REALISM SOCIALIST MOLDOVENESC: EMILIAN BUCOV, «MORMÎNTUL FRĂȚESC»

 Анри_Барбюс_Палачи_1942

Ștefan s-a oprit. I se muiese jenunchii. Drumurile Bujeacului erau încă jilave, cutoatecă omătul întrase demult în pămînt.

Drumețul s-a uitat cu luare aminte asupra localității, spre care-l ducea drumul. Din depărtare se vedeau bine casele din piatră galbenă. Femeile au avut grijă să dăie cu boie albastră pervazele ferestrelor, așa cum era obiceiul locului. A doua zî era doar paștele.

Cătătura lui Ștefan a lunecat în altă parte, s-a oprit pe crănjile pomului de lîngă moară. Iar sprîncenele i s-au încruntat. Ochii i-au scînteiet. Dacă cineva i-ar fi putut citi în ochi gîndurile din clipa ceea, ar fi aflat, odată cu pricina încruntării, și o bună bucată din viața lui Ștefan.

Dizlipind cibotele din lutul cleios, drumețul a pornit cătinel mai departe.

El nu se grăbea, cutoate că tîrgușorul, înspre care-și țînea calea, era locul lui de naștere, leagănul copilăriei lui. El nu se grăbea, fiindcă tîrgușorul acesta mai era și locul suferințelor lui.

Înainte de a întra pe uliță, Ștefan s-a oprit la marjina tîrgușorului. S-a așezt pe o grămăjoară de petriș, adus de pe dealul petros din preajma localității, și-a proptit capul în mîni și ochii i-au încremenit într-un punct al cîmpului neted.

Prin fața lui, pe drumul, care se perdea în uliță, trecea în vreme cîte un om, se oprea pentru o clipă, se uita înspre locul, spre care și Ștefan și-a așternut cătătura, apoi își urma drumul, dispărînd după zîdul de piatră al grădinii lui moș Bajan. A trecut o bătrînă, și-a întord capul spre stînga, și-a făcut de cîteva ori sămnul crucii și a dispărut după cotitură.

«Nu uită oamenii», – s-a gîndit Ștefan. S-a ridicat și a luat-o mai voios pe partea dreaptă a uliții.

Acasă Ștefan n-a găsit pe nimeni. Odaia sărăcăcioasă era curată. Șervetele albe, brodate cu roșu, împodobeau păretele, care da în uliță. În colțurile odăii erau atîrnate de părete cîte două farfurii de lut, zugrăvite în mai multe culori.

Ștefan a luat depe masă o bucată de mămăligă rece, s-a așezat la fereastra, care da în uliță, și a început să mestice încet, uitîndu-se prin jeam. Așa-i plăcea să șadă cîteodată și să privească hora de peste drum, pe vremea, cînd ne era încă sîlit să plece din tîrgușorul său natal. Ștefan plecase în Dobrogea și se angajase ca grăjdar la un culac. Acasă venea rareori. Îl trăjea încoace nu numai familia: nevasta și cei doi băieți, Sofronie și Mitru. Îl chema înspre locurile acestea trecutul lui neobișnuit. Aici începuse el, cu zăce ani în urmă, să-și caute rostul în viață. Aici, în tîrgușorul acesta, plătise cu mult sînje pentru gîndul lui, care scotocea prin adîncimi, neîngăduite unui țăran nevoeș, ca dînsul.

Ușa s-a dischis.

– Tată, tătucă, ai venit? Da noi te așteptam eri. Credeam, că nu mai vii, – vorbea răpede, gîfîind, băetul cel mic al lui Ștefan.

– D-apoi cum? Vreu și eu să ciocnesc ouă roșii cu un haiduc ca tine. Unde-i mama?

– S-a dus la mătușa Frăsîna după sîtă. Acuș vine.

Ștefan l-a strîns la pept și l-a sărutat pe frunte. Băetul ista s-a născut în noaptea celor mai grele încercări din viața lui Ștefan, în noaptea spre 19 septembrie 1924, cînd viața lui era aninată de un fir de păr deasupra prăpăstiei, în noaptea, cînd sînjera tot tîrgușorul ista. În dimineața zîlei de 20 septembrie, el a aflat întîmplător, că nevasta-i născuse un băet. În bezna beciului, unde fosese zvîrlit Ștefan plin de sînje, a pătruns raza bucuriei de tată și l-a întărit pe răsculat. Și Ștefan își iubea băetul, cum iubea sloboda, pentru care pătimea.

– Măi Mitruț, du-te la moș Lefterie și spune-i să vie încoace. Da să margă prin harman, să nu-l vadă găinarii, priceput-ai?

***

Ștefan n-a avut mult de așteptat. În odaie a întrat un om de statură înaltă, cu fața brăzdată de trii cicatrice adînci, dintre care una împreuna colțul gurii cu urechea. Aceasta făcea, ca buzele să fie întinse în așa fel, încît părea, că omul zîmbește într-una.

– Noroc bun, Ștefan.

– Noroace, bade Lefterie.

S-au îmbrățișat. S-au uitat cu luare aminte unul la altul. Cătăturile lor au vorbit mai mult, decît ar putea spune o convorbire îndelungată. Așa vorbesc, întîlnindu-se, privirile a doi oameni, care se iubesc, așa se pătrund și se contopesc într-o clipă ochii a doi oameni, ale căror gînduri și dorinți sînt la fel.

S-au așezat pe laița de lîngă fereastră. Tăceau. Apoi deodată:

– Vezi «agudul dracului», – a spus Ștefan, arătînd cu privirea pomul, care-și rîdica de după acoperișul morii crănjile noduroase.

– Da, – a oftat Lefterie și ochii i s-au întunecat. Se gîndea la schinjiuirile, pe care le-au suferit amîndoi, legați cu lanțuri la tulpina agudului. Apoi a întrebat:

– Ai văzut mormîntul?

– M-am uitat mult la el, cînd veneam spre casă. Aproape nici nu i se mai cunoaște urma. Ploile i-au ros și i-au netezit movilița.

– Ploile, – vorbă să fie… Jandarmii au netezit-o. Cu o lună în urmă, cînd abia se topise omătul, am avut eu grijă să rîdic iarăș movilița. Tăman peatuncea se făceau arestări peaici. Au fost înhățați și stîlciți în bătăi Demente Hulubu și Gligore Procopenco. În vreme ce aiștea stăteau închiși la post, flăcăii noștri au înfipt în mormînt un băț, iar de bățul cela au legat o hîrtie, pe care sta scris: «Nu vă bateți joc de oameni. Noi n-am murit, noi trăim în fiecare pept de basarabean. Să știți – noi n-am murit». Cam asta era scris pe hîrtie.

– Ei, și peurmă? – a întrebat grăbit Ștefan.

– Ce să fie? Hîrbu și-a înfipt colții în oameni. Toți locuitorii cu știință de carte au fost mînați la postul de jandarmi, și au fost puși să copieze hîrtia ceea. Vroia Hîrbu să afle, după scris, cine-i vinovatul.

– Mai trăiește cînele… cum de-l mai țîne pămîntul, – a scrîșnit Ștefan din dinți.

Au tăcut, uitîndu-se gînditor prin jeam înspre marea de verdeață, în care se cufunda soarele.

– Bade Lefterie, – a spus deodată Ștefan. – Știi ce… în noaptea asta, cum îi întuneric…

Lefterie l-a privit tăcut. A priceput totul. În noaptea întunecată de sîmbăta mare ei or dreje movilița tovarășilor, uciși de jandarmi…

…Zăce ani au trecut, decînd izbucnise focul mîniei Tatarbunarului. Multe zîle negre și amare s-au scurs, ca fierea, decînd a fost înnecată în sînje răscoala moldovenilir, ucrainenilor din Bujeac, dar locuitorii din partea locului urmau să ducă lupta împotriva călăilor, puși de boierimea romînească. Jandarmii se sîleau în fel și chip să șteargă urmele anului răscoalei. Dar petele de sînje ieșeau mereu pe fața cernoziomului pîngărit. Mormîntul frățesc dela marjina Tatarbunarului, în care au fost zvîrliți zăci de răsculați, nu putea fu uitat de norod, cum nu puteau să fue uitate miile de jertfe – țărani ai Bujeacului, sfîșieți de stăpînire. Jandarmii au netezit pămîntul depe mormînt. În nopți întunecate oamenii rîdicau dinnou movilița, ori făceau deasupra mormîntului felurite sămne, să ne se piardă urma. Apoi stăpînirea a vîndut unui chiabur acest loc de pămînt. Chiaburul a tras brazdă peste și a sămănat săcară. Într-o noapte de vară săcara a fost aprinsă, iar după cîteva zîle movilița a apărut dinnou. Jandarmii au îngrădit cu sîrmă ghimpată locul cu pricina și au dat ordin, ca nimeni să nu se apropie de mormînt. «Cine s-a apropie la o sută de pași de groapa tălharilor de răsculați, a fi împușcat pe loc» – a ordonat Hîrbu. La vre-o două sute de pași de mormînt se afla o casă, în care s-au mutat special doi jandarmi. Deseori din ograda acestei case se auzeau în toiul nopții împușcături. Trăjeau jandarmii în oamenii nevăzuți, pe care și-i închipuiau îmblînd prin întuneric în preajma locului oprit.

***

În harman după stogul de paie stăteau doi oameni. Fiecare cu cîte o lopată în mînă.

– Îi vreme să pornim, bade Lefterie, – a șoptit Ștefan.

– D-apoi… să isprăvim treaba. Numa să nu pornim îndeolaltă. De-a fi să prindă, ori să împuște, apoi cel puțîn pe unul sîngur.

– Atunci tu du-te prin partea asta, iară eu – prin harman, dinspre cîmp.

– Stăi, unde ești? – a șoptit Lefterie, bîjbîind prin întuneric.

S-au îmbrățișat. Și-au rămas bun unul de la altul. Ștefan a luat-o încet peste harman și a eșit în cîmp. Bezna învăluia totul, dar Ștefan cunoștea atît de bine locul ista de pămînt, încît putea să găsască în pîcla cît de deasă locul mormîntului. O dîră de lumină pornea din «casa neagră» (așa numeau oamenii de aici casa, în care locuiau jandarmii), sfredelind întunericul. În orice clipă jandarmii puteau să tragă în direcția mormîntului.

Ștefan s-a culcat la pămînt, ca să se miște tîrîș. Cîmpul era jilav. Peptul se lipea de pămîntul cleios. Dar Ștefan nu sîmțea umezala. Sprijinindu-se pe cotul stîng, ținînd lopata în mîna dreaptă dealungul corpului, cu ferul înainte, el se sîmțea în situația unui ostaș gata de atac. Și-a încleștat dejetele de coada lopeții, i se părea, că are în mînă o pușcă.

…Din «casa neagră» a ieșit un jandarm cu felinarul în mînă, a trecut ograda, a întrat în șopron. Pentru cîteva clipe limba de lumină s-a întins departe în întuneric. Ștefan și-a plecat capul și s-a proptit cu bărbia în pămînt. Impresia de luptă zugrăvea tot mai limpede cîmpul de bătae, păncînd, într-o clipă, în închipuirea lui Ștefan a apărut tabloul nopții din septembrie 1924. Ștefan a fost puternic cuprins de sîmțăminte, asemănătoare acelora din vremea evenimentelor din Bugeac. El retrăia acum fiecare amănunt al acelor zîle, fiecare moment al luptei. În fața lui s-a rîdicat în toată puterea ei răscoala de la Tatarbunar.

…Noapte de septembrie. Iarbă jilavă. Cu pușca în mîna dreaptă, cu granata în cei stîngă, Ștefan sta culcat în popușoiștea dela marjina drumului. Era a tria noapte de luptă a răsculaților din partea de miază-zî a Basarabiei împotriva boierimii și jandarmeriei românești. Ștefan a luat parte la luptele depe ulițile Tatarbunarului, a trecut prin satele, care rîdicase steagul revoluționar. Boierii din București tremurau, cuprinși de panică. Un fior de groază a trecut prin sălile luxoase ale palatului regal din București. Se clătina tronul rejelui Ferdinand. România boierească și-a întors gurile tunurilor înspre Basarabia. Rejimente întreji de infanterie au fost trimese în Bujeac. În noaptea aceea Ștefan sta la pîndă în popușoiște. În via dealături era Vasîle Bîrcă – prietenul lui din copilărie. O unitate de infanterie românească, care în timpul zîlei a atacat satul Nerușai și a fost respinsă de răsculați, cu venirea nopții s-a oprit la vre-o trii kilometri de sat. În vreme ce Ștefan sta de pîndă în apropierea liniei dușmanului și observa, ce se petrece în lagărul dușman, în sat nu dormea nimeni. Bărbați, femei, copii săpau tranșee.

În zorii zîlei românii au început să se miște. O companie de soldați se apropia de popușoiște. Ștefan a dat de veste tovarășilor săi. O mînă de răsculați, așezînd cîteva mitraliere pe creasta șanțului, a întîmpinat cu un foc furios pe soldații români. Aiștea s-au împrăștiet și au luat-o la fugă. Dar în acelaș timp o grupă de jandarmi a năvălit în vie. Ștefan a văzut, cum s-a rîdicat Bîrcă, a auzit, cum a strigat «tovarăși, săriți în ajutor» și s-a năpustit cu baioneta la armă asupra jandarmilor. Cîțiva răsculați i-au sărit în ajutor. Ștefan a doborît cu patul puștii un jandarm, care străpunsese cu baioneta un băetan de vre-o 17 ani. Jandarmii s-au retras. În momentul ista s-au auzit bubuituri de tun. Obuzele cădeau pe ulițile satului, asupra caselor. Vitele mujeau prin ogrăzi. Copiii spărieți țîpau, alergînd pe uliți. Iar tunurile băteau fără încetare…

…Șirul amintirilor lui Ștefan s-a rupt. El a văzut, cum jandarmul, care întrase în șopron, a eșit afară, a rîdicat fanarul deasupra capului și s-a uitat înspre cîmp. «Cine-i acolo?» – a strigat jandarmul într-o doară. Ștefan a strîns puternic lopata în mînă. Cînd jandarmul a întrat în «casa neagră», firul amintirilor a început să se depene dinnou în creerii lui Ștefan.

…Soldații români au înconjurat via și popușoiștea. Bîrcă a veni în fugă la Ștefan.

– Nu ne mai putem întoarce în sat. Drumul îi tăet.

– S-o apucăm spre Volcioc. Acolo sînt ai noștri.

Ei au pornit spre miază-zî. Soldații se mișcau și ei spre mare, făcînd lanț prin popușoiști, pe miriști.

O mînă de oameni, rupți de ceilalți răsculați, a ajuns pe malul Mării Negre. În apropierea țărmului se afla ancorat un monitor românesc. Un ofițer român s-a urcat pe catarg. El țîpa, amenințîndu-i cu pumnii pe cei buluciți pe mal. S-a auzit țăcănitul unei mitraliere. Ștefan și Bîrcă s-au aruncat la pămînt, rămînînd nemișcați cu fața în năsîp. Din umărul lui Bîrcă se scurjea o șuviță se sînje.

– Deaici nu mai scăpăm… Ce-i de făcut?

– Om traje pînă la cel din urmă glonte, iar apoi om vede, – a răspuns răgușit Ștefan.

Gloanțe nu mai erau, iar soldații se tot apropiau de mare.

– Mai bine mă înnec, decît să mă dau viu în mînile lor, – a spus Bîrcă, cercetînd cu ochii orizontul liniștit al mării.

– Dece să te prăpădești dejeaba? Ne-om apăra, cît om putea. Poate vin degrabă ai noștri să ne ajute.

Gloanțele șuerau deasupra capetelor. Bîrcă a sîmțît durere și în umărul celălalt.

– Ascultă, Ștefan, se vede treaba, că-i capătul aici, – pe față i-au trecut fiorii, iar dinții ba clănțăneau, ba mușcau buzele.

– Frate Ștefan, dac-oi muri, să nu-i spui mamei mele… Nu trebuie… Spune-i, c-am fujit peste Nistru, sînt sănătos… Și că m-oi întoarce…

Ștefan i-a luat răpede capul în mîni și a început să șoptească cu tremur în glas:

– Vasîle… Vasîlică… Nu, nu, tu n-ai să mori. Vas…

Un șir de șuerături a trecut deasupra capetelor lor.

Ștefan a văzut, cum es pete de sînje pe cămeșa tovarășului, cămeșă înflorată, pe care i-o cususe mamă-sa – mătușa Ileana – și cu care se mîndrea de atîtea ori la horă Vasîle Bîrcă.

Soldații se apropiau tot mai mult.

– Predați-vă, tălharilor, – a strigat un plutonier, care alerga în fruntea unei grupe de soldați. Ștefan și-a îndreptat arma cu baioneta înnainte și s-a pregătit să se apere. Deodată a sîmțit o fuljerare de durere în pept, a dat să se rîdice și a căzut…

Ștefan și Bîrcă au fost legați cu sîrmă unul de altul și astfel au fost mînați pe jos la Tatarbunar.

Noaptea au fost aruncați într-un beci mic și jos, unde mai erau peste o sută de arestați – vii, gata să moară, morți. Unii au murit din pricina rănilor, alții trăjeau să moară din pricina lipsei de văzduh. Ștefan se înnădușea. Lîngă el zăcea Bîrcă fără sîmțire. La revărsatul zorilor a venit în beci un agent de siguranță cu revolverul în mînă. Agentul trăjea după dînsul un băețel de vre-o zăce ani.

– Acesta-i bandit? – a întrebat pe băet agentul de siguranță, arătînd cu piciorul un țăran bătrîn, care, răzămat cu umărul de părete, răsufla greu.

Băetul tremura. El îi iubea pe toți țăranii iștea. I s-a întărit sîmțămîntul ista mai ales din zîua, cînd deasura primăriei din Tatarbunar a început pentru întîia dată să fîlfîe stegul răsculaților – stegul roșu. Băetul alerga pe ulițile Tatarbunarului. Sorbea cu ochi lacomi tot, ce vedea, iar tot ce vedea, era nou pentru ochii lui. Norodul s-a revărsat pe hudiți, toți îmblau slobod, cu pași hotărîți. La primărie, unde altădată veneau țăranii cu cușmele în mînă, să-și dobîndească măcar o fărîmă din drepturile lor, la aceeaș primărie în întîia zî a răscoalei, aceeași țărani întrau și vorbeau cu demnitate de oameni slobozi.

Era nou și acel fapt, că fetele, îmblînd în grupe pe uliță, cîntau nestînjenite cîntice moldovenești, rusești, iar lîngă casa, unde înnainte fosese postul de jandarmi, s-a strîns o horă veselă. Pe balconul fostei primării băetul a văzut în zîua ceea pe tatăl său, vorbind ceva norodului adunat. Au vorbit și alți țărani, oameni cutotul obișnuiți. Și băetul, dischizînd larg ochii, aprinși de curiozitate, alerga pestetot, se uita, asculta. El nu pricepea, ce se întîmplase, dar simțea, că este ceva deosăbit de bun. Întregul orășel se prefăcuse în ceva cald, primitor. Pestetot era ca acasă. El nu se temea de nimeni. Și faptul, că la primărie și la toate celelalte așezăminte, pe care le-a vizitat băetul, toți vorbeau în limba lor națională, i se părea neobișnuit. Și el a îndrăjit atît de mult pe oamenii iștea, țăranii lui, prost îmbrăcați, dar tare buni.

Iar amu… el îi vedea plini de sînje și nu pricepea, pentru ce sînt bătuți, chinuiți, ei doar n-au făcut decît bine.

– Eu te întreb, acesta-i bandit? – a răcnit înfuriet ajentul de siguranță, lipind țava revolverului de tîmpla băetului.

– Zău, că eu nu…

Agentul și-a îndreptat revolverul înspre bătrîn și a discărcat trii gloanțe. Bătrînul a lunecat cu umărul pe părete și s-a prăbușit fără să crîcnească.

– A-le-e-eu… Cu tine încă n-am stat de vorbă, – a spus, rînjind agentul. – Hai să facem cunoștință, – a adăugat el, lovindu-l pe Ștefan cu țava revolverului în cap. Ștefan și-a venit în fire. Cătătura lui tulbure s-a oprit asupra băetului și parcă a înghețat. Era ficiorul lui cel mai mare.

– Sof… Sofronie, – a încercat el să se apropie de ficiorul său, dar agentul l-a îmbrîncit înnapoi spre părete.

Băetul a vrut să strije, dar nu putea. În schimb lacrimile i-au țîșnit dintr-odată și au început să curgă pe obrajii palizi. În-sfîrșit, Sofronie a putut să șoptească: «tată, tătucă!».

– Omoară-mă pe mine, dar lasă-l pe băetul meu! – a strigat din răsputeri Ștefan, uitînd de răni și sîmțind doar cuțîtul nemărjinitei dureri de tată.

– A-a-a… așa-mi ești, banditule… Nu toți au norocul să fie uciși pe loc. Astfel de plăcere se poate face unui om cu o vină mică. Da pe tine… n-ai grijă, te-om omorî, dar pănatunci…

Și agentul l-a apucat pe Ștefan de păr cu mîna stîngă, iar cu dreapta, în care țînea brauningul, a început să-l lovească în ochi, în tîmple, peste gură.

– Ian te uită, ficiorul tatii, – rînjea agentul, dînd în Ștefan, – ia te uită la tat-to… una… uite… două, uită-te bine… trii… patru…

Ștefan se clătina. Stringîndu-și dinții, el țînea ochii închiși, n-avea putere să se împotrivească. Știa, ce-l așteaptă. Tovarășii săi, care au stat sub arest numai o zî-două, erau de nerecunoscut: părul zmuls, urme de fer roșu pe față, pe pept, ochii plesniți.

…Aici amintirile s-au topit din nou. Ștefan a ajuns tîrîș pănla locul, unde era mormîntul. Cineva l-a tras de mînă. Era badea Lefterie.

– Aicea-i, – a șoptit Ștefan.

– Începe tu deaici, iară eu oi face movilița din partea ceilaltă…

Ei s-au apucat de lucru. Nu trebuia perdută nici o clipă. Mormîntul era lung de vre-o opt metri și trebuia rîdicată o moviliță înaltă de cel puțin un arșin. Din «casa neagră» a eșit dinnou un jandarm cu fanarul în mînă. Cei doi s-au aruncat pe jos și s-au lipit cu pepturile de pămînt. Jandarmul a eșit pe uliță și a apucat-o spre centrul orășelului. Ștefan și Lefterie s-au ridicat și și-au început dinnou lucrul.

Aici, tăman în locul ista, în urmă cu zăce ani, Ștefan a fost martorul unei fapte nemaipomenite, pe care au săvîrșit-o jandarmii și siguranța românească. Dela postul jandarmeresc, dela siguranță, veneau căruți, încărcate cu corpurile sfîșiete ale basarabenilor. Unii erau morți, alții mai răsuflau. O grupă de femei, copii, bătrîni au fost aduși aici sub baionete și sîliți să sape mormîntul. Toți aiștea, înnebuniți de groază, săpau încet, tremurînd, fără să-și dăe sama, ce fac. Ștefan și-a adus amu aminte de un bătrîn cărunt, care a eșit din groapă, a aruncat lopata jos și a spus în șoaptă: «nu pot». Peurmă tare și prelung: «nu po-o-ot!»

Hîrbu, care era de față, a sărit ca mușcat.

«Ți-i greu, zîci, nu poți, zîci?.. Ia să-ți arăt eu, cum se face». A apucat arma din mîna unui soldat și a străpuns cu baioneta peptul bătrînului. Aista și-a rîdicat mîna dreaptă, cașicum vroia să-și scoată cușma din cap, a căzut în jenunchi și s-a răsturnat pe spate fără suflare.

Hîrbu a luat lopata bătrînului și a zvîrlit-o la picioarele lui Ștefan: «Na, sapă-ți mormîntul, tălharule, auzi, ce-ți spun?…»

În vremea asta s-a apropiet de Hîrbu un agent de siguranță și i-a spus ceva. Hîrbu s-a uitat în jurul său, s-a uitat la Ștefan. Nu i-a mai spus nimic.

Groapa era gata. Adîncă de vre-o trii metri, lungă și îngustă, ea părea o tranșee. Agentul a ordonat soldaților să arunce în groapă corpurile omenești. Soldații se apropiau încet de groapă, ajentul țîpa, lovea, suduia. Corpurile jertfelor Tatarbunarului erau aruncate grămadă în mormînt. Unii se mai mișcau, jemeau. Ștefan și-a fixat privirea asupra unui cap zdrobit. Fața era de nerecunoscut, dar cămeșa înflorată, pătată de sînje și sfîșietă la pept, părea să-i fie cunoscută lui Ștefan.

S-a încruntat, sîlindu-se să-și aducă aminte de ceva. «Cămeșa cusută de mătușa Ileana». Da, aista era Bîrcă. I s-a părut, că peptul prietenului său se mișcă încet. «Mai trăește», – s-a gîndit Ștefan și a făcut o mișcare cu mîna, vrînd parcă să-i oprească pe soldați. Dar Bîrcă era deamu în groapă.

Cînd peste cei din mormînt s-a așternut întîiul strat de țărnă, Ștefan a văzut, cum se mișcă pămîntul. Jandarmul într-o parte, agentul de siguranță într-alta, călcau cu furie stratul de țărnă, așternut peste oamenii pe jumătate vii.

Ștefan cu încă trii oameni a fost dus la siguranță. Autoritățile aveau nevoe de cîțiva răsculați vii pentru înscenarea unui proces.

…Amu, făcînd movilița deasupra mormîntului fraților, deasupra locului, unde zăcea Bîrcă, Ștefan retrăia ceasurile groaznice ale înmormîntării. Amintirile băteau ca ceasornicile în creerii lui Ștefan, iar din fundul amintirii răspundeau, ca niște ecouri, zîlele, ce au urmat mai tîrziu. Chinuri, judecată, închisoare…

– Să merjem, – a spus Lefterie, apropiindu-se de Ștefan.

– Da, să ne grăbim… n-auzi, bade Lefterie, parcă îmblă cineva prin apropiere.

Ștefan s-a aplecat deasupra mormîntului și a sărutat țărna.

Cei doi tovarăși au dispărut în întuneric.

În zorii zîlei Ștefan a eșit în cîmp. Ascuzîndu-se după gardul de piatră, care împrejmuia grădina lui moș Bajan, Ștefan s-a uitat înspre locul, unde lucrase noaptea trecută.

A clipit din ochi, să-și limpezească privirea. Nu, ochii nu-l amăjeau. A zîmbit. Dar a zîmbit așa, cum nu zîmbește omul, decît foarte rar.

Pe movilița proaspătă, pe un băț, înfipt la capătul mormîntului, era un placat. (Din depărtare nu se putea desluși inscripția). Toată movilița era acoperită cu flori de primăvară.

Ștefan a luat-o încet prin grădini. Strălucirea bucuriei stăruia în ochi, zîmbetul nu-i părăsea buzele.

– «Vrasăzîcă, oamenii nu uită!…»

1941.

EMILIAN BUCOV – poet și prozator. S-a născut în anul 1909 în orașul Chilia într-o familie de grădinar. Studiile secundare le-a făcut la Chilia, Izmail și Chișinău, apoi termină facultatea de litere și filozofie a Universității din București.
E. Bucov a început să scrie de timpuriu: întrea anii 1925-1928 scrie cîteva cicluri de versuri, adunate sub titlul «Caiete dunărene». Cele dintîi culegeri de versuri editate sînt «Clopotul muncii» (1932), «Discursul soarelui» (1935), «China» (1938), care au apărut ca ediții ilegale în România. E. Bucov tipărește în presa de stînga întîia parte a romanului «Amintirile lui Burcă» și un ciclu de povestiri. Ca publicist, în vremea aceea publică articole despre literatura sovietică, despre viața și lupta clasei muncitoare din România. În calitate de conducător al corurilor muncitorești ilegale, E. Bucov scrie o samă de cîntece, scenete, montaje corale, care se împlineau la seratele muncitorești în felurite orașe.
Activitatea literară a lui E. Bucov se desfășoară în tot largul după formarea Republicii Sovietice Socialiste Moldovenești.
În vremea celui de-al doilea război mondial E. Bucov a transmis la radio și a tipărit în presa centrală poezii și articole, care chemau la luptă împotriva fasciștilor. La Moscova i-au fost editate în 1942 și 1944 două cărți de poezii și proză: «Я вижу тебя, Молдавия» și «Весна на Днестре».
După război apar poemele «Andrieș», «Țara mea», culegerile de versuri «Poeme», «De la Volga pîn-la Don», «De vorbă cu cei mici», «Poezii», romanele «Cresc etajele» (1952), «Oraşul Răut» (1956), «Magistrala» (1969), piesa «Dunărea zbuciumată» (1956), o colecţie de povestiri, «Scînteia inimii» (1965), poemul «Cîntare tinereţii» (1969). Pentru colecţia de poezii şi poeme «Zile de azi, zile de mîne» i-a fost decernat Premiul de Stat al RSS Moldoveneşti (1966).
A fost decorat cu două ordine «Lenin» şi două ordine «Drapelul Roşu al Muncii».
În anul 1979 a fost decorat cu titlul de Erou al muncii Socialiste.
În anul 1982 primit titlul de Scriitor al Poporului din RSSM.
E. Bucov s-a stins din viață în anul 1984 la Chișinău.

Anunțuri

2 gânduri despre „REALISM SOCIALIST MOLDOVENESC: EMILIAN BUCOV, «MORMÎNTUL FRĂȚESC»

  1. propaganda comunista…..vai ce bine a fost cu tovarasii…..cate sute de mii de basarabeni au murit de foame?……si nu ticalosii de boieri romani au facut-o ci tovarasii…….mi-e scarba….

    • ”Boierii români” au și ei partea lor de vină în provocarea foametei în Basarabia. Îți aduc aminte, că foametea a avut loc după cel mai pustiitor război din istoria omenirii, provocat de ”boieri”.

      Apropo, dacă ”tovarășii” au ucis intenționat ”sute de mii de basarabeni” cu ajutorul foametei, de ce au au făcut aceasta numai în 1946, adică după cel mai devastator război din istorie, dar nu și, de exemplu, în 1956, 1966, 1976, etc., etc.?

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s