VICTIMELE CA MARTORI: JURNALE ALE INTELECTUALILOR EVREI DIN TIMPUL PERIOADEI ANTONESCIENE

mihail-sebastian

Eseul de faţă se ocupă de jurnalele scrise de trei binecunoscuţi intelectuali evrei, în Bucureşti, în timpul regimului antonescian, şi anume, cele ale lui Mihail Sebastian, B. Brănişteanu şi Emil Dorian. Jurnalul lui Dorian a apărut în versiune engleză, editat de fiica sa, Marguerite Dorian [1], Jurnalul lui Brănişteanu se află în Arhivele Yad Vashem, iar Jurnalul lui Sebastian – aflat în păstrarea familiei sale – a fost publicat în 1996 [2].

Istoria unei perioade atât de dramatice din viaţa evreilor români nu poate fi scrisă numai pe baza acestui fel de mărturie. Astăzi cunoaştem nu numai desfăşurarea dramei, ci ştim mai multe şi despre factorii politici, naţionali şi internaţionali care au avut un impact asupra vieţii şi morţii evreilor. Avem o imagine mai exactă, chiar dacă incompletă, a proporţiilor masacrelor, deportărilor şi jafului, organizat sau spontan, asupra proprietăţilor evreieşti. Jurnalele din perioada respectivă reprezintă însă o mărturie de neînlocuit a dimensiunii umane, care nu poate fi substituită prin nici un document sau analiză istorică [3].

Jurnalele oglindesc experienţele personale ale discriminării şi excluderii treptate, ca şi trăirile şi simţămintele lor, reflecţiile asupra condiţiei lor de evrei. Cei trei intelectuali evrei erau diferiţi ca personalitate, aveau vârste diferite şi percepeau în mod diferit evenimentele pe care le trăiau sau cărora le erau martori. Dar aveau o trăsătură esenţială comună: făceau toţi trei parte din categoria intelectualilor evrei din România integraţi în viaţa culturală românească – de la pseudonimele literare cu rezonanţă românească până la întreaga lor dezvoltare şi carieră intelectuală. Refuzau să fie etichetaţi drept „asimilaţi”, asumându-şi (într-o măsură diferită) o identitate evreiască sesizabilă în scrierile lor, cu mult înainte de schimbările radicale intervenite în situaţia evreilor la sfârşitul anilor ’30, în vremea primelor legi antisemite ale guvernului Goga-Cuza.

B. Brănişteanu şi-a început Jurnalul abia în primăvara anului 1943, când s-a însănătoşit după un atac de apoplexie. Avea 69 de ani şi o lungă şi strălucită carieră de ziarist la Adevărul şi la alte cotidiane de marcă. Timp de patru decenii se impusese drept un comentator politic de reputaţie internaţională şi un expert solicitat de liderii politici români. Tematica evreiască nu era predominantă printre subiectele care-l interesau, dar a scris nu o dată despre lupta pentru emanciparea evreilor sau despre antisemitism.

Doctorul Emil Dorian şi-a început Jurnalul în 1937, la vârsta de 45 de ani. A scris poezie şi romane şi a fost implicat în viaţa culturală evreiască, cu un interes constant şi pentru problema discriminărilor antievreieşti.

Mihail Sebastian, cel mai tânăr dintre cei trei, avea doar 38 de ani în 1940, dar a fost cel mai celebru şi mai controversat scriitor evreu al perioadei de după primul război mondial. Apropiat de filosoful Nae Ionescu şi de tinerii scriitori şi filosofi din jurul acestuia, Sebastian a urmărit cu adâncă mâhnire, după 1933, cum mentorul său, ca şi unii dintre prietenii săi apropiaţi, au aderat la extrema dreaptă şi la Garda de Fier [4].

Romanul lui Sebastian ”De două mii de ani”, care tratează dilemele intelectualului evreu din România – sfâşiat între dorinţa de a se afirma în mediul românesc şi ameninţarea antisemitismului – a fost publicat în 1934, însoţit de şocanta prefaţă a lui Nae Ionescu, care justifica antisemitismul în termeni teologici. Romanul a fost ţinta unui val de violente atacuri antisemite, stârnind reacţii nu mai puţin violente din partea unor ziarişti evrei – aceştia referindu-se nu atât la roman, cât la acceptarea de către autor a prefeţei lui Ionescu [5].

Studiul de faţă se concentrează asupra perioadei dintre 1940 şi 1944, în intenţia de a adăuga la imaginea complexă, obţinută din analiza istorică a perioadei antonesciene, punctul de vedere şi simţămintele martorului la evenimente, devenit apoi victimă a lor. Jurnalele sunt edificatoare pentru depistarea exprimării stărilor de spirit, a comportamentului psihologic şi a reflecţiilor autorului, direct implicat în desfăşurarea evenimentelor. Notaţiile zilnice consemnează comentariul autorilor cu privire la evenimente şi modul în care încercau să-şi imagineze viitorul şi să răspundă la obsesivele întrebări: Când şi cum avea să se sfârşească războiul? Ce se va întâmpla cu noi? Care este scopul urmărit de autorităţi? Ce pot face evreii? Cum pot supravieţui?

Jurnalele lui Sebastian şi Dorian cuprind multe referiri la proiectele lor literare şi la viaţa literară românească, note intime privind experienţele sentimentale (în cazul lui Sebastian), sau chestiuni de familie. Începând cu perioada legiferărilor antisemite ale guvernului Goga-Cuza din decembrie 1937, aceste jurnale devin din ce în ce mai mult mărturii ale situaţiei evreilor, o cronică a excluderii şi stigmatizării lor.

Odată cu dictatura antonesciană – mai ales în zilele rebeliunii şi pogromului din ianuarie 1941 – cei trei devin conştienţi că evreii români intră într-o perioadă critică. Atunci când au reuşit să-şi biruie momentele de slăbiciune şi epuizare, şi-au dat seama că deveniseră actori într-o dramă cu semnificaţie istorică, cu un final imprevizibil şi probabil funest.

De atunci încolo, au devenit din ce în ce mai conştienţi de partea lor din destinul evreilor, un nou capitol al martiriului evreimii. În mod instinctiv, alegeau de preferinţă ca material de lectură cărţi despre istoria evreilor – Graetz, Dubnov, ca şi lucrări despre expulzarea evreilor din Spania. Dorian citea aproape în exclusivitate literatură idiş şi a alcătuit o bogată antologie de traduceri din poeţi de limbă idiş. Constrânşi de noua legislaţie, aceşti intelectuali evrei trebuiau să se limiteze la activităţi desfăşurate în exclusivitate în comunitatea evreiască. Sebastian ajuta la strângerea sumelor impuse de guvern, ca şi a efectelor solicitate pentru armata română. Dorian şi Sebastian erau amândoi profesori la liceul şi colegiul evreiesc; în plus, scriau şi traduceau texte pentru Teatrul evreiesc Baraşcum. Însemnările lor zilnice reflectă cu fidelitate starea de spirit a intelectualilor evrei în atmosfera opresivă a acestui „ghetou spiritual”. Erau chinuiţi de teamă, de hărţuielile zilnice şi de conflicte interioare, dar orientaţi către o rezistenţă tacită sau indirect exprimată, prin puţinele mijloace ce le aveau încă la dispoziţie.

Situaţia lor se asemăna întrucâtva cu cea a evreilor din Paris sau din alte oraşe europene până aproape de sfârşitul războiului: o stare de extremă incertitudine ce o resimţeau ca sufocantă şi umilitoare, dar care era suportabilă şi chiar „bună” în comparaţie cu cea a evreilor din ghetourile din Est sau a celor deportaţi în Transnistria, despre care circulau zvonuri îngrozitoare, ce aveau curând să se confirme drept adevărate [6].

Nesiguranţa şi privaţiunile erau mereu mai mari, amplificate de deportarea a sute de evrei din Bucureşti. Analizând astăzi aceste texte şi ca documente istorice din perioada antonesciană, trebuie să ţinem seama şi de autocenzura pe care şi-o impuneau cei trei autori, cu gândul la o eventuală percheziţie a domiciliului. După ce a auzit relatări despre pogromul de la Iaşi, Sebastian nota laconic:

„Moartea e posibilă în fiecare zi, în fiecare ceas. Ceea ce s-a petrecut la Iaşi (şi încă nu mă pot decide să scriu aici tot ce am aflat între timp) se poate repeta oricând aici”. (17 iulie 1941)

Tăcerea autoimpusă asupra evenimentelor importante sau a gândurilor intime s-a adâncit în timpul războiului. Dorian nota la 16 februarie 1942:

„E foarte curios cum asprimea constrângerilor apasă în toate ungherele vieţii interioare. Ai impresia surdă că orice gând personal ar putea fi socotit, la un moment dat, ca o primejdie care, în felul acesta, ar putea să prilejuiască inutile catastrofe. Conştiinţa ta individuală proiectează o umbră în mica şi neînsemnata ta existenţă, din unghiul căreia eşti, în definitiv, liber să vezi viaţa şi oamenii aşa cum îţi place. N-o faci! Frămânţi noroiul zilei cu paşi de revoltă, invoci cerul ei plumburiu şi tenace şi nu comentezi nimic. Cei mai mulţi oameni, de pretutindeni, tac. Este o acumulare de tăceri care, la un moment dat, ar putea dinamita munţii Himalaia. În orice comentar este o oboseală iniţială, uneori o cădere într-o anestezie sufletească, ce pare incurabilă.”

B._Brănișteanu
B. Brănișteanu

Acestor temeri, împărtăşite şi de Brănişteanu, trebuie să le adăugăm momentele de neîncredere în utilitatea jurnalului ca atare, frustrarea la gândul că un simplu jurnal – cu scurte notaţii eterogene, scrise uneori în grabă sau într-o stare de oboseală extremă şi reflectând trăirile unei singure persoane – nu poate reda decât o imagine palidă a realităţii şi a dimensiunii suferinţei. Într-un moment de descurajare, Sebastian scria:

„Jurnalul ăsta nu-mi serveşte la mare lucru. Îl recitesc uneori şi mă dezolează lipsa lui de sunet adânc. Lucruri consemnate fără emoţie, cenuşiu, inexpresiv. Nu se vede nicăieri că-l scrie un om care merge, zi de zi, ceas de ceas, cu gândul morţii lângă el, în el. Mi-e frică de mine însumi. Fug de mine. Mă evit. Prefer să întorc capul, să schimb vorba. Niciodată n-am fost mai bătrân, mai tern, mai fără elan, mai fără tinereţe. Coarde sparte, gesturi inutile, cuvinte şterse.” (25 septembrie 1941)

Mărturisirea suferinţei individuale pare irelevantă sau chiar indecentă, în comparaţie cu groaznicele tragedii petrecute în alte locuri. Dorian este deseori chinuit de această dilemă.

Primele menţiuni din jurnale, referitoare la situaţia evreilor sub guvernarea antonesciană, oglindesc simţământul de şoc creat de legile şi decretele care îi priveau direct pe intelectualii evrei – excluderea lor din asociaţiile profesionale şi interdicţia de a publica în limba română. Acestea au fost urmate de un nou val de decrete, prin care s-au confiscat proprietăţile evreieşti – un jaf sistematic prezentat eufemistic drept „românizare”. Sebastian nota:

„18 martie (1941). Textul Legii chiriilor apărut azi-dimineaţă în ziare, deprimant. Nu ştiu de ce măsurile antisemite „legale” mi se par mai întristătoare, mai umilitoare decât bătăile, decât spargerea geamurilor. Poate că, în fond, ca avertisment, legea asta va prinde bine. Ne aminteşte din nou toate ameninţările care sunt mereu prezente. Evreii uită aşa de repede, cu atâta inconştienţă, cu atâta copilărie, încât trebuie să le aducă cineva aminte din când în când care este destinul lor. Toată ziua am fost trist. Mi-e inima grea – şi nu pentru faptul în sine că va trebui să plătesc o chirie peste puterile mele, că va trebui poate să renunţ la garsonieră, că va trebui să umblăm cine ştie cât până a găsi o casă în care să ne mutăm, ci pentru toată această stupidă, inutilă cruzime, al cărei singur scop este de a face rău şi de a batjocori, pentru plăcerea de a face rău, pentru plăcerea de a batjocori…”

Câteva zile mai târziu e anunţată o nouă lege în legătură cu proprietăţile evreieşti. Sebastian depistează o finalitate îngrijorătoare în această ameninţătoare accelerare a măsurilor anti evreieşti:

„La 11 1/2 noaptea – adineauri – Radio Bucureşti a anunţat că proprietăţile imobiliare evreieşti sunt expropriate. Casele luate de la evrei vor fi date profesorilor, ofiţerilor, magistraţilor etc. Ce mă îngrijorează nu e în măsura în sine (căci nimic nu are importanţă şi singurul punct de vedere esenţial este: războiul), ci faptul că guvernul, luând o măsură antisemită atât de gravă, sare peste o întreagă scară progresivă de lovituri antisemite, pe care le-ar fi putut da într-o serie de diversiuni gradate. Ce mai poate urma după o asemenea expropriere? Poate organizarea unui ghetto. Dar pe urmă? Pe urmă nu mai rămâne decât pogromul.” (27 martie 1941)

Mai dureros decât pierderile materiale este simţământul că antisemitismul a devenit politică de stat – umilirea şi jefuirea evreilor a devenit cea mai importantă preocupare a autorităţilor.

„Altădată – chiar sub legionari – antisemitismul era bestial, dar în afară de lege. Era oarecum scuza lui. Şi oricând – măcar de formă – puteai să apelezi la autoritatea de stat. Un minim de dreptate era păstrat în măsurile oficiale. Acum şi sentimentul ăsta – oricât de precar – al unei justiţii oficiale e pierdut. Toate ziarele de azi-dimineaţă publică în prima pagină, cu titluri enorme, vestea exproprierii evreilor. Restul ştirilor (războiul, cuceririle din Africa, lovitura de la Belgrad…) sunt undeva pe la coadă. Ce e important în România, astăzi, vineri 28 martie 1941, este că evreilor li se iau casele. Restul n-are nici o însemnătate!”. (Sebastian)

Odată cu intrarea României în război, măsurile represive alternau cu ameninţările şi cu o campanie coordonată de antisemitism violent, totul contribuind la crearea unei atmosfere de paralizantă panică şi teroare:

„Ieri în tramvai, vatmanul mă vede cu un ziar în mână. – Au intrat la Moscova? – încă nu. Dar intră cu siguranţă, azi-mâine. – Păi să intre. Ca să-i jupuim pe jidani. Convorbire auzită azi pe stradă, între un domn şi o cucoană «bine». – …Ei, ce crezi că s-a constatat? Era o jidoavcă de 14 ani. Ea, cu mâinile ei, arunca bombele…” (Sebastian, 1 iulie 1941)

Multe dintre însemnările din jurnal consemnează larga circulaţie a zvonurilor antisemite, redând scene şi dialoguri care ne permit să ne formăm o impresie asupra gradului de antisemitism al populaţiei, uneori benign, dar alteori conţinând un potenţial de izbucniri necontrolate. Sebastian notează:

„Mă îngrijorează tensiunea antisemită care se întreţine şi se alimentează prin presă, radio, afişe… De ce? De ce? Ştiu foarte bine «de ce» dar nu mă pot dezobişnui de întrebarea asta stupidă.” (28 iunie 1941)

În august 1941, după o călătorie cu trenul în provincie, Dorian scria:

„Am văzut şi am vorbit cu multă lume, ţărani, târgoveţi, militari de prin gări, tot soiul de oameni prin trenuri. M-a înspăimântat sentimentul de ură împotriva evreilor, care sunt văzuţi ca trădători, paraşutişti (?), comunişti, vipere şi altele, fără nici un control, cu o uşurinţă care seamănă cu contagiunea unei boli molipsitoare. Nici nu ştii când s-a întins epidemia: şi deodată boala e în sânge. Orice afirmaţie despre evrei, fie făcută în gazete, fie venită din gura cuiva, este crezută aidoma, indiferent de ce cuprinde.”

Emil_Dorian
Emil Dorian

Guvernul continua să emită pretenţii exorbitante şi ultimative faţă de comunitatea evreilor, solicitând bani, îmbrăcăminte şi alte bunuri, ceea ce avea un efect zdrobitor asupra oamenilor:

„5 septemvrie 1941 […] Lamentabil spectacol în curtea Sinagogii Mari, unde se strâng paturi, saltele, rufe de pat, perne. Oameni necăjiţi vin mereu cu lucrurile în spinare, resemnaţi, trişti, fără revoltă, aproape fără mirare. Nu se mai miră nimeni de nimic. Autorităţile sunt nemulţumite: se lucrează fără spor, fără entuziasm. Se aduc lucruri vechi. Am fost avertizaţi că, dacă până mâine nu ne executăm, rechiziţiile se vor face direct de armată. În plus, azi-dimineaţă a venit o nouă cerere, tot ultimativă: 5000 de costume, pălării şi bocanci. În fine, tot azi-dimineaţă, s-a comunicat Comunităţii că începând de miercuri va trebui să purtăm, cusute pe haine, în stânga sus, petece de stofă cu «steaua în şase colţuri». M-am întors acasă otrăvit. Trebuie mai multă răbdare decât am eu, o mai încăpăţânată voinţă de a suporta orice. Mie îmi vine să las totul şi să spun: trageţi, omorâţi-ne, terminaţi. Dar desigur nu cu asemenea disperări şi în orice caz nu prin asemenea renunţări s-au menţinut evreii de-a lungul timpurilor.” (Sebastian)

În toamna lui 1941 s-a atins apogeul, atunci când parvin ştiri despre masacrele şi deportările din Basarabia şi Bucovina, relevând dimensiunile fără precedent ale crimelor, ca şi pericolul ce-i ameninţa pe evreii din Vechiul Regat:

„Ieri s-a aflat că toţii evrei originari din Basarabia şi Bucovina trebuie să părăsească Bucureştii şi să plece spre Ucraina şi Transnistria. Azi-dimineaţă s-a precizat că e vorba doar de cei veniţi după ianuarie 1940. De ce? Nu ştie nimeni şi aproape că nici nu mai întreabă nimeni. E o demenţă antisemită, pe care nimic nu o poate opri. Nu e nicăieri nici o frână, nici o raţiune. Dacă ar exista un program antisemit – încă ar fi bine. Ai şti până la ce limite se poate merge. Dar nu e decât o pură bestialitate fară control, fară ruşine, fară conştiinţă, fară scop, fără ţintă. Orice, orice, absolut orice e posibil. Văd pe feţele evreieşti paloarea spaimei. Îngheaţă surâsul lor de optimism atavic, se stinge vechea lor ironie consolatoare. Într-o zi, într-o depărtată zi, coşmarul va trece – dar noi, tu, el, eu, noi ăştia care ne privim în ochi unii pe alţii, noi vom fi căzut de mult.” (Sebastian, 20 octombrie 1941 )

În acele zile, răspunsul lui Antonescu la scrisoarea lui Wilhelm Filderman (care ceruse încetarea persecuţiilor şi deportărilor evreilor în Transnistria) a avut un efect năucitor:

„Toate ziarele de astăzi comentează scrisoarea Mareşalului şi discută cu violenţă «problema evreiască», cerând soluţii radicale. Nu e greu să vezi că e un consemn. La Berlin, presa germană dă mare publicitate documentului. E evident că se pregătesc propagandistic noi lovituri antisemite. Nu putem face nici un gest de apărare. Aşteptăm.” (Sebastian, 28 octombrie 1941)

Autorii jurnalelor sunt cititori pasionaţi ai presei româneşti, foarte sensibili la retorica antisemită oficială şi la comentariile din ziare. Jurnalele reproduc frecvent titluri şi fragmente din articolele antisemite, descriu caricaturile şi publicitatea violent antisemită sau redau expresiile stereotipe folosite în publicaţiile Gărzii de Fier ori în materialele antisemite oficiale.

Măsurile antievreieşti au continuat să evolueze în spirală ascendentă către finalul lui 1941, iar Sebastian căuta să pătrundă logica nebunească a acestei politici:

„12 noiemvrie (1941). O ordonanţă a primăriei interzice evreilor să târguiască în piaţă, în afară de anumite ore (10-12) şi prevede pedepse pentru oltenii care le-ar vinde totuşi, călcând această interdicţie. Te întrebi în fiecare zi ce se va mai născoci împotriva noastră. Trebuie multă imaginaţie ca să se găsească ceva nou. De altfel, de când cu exproprierea imobilelor, de când cu deportările şi asasinatele – tot restul devine grotesc, pueril, stupid. Nici măcar nu mai e deprimant. E uneori în antisemitism ceva diabolic – dar acum, când nu înotăm în sânge, ne bălăcim în simple găinării”.

Multe însemnări de jurnal se referă la munca obligatorie. Absurditatea şi inutilitatea acestei „munci”, ca şi seria de umilinţe asociate ei, erau mai greu de suportat decât efortul fizic în sine, făcut în condiţii de malnutriţie. Zvonuri terifiante circulau laolaltă cu ştirile confirmate, adevărul îngrozind mai puţin decât zvonurile. Ordinele de mobilizare pentru munca obligatorie fuseseră iniţial extrem de drastice, dar au fost curând anulate, pentru a fi reintroduse selectiv, totul demonstrând haos administrativ sau ezitarea autorităţilor. Impresiile zilnice reflectă confuzia şi indecizia autorităţilor, ceea ce avea darul să mărească panica evreilor. Sebastian comenta:

„Azi-dimineaţă, în zori, sergenţi şi comisari au umblat din casă în casă, în diverse cartiere – şi au sculat lumea din somn, pentru a aduce la cunoştinţă că nu numai evreii de la 20 la 36 de ani, ci şi cei de la 36 la 50 trebuie să se prezinte la Prefectură. Totul recapătă aerul alarmant din prima clipă. Suntem din nou puşi în faţa unei adevărate ridicări în masă a evreilor. Internare în lagăr? Exterminare? Oraşul, pe la ora 10, când am ieşit eu, avea un aer ciudat: un fel de animaţie nervoasă stranie. Priviri care se întreabă fară cuvinte, cu disperarea mută care a devenit un fel de salut evreiesc. M-am dus repede după târguieli, ca să ne pregătim rucksack-urile pentru după-masă, când decisesem să ne prezentăm. Prăvăliile sunt luate cu asalt de evrei care cumpără tot felul de lucruri pentru plecare. După două ore nu se mai găseşte în tot oraşul un rucksack de vânzare. Magazinele de conserve îţi oferă resturi. (Imposibil de găsit o cutie cu sardele.) Lucrurile cele mai simple se scumpesc instantaneu. Mă duc în Calea Văcăreşti să cumpăr pentru Benu şi mine două pălării de doc, şi bag de seamă că peste etichetele cu preţul de ieri – 160 lei – s-a scris azi cu cerneală nu încă bine uscată preţul nou: 250.

Din Văcăreşti, grupuri mici, mizerabile, de evrei famelici, livizi, zdrenţuiţi, purtând lamentabile legături şi boccele, se îndreaptă spre centru. Se pare că pe platoul Prefecturii sunt adunaţi câteva mii. Pe Calea Victoriei, femei amărâte, cu priviri de nelinişte, de implorare stupidă, dau târcoale locului, neîndrăznind să se apropie prea mult şi aşteptând probabil veşti de la bărbaţii care au intrat. Cunosc privirea asta, cunosc aşteptarea asta. Le-am văzut de atâtea ori, în ultimii doi ani, în jurul cazărmilor.

Toată ziua s-a petrecut chinuitoare, extenuantă în aceeaşi atmosferă, dominată mai ales de impresia că ni se pregăteşte ceva groaznic. Masacrul de la Iaşi, o obsesie de care nu scăpăm. Totuşi, pe seară, lucrurile par a se calma puţin. Vin veşti că s-a renunţat la chemarea celor de 36-50 de ani. Se spune de asemeni că mâine sau poimâine se va publica un comunicat care va lămuri situaţia şi va pune oarecare ordine în modul de recrutare. Între timp nimeni nu ştie ce să facă. Să se prezinte? Să nu se prezinte? Să mai aştepte? Fiecare are o speranţă, o «protecţie», un răspuns de aşteptat. Grupuri numeroase au fost totuşi înrolate, încolonate şi trimise…

Zăpăceala e extremă. Cred că nici autorităţile nu ştiu exact care e situaţia noastră, ce sens are toată această învălmăşeală, cine a ordonat-o, de ce, pentru cine… Nu e exclus, între altele, să fie o presiune exercitată asupra populaţiei evreieşti (şi în acelaşi timp un gaj) pentru cele 10 miliarde care i se cer.” (Sebastian, 4 august 1941)

„Marţi, 5 august (1941). Nimic nou. Nu ne-am prezentat nici azi şi încă nu ştiu dacă ne vom prezenta mâine. Zăpăceala, confuzia, nesiguranţa continuă. Din nou azi-dimineaţă au fost chemaţi şi opriţi oameni între 36 şi 50 de ani. Se pare că există un conflict între Cercul de recrutare şi Prefectură asupra competenţei. Poate aşa se explică faptul că deocamdată nu s-au luat măsuri de constrângere.

Marţi, 12 august (1941). Şi totuşi nici de astă dată nu vom pleca deocamdată. «Deocamdată» … Toate sunt «deocamdată». În ultimul moment s-a revenit asupra convocării de ieri. Un comunicat apărut azi anunţă că «chemarea la muncă a evreilor se suspendă pe zece zile» şi că noi ordine se vor da după 21 august. Nu ştiu exact care este explicaţia tuturor acestor tergiversări. Poate că nu e decât simpla, vechea, cunoscuta dezordine administrativă. Poate, de asemeni, că încă nu sunt fixaţi ce să facă cu noi. Poate, în sfârşit, că s-au decis să ne mai lase câteva zile, până se vor face subscrierile la împrumut – păstrând în acelaşi timp perspectiva muncii obligatorii ca o ameninţare continuă şi o presiune. Oricum, din nou câteva zile, sau poate numai ore, de relativă linişte. Autant de gagne.”

Pe fundalul acestei atmosfere şi al ştirilor despre deportări şi masacre, cei trei autori reflectează deseori asupra antisemitismului românesc, căutând să înţeleagă evenimentele în perspectiva trecutului. Persecuţiile puteau fi privite ca aparţinând unei tradiţii – un antisemitism cu care te obişnuieşti şi cu care te-ai putea împăca. Dar, în cele din urmă, violenţa pogromurilor din Bucureşti şi Iaşi, iar, apoi, ştirile înspăimântătoare despre deportări au şocat comunitatea evreiască, atestând începutul unei etape cu totul noi şi fară precedent în experienţa istorică a României. La toate acestea trebuie să adăugăm prezenţa ameninţătoare a armatei germane şi a diplomaţilor nazişti care încercau să influenţeze direct „soluţionarea” problemei evreieşti după modelul nazist.

Ce ştiau, în acea perioadă, cei trei intelectuali despre evenimentele din Basarabia şi Bucovina şi despre evreii ce fuseseră deportaţi în Transnistria? Jurnalele confirmă circulaţia rapidă a ştirilor, provenind uneori din surse directe, cum ar fi politicieni, ofiţeri aflaţi în permisie sau diplomaţi străini. În primele luni de război, Sebastian a consemnat de mai multe ori ceea ce aflase:

„18 iulie (1941). Alice Th. îmi spune că un ofiţer prieten, întors de pe front, i-a povestit că armata are ordin să împuşte pe toţi evreii găsiţi în Bucovina şi Basarabia. Ricci Hillard, care era de faţă, confirmă. În Ordinea de alaltăseară o fotografie, pe care regret că nu am decupat-o. Un lung şir de femei mizerabile, în zdrenţe, cu copii mici, la fel de zdrenţuiţi. Nici o figură de bărbat. Legenda fotografiei spunea că sunt iudeo-comunişti adunaţi de armată spre a-şi lua răsplata pentru fărădelegile făptuite.

21 august (1941). Dejun la Alice cu Vicky Hillard, locotenent de cavalerie, întors ieri de pe front, din Ucraina. Judecata lui generală asupra războiului nu e prea interesantă (de altfel nu diferă prea mult de tot ce poţi auzi la Bucureşti), dar simpla relatare a faptelor mici e precisă. Multe lucruri despre masacrul evreilor dincoace şi dincolo de Nistru. Zeci, sute, mii de evrei împuşcaţi. El, simplu locotenent, ar fi putut ucide sau ordona să se ucidă oricâţi evrei. Şofeurul, care l-a adus până la Iaşi, a împuşcat patru.

22 august (1941). Ce ciudată mi se pare – acum când mă gândesc mai bine – liniştea cu care Hillard povestea ieri asasinatele şi măcelul evreilor din Basarabia. (Între altele, un căpitan din regimentul lui a împuşcat o tânără evreică fiindcă nu voise să se culce cu el…) Abia acum îmi aduc aminte că şi Hillard este evreu după tată – şi mă gândesc că a fost totuşi de faţă la toate ororile, fără să înnebunească, ba chiar fără să se înfioare.

20 octomvrie (1941). Ştiri deprimante la Uniunea Comunităţilor, unde fusesem azi-dimineaţă ca să duc o scrisoare pentru Benu (fratele lui Sebastian – n.a.). Drumurile Basarabiei şi Bucovinei sunt pline de cadavrele evreilor goniţi de la casele lor spre Ucraina. Bătrâni, copii, bolnavi, femei – toţi fără alegere, fără excepţie sunt aruncaţi pe drumuri şi goniţi spre Moghilev. Ce vor face acolo? Cu ce se vor hrăni? Unde se vor adăposti? Moartea prin împuşcare e o mult mai blândă soartă. […] Din iunie până azi cifra evreilor asasinaţi depăşeşte (spune Gaston Antony) 100.000. Câţi mai rămânem? Cât timp trebuie pentru asasinarea noastră? Mi-e inima grea de apăsare şi tristeţe, încotro să-mi îndrept privirea? Ce să aştept?

28 octomvrie (1941). Vicky (a doua secretară a lui Roman) îmi povesteşte că un prieten al ei, ofiţer, reîntors din Transnistria, e îngrozit de ce a văzut acolo. – Aveau ordin să împuşte pe toţi evreii, dar lui aşa i-a fost de milă, aşa de mult l-a îngrozit măcelul, încât, având să execute o sută de evrei, a ordonat soldaţilor să-i împuşte imediat, fără să-i chinuiască. Textual.

29 octomvrie (1941). Detalii despre izgonirea evreilor de la Gura Humorului. (Ni le-a povestit Fanny, care are veşti de la părinţii şi sora ei, ajunşi vii la Moghilev.) Vineri, 10 octomvrie, oamenii se culcaseră liniştiţi. Nimic neobişnuit nu se întâmplase nici în ziua aceea, nici în zilele precedente. După miezul nopţii au fost treziţi din somn de tobele care băteau pe uliţe. Oamenii au ieşit afară neştiind ce se petrece. Li s-a ordonat evreilor ca cel mult până la ora 3 dimineaţa să fie la gară. în două ore au trebuit să-şi facă boccelele, să închidă casele şi să plece. La gară au predat cheile caselor şi buletinele de populaţie. Li s-a dat în schimb câte un număr de ordine pentru fiecare ins. Pe urmă au fost suiţi în tren. O parte din drum au facut-o cu calea ferată. Restul pe jos. Au trecut Nistrul în bărci. Au vândut mereu din hainele de pe ei, ca să aibe ce mânca. O pâine se găsea greu cu 800 de lei. Acum sunt la Moghilev: câţi au încăput, sunt în case. Câţi nu, în câmp. Aşteaptă acolo să fie din nou porniţi la drum, nu se ştie încă spre ce destinaţie. – Să încercăm să nu ne gândim la evreii din Ucraina, spunea azi Lena Constante. Nu putem face nimic pentru ei… Să încercăm să uităm. Să încercăm să trăim. Poate că are dreptate. Dar e un coşmar din care nu mă pot desprinde. Şi e de altfel un coşmar care e al nostru, chiar dacă pentru moment nu ne târăşte şi pe noi la fund şi ne mai lasă să ne zbatem la suprafaţă, înainte de a ne scufunda definitiv.”

Uneori nevoia de a împărtăşi veştile îngrozitoare este mai puternică decât teama de a le aşterne pe hârtie. În jurnalul lui Dorian sunt consemnate episoade memorabile dintr-o perioadă de mai târziu – vara şi toamna anului 1942:

„Din Cernăuţi, din întreaga Bucovină, din Dorohoi, evreii au fost din nou deportaţi. Ecourile care vin din Transnistria sunt îngrozitoare. Un cimitir din care străbate câte un glas în agonie prin intermediul unei scrisori şi căruia nimeni nu-i poate răspunde. Foamea, frigul, boala au secerat pe cei mai mulţi. Nu se pot trimite ajutoare, iar cele trimise totuşi, nu ajung. Oamenii s-au obişnuit într-atât cu cruzimile, încât nici nu reacţionează când le vorbeşti. Unii îţi povestesc despre Polonia, când vorbeşti de Transnistria, care pare idilică; iar când relatezi despre Polonia, îţi vorbesc de Cehia şi aşa mai departe. (7 iunie 1942) Profesorul universitar I. a povestit unui prieten despre un proces care ar fi avut loc la Iaşi, unde fuseseră judecaţi militari şi condamnaţi pentru… călcare de consemn! Ce s-a întâmplat? Li se dăduseră nişte evrei, care trebuiau să fie transportaţi undeva. Pe drum însă, soldaţii i-au vândut ţăranilor. Lucrul s-a întâmplat în Basarabia. I-au vândut pentru 500, 700 sau 1.000 de lei bucata, după cum preţuia şi plătea amatorul. Ţăranii i-au luat, i-au despuiat de haine (obiectivul real al târgului) şi apoi le-au dat drumul, goi, pe şosea. Care va să zică, în loc să execute ordinul şi să-i conducă acolo unde li se ordonase, soldaţii au vândut pe jidani. Au călcat deci consemnul. Şi pentru asta au fost judecaţi.” (9 noiembrie 1942)

Nesiguranţa şi panica au devenit mai acute după deportarea unor grupuri mari de evrei din Bucureşti, unii proveniţi din Basarabia şi Bucovina, alţii acuzaţi de a se fi sustras muncii obligatorii sau de a fi avut activităţi subversive.

În septembrie 1942, deportările continuau, generând „scene de groază şi disperare”, cum scria Sebastian pe 8 septembrie. Peste două zile, el continuă să descrie aceste scene, chinuit de imaginea evreilor deportaţi, pentru a le relua iarăşi la începutul lui octombrie:

„Din nou Strada Sfântu Ion Nou şi-a recăpătat aspectul tragic de la începutul lui septemvrie. Două şcoli sunt pline cu familiile ridicate azi-noapte spre a fi trimise în Transnistria. Vezi pe la ferestre chipuri palide, priviri încremenite, dar mai vezi şi câte o faţă tânără care zâmbeşte, şi câte un copil care râde – şi nu ştii bine ce e mai dureros, disperarea unora sau nepăsarea altora în faţa destinului. Şiruri lungi de rude aşteaptă în stradă, pe trotuar, să-i mai vadă încă o dată pe cei dinăuntru. Spectacolul este sfâşietor. Şi nu te poţi desface de gândul că poate aceeaşi soartă ne aşteaptă pe toţi.” (9 octombrie 1942)

Săptămâna următoare, un nou transport de evrei ce fusese convocat şi aştepta de câteva zile să plece a fost în cele din urmă anulat. Scena, descrisă atât de Dorian, cât şi de Sebastian este memorabilă prin reacţiile evreilor eliberaţi. Sebastian notează:

„Au fost liberaţi aseară toţi cei care, în Sfântu Ion Nou, aşteptau deportarea. Oameni întorşi de la moarte. Mi se spune că în momentul în care li s-a dat drumul au fost scene de delir. Urlete, leşinuri. S-a strigat «Trăiască România Mare», «Trăiască Mareşalul!» Ce semnificaţie are această eliberare, nu ştiu. E o revenire? O suspendare? Se renunţă la deportări? Se amână? «Bukarester Tageblatt» avea, duminică, un articol în care reînnoia asigurarea că până în toamna 1943 nu vor mai fi evrei în România.” (14 octombrie 1942)

Jurnalele confirmă la nivel individual câteva trăsături caracteristice situaţiei din timpul războiului a evreilor români în totalitate şi natura politicii lui Antonescu de „soluţionare a problemei evreieşti” din România. Întrebarea care i-a obsedat şi chinuit pe evreii din Bucureşti aproape toată perioada războiului era ce fel de soartă le pregăteau autorităţile. Jurnalele cuprind multe speculaţii despre planurile lui Antonescu sau ale naziştilor referitoare la evreii români. Alternativele păreau a se situa între „tradiţionalele” metode de persecuţie, expropriere a
proprietăţilor, tolerare şi chiar incitare a pogromurilor şi încurajare a emigrării în masă – toate acestea implicând un profit material pentru autorităţi şi reprezentând o „soluţie” cu care evreii s-ar fi putut împăca – şi metoda radicală, bazată pe modelul nazist de deportare în masă şi exterminare.

Torentul absurd de decrete şi ordonanţe împotriva evreilor părea să indice existenţa unui plan general care era executat pas cu pas, şi totuşi unele ordine erau brusc anulate sau nu se aplicau. Acest lucru crea confuzie şi lăsa loc pentru speranţă. Din jurnale aflăm că tensiunea s-a amplificat când România a intrat în război şi bărbaţii evrei cu vârste cuprinse între 18 şi 60 de ani au fost convocaţi de câteva ori de autorităţi. Un alt moment critic a avut loc în octombrie 1941, când Antonescu a dat publicităţii răspunsul său la scrisoarea lui Filderman. Sebastian a consemnat atmosfera momentului:

„Miercuri, 29 octomvrie (1941). Ziarele de azi continuă să comenteze violent, mai violent chiar decât ieri, scrisoarea lui Antonescu. Ecouri susţinute în Germania, Boemia, Italia. E un eveniment european. Antisemitismul organizat trece prin una din fazele lui cele mai negre. Totul e prea intenţionat, prea vizibil pus în scenă, ca să nu aibă un sens politic. Ce se urmăreşte? Exterminarea noastră pur şi simplu?”.

Un alt moment de panică generală (decembrie 1941) este consemnat de Dorian:

„16 decemvrie. Un nou val de nelinişte în rândurile evreilor. Pretutindeni se discută lichidarea completă a problemei evreieşti în România, în sensul că toţi evreii vor fi trimişi în Transnistria”.

În vara anului 1942, înţelegerea româno-germană privind deportarea generală a evreilor – confirmată de comentariile ameninţătoare ale „Bukarester Tageblatt” – a fost primită cu mare spaimă. În noiembrie 1942 a fost din nou panică, de această dată în perspectiva furiei naziştilor după masivele înfrângeri suferite pe front, pe baza ştirilor credibile şi exacte despre masacrarea sistematică a evreilor deportaţi în Est. Sebastian nota:

„12 noiemvrie (1942). Mă tem de furia germană. Acolo, ca şi aici, ar putea găsi în masacrul evreilor un fel de supapă psihologică pentru tot ce a înghiţit în ultimele patru zile. De altfel şi aici, la noi, circulă – în surdină – tot felul de zvonuri sinistre în privinţa noastră. Killinger ar fi cerut să se reînceapă expulzările. Nemţii cer ca două trenuri cu evrei deportaţi să plece zilnic spre Rusia etc., ctc…”

Specifică pentru cazul României este menţinerea canalelor neoficiale de comunicare dintre liderii şi intelectualii evrei cu înalţi reprezentanţi oficiali ai statului sau politicieni influenţi. Chiar şi scriitori marginalizaţi ca Sebastian şi Dorian continuau să frecventeze anturajul politicienilor români, foşti miniştri în strânse relaţii cu puterea, fiind astfel rapid informaţi asupra schimbărilor din situaţia evreilor. Brănişteanu a aflat despre negocierile secrete pentru încheierea unui armistiţiu cu Aliaţii şi el a fost cel care l-a informat pe Filderman despre asta.

Paradoxal şi imprevizibil era şi statutul acestor intelectuali evrei: într-o zi puteau lua masa cu prinţi şi foşti miniştri, iar a doua zi puteau fi luaţi pentru a mătura străzile, trebuind să suporte toate umilinţele ce decurgeau din asta, sau puteau fi terorizaţi cu o convocare la postul de poliţie, cu un ordin de confiscare a aparatului de radio, a bicicletei sau chiar de a părăsi propria casă.

Cu o asemenea reţea ascunsă, fluxul de informaţii circula de la cel mai înalt nivel în jos, până la evrei, ai căror lideri erau rapid informaţi despre ceea ce li se pregătea şi despre dispoziţia „celor de sus”. Dar asta nu împiedica răspândirea confuziei şi panicii, deoarece semnele păreau să indice ezitare şi oscilare din partea lui Antonescu şi a altor lideri români.

Starea de spirit a evreilor din Bucureşti era afectată de evenimentele dramatice – pogromurile din ianuarie şi iunie 1941, situaţia de pe front – de declaraţiile oficiale sau decretele emise (uneori contradictorii ori absurde), de propaganda oficială şi de zvonurile ameninţătoare care circulau cu insistenţă. Dintru început, simţământul predominant era de nelinişte şi aşteptare pasivă, o „paralizie psihologică”, cum a calificat-o Dorian. „Nu putem face nici un gest de apărare. Aşteptăm”, scria şi Sebastian pe 28 octombrie 1941. Scrierea unui jurnal în aceste condiţii necesita un efort chinuitor de a învinge apatia, tensiunea şi teama, ca şi simţământul inutilităţii:

„Sentimentul ascuţit al primejdiei, al nesiguranţei de fiecare zi, de fiecare ceas. Ai vrea să dormi, să te afunzi undeva sub pământ, să laşi să treacă timpul peste tine. Toată zbaterea noastră de a trăi e aşa de zadarnică, dacă nici o lumină – cât de depărtată – nu se mai vede.” (Sebastian, 17 octombrie 1941)

Momente de totală disperare generează, nu o dată, strigăte patetice:

„22 octomvrie 1941 … Pe noi ne vor măcelări – iar până în mormintele noastre (dacă vom avea un mormânt) lumina victoriei nu cred că va ajunge. În fiecare ceas, în fiecare clipă, putem fi scoşi din case, porniţi pe drumuri, ucişi. Nimeni dintre noi nu ştie dacă va mai întoarce mâine dimineaţă foaia de calendar a zilei de azi: 22 octomvrie.” (Sebastian)

Gândul sinuciderii este şi el prezent, dar dorinţa de a supravieţui şi de a depune mărturie de toate umilinţele şi suferinţele îndurate este mai puternică:

„Şi mereu, astăzi ca şi ieri, astăzi mai mult decât ieri, mai mult decât oricând, îmi repet că singurul lucru care contează e să rabzi, să rezişti, să aştepţi. E o chestiune de timp. Dacă eşti viu, dacă rămâi viu – tot restul va trece.” (Sebastian, 27 martie 1941)

Atitudinea intelectualilor români faţă de politica oficială de violenţă antisemită, chestiunea implicării şi responsabilităţii fiecăruia pentru ceea ce li se întâmpla evreilor apar frecvent în meditaţiile solitare ale autorilor. Sebastian comentează reacţia bunului său prieten, diplomatul român C. Vişoianu, în vara anului 1941, după pogromul de la Iaşi:

„ – De câte ori văd un evreu, sunt ispitit să mă apropiu de el, să-l salut şi să-i spun: «Domnule, vă rog să credeţi că eu n-am nici un amestec». Nenorocirea e că nimeni nu are nici un amestec. Toată lumea dezaprobă, toată lumea e indignată – dar nu mai puţin fiecare e o rotiţă în această imensă uzină antisemită care e statul român, cu birourile, autorităţile, presa, instituţiile, legile şi procedeele lui. Nu ştiu dacă nu trebuie să râd când Vivi (Vişoianu) sau Branişte mă asigură că generalul Mazarini sau generalul Nicolescu sunt «uimiţi» de ce se petrece şi «revoltaţi». Dar dincolo de uimire sau revoltă, ei şi încă zece mii ca ei semnează, ratifică şi achiesează nu numai prin tăcere sau pasivitate, dar chiar prin participare directă.” (5 august 1941)

Imobilizat de boală, Brănişteanu – spre deosebire de ceilalţi doi – consemnează evenimentele „exterioare” numai după pasionata lectură a ziarelor şi conversaţiile cu vizitatorii săi. Dar vizitatorii aceştia sunt personaje importante în drama ce se desfăşoară, veniţi de obicei să ceară sfatul observatorului experimentat al vieţii politice româneşti şi europene.

Brănişteanu îşi scria simultan Jurnalul şi memoriile, într-un fel îşi continua activitatea de ziarist: observaţiile sale despre evenimentele zilnice alternează cu lungi comentarii referitoare la politica europeană ce amintesc de editorialele sale. Memoriile sale sunt organizate în jurul temelor privind prezenţa evreilor în istoria României, analizei „problemei evreieşti” şi a antisemitismului. Scrie lungi riposte polemice la ceea ce citea în publicaţiile antisemite din timpul războiului. A reiterat cu insistenţă (cum a făcut şi Filderman) că politica antievreiască, persecutarea şi calomnierea evreilor erau în detrimentul poporului român:

„Astfel s-a pregătit şi calea care a dus şi România în braţele Germaniei naziste, care a făcut-o să imite metodele acesteia, care a însoţit liberarea Basarabiei şi Bucovinei de grozăvii asupra cărora aş prefera să tac, să tăcem cu toţii dacă la vreme nu ar striga zidurile şi mormintele! Ce-o fi aceea «leagănul creştin al vieţii noastre europene» – «clădit de forţele spirituale şi bunurile technice» în timp de secole şi pe cari «trebuie să le salvăm şi să le ridicăm spre veşnicie» – va merita să fie explicat mai amănunţit într-o zi”. (28 septembrie 1943, p. 380)

După întoarcerea sa din Transnistria, Filderman l-a vizitat pe vechiul său prieten. Simţind că războiul se apropie de sfârşit, au discutat cum ar putea fi politica referitoare la evrei în România postbelică. În Jurnalul său, Brănişteanu rezumă prudent discuţia lor:

„6 august 1943. Doctorul Filderman s-a întors şi astăzi pe la 7 seara mi-a făcut plăcerea unei vizite. L-am găsit foarte slăbit şi oarecum îmbătrânit dar cu moralul nezdruncinat. Mi-a spus că a fost chiar foarte bine tratat, că s-a putut alimenta conform cu dieta ce e obligat să ţie, că s-a ocupat de evreii numeroşi ce se mai găsesc la Moghilev, mulţi trimişi din ţară în surghiun acolo, pentru ca să trecem apoi la o discuţie mai generală asupra cestiunei care devine tot mai mult de actualitate, a cestiunei celor ce vor trebui făcute când lumea şi cu ea evreii vor ieşi, se vor trezi din coşmarul grozav prin care au trecut, pe care l-au trăit în ultimii patru ani.

Am fost foarte mulţumit să văd că asupra unor puncte esenţiale, ne găseam în acord. E prematur să se întreprindă de pe acum altceva decât să se caute a ţine disciplinată masa evreiască. Mai mult chiar decât mai târziu când se va putea vedea clar şi precis se impune judecata calmă şi decentă. Suntem fiii acestei ţări. Victimele de vieţi şi averi ce am dat, indiferent de forma umilitoare în care am fost siliţi să le dăm, sunt urmări ale războiului. Dacă în timpul cât a durat n-au fost considerate ca atari, după ce se va fi terminat şi oricum se va fi terminat, noi nu vom avea să ne ocupăm de rancune şi răzbunări, va trebui poate chiar să nu ne preocupăm ca justiţia să se facă pentru trecut, ci ca justiţia să fie asigurată pentru viitor, nouă şi tuturor compatrioţilor noştri, cari, mulţi, au avut şi ei destule nedreptăţi de suferit pe urma războiului, a nazismului dictatorial, a invaziei aliaţilor, a raţionării alimentelor şi a şicanelor aparente sau reale ce implica ea. Că noi evreii am avut de suferit toate acestea şi încă ceva în plus, că acest ceva va apare ca cel puţin tot atât de crud şi neuman cum ştim că a fost – aceasta a fost soarta noastră de două mii de ani şi mai bine şi va trebui să ne străduim ca să nu se mai repete, ca să nu mai fie în viitor.” (p. 170-171)

Un alt episod descris în Jurnalul său reflectă atitudinea politică a lui Brănişteanu şi un aspect semnificativ al relaţiilor dintre intelectualii evrei şi români din acele vremuri. În primăvara lui 1944, cercurile politice româneşti l-au ales pe prinţul Barbu Ştirbei să plece la Cairo pentru a negocia în secret un armistiţiu cu Aliaţii şi retragerea României din război. Jurnalul dezvăluie ceva ce au ştiut doar câţiva oameni. Prinţul Ştirbei, un vechi prieten, a cerut sfatul lui Brănişteanu în timpul pregătirilor secrete dinaintea plecării sale la Cairo, informându-l asupra consultărilor politice avute şi chiar a întâlnirii cu Ion Antonescu. Astfel, trimisul special al României la convorbirile secrete cu marile puteri aflate în război cu ţara lui s-a consultat cu un ziarist evreu, unul din propagandiştii rău famatei „prese evreieşti din Sărindar” – probabil încă o dovadă a „paradoxului românesc”.

Prin dimensiunea lor umană şi personală, aceste jurnale contemporane cu epoca facilitează o mai bună înţelegere a naturii şi a evoluţiei relaţiilor dintre intelectualii români şi cei evrei în perioada 1940-1944 şi fac lumină în problema comportamentului paradoxal şi a atitudinii diferenţiate a autorităţilor române faţă de evreii „noştri” şi cei „străini”, urcuşurile şi coborâşurile politicii româneşti şi nenumăratele fapte şi evenimente – uneori minore, alteori de o importanţă capitală – care au decis soarta evreilor din România.

NOTE:

[1]. Emil Dorian, The Quality of Witness: A Romanian Diary, 1937-1944 (Calitatea de martor: Jurnal românesc, 1937-1944), Philadelphia, Jewish Publication Society, 1982; şi versiunea în limba română, Emil Dorian, Jurnal din vremuri de prigoană, 1937-1944, Bucureşti, Hasefer, 1996.

[2]. B. Brănişteanu, Jurnal, 1943-1944, Yad Vashem Archives, 0-11/77; Mihail Sebastian, Jurnal, 1935-1944, G. Omăt, ed., introducere şi note de Leon Volovici, Bucureşti, Humanitas, 1996.

[3]. Despre semnificaţia jurnalelor din perioada Holocaustului, James E. Young, Writing and Rewriting the Holocaust (Scriind şi rescriind Holocaustul), Bloomington, Indiana University Press, 1988; Anthony Polonski, Modest Monuments of Words on Paper: Bearing Witness to the Holocaust Through Memoirs and Diaries (Modeste monumente de cuvinte pe hârtie: Mărturii despre Holocaust prin intermediul memoriilor şi jurnalelor), Brandeis Review, vol. 13, nr. 2 (toamna 1993), p. 32-37; David Patterson, The Collapse and Recovery of Time in the Holocaust Diary (Destrămarea şi recuperarea timpului în jurnalele din perioada Holocaustului), Modern Jewish Studies, vol. 9, 1944, p. 127-144; Lawrence Langer, ed., Art from the Ashes: A Holocaust Anthology (Artă din cenuşă: O antologie a Holocaustului), în special capitolul „Journals and Diaries” (Jurnale); On the Path of Memory (Pe cărarea aducerii-aminte), nr. 13, aprilie 1996, Ierusalim, Yad Vashem (număr special în limba ebraică dedicat jurnalelor din timpul Holocaustului).

[4]. Leon Volovici, Nationalist Ideology and Anti-Semitism, the Case of Romanian Intellectuals in the 1930s, Oxford, Pergamon, 1991; şi versiunea în limba română, Leon Volovici, Ideologia naţionalistă şi „problema evreiască”. Eseu despre formele antisemitismului intelectual în România anilor ’30, Bucureşti, Humanitas, 1995.

[5]. Pentru o analiză a romanului şi a impactului său în viaţa culturală românească, Matei Călinescu, Romania’s 1930s Revisited (Din nou despre anii treizeci ai României), Salmagundi, vol. 97, iarna 1994, p. 127-144.

[6]. Pentru comparaţie, jurnalele lui Etty Hillesum şi Jacques Bielinsky- Irving Halperin; Etty Hillesum: A Story of Spiritual Growth (Etty Hillesum: O povestire despre maturizarea spirituală), în Reflections of the Holocaust in Art and Literature (Reflectarea Holocaustului în artă şi literatură), Randolph L. Braham, ed., New York, The Institute of the Holocaust Studies of the City University of New York, 1990, p. 1-15; Jacques Bielinsky, Journal, 1940-1942. Un journaliste juif sous l’Occupation, presente par Renee Pouzanski (Jurnal, 1940-1942. Un ziarist evreu sub Ocupaţie, prezentat de Renee Pouzanski), Paris, Cerf, 1992.

LEON VOLOVICI este cercetător la Centrul Internaţional Vidal Sassoon pentru studiul antisemitismului, de la Hebrew University din Ierusalim. Este autorul lucrării Nationalist Ideology and Anti-Semitism. The Case of Romanian Intellectuals in the 1930s (Ideologia naţionalistă şi antisemitismul. Cazul intelectualilor români din anii ’30) (1991) şi al multor altor studii.

Sursă: ”Exterminarea evreilor români și ucraineni în perioada antonesciană”, București, 2002

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s