișcă în văzduh măgăreața – adică sforile, scîndurile, cracii de pantaloni cu halucii (așa se numeau în limbajul celor închiși productele) legați de ei, într-adevăr că semăna cu ceva, ce poți să vezi numai în filme.

Lui Victor i s-a adus într-o zî un cojoc.

– Dela fratele tău, – i-a spus omul dela administrația închisorii.

Rămas sîngur, Victor l-a achipuit multă vreme cu un simțămînt de adîncă recunoștință și de bucurie nestăpînită. – Dela fratele, – repeta el, – cîți frați sînt pe lumea asta, frați de suferință, frați de convingeri, de năzuinți.

A îmbrăcat cojocul și s-a culcat zgribulit pe topcean. El și-a amintit de zîlele din școală, cum agita pe muncitorii dela dubălăria lui Cojocaru să dăe pentru MOPR, cum într-o vară a îmblat cu Cozlinschii și cu Nina să fotografieze vederi poștale, pe care apoi le vindeau pentru fondul MOPR-ului. Unde erau ei amu toți, bunii lui prieteni? Eh, cît ar fi vrut să ajungă iarăș în mijlocul lor, să asculte glasurile lor înflăcărate, discuțiile celea, care i-au dischis un drum nou în viață. Da Nina? El doar niciodată nu i-a spus, că o iubește, dar ea știa asta, ea răspundea sîmțămintelor lui. Nina, Nina, doar ne-om mai vede, nu-i așa? Om mai continua lupta împreună, și poate că om ajunge și la zîua cei mare a biruinții…

Într-o sară, din partea dreaptă a clădirii Victor a auzit un cîntic. El îl asculta pentru întîia dată. Cuvintele nu-i erau cunoscute, dar melodia, începută cu un glas de bariton l-a făcut deodată să tresară: asta era doar melodia vechiului cîntic revoluționar rusesc «Slușai», pe care i-l cînta uneori Nina…

Aici, la Doftana, din suferințele întemnițaților politici, s-a născut «Legenda Doftanei», pe care o cîntau amu pe motivul cînticului «Slușai».

Îndată la glasul baritonului s-au alăturat alte glasuri, din ce în ce mai multe, mai puternice, și deamu în toate celulele, între păreții răci, se auzea melodia tulburătoare a «Legendei Doftanei».

În văi, unde păcura curge în valuri,
Și curg uriași de oțel,
Ascuns de urechi și de ochi după dealuri
Se-nnalță un groaznic castel.

L-ai crede pustiu fără nici o ființă,
De n-ar răsuna ne-ncetat
Un strigăt de chinuri și de suferință
Nu bate,
Nu bate…

Aceasta-i Doftana cea mult blestemată
De tineri, femei și moșnegi.
Dar plînsul și dorul lor n-o pot străbate,
Într-însa nu-s drepturi, nici legi.

Acolo stau sute de oameni în fiare,
Țărani, muncitori și soldați, –
Și ei sînt aceia ce strigă în zare
Nu bate,
Nu bate…

Soarele nu poți să-l stingi nici în sînge,
Dreptatea nu piere nicicînd.
Un corp, sau un creer poți rupe, poți frînge,
Dar nu poți distruge un gînd.

Și nu-i departe cea zî cînd cădea-va
Cu lanțul și jugul cel greu.
Și-n locul Doftanei atunci s-a-nnălțava
Ca martor un roș mauzoleu.

Și-atuncea cu noi, ce-or cînta veteranii
Poporului eliberat
Un vis de demult, o legendă a Doftanei:
Nu bate,
Nu bate…

Victor auzea pentru întîia dată cuvintele estea. El căuta să le prindă, să soarbă din ele revolta și nădejdea ce-o aduceau în celula sa. Iar melodia se revărsa tot mai puternică, mai răscolitoare. O cîntau toți și cuvintele ei păreau că se înnalță mai sus, tot mai sus, ca un imn cîntat veții, ca o tulburătoare mărturie de nădejde în izbînda zîlei de mîne.

Lupta pentru fereastră a țînut multă vreme și mulți dețînuți politici și-au dat viața în lupta asta. Au murit din pricina bătăilor, ori a celulelor haș – numite celulele morții – luptători ca Onufrienco, Max și alții. Mulți zăceau bolnavi de tuberculoză, fără nici un ajutor. Dar nimic n-a putut să îngenuncheze pe dețînuții politici. Ei au rămas stăpîni pe fereastră și-n scurtă vreme ea a devenir tribuna de educare politică și de cimentare a unității și capacității de luptă a colectivului. Nu era eveniment internațional cît de cît însemnat ca ei să nu-l discute aici. De Întîi Mai și alte sărbători muncitorești, aici la fereastră se țîneau mitinguri, adunări în toată regula. Se alejea prezidiumul, care conducea dizbaterile. Și totdeauna, în aplauze și strigăte de ura, în prezidiumul de cinste se alegea Biuroul Politic al Comitetului Central al Partidului Comunist (al bolișevicilor) din Uniunea Sovetică, în frunte cu tovarășul Stalin. Spre numele ista, ca spre un simbol luminos al fericirii se îndreptau dragostea și nădejdea luptătorilor revoluționari.

Aici, la ferestrele estea, ca depe băncile școlii se învăța noua Constituție Stalinistă. Întîia dată în închisoarea asta a răsunat puternic, auzit de mulți, glasul lui Victor, la învățarea punct cu punct a referatului tovarășului Stalin la Congresul VIII extraordinar al Sovetelor.

La ferestrele estea se făceau și serate literare, se povesteau întîmplări din viața lui V. I. Lenin și I. V. Stalin, se spuneau poezii, povestiri din literatura sovetică.

Pentru seratele estea, doftaniștii aveau un cîntic al lor, numit: «Doftana petrece»:

De cînd cunosc Doftana
Mereu am flămînzit,
În ghiarele lui satana
Mai dulce-i de trăit.

Hei… trece… trece… trece,
Doftana az petrece,
Doftana az petrece,
Iar noi ne vesălim.

Cunosc ca din poveste
Și chinuri și nevoi,
Dar nu știu de mai este
O foame ca la noi.

Hei… trece… trece… trece,
Doftana az petrece,
Doftana az petrece,
Iar noi ne vesălim.

De patru luni de zîle
Postesc ca un profet,
Iar az de patru kile
Primit-am un colet.

Hei… trece… trece… trece,
Doftana az petrece,
Doftana az petrece,
Iar noi ne vesălim.

Îi drept, că jumătate
Din el mi s-a furat
Și ceeace mai rămas-a,
Cu frații o împart.

Hei… trece… trece… trece,
Doftana az petrece,
Doftana az petrece,
Iar noi ne vesălim.

Aleargă măgăreața
Prin țăvi și coridoare,
Din brațe-n alte brațe
Halucii trec în zbor.

Hei… trece… trece… trece,
Doftana az petrece,
Doftana az petrece,
Iar noi ne vesălim.

***

Pela mijlocul primăverii apele bălților începuse să se înfle. Grinduri întregi au fost înnecate. Păn și toloaca din fața satului lucea ca o oglindă de apa, ce începea să cuprindă și ogrăzile din partea dela vale a satului.

– Multă apă, iar n-au să aibă unde paște vitele, – își spuneau oamenii cu amărăciune.

Cei mai în nevoe erau gospodarii, care aveau oi în baltă. Cu coșarele așezate pe grinduri înnalte, ele nu puteau fi înnecate, dar nici n-aveau unde paște. Oile erau în primejdie să se prăpădească de foame, tăman amu, în vremea fătatului.

Două harabale cu nătreț au fost deamu duse la stîna lui Ocă Mică. La întoarcere argații i-au adus știrea, că vre-o cincizăci de oi au căzut de slăbicine și că alte multe abia se țîn pe picioare.

Cu toată bătrîneța și boala sa, Ocă Mică a hotărît să se ducă și el cu următoarele două care de nătreț.

– Lasă, moș Panait, că om face și fără dumneata, unde să te mai duci? Nu vezi, că abia te mai țîi pe picioare?

– Oile mor, da eu să stau aici? – a oftat bătrînul și a cerut să-i ajute să se sue în harabaua cu fîn.

Trecuse deamu vre-o trii kilometri dela sat. Balta era, cum se spune, «ochi de apă», șoseua înnaltă se vedea doar ca o cordică cenușie, șerpuitoare, în mijlocul unei mari întinderi albăstrii, lucitoare. Și dinspre partea de miază-noapte a șoselei, și dinspre partea de miază-zî, cît vedeai cu ochii era numai apă. Doar ici-colo se mai zăreau vîrfurile pufoase, gălbui ale stuhului de anul trecut, rămas netăet, gata parcă și ele să fie înghițite de apa ce creștea mereu.

Puhoiul apei venea mereu cu un vuet înnăbușit, purtînd pe creasta valurilor ba stîlpi de telegraf, zmulși din pămînt, ba căpriorii vre-unei case, nimerite-n cale.

Valurile se izbeau furioase în zîdul șoselei, năzuind să-l străpungă, să-și croiască drum mai departe, și nereușind, părea că se retrag, împroșcînd șoseua cu stropii și spuma furiei lor năvalnice.

Pe sub cele trii poduri depe șose apa nu dovedea să se scurgă toată la vale, și deaceea în multe locuri ajunsese aproape la acelaș nivel cu șoseua. Părea că-i deajuns o lovitură oleacă mai puternică a valurilor, și dunga șoselei a dispare, înghițită de ele.

Cei patru metri lățime de șose nepetruită, cu gropi, erau amu o fășie atît de îngustă într mările estea de apă, încît caii au început să se sparie. Vuetul înnăbușit al apelor băga groaza și în argați. Ei se uitau cînd la valurile, care izbeau tot mai năpraznic în șose, cînd la caii, care fornăiau și se împeptoșau spărioși la cîte un val, ce da spumegînd busna în șose.

– Săi jos, moș Panait… – a bolmojit argatul, pălind la față și a luat caii de căpăstru. Moș Panait a sărit și el jos și a pornit în urma carului al doilea.

Deodată, la o cotitură a șoselei, unde deacurmezișul drumului era deamu a bună fășie de glod, tăman după ce-a trecut carul întîi, un val puternic s-a izbit în șose și s-a rostogolit peste ea. Caii dela carul întîi au pornit spărieți înnainte, dar cei dela al doilea s-au oprit în loc, așteptînd parcă să treacă valul, să se oprească apa, dar apa nu se oprea. Dimpotrivă, a năvălit și mai tare pe făgașul răzmuet.

– Dă bici cailor, dă bici, să treacă! – a strigat Ocă Mică.

– Dă în ei! .. Hi! De!.. – a răcnit el rîdicîndu-se năuc în vîrful carului.

Caii s-au zmuncit năpraznic din loc, au dat să sară peste apă, dar roțile dinnainte ale carului s-au înfundat în vad pănla butuci și carul a rămas înpotmolit.

– Postoroncile, tae postoroncile! – s-a năpustit argatul dela carul întîi. Cela dela carul al doilea s-a răpezit să tae postoroncile, dar puhoiul apei izbind, a dărîmat caii, care se zbăteau și erau deamu duși de apă.

– Caii, scăpați caii! – a gemut Ocă Mică și a dat să apuce caii de hățuri, să-i tragă la mal. Dar un val l-a trîntit la pămînt, măturîndu-l ca pe un pai, și numai răpeziciunea argatului, care a alergat și l-a înșfăcat în ultimul moment de zăbun, l-a scăpat dela înnec.

– Caii, s-au prăpădit caii! – striga el în gura mare uitîndu-se la caii, care dispăreau deamu în valuri.

– Lasă-i dracului de cai! Nu vezi că erai să te prăpădești sîngur? – i-a răspuns argatul, țînîndu-l strîns de poala zăbunului, să nu se repadă după cai.

Cu mare greutate a ajuns Ocă Mică acasă. Răceala, durerea după oile, care mureau fără hrană, după caii înnecați, l-au doborît la pat.

Om bisăricos, Ocă Mică nu strîngea numai mucurile de lumînări din sfeșnice, din care o parte le ducea acasă să facă ceară, ca s-o vîndă la tîrg, dar îl mai muncea totdeauna o grijă: cum să ajungă să moștenească împărăția cerului – să ajungă în rai? Mai ales după moartea babei, gîndul ista îl frămînta mereu.

Deseori el îl chema pe dascăl, cu care, la un păhar de vin stau de vorbă ceasuri întregi despre ceeace se scrie în cărțile sfinte despre rai și viața de apoi. Mai ales îi plăcea lui Ocă Mică să privească un tablou, unde sub copăceii din rai, se vedea un om, iar lîngă el – oi pe o fîneață verde.

– Sînt și acolo, vrasăzîcă, oi.

– Sînt… Melușeii domnului.

– Da aista ce-i?

– Lup.

– Și nu rupe oile?

– Nu, acolo trăesc în pace.

«Asta-i bine»… – se gîndea în sine bătrînul închipuindu-se pe ceilaltă lume în rai, împreună cu oile sale, din care n-or mai fura lupii, care aici, la stînă, în fiecare an îi pricinuesc destule pagube.

Numai odată dascălul, care întrecînd măsura păharelor, a citit din scriptură, că mai degrabă a trece cămila prin urechile acului, decît a nimeri bogatul în împărăția cerurilor – ceeace l-a măhnit pe moșneag; dar, dîndu-și îndată sama de greșala făcută, dascălul a întors-o pe loc, spunînd că toate-s în voia domnului, și că să se pună numai bine cu părintele Grigore, care știe el niște rugăciuni, cu ajutorul cărora ușile raiului i-or fi numaidecît dischise.

După căderea la pat, starea sănătății bătrînului a început să se înrăutățească răpede. De boala bătrînului se interesa și Rafalet, care nădăjduia, că pentru împărțirea averii i-a aduce pe moștenitori la advocatul său și pentru asta a lua un comision bunicel; se interesa și părintele Grigore, care nădăjduia, că cel puțîn amu, în pragul morții, să capete de la moșneag «pentru sf. bisărică» vr-o cinci mii de lei, că tare bine i-ar mai fi prins bănișorii iștea pentru un locșor de vie, pe care-l ochise el mai demult.

Perduse deamu orice nădejde să cumpere locșorul ista, cînd a fost chemat să împărtășască pe bătrînul Ocă Mică, care trage să moară. A luat cu el crucea gre de argint, cartea de rugăciuni, împărtășania și a pornit fără să mai tărăgănească treaba.

La căpătîiul bolnavului erau deamu fiicele cu ochii plînși, care, văzînd că a întrat preotul, au eșit în tindă.

– Cum te sîmți, moș Panait? – l-a întrebat părintele Grigore, cînd au rămas singuri.

– Rău, părinte, tare rău…

– Toate-s în voia celui de sus. Nu se știe cînd ne-a bate ceasul, deaceea să fim pregătiți, – a început el cu glas tărăgănat, bisăricesc. – Viața de aici îi trecătoare, și trupul nostru vermii au să-l mănînce. Totu-i să fim vrednici să întrăm în împărăția cerului, în rai, unde nu-i nic suspin, nici suferință, ci numai viață fără de sfîrșit…

Și după ce a tăcut oleacă, a urmat cu acelaș ton:

– Ar trebui să te spovedești, să-ți erte domnul păcatele.

– Da, da, așa-i, așa… – abia a putut să spună Ocă Mică.

– De frupt n-ai mîncat în zî de post? – l-a întrebat părintele Grigore, începînd spovedania.

– Doamne ferește.

– La bisărică ai îmblat?

– Toată viața, părinte.

– Pe aproapele tău nu l-ai obijduit?

– Apoi de, ce să spun… să-i mulțămești pe toți nu se poate.

– Da de furat, moș Panait, n-ai furat? – i-a pus întrebarea părintele, știind de apucăturile moșneagului.

A holbat ochii moș Ocă Mică, răspunsul i s-a oprit în gît. Nu știa, cum s-o scoată la capăt. Ce să mai ascundă, nu numai mucurile de lumînare, da mai trecea uneori și cîte o căpiță de fîn la scîrtele lui, ori cîte un ciocălăuș de popușoi – nu-l răbda pe moșneag inima să treacă pe lîngă avut străin și să nu pună mîna. Dar parcă despe asta trebue să întrebe amu popa, ori poate că chiar amu și trebue, în legătură cu întrarea lui în rai? Of, doamne, ce să facă? Să spună așa, deadreptul, că a furat? Nu, nu, îi pre-pre, dar și groaza de a ascunde un păcat, de a nu nimeri în rai…

– N-am furat, – răspunde Ocă Mică cu glas abia auzit, – dar dumneata, părinte, mai bine citește, citește pentru toate.

– Am să citesc, moș Panait, am să citesc, are să-ți rămînă sufletul curat ca la un nou născut, numai că pentru sf. bisărică ar trebui să dăi ceva…

Bolnavul a gemut. Groaza de a scoate din pungă și a da bani chiar și pentru «viața veșnică», storcea din el și cele din urmă puteri.

Nimic nu-i era mai greu bătrînului, decît să scoată bani din buzunar. La tîrg, cînd se ducea să vîndă ceva, nu scotea din sîn banul nici să dăe restul.

– Ai, moșule, bani mărunți, dece nu dăi restul? Ai pus numai ce în sîn bani mărunți, am văzut cu ochii mei! – se mînia cîte un cumpărător, tot așteptînd să capete restul.

– N-am, zău n-am, – răspundea Ocă Mică, – și perdea mai răpede clientul, decît să dăe restul din banii puși deamu în sîn.

De data asta cerea preotul, – pentru rai. N-avea încotro.

– Cît? – a întrebat el cu glas tînguitor.

– Apoi, vre-o cinci mii, pentru sfînta bisărică.

– Cî-î-ît?! – a holbat la el ochii bătrînul, încercînd chiar să se rîdice, ca în fața unei primejdii. – Cinci mii?! Nu, n-am banii iștea, n-a-a-am!

«De rai n-ai să te lepezi tu, așa că n-ai ce face, pănla urmă ai să dăi» – s-a gîndit părintele Grigore și a continuat cu glas tare:

– Nu vă adunați comori pe pămînt, că furii le fură și rugina le mănîncă, da adunați-vă comori în ceruri… – căuta părintele să-l convingă pe bătrîn.

– Îmi ceri o avere întreagă, părinte!..

– Pentru lăcașul sfînt al domnului, pentru viața veșnică, că altfel focul gheenei te așteaptă…

– Scump, pre scump! – a răspuns printre gemete bătrînul. Dar superstițios, cum era, și-a adus îndată aminte de un tablou cu draci, cumpărat pe vremuri la tîrg și pe care mulți ani l-a țînut în casă, pe părete, lîngă icoane. Se arăta acolo, cum zac unii în fundul iadului, atîrnați de limbă, cum se perpelesc alții într-un cazan mare cu smoală, sub care dracii ațîță o pălălae pănla ceruri, și cum îi împung și-i sfîrtică cu furcile – și l-a apucat groaza. Dar cinci mii, cinci mii! Asta era peste puterile sale.

– Mă jefuești părinte!.. – a gemut bolnavul așa de tare, că părintelui i-a fost oarecum, să nu se audă în tindă, unde se porăiau fiicele bătrînului, deaceea a început să citească cu glas tare o rugăciune.

– Nu, nu-mi trebue. Nu-mi trebue, părinte, îi scump. Am să chem pe popa din Domnești. Are să-mi facă citanie pentru o sută de lei. Dumneata mă jefuești… Nu-mi trebue! – protesta bătrînul, întinzănd mînile sale lipsite de putere, să oprească rugăciunile. Părintele Grigore rîdica glasul tot mai sus, începuse deamu să cînte cu glas bisericesc, nădăjduind să înnăbușe gemetele bătrînului, care puteau, la urma urmei, să fie auzite și-n tindă.

– Nu dău nică, nică! – bătrînul, sforțîndu-se din răsputeri, a început chiar să-și rîdice capul depe pernă.

– Nu-mi trebue, am să chem alt preot! – continua el, pironindu-l cu ochi nebuni, de l-au trecut sudorile pe părintele Grigore. Lui i s-a părut, că în tindă s-a și auzit deamu strigătul ista, și că toți ascultă acolo, ce are să urmeze. Asta era groaznic. Încă un strigăt ca aista și ele or întra, citania a fi oprită, lui i s-a spune să plece, și a fi adus alt preot, iar a doua zî toți or afla despre aceste cinci mii. Ce rușine! Dumnezăule, și cu cine a pățit-o, dela cine, dela ticălosul ista, care toată viața a furat mucuri de lumînare la bisărică, care i-a rămas dător pentru atîtea acatiste și pomeniri, citite pe dătorie!

Părintele Grigore cînta tot mai tare, cu glas înnalt, răsunător, motive bisăricești, iar în ochi îi scăpăra o ură nestăpînită împotriva mortăciunii estea încă vii, care înnainte de a-și da sufletul, are să-l facă de rîs pe toată viața.

– Miluește doamne pe robul tă-ă-ău! – cînta părintele cît îl țînea gura, mătăhăind mereu cu crucea în fața bătrînului, de parcă ar fi nădăjduit, că vederea ei l-a smeri.

Dar în ochii împăinjeniți și tulburi ai bătrînului, mîna cu crucea întinsă i se părea mai mare și i se năzărea, că începe să vadă mîni, mîni multe, mîni întinse cu lăcomie spre banii săi… mîni, care eu toți banii, toată averea…

– Mă jef… – a dat el să strige din ultimele puteri, căutînd să sară din pat, dar nu și-a mîntuit vorba. Ochii sfinției sale nu erau mai puțin holbați de groază, pe frunte i-au apărut picături de sudoare răce, și crucea de argint din mîna sa l-a pocnit pe muribund cu atîta putere, că bătrînul a căzut amețit pe pernă. Ușa s-a dischis și, atrasă de strigăt, a dat buzna în odae una din fiice.

– Aiurează… – a bolborosit părintele Grigore, alb ca varul, ștergîndu-și cu mînica anteriului sudoarea depe frunte. Și iar a început să citească, urmărind cu groază fața bătrînului – să nu cumva să-și vină în fire. Dar bătrînul a început într-adevăr să aiureze și peste cîteva minute și-a dat sufletul.

– Dumnezău să-l erte… – a spus părintele, răsuflînd ușurat.

– S-o împărtășit? – s-a interesat una din fiice.

– Da, da, – a bolmojit sfinția sa, amintindu-și abia amu de împărtășanie, a luat răpede, cu mînile tremurătoare, cartea de rugăciuni și crucea de argint, și a eșit grăbit din casă, tot încă nedumerindu-se, cum de s-a întîmplat asta.

***

A doua zî merge deamu cu trenul Filimon Boico să-și vadă ficiorul. Rar i s-a întîmplat lui
în viață să margă cu trenul. Cei din urmă dată a fost în 1917. Atunci a pornit demobilizat spre casă. În tren mergeau numai soldați, și de peste tot se auzeau strigătele însuflețite: «Sloboda, trăiască sloboda!» Și iaca el amu mege iarăș cu trenul, să-și vadă ficiorul, să aducă deacolo vești și tot încă nu poate înțălege dece la plecare Voloc îl întreba îngrijorat: «Ai să poți să țîi minte ceeace ți-a spune Victor?» A țîne minte, cum să nu țînă minte cuvintele ficiorului său. I se pare chiar ciudat, că asta a putut să-l îngrijoreze.

Înspre amiaza celei de-a doua zîle trenul s-a oprit în gara Doftana. Boico s-a dat jos din vagon, s-a pornit spre eșire. Dar îndată ce-a amuțit zgomotul roților trenului, ce se depărta, un alt zgomot straniu l-a izbit pe Boico în urechi – un fel de vuet strașnic, ce semăna cu vuetul unei mări înfuriete, și care venea în sus depe deal, dela o clădire cu zîduri înnalte cenușii mohorîte.

Boico s-a oprit în loc. Vuetul ista, care parcă cutremura tot dealul cu clădirea cei mohorîtă, l-a înfiorat.

El a stat așa cîtăva vreme, pănce, văzîndu-l pesămne om nou prin locurile estea, s-a oprit lîngă dînsul un bătrînel, muncitor dela drumul de fer.

– Ce-i huetul ista? – l-a întrebat Boico, uitîndu-se spre deal.

– Păi acee-i Doftana. Strigă cei închiși acolo. Toată zîua se aude așa, păn hăt în valea Prahovei. Nu se pot hodini boerii după petreceri…

Cu pași înțăpeniți a pornit Boico în sus pe drumul ce ducea la închisoare. La poarta închisorii, după ce i-au cercetat documentele, i-au spus:

– Așteaptă, au să te cheme. Da în desagă ce ai?

– Apoi i-am adus cîte ceva de mîncare.

– Dă-o încoace.

– Cum să ți-o dău? Eu vreu sîngur să i-o dău ficiorului.

– Nu se poate. I-om da-o noi. Dă-o încoace.

Dela început a văzut Boico, că totul nu se petrece așa cum presupusese el. Își închipuia, că l-a întîlni pe Victor, i-a scoate dei desagă turtele, pregătite de mîna mamei lui, l-a întreba de sănătate, i-a spune cîte ceva despre cei de acasă. Poate a ave chip să-i spună cîte ceva despre Costea Voloc, despre Tamara. Aista era numele, sub care lucra Nina la Codreni. Și iată că desaga nu mai era, și-a întîlni ficiorul cu mîna goală. Și asta îl măhnea așa de mult, încît i se părea, că nici restul din ceeace își închipuise el n-are să aibă loc. Se gîndea amu ce are să-i spună, cînd l-a vede, ce are să audă dela el, cum are să arăte fața ficiorului. Ba i se părea deodată, că n-are să-i poată spune nimic, că are să stăe așa lîngă el, are să-l privească și numai mîna și-a apropie-o încet să mîngîe fața palidă a ficiorului.

După ce-a așteptat cîteva ceasuri, Boico a fost lăsat la vorbitor. Cu ochii orbiți de întuneric, el s-a apropiet de o dispărțitură zăbrelită în pătrățele și a văzut, că dicolo de dispărțitura întîia, la o distanță de vre-un metru, era a doua dispărțitură, tot așa zăbrelită în pătrățele, și numai dincolo de dispărțitura asta a doua sta Victor, iar între dispărțituri îmbla un gardian.

– Tată! – a fost cuvîntul, după care Filimon a recunoscut în tînărul cu fața pămîntie, de nerecunoscut, pe ficiorul său.

– Victoraș… Victor… mama… sănătoși trăim… Victoraș, tu… – glasul i s-a frînt, lacrimile îl strînjeau de gît.

– Țîne-te! – a strigat deodată Victor și Boico și-a încleștat cu toată puterea degetele de zăbrele.

– Au fost omorîți în bătăi Onufrienco, Nicov, Max, sîntem bătuți, înfometați, – atît a avut vreme să spună Victor răpede, fără să răsufle.

Din amîndouă părțile, ca niște fiare, s-au răpezit temnicerii să astupe gura lui Victor, să-l zmulgă pe Filimon de lîngă zăbrele. Dar el se încleștase cu atîta putere, de parcă în încleștarea asta era scăparea ficiorului său, și pe care nu vra s-o lase din mînile sale bătrîne. El aștepta să mai audă dincolo de zăbrele cuvintele ficiorului său, asupra căruia tăbărîse deamu cîțiva temniceri și, astupîndu-i gura, îl tîrîiau din vorbitor.

– Mulți bolnavi de tuberculoză!.. Nu ne lasă să primim pachete! – a mai strigat Victor, zmuncindu-se o clipă din strînsoarea gardienilor. Aestea au fost cele din urmă cuvinte, ce le-a mai auzit Boico. O lovitură năpraznică cu vîna de bou peste mînile lui încleștate de zăbrele le-a făcut să se discleșteze. S-a prăbușit la pămînt sub grindina loviturilor, apoi a dat să se rîdice-n coate…
Doi gardieni l-au apucat și l-au tîrîit afară.

Ne mai sîmțind nimic, gîndindu-se numai să țînă meinte cele auzite, cu chipul pămîntiu al ficiorului înnaintea ochilor, el s-a rîdicat de jos și a pornit încet, clătinîndu-se, la vale. Soarele era încă sus, lumina potolit și cald, dar lui Boico nici soarele nu-i mai părea soare, da un disc gălbui, fără viață, curmat cruciș și curmeziș de zăbrele.

«Tată!» – i se părea mereu a auzi întîiul cuvînt al ficiorului său. – «Tată!» – i se părea că mai strigă el și amu, acolo între zîdurile celea strașnice, de parcă ar fi cerut ajutor. Îi venea să strige de durere, să treacă prin cele mai groaznice chinuri, da să ajungă înnăuntru, să-l apuce cu mînile sale bătrîne, să-l scoată deacolo.

– Victor! Victoraș! – lacrimile l-au podidit, nu le-a mai putut stăpîni. Părăsit de ultimele puteri, s-a lăsat pe o piatră dela margina drumului și a izbucnit în plîns.

Dinspre linia drumului de fer s-a apropiet de el bătrînul, cu care vorbise, cînd s-a dat jos din tren.

Boico s-a uitat la el cu ochii împăinjeniți de lacrimi, rușinat parecă de slăbiciunea sa. Bătrînul l-a privit, a dat din cap înțălegător.

– Iaca, așa se opresc mai toți lîngă petrele estea, cînd se întorc. Aici și bucuria îi o povară gre.

– Nu greutatea mă doboară. O port de ani de zîle, m-am deprins. Da iaca, să vezi toate aestea și să nu poți veni în ajutor… Asta-i groaznic.

– Dacă ai ajuns să vezi, ai să poți și să ajuți. Îi gre povara, da trebue s-o duci. Cu cît îi duce-o mai departe, cu atît le-a fi mai ușor lor, acolo…

În depărtare s-a auzit șueratul locomotivei și bătrînul s-a dus să întîlnească trenul, ce se apropia, da Boico se uita din urmă la figura lui gheboșită, de parcă ar fi purtat pe spate cîte puțîn din poverile tuturor celor, care s-au oprit lîngă petrele estea, s-a gîndit la vorbele lui, la însărcinarea, pe care i-a dat-o Voloc atunci, cînd s-a pornit încoace, s-a rîdicat și cu pași împleticiți a pornit încet spre gară.

ALEXANDRU LIPCAN – prozator, traducător. S-a născut în anul 1908 în orașul Cahul, Basarabia, într-o familie de țărani. În anul 1934 A. Lipcan a terminat facultatea de drept a Universității din București.
După demobilizarea din Armata Sovietică, în rîndurile căreia a luptat pe fronturile Marelui război pentru apărarea Patriei, A. Lipcan traduce un șir de cărți din literatura clasică rusă. Între anii 1946-1953 i se editează traducerile «Ana Carenina» de L. Tolstoi, «Mama» și «Întreprinderea Artamonov» de M. Gorki, «Pămînt desțelenit» de M. Șolohov și altele.
În anul 1948 a apărut în Editua de Stat a Moldovei prima parte a romanului lui A. Lipcan «Deșteptarea». Scrie dilogia «Drumul cu plopi» (1956), romanul «Lumini la răspântii» (1976), povestirea «Brumele cad dimineaţa» (1961), culegerea de proze «Când se coace poama»(1958), «Iulie – luna lui cuptor» (1967) ş.a.
Alexandru Lipcan s-a stins din viață pe 10 iunie 1977 la Chișinău.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s