GHETOUL EVREIESC DIN CHIȘINĂU, 1941 (I)

lagare,ghetou
În anul 1930 trăiau la Chişinău, capitala Basarabiei, 41.405 evrei, dintr-o populaţie totală de 114.896 locuitori; iar la 20 mai 1942, după lichidarea ghetoului, au fost găsiţi acolo, la „recensământul locuitorilor având sânge evreiesc”, doar 99 de evrei, parte dintre ei nefiind evrei decât după definiţia legilor rasiale româneşti. În anii treizeci, populaţia evreiască din Chişinău crescuse, din cauza accentuatei instigări antisemite în târguri şi sate. Chişinăul a atras şi tineri evrei, în urma dezvoltării sale intense de la sfârşitul deceniului. În anul de regim sovietic, între iulie 1940 şi iulie 1941, numărul evreilor din oraş a sporit din nou. Mulţi dintre cei zeci de mii de refugiaţi evrei din România, unii originari din Regat, s-au stabilit în Chişinău. În acelaşi timp soseau evrei din Ucraina şi Rusia, parte din proprie iniţiativă şi parte ca funcţionari în aparatul de stat sovietic. Publicaţii sovietice, ca, de pildă, ziarul în limba idiş „Einikait”, au apreciat că 60.000 ar fi fost numărul evreilor din Chişinău în ajunul războiului; şi este de presupus că numărul lor era şi mai mare [1].

În dimineaţa zilei de 22 iunie 1941, avioane germane au bombardat oraşul. Mii de locuitori au fost omorâţi, printre ei mulţi evrei. Funcţionarii administraţiei sovietice au început să se retragă. Incertitudinea şi haosul erau absolute. Autorităţile sovietice au avut o parte din vina tragediei care s-a abătut asupra oraşului: scurt timp înainte de izbucnirea războiului, au publicat comunicate liniştitoare – pe când realitatea avea să demonstreze contrariul. Apoi, n-au făcut nimic ca să-i ajute pe evrei să se evacueze; nu s-a anunţat cu ce mijloace de transport se poate părăsi oraşul iar evreilor nu li s-a acordat sprijin pentru evacuare.

Armata Roşie s-a retras în mod neorganizat. Înainte de retragerea totală din Chişinău, la 13 iulie, sovieticii au minat toate clădirile publice, marile magazine, de asemenea depozite şi întreprinderi. Timp de trei zile, oraşul a rămas fără autorităţi, în afară de bombardamentele aeriene, explodau din când în când clădirile în care locuitorii încercau să pătrundă pentru a jefui, acţionând astfel minele.

Funcţionarii regimului sovietic sosiţi la Chişinău doar de un an, în majoritate originari din alte zone ale Uniunii Sovietice, s-au concentrat în staţiile de cale ferată şi pe şoselele care duceau spre răsărit; li s-au alăturat locuitorii de dată recentă, mai ales ruşi şi ucraineni. Toţi vroiau să fugă, fapt care a îngreunat şi mai mult situaţia evreilor, care vroiau, şi ei, acelaşi lucru. Pe şosele se scurgeau mii de bărbaţi, femei şi copii, sub o grindină de bombe, şi toate acestea într-o zonă populată dens de români, care aşteptau ziua eliberării de regimul rusesc şi comunist, străin şi urât. Au fost români care, încă de pe atunci, i-au ameninţat pe evrei cu ziua judecăţii; alţii au jefuit locuinţele celor care părăseau Chişinăul.

La izbucnirea războiului a avut loc o mobilizare precipitată în Armata Roşie. Mobilizarea pentru apărarea oraşului s-a făcut în întreprinderi şi în magazine de stat, în care numărul evreilor era mare. În cele din urmă, doar puţini dintre cei mobilizaţi au fost integraţi în rândurile Armatei Roşii. Mii de oameni au fost chemaţi sub arme şi transportaţi în Ucraina, unde urmau să primească uniforme şi arme, dar ajungând pe malul celălalt al Nistrului au fost abandonaţi de către însoţitori; aceştia s-au grăbit să fugă, în speranţa de a se salva de prizonierat. Mulţi tineri evrei au încercat să se înapoieze în Basarabia, pentru a reveni la familii. Majoritatea lor au fost capturaţi de soldaţii germani, au fost ucişi pe loc sau au fost băgaţi în marile convoaie care au fost împinse înapoi în Basarabia.

Numărul exact al evreilor care au părăsit Basarabia nu este cunoscut, dar se poate presupune că a fost mare. Au fost însă şi mulţi alţii care au considerat că nu mai are rost să fugă, aveau rude de care nu voiau să se despartă, tineri care n-au vrut să-şi părăsească părinţii; destui nu au apucat, dintr-un motiv sau altul, să părăsească oraşul la timp. Aceştia s-au ascuns în locuinţe, pivniţe, magazii, parcuri publice, clădiri părăsite şi chiar în W.C.-uri publice. Evreii care au părăsit oraşul au plecat cu căruţe sau pe jos în direcţia Nistrului. Şi, în primul rând, au încercat să se îndepărteze de oraşul bombardat. Unii au mers de-a lungul şoselelor care duceau spre răsărit; alţii s-au împrăştiat pe câmpuri şi au ocolit şoselele principale, din cauza bombardamentelor aeriene şi pentru a se feri de unităţi militare; alţii au încercat să ajungă în târgurile evreieşti, în speranţa că vor găsi adăpost la rude şi prieteni până va trece furtuna.

Evreii care nu au avut noroc şi s-au întâlnit cu unităţi militare, mai ales româneşti, au fost ucişi. Din nord, pe şoseaua Sculeni-Chişinău, înaintau unităţi germane şi româneşti, iar dinspre sud, din direcţia Hănceşti, veneau mai ales soldaţi români. Pe ambele rute au fost ucişi mase de refugiaţi evrei; nu se cunoaşte numărul lor, dar este vorba de multe mii [2]. O unitate germană specială pentru misiuni de spionaj şi sabotaj a lăsat un raport detailat privind colaborarea cu armata română în sectorul ei în această perioadă, care conţine descrieri amănunţite despre acţiuni oribile, jafuri şi violuri comise de români contra evreilor. Comandantul acestei unităţi a descris momentul intrării în Chişinău, notând că „chiar şi populaţia românească era înfricoşată de teroarea soldaţilor români nedisciplinaţi” [3]. O unitate a Einsatzgruppe D – Einsatzkommando 11 – care era ataşată unităţilor germane şi româneşti, înainta şi ea spre oraş. Această unitate număra 180 de oameni, în fruntea ei aflându-se, între iunie 1941 şi iulie 1942, Sturmbannfuhrerul SS Paul Johannes Zapp [4]. Einsatzgruppe D acţiona în coordonare cu Armata 11-a germană şi cu Armatele a III-a şi a IV-a române, care au participat la campania de cucerire a Basarabiei. Comandantul ei a notat la izbucnirea războiului, „colaborarea cu armata română este bună” [5].

Soldaţii români au intrat în Chişinău la 16 iulie 1941. Ei vorbeau limba locului şi s-au folosit de locuitori pentru a depista evrei. Se pare că Chişinăul a fost împărţit între cele două armate. Einsatzkommando-ul lui Zapp, care a ajuns în oraş la 17 iulie ora 4 dimineaţa, s-a îndreptat spre partea de sus, spre cartierele unde locuiau liber-profesionişti, printre care şi intelectualitatea evreiască; iar românii au invadat cartierele mai sărace, în partea de jos a oraşului. Soldaţii şi subofiţerii s-au ocupat, în afară de asasinarea de evrei, şi de jaf şi tâlhărie.

Primul val de asasinate a durat două săptămâni. Soldaţii au pătruns în locuinţe, pivniţe şi curţi şi au împuşcat familii întregi. Ei controlau identitatea trecătorilor şi împuşcau evreii pe stradă. După aceea a scăzut numărul asasinatelor şi evreii prinşi erau duşi la centrul Einsatzkommando-ului, din clădirea fostului NKVD, care a servit înainte de 1940 de sediu al Siguranţei române. Prima grijă a lui Zapp [6] a fost să spânzure „terorişti” lăsaţi de autorităţile sovietice în oraş şi să împiedice sabotarea clădirilor importante. Unitatea a arestat imediat „teroriştii” (numărul şi naţionalitatea lor nu sunt cunoscute) şi i-a executat. În afară de aceasta a arestat 68 de evrei care au primit „misiuni comuniste” şi încă şase pentru „acţiuni de incitare”, executându-i la 21 iulie.

Soldaţii români au lăsat pe străzi sute sau poate mii de cadavre, fără să se îngrijească de îngroparea lor. Faptul a provocat nemulţumirea lui Zapp [7]. Pentru a pune capăt acestei situaţii, Zapp s-a întâlnit cu comandantul militar al oraşului, colonelul Tudose, şi amândoi au hotărât înfiinţarea unui ghetou. Zapp a presupus că este o soluţie temporară, întrucât „îi era clar că locuitorii ghetoului vor fi lichidaţi, în conformitate cu ordinul secret al Fuhrer-ului” [8]. În orice caz, grija germanilor pentru evitarea epidemiilor a fost cauza care a dus la încetarea asasinatelor sălbatice săvârşite de soldaţii români la Chişinău.

La 24 iulie a început acţiunea de identificare a evreilor şi strângerea lor intr-o zonă destinată ghetoului. Soldaţii români s-au răspândit în oraş, au trecut din casă în casă şi i-au chemat pe evrei să iasă în stradă, asigurându-i că nu vor avea de suferit. Evreii, înspăimântaţi, au ieşit din ascunzători şi s-au adunat pe străzi [9]. Unora li s-a permis să-şi ia din lucruri numai cât puteau duce în mână iar alţii au fost avertizaţi să nu ia nici un obiect, interzicându-li-se chiar să se îmbrace. Pe străzi puteau fi văzute convoaie lungi de evrei de toate vârstele, disperaţi şi însetaţi, pe o căldură insuportabilă. Mulţi erau îmbrăcaţi numai în cămăşi şi izmene. Numărul aproximativ al celor concentraţi în acea zi a fost de 11.000. Ei au fost mânaţi în cartierul unde locuiseră înainte evreii săraci, şi au fost masaţi în „piaţa veche” a oraşului de jos, care era un teren gol, deschis, fată umbră şi fără apă, sub paza severă a soldaţilor români înarmaţi cu mitraliere. Acest loc şi patru străzi din jurul pieţii mici au servit de ghetou. Majoritatea caselor de aici fuseseră incendiate de Armata Roşie în timpul retragerii sau în timpul bombardamentelor aeriene, rămânând numai ruine. În noaptea de 24-25 iulie, evreii au rămas pe teren deschis cu senzaţia incertitudinii privind soarta lor. Evacuarea a continuat şi a doua zi. În mulţime s-a răspândit zvonul că germanii (Einsatzkommando) urmează să-i execute pe toţi. Căpitanul Paraschivescu, comandantul companiei 23 poliţie, care timp de 5 zile a fost şi comandantul ghetoului, le-a vorbit în orele serii de 25 iulie, ”liniştindu-i” că, într-adevăr, au fost sortiţi morţii, dar autorităţile şi însuşi regele au intervenit în favoarea lor şi, de aceea, li se va permite, deocamdată, să trăiască pe terenul care de acum încolo va folosi drept ghetou.

lucrari

Este greu de descris năvala familiilor asupra ruinelor şi a caselor destinate să servească de locuinţe, după ce ofiţerii români au anunţat mulţimea că se poate împrăştia. Locul era prea strâmt pentru a-i cuprinde pe toţi. În fiecare cameră s-au înghesuit zeci de oameni şi multe familii s-au despărţit în îmbulzeală şi întuneric. În primele zile perimetrul ghetoului era deschis, însă evreii au fost avertizaţi să nu-l părăsească pentru a obţine alimente sau în orice alt scop. După înfiinţarea zomandamentului ghetoului, perimetrul a fost înconjurat de un gard de sârmă ghimpată, facându-se câteva intrări păzite de soldaţi şi poliţişti români.

Iniţiativa înfiinţării ghetoului a fost comună, germano-română. Zapp a vrut să pună capăt asasinatelor neorganizate, care au produs o duhoare insuportabilă pe străzi. Guvernatorul Voiculescu, sosit în oraş la 19 iulie, a constatat că evreii ”mişună” prin toate locurile şi a emis ordinul nr. 61 din 24 iulie 1941, statuând înfiinţarea unui ghetou, „cunoscând ideea de bază a dv. [a Conducătorului] asupra felului cum trebuie să fie trataţi evreii”. Un comunicat al său privind înfiinţarea ghetoului şi obligaţia evreilor de a se prezenta a fost afişat pe străzi [10]. Armata a IV-a l-a numit pe colonelul Dumitru Tudose comandant militar al Chişinăului. Tudose a colaborat cu comandantul Einsatzkommando-ului 11 la înfiinţarea ghetoului şi la transmiterea ordinului privind obligaţia de a se purta semnul distinctiv [11]. Paza ghetoului a fost tot timpul în mâinile românilor şi după două săptămâni soldaţii au fost înlocuiţi cu compania 10 poliţie, întărită cu poliţişti ai oraşului [12]. După înfiinţarea ghetoului, Einsatzkommando s-a concentrat asupra depistării evreilor care „semnalizau” avioanelor sovietice pentru a le ajuta să bombardeze obiective militare. De asemenea, ei s-au ocupat de prinderea unor ţintaşi ghidaţi, cum se afirma în rapoarte, de evrei, precum şi de descoperirea evreilor care au incendiat o magazie cu cărbuni şi un imobil în noaptea de 30 iulie. Comandantul militar al oraşului a ordonat executarea ostaticilor evrei, al căror număr nu a fost indicat în raportul Einsatzgruppe, în semn de avertisment pentr populaţia ghetoului. Dar, a mai adăugat Ohlendorf, comandantul Einsatzgruppe E această pedeapsă nu a avut nici un impact şi, în noaptea de 2 august, iar s-au observat semnale luminoase roşii pe teritoriul ghetoului. Din cauza situaţiei Ohlendorf a hotărât să-şi lase unitatea la Chişinău încă 14 zile, pentru a-i urmări pe evrei [13]. La mijlocul lui iulie a venii în vizită o delegaţie de ziarişti de seamă din Bucureşti. Trenul lor a ajuns la Chişinău pe când oraşul încă mai ardea. Ei au fost oaspeţii unei unităţi româneşti de tancuri, care staţiona în corturi la marginea oraşului. Seara, după o plimbare, a avut loc o masă cu lăutari, organizată în cinstea ziariştilor. La sfârşitul mesei a fost servit desertul – „dansul morţii”: grupuri de femei evreice, printre care şi copii, „chipuri palide, transfigurate, îmbrăcăminte ruptă, cu părul răvăşit. Abia ţinându-se pe picioare” au fost introduse în perimetrul unde avea loc petrecerea, poruncindu-li-se să danseze în sunetele lăutarilor. Umbrele acelea halucinate au început să se mişte, să se învârtească şi să facă piruete. După câteva minute, femeile şi copiii au fost scoşi şi împuşcaţi în întunericul de după corturi [14].

În timp ce Einsatzkommando era ocupat cu acţiuni de reprimare şi asasinate, soldaţi şi ofiţeri români s-au complăcut în acte de jaf şi viol, iscând grave cazuri de indisciplină, ceea ce a provocat acuzaţii reciproce, schimb de mesaje în cadrul autorităţilor militare şi între acestea şi guvernator. Această corespondenţă, împreună cu mărturiile, supravieţuitorilor şi actele de acuzare la procesele criminalilor de război români se află la baza studiului despre ghetoul din Chişinău.

La intrarea în ghetou, soldaţi şi îndeosebi ofiţeri români se ocupau de confiscări şi de jaful sistematic al bunurilor evreilor, luându-le orice obiect li se părea de valoare. În cazuri foarte rare au existat dovezi de bunăvoinţă din partea unor ofiţeri români, care erau dezgustaţi de aceste fapte dar nu puteau să schimbe situaţia. În ciuda asasinatelor înfăptuite de români şi de germani, populaţia ghetoului a crescut cu aproape o mie de evrei, de la 10.311 la 27 iulie la 11.252 la numărătoarea efectuată la 1 septembrie [15]. Creşterea se explică prin depistarea şi arestarea unor evrei în oraş şi în împrejurimi de către patrulele de soldaţi şi poliţişti, precum şi în urma unor denunţuri ale vecinilor.

Din momentul restaurării regimului românesc, a existat o tensiune între guvernator şi comandantul militar privind diviziunea prerogativelor în ghetou. Marele Cartier General îl numise pe colonelul Tudose comandant militar al oraşului, prin intermediul Armatei a IV-a care acţiona în zona Chişinău. Dar guvernatorul Voiculescu era cel care primise directive de la Antonescu privind tratamentul aplicat evreilor. Voiculescu a înţeles, într-adevăr, că „paza ghetoului şi conducerea lui” aparţin Marelui Cartier General, întrucât Chişinăul se află încă sub zonă „operaţională”; dar, a notat guvernatorul în raportul său către Antonescu, mandatul militar nu a făcut faţă misiunii sale. El nu a reuşit să organizeze cum trebuie paza ghetoului şi unităţile trimise acolo au fost des schimbate. Aceasta a avut o influenţă negativă asupra calităţii pazei şi a încurajat acţiunile ilegale. Furturile şi jafurile, a notat guvernatorul, au devenit atât de numeroase încât au „depăşit mijloacele noastre de a ne informa şi a putea lua toate măsurile de sancţionare”. Guvernământul Basarabiei a fost nevoit să intervină de numeroase ori, întrucât acţiunile militarilor „nu se încadrau în ideile dv. în privinţa problemei evreieşti” [16].

Inspectorul jandarmeriei, colonelul Meculescu, a raportat guvernatorului că nu există o pază severă a ghetoului şi că, în schimbul unor sume de bani sau obiecte de mică valoare (tacâmuri, haine, cearceafuri etc.), soldaţii permit evreilor să iasă şi să se învârtească prin oraş „fără să poarte semnul distinctiv”, îşi cumpără alimente sau expediază scrisori. El a notat, de asemenea, că unii soldaţii îi însoţesc pe evrei la fostele lor locuinţe, sub pretextul că trebuie să le percheziţioneze, dar adevărata lor intenţie este de a jefui bunuri ascunse. Voiculescu a fost atât de răvăşit de raport încât s-a dus în persoană să cerceteze. El a constatat că paza este, într-adevăr, iluzorie şi a adăugat, cu propria lui mână, pe marginea raportului lui Meculescu, că „trebuie luate măsuri urgente, altfel ne vom pomeni cu toţi jidanii peste noi sau fugiţi” [17].

Guvernatorul a ordonat schimbarea unităţilor de pază ale ghetoului la fiecare zece zile. În încercarea de a urmări mişcările evreilor şi de a împiedica evadarea lor, autorităţile ghetoului – fără să cunoască ordinul secret de distrugere a documentelor personale – au încercat să întocmească un tabel nominal al celor închişi. Această listă nu a fost completată [18]. Unicul criteriu de identificare a evreilor, se arăta în directivele guvernatorului, îl constituie cel numeric, iar în celelalte probleme ceea ce contează este capacitatea lagărelor şi programele privind formarea convoaielor.

Ştirile despre soldaţi sau poliţişti care însoţesc evrei la fostele lor locuinţe erau adevărate şi, în astfel de „afaceri”, a fost amestecat şi al doilea comandant ai ghetoului, maiorul Stănescu. Aranjamente de acest gen dădeau posibilitatea unor evrei să se întoarcă la locuinţele lor, să ia „anumite lucruri casnice”, dacă le mai găseau, în schimbul unor bijuterii, lucruri de valoare sau bani „ascunşi în curţile sau fostele lor locuinţe” [19].

Guvernatorul Basarabiei, Voiculescu, a publicat, la 28 august, o ordonanţă care-i obliga pe „toţi deţinătorii de aur, în orice stare sau formă” sau de valută să le depună la sucursalele Băncii Naţionale a României deschise la Chişinău, în schimbul valorii lor la preţul şi cursul oficial [20]. Această ordonanţă nu se referea la evrei, ci la toţi locuitorii Basarabiei, români şi alţii. Guvernatorul spera să recupereze, în felul acesta, bunurile evreieşti jefuite, care erau considerate drept proprietate a statului român, sau, aşa cum nota el însuşi, „călăuzit de grija de a nu se risipi valori importante de la evrei”. Guvernatorul a cerut de câteva ori ca organele B.N.R. să vină pe teren, pentru a confisca obiectele de valoare direct de la evrei, „cu împlinirea formelor legale”. Voiculescu a cerut sucursalei Băncii Naţionale înfiinţarea în ghetoul Chişinău a unui oficiu de schimb al obiectelor de valoare contra numerar. Dar, spre părerea lui de rău, „deşi intervenţiile noastre au fost făcute la timp”, Banca a acţionat cu încetineală şi delegaţii ei au venit în ghetou cu întârziere, când mulţi dintre evrei erau deja în drum spre Transnistria. Delegaţii au plecat în grabă şi au oprit transporturile lângă Orhei şi lângă Rezina. El, Voiculescu, n-a putut să oprească „operaţiunile de evacuare [deportare – J.A.] până la venirea trimişilor băncii, ele fiind organizate de Marele Cartier General” [21]. Reprezentanţii locali ai băncii nu au reuşit să aplice ordonanţa, şi guvernatorul a pus la îndoială corectitudinea lor. Totodată, o parte din aurul şi valuta luate de la evrei de către comisia specială pentru confiscarea aurului, înfiinţată ca urmare a publicării ordonanţei, nu au fost consemnate într-un proces-verbal semnat de toţi membrii comisiei, ci a dispărut în drum spre seifurile băncii; ele au fost furate, probabil, de către şoferi. Deşi erau consideraţi oameni de încredere, a notat guvernatorul, ei au comis unele acţiuni ilegale: „în procesul-verbal [al comisiei de confiscare a aurului] nu s-a consemnat cantitatea aurului şi valoarea bijuteriilor ridicate de la fiecare, astfel că nu se poate controla de nimeni dacă nu s-au comis sustrageri. Nu s-a sigilat pe loc aurul ridicat zilnic, astfel ca seara să nu se poată sustrage” [22].

august

Guvernatorul s-a lovit de probleme asemănătoare şi în legătură cu înregistrarea şi înmagazinarea de bunuri abandonate de evreii „care au început a pleca (sic!) peste Nistru”, cum a numit guvernatorul cu gingăşie operaţiunea deportării. În această chestiune, şi din nou „din grija de nu se risipi nimic din ceea ce trebuia să aparţină statului”, guvernatorul a emis câteva dispoziţii. Dar el s-a lovit de rezistenţa noului comandant militar al Chişinăului, colonelul Eugen Dumitrescu. Primul comandant, Tudose, fusese demis în urma intervenţiei lui Voiculescu, după ce s-a constatat că a fost complice în furturi şi, în plus, a încercat să acapareze ilegal o vie în suprafaţă de zece hectare, care aparţinuse unui evreu cu numele de Weissberg [23].

Şi comandantul Dumitrescu a devenit complice atunci când a vrut să confişte in favoarea comandamentului său şi pentru sine bunurile mobile şi mobila evreilor rămase în locuinţele lor; guvernatorul a recomandat să fie trimişi în judecată, el şi adjuncţii lui, la un tribunal militar.

La Chişinău a sosit atunci un alt pretendent serios la epitropia bunurilor evreieşti jefuite sau înmagazinate, directorul Directoratului românizării în Guvernământul Basarabiei, Alexandru Giurgiuveanu. În contrast cu celelalte două autorităţi, guvernatorul şi armata, care acţionau în problemele bunurilor în general şi în problemele evreieşti pe baza unor prerogative speciale conferite de Antonescu sau pe baza legilor marţiale, şeful românizării urma să aplice pe teren legislaţia antisemită care-i jefuia pe evrei de bunurile lor pe căi „legale” şi cu ajutorul unor ordonanţe care interpretau legile şi le extindeau aplicarea, după necesitate. Şi întrucât evreii înşişi nu mai erau în viaţă sau nu se mai aflau la Chişinău, iar cei care rămăseseră erau închişi în lagăre şi ghetouri, principala activitate a şefului românizării s-a concentrat asupra bunurilor imobile – pământuri, terenuri, locuinţe, întreprinderi, mori, magazine, ateliere meşteşugăreşti ş.a. Aceste proprietăţi fuseseră naţionalizate în cea mai mare parte de către regimul sovietic, dar au fost înapoiate foştilor proprietari în mod absolut legal de către autorităţile româneşti care nu au recunoscut sistemul de jaf sovietic. În felul acesta s-a creat, în Basarabia şi Bucovina de nord, o situaţie nouă, care nu exista în România, în ceea ce priveşte proprietatea evreiască, cel puţin din punct de vedere teoretic.

Nici o lege nouă românească nu a negat evreilor fosta lor cetăţenie română (deşi faptul nu a împiedicat asasinarea şi deportarea lor). Directoratul a corectat într-o măsură oarecare haosul juridic instaurat pe teritoriile eliberate, în tot ceea ce priveşte statutul evreilor, prin aplicarea legilor de românizare în aceste teritorii, fară să-i pese de statutul juridic al deportaţilor, de cetăţenie şi de drepturile lor. Directoratul românizării a devenit, peste noapte, un nou şi redutabil focar de putere şi influenţă, întrucât a pus stăpânire – mai întâi teoretic şi, apoi, după o acţiune greoaie, şi în fapt – pe zeci de mii de locuinţe, case, terenuri, magazine, întreprinderi care deveniseră, prin forţa împrejurărilor, „fară proprietari”. Era clar că nu era necesară căutarea proprietarilor, nici măcar în aparenţă. Directoratul şi şeful lui aveau autoritatea de a împărţi din aceste bunuri imense „românilor etnici” localnici sau românilor din Regat care au început să revină acolo, fie prin arendare, fie prin vânzări mai mult sau mai puţin fictive, în conformitate cu legislaţia rasistă care fusese deja aplicată în România şi care acorda prioritate elementului românesc. Mai mult decât atât, Banca Naţională a României şi alte bănci puneau la dispoziţia cumpărătorului sau arendaşului credit convenabil, pentru a încuraja înfiinţarea de întreprinderi „româneşti” de tot felul.

La început, aşa cum a rezultat din raportul lui Voiculescu către Antonescu, Giurgiuveanu tindea să-l sprijine pe guvernator în conflictul său cu comandanţii armatei cu privire la bunurile evreieşti şi chiar a criticat în scris „tendinţa de independenţă faţă de Guvernământ” [24] a comandantului militar al oraşului, colonelul Dumitrescu; dar, foarte repede, şi Giurgiuveanu a luat parte la sărbătoarea jafului averilor evreieşti „părăsite”. El a predat, contra unei mite substanţiale, cele mai mari şi cele mai bune întreprinderi şi moşii oamenilor săi, „fixându-le o arendă neînsemnată” [25], şi în schimbul unei cote-părţi secrete din câştiguri, le-a distribuit gratuit materii prime care se găseau la faţa locului, fară să le înregistreze în inventar, aşa cum se cerea, sau a trecut cu vederea furturile. În plus, s-a creat o asociere ascunsă cu militarii din guvernământul Basarabiei, aceştia acordând noilor proprietari sau arendaşi autorizaţii din care rezulta că întreprinderile produc „pentru efortul de război”.

Din momentul în care protejaţii lui Giurgiuveanu au devenit proprietari sau arendaşi de întreprinderi importante, ei se bucurau şi de scutirea de serviciul militar, dacă armata confirma că întreprinderile produc pentru efortul de război. Cei scutiţi, noii industriaşi şi directori, puteau şi ei să ceară scutire de serviciul militar pentru fiii, verii sau rudele lor, în calitate de responsabili şi salariaţi în îtreprinderile lor ş.a.m.d. Ocupaţia cu proprietăţile evreieşti era o adevărată binefacere pentru cel care avusese norocul să fie amestecat în ea. Cea mai mare fabrică de uleiuri din Basarabia, „Palmira”, a fost cedată, contra unei arende ridicole, fratelui lui Giurgiuveanu. Numeroase întreprinderi au fost cedate unor oameni de paie sau unor persoane-cheie din Guvernământul Basarabiei – parte dintre ei militari care acordau aprobările necesare. Astfel s-a creat o alianţă nescrisă: Guvernământul sprijinea Directoratul ce împărţea beneficii personale şi bunuri, la temelia ei stând averile evreieşti jefuite. Locuinţa lui Giurgiuveanu la Chişinău s-a transformat într-un centru de largă activitate economică. Aceasta era o activitate ilegală, care contrazicea principiile de bază ale Conducătorului, ce dorea mult să cureţe regimul său de asemenea fenomene.

Spre deosebire de această bandă care a acţionat în comun pentru împărţirea prăzii rămase de la evrei, care putea să exploateze legile în propriu-i beneficiu şi să creeze o aparenţă de legalitate tot în favoarea ei, militarilor de profesie (ca, de pildă, comandantul ghetoului sau comandanţii oraşului, care s-au schimbat cu repeziciune) le era interzis să primească bunuri imobile cât timp purtau uniforma, ceea ce a provocat o tensiune uriaşă între cele două tabere. Sub acest aspect, încercarea simplistă a colonelului Tudose, primul comandant militar al oraşului, de a pune stăpânire pe cale particulară pe via lui Weissberg, încercare care a dus la demiterea lui, apare de o naivitate copilărească.

Banda lui Giurgiuveanu a pus stăpânire şi pe fabricile de stofe din sudul Basarabiei – din Tătăreşti, Arciz şi Topliţa, pe fabrica de sobe din Arciz şi pe sute de întreprinderi mari, ateliere meşteşugăreşti şi terenuri pe tot întinsul Basarabiei. Un proces asemănător, cu alţi profitori, s-a petrecut concomitent în Bucovina de nord, unde numărul întreprinderilor evreieşti importante şi complexe era relativ mai mare. Aceste proprietăţi evreieşti (cele româneşti au fost restituite proprietarilor de drept) au îmbogăţit timp de doi ani şi jumătate personalul directoratului românizării şi pe cel al Guvernământului Basarabiei, familiile şi apropiaţii lor – cu toţii oameni ai regimului „nou” şi purificat de politicieni evrei şi jidoviţi, aşa cum îi plăcea Conducătorului să prezinte regimul său. Majoritatea fabricilor au fost demontate la sfârşitul lui 1943 sau începutul lui 1944 şi expediate în Regat, cu toate că, din punct de vedere legal, nu erau proprietatea arendaşilor. Însuşi guvernatorul, după ce a fost demis din funcţie, „a expediat numai el, personal, câteva vagoane în ţară” [26].

În iulie 1942, Guvernământul Basarabiei s-a lăudat cu faptul că, în decurs de un an, a reuşit să transfere românilor întreprinderi mari, fabrici de ulei şi întregul comerţ (98,7% din firmele comerciale au fost transferate românilor). Toate acestea, se arată în cartea realizărilor, sunt datorită politicii mareşalului şi „condiţiilor bune”.

Această operă a fost foarte mult uşurată de faptul că marea majoritate a evreimii, care altădată stăpânea, de fapt, economiceşte această provincie, după dezrobire nu a mai fost găsită; ea a fost distrusă de cei ce se considerau noii stăpâni ai lumii [27].

Afirmaţia că evreii nu s-au aflat acolo în timpul „eliberării” nu este întâmplătoare; era rezultatul unei politici intenţionate, care urmărea să scutească în viitor statul român de răspundere financiară şi de acordarea de despăgubiri pentru bunurile evreieşti jefuite. Ordinul secret de a confisca şi a distruge actele de identitate completa planul. Ghetoul a continuat să constituie o sursă de tensiune între diversele organe ale Guvernământului şi armată, pe timpul existenţei sale şi după lichidarea lui. Guvernatorul Voiculescu era de părere că directivele personale primite de la Conducător îl împuterniceau în mod exclusiv să conducă nu numai opera de purificare etnică ci şi problemele ei în cadrul armatei, dacă era necesar; dar birocraţia militară funcţiona pe baza unor ordine directe de la M.St.M., care şi el era subordonat direct lui Antonescu. Voiculescu s-a adresat deci Marelui Stat Major, cerând „să mi se pună la dispoziţie [Guvernământului] doi magistraţi militari”. Şeful Statului Major a trimis de îndată patru judecători, dar i-a pus la dispoziţia Curţii Marţiale din oraş. „Totuşi am utilizat aceşti ofiţeri, introducându-i în ghetou”, cu scopul de a aresta pe oricine acţiona „contrar legilor”, afirma Voiculescu. Nici această acţiune nu a reuşit să elimine plaga corupţiei; judecătorii de instrucţie nu au răspuns aşteptărilor guvernatorului. El a descoperit chiar cauza eşecului lor: „acţiunea acestora nu a putut fi la înălţime întrucât unii din ei erau căsătoriţi cu evreice” [28]. Cu părere de rău şi temându-se că-l va decepţiona pe Conducător, Voiculescu a cerut ajutorul singurului serviciu care era considerat incoruptibil – SSI: „În această activitate de urmărire a hoţilor am cerut concursul Serviciului Special de Informaţii C.I. Chişinău, singurul element pe care l-am considerat capabil să ne ajute în această operă de purificare” [29].

Voiculescu era tare grăbit să-i prindă, în special pe ofiţerii corupţi care, pentru sume imense de bani, scoteau şi transportau evrei bogaţi din ghetou, transferându-i în Regat. Într-adevăr, au existat astfel de cazuri de transfer ilegal, când evreii în cauză sau rudele lor din Regat plăteau unor ofiţeri mari sume de bani. Agenţii SSI au aflat despre un grup de 13 evrei care încercau să evadeze din ghetou în schimbul unei mite importante şi, în coordonare cu parchetul militar, au hotărât să le întindă o capcană. Principalul scop al agenţilor SSI a fost „de a identifica ofiţerii care ar fi implicaţi în operaţiunile de evadare a evreilor din ghetou” [30] iar un scop secundar era „stabilirea metodelor pe care evreii le folosesc pentru a evada”. Capcana a funcţionat cu succes şi, la 28 octombrie, a apărut, aşa cum s-a prevăzut, în apropierea ghetoului un grup de 13 evrei în frunte cu Kisil Kremer. Ei au fost urcaţi, potrivit înţelegerii, într-un camion militar. Kremer a predat agenţilor SSI, care se substituiseră ofiţerilor corupţi, suma stabilită, 120.000 de lei bani peşin şi încă patruzeci de monede de aur; şi, imediat, au fost cu toţii arestaţi. Procurorul militar i-a percheziţionat, după care grupul evadaţilor a fost transferat la închisoarea SSI din Chişinău, pentru continuarea anchetei privind ofiţerii implicaţi. Dar după ce procurorul militar a părăsit camera, au pătruns în închisoare trei agenţi ai SSI şi le-au făcut o nouă percheziţie corporală, fără vreo împuternicire sau permisiune, jefuindu-i de 352 monede de aur pe care reuşiseră să le ascundă. Aceste monede au fost găsite, după ce afacerea a fost descoperită, într-o hrubă la sediul serviciului SSI din Chişinău [31], deoarece agenţii n-au prins momentul potrivit să le scoată de acolo. Şi astfel a rezultat că nici o instituţie românească nu a rezistat tentaţiei, când s-a ivit o ocazie, de a se îmbogăţi de pe urma bunurilor evreieşti.

Cele întâmplate în ghetoul din Chişinău nu constituie o excepţie, fapte asemănătoare s-au petrecut în toate lagărele din Basarabia. Specific Chişinăului era faptul că oraşul era capitala lui Voiculescu şi reşedinţa Guvernământului Basarabiei şi a altor organe ale autorităţilor; de aceea, birocraţia românească a lăsat în asemenea cazuri mult mai multe documente decât în lagărele izolate.

Asasinări de evrei în ghetou

Prima acţiune planificată de asasinare a constituit-o execuţia, la ordinul comandantului ghetoului, a ostaticilor arestaţi imediat după înfiinţarea acestuia. Se pare că este vorba de o sută de evrei, majoritatea intelectuali, liber-profesionişti, câţiva bogătaşi şi câţiva rabini. Identitatea celor asasinaţi nu este cunoscută, întrucât acţiunea a avut loc în haosul imens care a domnit acolo înainte de constituirea comitetului ghetoului. Despre această acţiune s-a aflat din rapoartele Einsatzgruppe şi din mărturiile câtorva supravieţuitori [32].

După înfiinţarea ghetoului, comandantul Einsatzgruppe D, Ohlendorf, i-a ordonat lui Zapp să-i execute pe fruntaşii populaţiei evreieşti, şi să aibă grijă ca acţiunea să se desfăşoare fără zgomot. Zapp i-a cerut comandantului ghetoului să-i pună la dispoziţie imediat două mii de evrei până la vârsta de patruzeci de ani, îndeosebi liber-profesionişti, ingineri, medici, profesori şi avocaţi, pentru a-i folosi la munci urgente. Soldaţii români s-au răspândit pe uliţele ghetoului şi au început să scoată oamenii cu forţa, la întâmplare, pe terenul viran din centru, în timp ce femeile ţipau îngrozitor. Comandantul român al ghetoului s-a adresat evreilor şi le-a cerut să se supună, exprimându-şi speranţa că toţi se vor întoarce în ghetou după ce vor fi terminat munca. Zapp, care era prezent, a ales din mulţime 551 de bărbaţi, anunţând că este vorba de „transferarea” lor pentru muncă la alt loc (Umsiedlung) [33].

Cei selectaţi au fost urcaţi în camioane şi transportaţi la cinci kilometri în afara oraşului. Acolo au fost coborâţi lângă şanţuri antitanc adânci, săpate la izbucnirea războiului. La faţa locului se aflau patru grupe de execuţie care aparţineau serviciului de securitate SD, lui Waffen-SS şi poliţiei (Schutzpolizei). Blocarea terenului s-a făcut de membri SD în vârstă. Evreii îşi aşteptau rândul la execuţie la o distanţă de zece metri de şanţuri şi puteau să vadă tot ce se întâmpla. Toţi au fost împuşcaţi în ceafa la marginea şanţului, astfel încât cadavrul cădea de la sine în groapă. La urmă, vreo zece au fost siliţi să coboare în şanţ pentru a aranja cadavrele şi au fost împuşcaţi şi ei [34]. Execuţia a fost comandată personal de către Zapp. Această acţiune nu a fost cunoscută şi nu a fost menţionată în nici un document românesc, până la procesul comandanţilor Einsatzkommando 11, care a avut loc la München în februarie 1970. Printre altele, la proces s-a consemnat că „la locul execuţiei nu a fost prezent un medic”.

O altă acţiune comandată special de Zapp s-a desfăşurat la 1 august. Ea a cuprins 450 de evrei, intelectuali, şi tinere frumoase, arestaţi de soldaţi români la cererea lui Zapp. Acesta i-a ales din mulţimea adunată în centrul ghetoului [35]. Comandantul Einsatzkommando 11 a cerut 250 de bărbaţi şi 200 de femei şi a declarat victimelor, „pentru a le putea transporta fară rezistenţă la locul execuţiei”, că sunt necesare pentru muncă în altă parte. Şi aceşti evrei au fost urcaţi în camioane şi transportaţi în afara oraşului, într-un loc unde fuseseră săpate din timp două gropi rotunde şi adânci. Zapp însuşi a ales locul. Pământul scos din gropi a fost ridicat la o oarecare înălţime, în aşa fel încât evreii, care-şi aşteptau rândul la o distanţă de treizeci-patruzeci de metri, nu puteau să vadă ceea ce se petrece, ci doar să audă ordinele şi împuşcăturile. Execuţia a fost comandată, la cererea lui Zapp, de locotenentul Bernhard [36].

La execuţii au participat patru grupe, fiecare de 6-8 oameni. „Una dintre ele era compusă din români”, probabil membri ai SSI [37], iar celelalte trei din poliţişti şi SS-işti din Einsatzkommando 11. Victimele coborau în groapă cu faţa spre asasini şi erau împuşcate în piept. Împuşcarea s-a făcut cu carabina, care producea răni oribile şi hemoragii; şi întrucât victimele trebuiau să coboare în groapă, se mânjeau imediat cu sângele celor împuşcaţi înainte. Toţi, în afară de 39 de bătrâni, au fost ucişi acolo. Cei 39 au fost duşi înapoi în ghetou, pentru a povesti cele petrecute. A doua zi, la 2 august, Zapp a venit într-o vizită obişnuită în ghetou şi a confirmat că evreii au fost executaţi. Preşedintele ghetoului şi încă douăzeci de evrei au fost trimişi la cele două morminte comune pentru a le acoperi cu pământ.

Surse sovietice cu privire la ghetoul din Chişinău ne-au ajutat să completăm tabloul asasinatelor. Aceste surse nu se referă la evrei ca victime principale şi amintesc în general de „cetăţeni sovietici”. Şi identitatea ucigaşilor a primit o denumire generalizată: aceştia erau „nazişti” sau „fascişti”. În monografia consacrată oraşului Chişinău, apărută în anul 1966, se arată, de exemplu, că 400 de „cetăţeni” au fost duşi pe terenul Institutului agricol al oraşului şi executaţi după ce au fost siliţi să-şi sape singuri un mormânt comun.

Martori oculari au relatat, după război, că timp de trei zile după execuţie pământul a continuat să se mişte. La începutul lunii august 1941 au fost executaţi 700 de „cetăţeni” (551, conform surselor germane), şi au fost îngropaţi în două gropi. Până aici sursele sovietice corespund mai mult sau mai puţin cu ceea ce ne este cunoscut din surse româneşti şi germane. Un alt loc, necunoscut înainte, folosit ce asemenea pentru lichidarea de „cetăţeni sovietici”, a fost cimitirul evreiesc din oraş. În cimitir au fost împuşcaţi 837 de oameni; numărul exact a fost stabilit după război, când mormântul a fost deschis.

Comitetul orăşenesc al Chişinăului, care a cercetat după război actele criminale ale germanilor, a stabilit: „parte din victimele împuşcate au fost îngropate în timp ce mai trăiau, cu mâinile legate, fapte confirmate de către martori oculari şi de către o anchetă medico-legală” [38]. Datorită anchetei conduse de autorităţile sovietice, la Chişinău au fost depistate, deci, alte peste 700 de victime evreieşti asasinate de Einsatzkommando 11 cu ajutorul românilor; s-a stabilit cu certitudine că numărul evreilor asasinaţi la Chişinău de către Einsatzkommando, de la intrarea lor în 16 iulie şi până la sfârşitul lunii august, a fost de cel puţin 2.056 de oameni, în afară de ostatici, al căror număr nu este cunoscut nici până azi. Surse evreieşti cunfirmă datele sovietice privind numărul victimelor.

Einsatzkommando 11 a rămas la Chişinău până la 17 august 1941, aşa cum a raportat Zapp superiorilor săi; de acolo, a plecat la Nikolaev. La părăsirea oraşului, a lăsat pe loc o mică unitate (Restkommando) sub comanda ofiţerului de poliţie Lari Heinrich Noa [39]. La sfârşitul lunii august, Noa a vizitat ghetoul şi s-a întâlnit cu comandantul român. Acum comitetul ghetoului a aflat că „şeful Gestapoului”, cum l-au numit evreii, a cerut să i se predea toţi evreii, bărbaţi şi femei, între 15-40 de ani. În piaţa ghetoului se găseau, atunci, mii de bărbaţi care trebuiau să iasă la muncă. Când s-a răspândit zvonul despre intenţia germanilor, unii au reuşit să se împrăştie prin ghetou, iar alţii s-au ascuns în diverse locuri. Soldaţii români şi membri ai Restkommando i-au înconjurat pe cei rămaşi, câteva sute, şi i-au împiedicat să fugă. Li s-a spus că vor lucra la scoaterea pământului de pe linia ferată. Din 350 de evrei s-au înapoiat seara, la trei ore după ce au ieşit pe porţile ghetoului, numai douăzeci. Toţi ceilalţi au fost împuşcaţi de germani, după ce au fost siliţi să-şi sape mormintele; aceştia au fost îngropaţi, probabil, în cimitirul evreiesc. Cei care n-au fost împuşcaţi au acoperit cu pământ mormintele fraţilor lor. Câţiva dintre cei care s-au întors în ghetou şi-au pierdut minţile [40].

Ultima acţiune a Restkommando a avut loc la începutul lui septembrie. Circa două sute de evrei au fost scoşi din ghetou şi împuşcaţi. Şi de data asta germanii au ales bărbaţi şi femei între 15-40 de ani. De la această dată au încetat execuţiile făcute de Einsatzkommando 11. După plecarea Einsatzkommando-ului, evreii din Chişinău au rămas pe mâna jandarmilor generalului Topor, a poliţiştilor, a soldaţilor Corpului III Armată român stabilit în Basarabia şi a premilitarilor.

Şi românii au avut o acţiune de execuţie, în afară de numeroasele asasinate petrecute în urma unor jafuri şi violuri. Această operaţiune a avut loc în urma predării a 525 de evrei inspectoratului românesc al drumurilor, pentru a munci la carierele de piatră de la Ghidighici, situate la 13 kilometri nord de Chişinău. Inspectorul a sosit la 7 august şi a cerut conducătorului ghetoului 500 de bărbaţi evrei şi 25 de femei care să le gătească [41]. După o săptămână au fost înapoiaţi în ghetou 200 de evrei extenuaţi şi slăbiţi; 325 au fost ucişi. Un raport din 28 august al companiei 10 jandarmi, însărcinată cu paza, indică faptul că o unitate militară română compusă din soldaţii care s-au retras din Basarabia în vara lui 1940, acum în drum spre front, s-a oprit în staţia de cale ferată Ghidighici şi i-a atacat pe evrei, deoarece sergentului unităţii „i s-a părut” că-l recunoaşte pe acel jidan ce l-a lovit în timpul retragerii. Soldaţii s-au năpustit asupra evreilor, iar „jandarmii care făceau paza jidanilor, fiind în număr mic, nu au putut face faţă agresorilor”. Raportul se încheie cu afirmaţia că „încăierarea s-a terminat cu rănirea uşoară a câtorva jidani”. Cum am arătat, 325 de evrei au fost asasinaţi de soldaţii români [42]. În prezent, după deschiderea arhivelor din România, se ştie că măcelul de la Ghidighici nu a fost un incident întâmplător, ci o execuţie planificată şi organizată. Evreii au fost acuzaţi de „revoltă” şi o unitate militară a primit ordinul să-i execute.

Viaţa în ghetou

Profesorul Gheorghe Forţu, politician român de dreapta, a vizitat, la mijlocul lui septembrie, ghetoul Chişinău şi s-a întors de acolo zguduit [43]. Istoricul evreu Carp a definit situaţia în trei cuvinte: „teroare, panică şi disperare” [44]. În toată perioada existenţei ghetoului, locuitorii lui au fost obiectul maltratărilor, jafului şi batjocurii, ghetoul însuşi servind ca loc de petrecere pentru poliţiştii, jandarmii şi soldaţii care-i păzeau, precum şi pentru soldaţii şi îndeosebi ofiţerii cantonaţi în oraş şi în împrejurimi şi pentru cei în drum spre front. Toţi căutau, în afară de bani şi obiecte de valoare, fete şi tinere femei evreice. Pentru ofiţerii români vizita în ghetou constituia cea mai mare distracţie; ei se îmbătau şi veneau nopţile după femei. Multe dintre cele scoase noaptea erau găsite dimineaţa fară cunoştinţă şi multe tinere femei s-au sinucis. Fiecare unitate română care a trecut prin Chişinău spre front încerca „să se distreze” în ghetou. În jur au continuat să locuiască creştini, originari ai cartierului. Ei au fost principalii profitori de pe urma jafului bunurilor evreieşti.

Oraşul Chişinău a revenit, încetul cu încetul, la viaţa sa obişnuită. Sute de evrei erau scoşi zilnic pe porţile ghetoului la curăţenie, evacuarea molozului şi înlăturarea urmelor războiului. Acţiunea de refacere edilitară în Basarabia şi, în mod deosebit, la Chişinău „a fost călăuzită şi ajutată de consilieri pe care Marele Reich i-a pus la dispoziţia conducerii statului român”, pentru a realiza o reformă administrativă în Basarabia. În fruntea acestor consilieri s-a aflat ministrul de stat Pflaumer, ministru de Interne al Bavariei cu gradul de general în SS, şi alţi doi trimişi, Ellgering şi Reinhardt. Ei au adus „o vastă şi evoluată experienţă administrativă” precum şi „entuziasm” [45].

Ministrul de Interne german, Wilhelm Stuckart, care a vizitat Chişinăul în anul 1942, a apreciat foarte mult „acţiunile minunate” întreprinse în oraş şi în întreaga Basarabie. Îndrumarea nazistă s-a oferit în cadrul „înţelegerilor” nescrise dintre Ion Antonescu şi Hitler şi trimişii Oficiului Central de Siguranţă al Reichului (RSHA), despre care avem doar informaţii indirecte. Antonescu a confirmat aceste înţelegeri atunci când a stabilit, în mod oficial, în „instrucţiunile provizorii pentru administrarea şi conducerea Basarabiei”, la 23 iulie 1941, că generalul Voiculescu este „împuternicitul meu pentru administrarea şi conducerea Basarabiei” [46]. Instrucţiunile prevedeau că nici o autoritate de stat, de orice rang, nu are dreptul să se amestece în vreun fel în conducerea şi administrarea Bucovinei şi Basarabiei – cu excepţia ministrului de stat Pflaumer; se preciza că el „va avea calitatea de consilier, din toate punctele de vedere, deci pentru toate chestiunile” al generalului Voiculescu. Cu ajutorul consilierilor nazişti s-a pus capăt „acţiunii de distrugere iudeo-comunistă” [47].

Comitetul ghetoului

Comitetul ghetoului, cu numele său românesc „Comunitatea evreilor din ghetoul Chişinău”, a fost înfiinţat din necesitatea urgentă de a încerca salvarea de vieţi, împiedicând predarea de evrei ucigaşilor din Einsatzkommando, de a înmuia inima comandantului ghetoului, pentru a-şi potoli ofiţerii şi soldaţii – şi în acest scop să adune de la evreii care încă mai aveau bani şi obiecte de valoare – şi să se îngrijească de aprovizionarea cu alimente [48]. Comitetul s-a organizat, probabil, la începutul lui august, cu aprobarea comandantului, care dorea şi el o adresă pentru dispoziţiile sale. O dată cu aceasta, comandanţii au început să primească o mită săptămânală. În fruntea comitetului ales au stat avocatul Şapiro şi dr. Gutman London. Prima cerere adresată comandantului de comitetul ghetoului, după ce i-a înmânat suma stabilită, a fost de a opri predarea de evrei germanilor, oricare ar fi scopul [49].

Promisiunea făcută de comandant fruntaşilor comitetului în schimbul mitei nu l-a împiedicat să predea naziştilor, la sfârşitul lunii august, 350 de evrei, dintre care 330 au fost executaţi. Promisiunea românească nu a fost ţinută; dar ea a corespuns aşteptărilor evreilor, care vroiau să creadă că-i va salva. Întrucât acestea se întâmplau în preajma plecării Restkommando-ului lăsat de Zapp la Chişinău, comitetul ghetoului era convins că a reuşit în misiunea sa de a împiedica predarea de evrei germanilor şi că dacă n-ar fi plătit mită ar fi fost predaţi mult mai mulţi.

Comandantul ghetoului a înfiinţat lagăre de muncă proprii şi această măsură i-a liniştit pe evrei. Toţi oamenii capabili să muncească erau scoşi din ghetou în fiecare dimineaţă la ora şase şi erau folosiţi la diferite lucrări, sub supravegherea unor soldaţi români. Spre deosebire de germani, românii vedeau în evrei în primul rând o sursă de venit. Liniştea relativă a ţinut cam o lună. Condiţiile de viaţă în ghetou erau grele, ca şi înainte, dar asasinatele au încetat. Evreii s-au străduit să-şi îmbunătăţească viaţa şi au organizat asistenţă medicală şi economică şi aprovizionarea cu alimente şi haine, străduindu-se să-i ajute pe cei care sufereau mai mult.

Comitetul a organizat un recensământ intern (deşi rezultatele lui nu s-au păstrat) şi a reuşit să ia legătura cu conducătorul evreilor din România, Filderman, şi cu şef rabinul Şafran, prin intermediul unor comunicări telefonice şi telegrame şi cu ajutorul unor personalităţi române care au vizitat Chişinăul. Din câte ştim, nu s-a transmis un raport scris privind situaţia evreilor iar Filderman şi asistenţii săi nu au avut o imagine clară despre amploarea exterminării. În urma transmiterii primelor mesaje la Bucureşti s-au primit în ghetou sume de bani trimise pe căi neoficiale de către Federaţie şi de către unele personalităţi. În ghetou a luat fiinţă o piaţă şi autorităţile au permis unor ţărani români să-şi vândă produsele de două ori pe săptămână. Şi bărbaţii din detaşamentul de muncă reuşeau din când în când să aducă în ghetou alimente şi haine. Medicii care au izbutit să se ascundă şi să rămână în viaţă, după selecţia intelectualilor evrei, au organizat un fel de spital, dar lipsa medicamentelor şi a ustensilelor necesare n-au putut să acorde asistenţă medicală eficientă. De asemenea s-au deschis în ghetou două sinagogi.

Comitetul ghetoului a cerut, la 11 septembrie 1941, comandantului militar al oraşului să permită evreilor să-şi facă rugăciunile în cele două zile de Anul Nou evreiesc (Roş Haşana) şi în ziua de post (Iom Kipur) şi, în acest scop, „să-i scutească pe evrei de orice muncă obligatorie” în zilele de sărbătoare [50]. Comandantul, colonelul Dumitrescu, a aprobat scutirea doar pentru zilele de Roş Haşana. Cu toate acestea, grupuri de evrei au fost scoşi la muncă în prima zi de sărbătoare. În dimineaţa de Roş Haşana, când toţi cei care nu ieşiseră la muncă se rugau în cele două sinagogi din ghetou, Comitetul a fost convocat la comandant. Când s-au întors de la întâlnire, aceştia au refuzat să dezvăluie enoriaşilor de ce au fost convocaţi, dar toţi au fost zguduiţi când au aflat că dr. London şi soţia lui vor să se sinucidă. Câteva zile mai târziu a fost trimis la Bucureşti Şapiro, „cu un avion militar, cu ajutorul unui general [român] pe care l-au cunoscut [el fiind îmbrăcat] în uniformă de ofiţer român… Şi-a dat cuvântul de onoare că se va înapoia [la Chişinău]. Şi într-adevăr s-a întors cu acelaşi avion”. Întâlnirea cu trimisul ghetoului a avut loc în locuinţa şef rabinului Şafran şi au participat la ea, în afară de rabin, Filderman şi secretarul său Charles Gruber, precum şi avocatul Fred Saraga. Şapiro a descris asasinatele, situaţia din ghetou şi campania deportărilor, „cum în fiecare zi sunt înghesuiţi în căruţe [bolnavi], iar cei sănătoşi ies pe jos şi sunt duşi până la Nistru”: „îmi aduc aminte… descrierea pe care a facut-o cu atâta detaşare, fără nici o implorare sentimentală… care a produs asupra noastră o impresie mai puternică decât orice fel de elocvenţă. Am avut impresia că am văzut un mort-viu, care descria orori şi cerea să se facă tot ce s-ar putea… Până atunci nu am ştiut… Când se raportează lucruri de felul acesta e greu să ţi le poţi imagina. Emoţia te strânge de gât când eşti prezent… A fost un amestec de spaimă, de oroare şi de indignare fără margini, de indignare, de neputinţă” [51].

scrisoareAntonescu

Rabinul Şafran a însemnat în memoriile sale: „Am ascultat cuvintele lui Şapira despre situaţia disperată din ghetoul Chişinău… ore îndelungate, care ne-au produs înfiorare, ore grele. Am încercat să ascundem sentimentele noastre faţă de Şapira, dar nu am reuşit” [52]. Această întâlnire se pare că a avut loc la 10 octombrie 1941, după începutul deportărilor. A doua zi Filderman s-a adresat Conducătorului, şi, după ce a amintit „adresarea disperată a conducerii ghetoului Chişinău”, i-a cerut să oprească deportările, subliniind că „executarea lor este moartea, moartea, fară vină, fără altă vină, decât aceea de a fi evrei” [53]. Conducătorul a răspuns, într-o scrisoare publicată la 19 octombrie în toate ziarele, în care a confirmat şi şi-a justificat politica, ceea ce a provocat un nou val naţionalist-antisemit.

Fruntaşii evreilor din România au făcut tot ce le-a stat în putinţă, dar au eşuat, întrucât Antonescu era ferm hotărât să pună capăt prezenţei evreieşti în Basarabia românească. Filderman şi rabinul Şafran l-au sfătuit pe Şapiro să rămână la Bucureşti şi să se salveze, dar el a preferat să se întoarcă în ghetou şi la familia sa, şi, în cele din urmă, a fost deportat cu convoiul din 20 octombrie şi a fost împuşcat peste Nistru [54].

Presa românească şi ghetoul

În contrast cu ambiguitatea intenţionată cu care era descrisă situaţia în lagărele înfiinţate pe întinsul Basarabiei, alungarea evreilor din Chişinău a fost definită în mod clar ca un obiectiv naţional, aproape imediat după revenirea oraşului sub suveranitatea românească. „Chişinăul trebuie să rămână un oraş românesc, nici o liftă comunistă, nici un trădător să nu rămână. Mănăstirile din jurul Chişinăului nu pot tolera vecinătatea iudeo-comunistă”, a scris încă la sfârşitul lui iulie ziaristul Elefterie Negel în cotidianul „Universul”, care a făcut din subiectul evreiesc la Chişinău un proiect personal [55].

Fostul organ al legionarilor i-a acuzat pe evreii din Chişinău că au dat foc Catedralei din oraş [56]. Negel a adăugat amănunte în această privinţă şi a relatat de pe teren: „Catedralei i-au dat foc doi iudei comunişti localnici”; la fel s-a întâmplat altor biserici „iar sinagogile au rămas neatinse” [57]. Mai mult decât atât, nici o clădire publică situată, din întâmplare, în apropiere de un aşezământ evreiesc n-a fost atinsă: „Rămâne un fapt stabilit: hoardele bolşevice, în acţiunea lor distructivă, au avut concursul necondiţionat al jidanilor din Chişinău” [58]. O săptămână mai târziu, Negel a publicat un lung articol însoţit de fotografii ale „mutrelor hidoase ale evreilor din Chişinău”; se pare că erau fotografiile unor intelectuali evrei înainte de a fi executaţi. Printre ei, avocatul Averbuch [59].

Câţiva corespondenţi militari au descris situaţia jalnică în care românii au găsit Basarabia după un an de regim sovietic. Baza acestui regim se afla în Chişinău, şi evreii de aici au dominat, de fapt, acest pământ românesc: „de reţinut că aproape toţi cei care au incendiat Basarabia sunt jidani”, scria corespondentul militar al „Poruncii Vremii”, căpitanul Teodor Munteanu, după ce i-a acuzat, „întemeiat pe informaţiuni precise”, pe jidanii din Basarabia că intenţionau să dezinformeze atât populaţia civilă cât şi trupele dezrobitoare [60]. Corespondentul militar al „Curentului” i-a învinovăţit pe evreii din Chişinău că au lovit în cultura şi educaţia românească „în timpul unui an de robie” [61].

Către sfârşitul lui august, s-a alăturat dezbaterii publice despre soarta evreilor din Basarabia părintele antisemitismului românesc, A.C. Cuza, care se bucura de aprecierea lui Antonescu pentru lupta sa fară compromis contra evreilor. Cuza, pe atunci în vârstă de peste optzeci de ani, a demonstrat, din locul său de retragere de la Iaşi, că sub influenţa naziştilor a reuşit să treacă de la conceptul de antisemitism „clasic” la antisemitismul contemporan, care revendica şi aplica soluţii radicale: „Măsurile de faţă sunt numai un preambul de viitor… căci nici izolarea, nici parcarea în ghetouri nu au dat rezultatele dorite. Soluţionarea este numai eliminarea masivă a evreilor, dar nu pentru a constitui un stat al lor” [62].

Deportarea

Autorităţile au hotărât să facă deportarea în patru convoaie, dintre care primul trebuia să părăsească ghetoul în ziua de Iom Kipur; de aceea, comandantul militar al oraşului nu a aprobat ca acea zi să fie zi de odihnă. Sute de căruţe au intrat în dimineaţa acelei zile în ghetou. Comandantul şi adjuncţii lui au încercat să-i liniştească pe evrei, asigurându-i că nu li se va întâmpla nimic rău şi că, de fapt, deportarea este spre binele lor, întrucât germanii vor să-i lichideze şi e mai bine să nu rămână în concentrări mari. Fruntaşii Comitetului au reuşit să amâne deportarea cu câteva zile şi, între timp, au expediat apeluri urgente către conducătorii Federaţiei, cerându-le ajutor. Sute de telegrame redactate în cuvinte inocente, cum ar fi, de pildă, „papa grav bolnav, salvaţi, medicamente urgent”, au fost expediate Federaţiei sau unor rude la Bucureşti [63]. Dar apelurile n-au ajutat, deoarece soarta evreilor din Chişinău era pecetluită.

Au fost planificate patru convoaie de câte 2.500 de evrei fiecare, dar constrângeri de ordin logistic, probleme legate de reglarea trecerii pe podurile de pe Nistru şi diferite intervenţii au lovit în planificare, transformând deportarea într-un şir lung de convoaie care înaintau prin noroiul adânc de la marginile şoselelor principale spre Nistru, în timp ce, din când în când, erau executaţi sute de evrei, deoarece nu puteau rezista ritmului de mers sau din cauza unor ordine verbale, despre care, în majoritatea lor, aflau numai când erau puse în practică.

Înainte de începerea deportării, Antonescu a ordonat tuturor prefecţilor să se procedeze la schimbul metalelor preţioase pe care le posedă evreii „ce se evacuează”, în coordonare cu Banca Naţională, şi care se vor plăti în Kassenschein (mărci pentru teritoriile ocupate şi care nu aveau valoare), eventual în ruble, în nici un caz în lei [64]. Acest jaf, în numele statului român şi în favoarea lui, a avut loc în lagăre înainte de plecarea convoaielor; dar din Chişinău au plecat câteva convoaie fără a fi controlate pe loc, întrucât delegatul B.N.R. nu a sosit la timp în oraş. Majoritatea prăzii nu a ajuns în seifurile Băncii Naţionale de la Chişinău, din motivele amintite mai sus. De aceea, comandantul militar al oraşului a ordonat să se fixeze un loc amenajat pentru campania de confiscare, înregistrându-se cu exactitate banii şi bijuteriile adunate. Locul nou pentru percheziţia ordonată a fost stabilit în curtea crescătoriei de cai a armatei, de la Visterniceni, la cinci kilometri de oraş, unde au fost împuşcaţi circa 700 de evrei din ghetou. Aici le-au fost confiscate toate obiectele de valoare, bani, aur, alte metale preţioase şi briliante. Dacă delegaţii armatei şi ai B.N.R nu ar fi comis furturi pe scară largă, nu am fi ştiut cum s-au desfăşurat lucrurile. Contrar instrucţiunilor, banii evreilor au fost luaţi fară a fi notaţi în registre. Cei care au executat operaţiunea nu s-au mulţumit cu îndeplinirea dispoziţiilor lui Antonescu, ci – aşa cum a arătat căpitanul Paraschivescu, comandantul companiei 23 poliţie, în raportul său – au ridicat de la evrei şi „alte obiecte de argint, cum ar fi linguri, furculiţe, cuţite şi sfeşnice”, care, de asemenea, n-au fost inventariate, „ci trântite într-o ladă de lemn descoperită”. Femeile evreice au trecut un control ginecologic amănunţit. În afară de o moaşă trimisă în acest scop, s-au ocupat de aceasta doi şoferi, care au fost prinşi încercând să ascundă obiecte de valoare găsite la femei. Ei au pretins, se spune în raport, că n-au luat, de fapt, decât nişte cuie sau şuruburi fără valoare. Percheziţiile corporale şi confiscările se făceau la orice oră din zi şi din noapte, conform ritmurilor deportărilor. După afirmaţiile unui ofiţer care a cercetat eficacitatea operaţiunii, locul nu era destul de luminat noaptea şi a recomandat să se pună la dispoziţia comisiei lămpi Petromax. El a recomandat înlăturarea şoferilor de la percheziţiile corporale (şi ginecologice) la femei, „ci să se pună funcţionari de încredere” şi şi-a terminat raportul cu următoarele cuvinte: „Numai astfel credinţa subsemnatului este că acest preţios tezaur, găsit asupra evreilor, să intre în tezaurul statului, deci în patrimoniul statului” [65].

În timp ce comandantul oraşului, colonelul Dumitrescu, ordona să se facă ordine în activitatea comisiei de confiscări, guvernatorul Voiculescu dădea dispoziţii să se facă ordine în comisia Direcţiunii românizării, colonizării şi inventarului, care se ocupa cu supravegherea operaţiunilor de inventariere şi depozitare a bunurilor mobile rămase de la evreii din ghetoul Chişinău, comisie subordonată comandantului militar al oraşului, colonelul Dumitrescu. Voiculescu l-a împuternicit verbal pe comandant numai să inventarieze şi să păstreze bunurile, fără putinţa de a aproba distribuirea lor, indiferent sub ce formă şi cui”. Dumitrescu a început să împartă cadouri din bunurile deportaţilor oamenilor săi sau contra mită, ceea ce a provocat furia guvernatorului: „Aţi permis înstrăinarea acestor bunuri. Ordinul privea numai operaţiunea de inventariere şi păstrare. Rog a raporta ce criterii v-au călăuzit a proceda în modul arătat şi cu ce drept?” îl întreabă Voiculescu pe colonel într-o scrisoare de mustrare [66]. Conflictul dintre cei doi privind bunurile evreilor a fost menţionat în mod deosebit în raportul rezumativ al guvernatorului Voiculescu. În capitolul IV, sub titlul „Inventarierea şi depozitarea bunurilor mobile”, el a condamnat „tendinţa de independenţă faţă de Guvernământ, ca o consecinţă a dispoziţiunilor primite de la Marele Cartier General, ceea ce a provocat risipa şi împrăştierea de bunuri valoroase care aparţin statului, rămase de la evreii care au început a pleca peste Nistru” [67].

Convoaiele

Primul convoi cu 1.600 de evrei a părăsit ghetoul la 8 octombrie 1941, în utimele zile ale sărbătorii de Sucot, fiind pus în mişcare spre nord, în direcţia Rezina, pe marginea şoselei spre Orhei, distanţă de circa nouăzeci de kilometri. Acesta a fost cel mai lung traseu dintre toate cele care duceau de la Chişinău spre Nistru. Chişinăul se află la o distanţă de 15 kilometri de Nistru, de la punctul de recere Vadul lui Vodă, şi cam la 65 de kilometri de podul bombardat de la Rezina. Alegerea acestui traseu s-a făcut cu intenţia de a se debarasa de cât mai mulţi evrei pe drum. Primul convoi, ale cărui urme au dispărut cu desăvârşire, cuprindea îndeosebi, bătrâni, bolnavi şi, în general, pe săracii ghetoului – toţi cei ce nu au putut să-i mituiască pe poliţişti, care s-au abătut asupra lor, mânându-i ca pe o turmă, în convoi. Împreună cu deportaţii, au fost trimişi şi bolnavii evrei din spitalul psihiatric Costujeni. În ciuda marelui număr de deportaţi, n-a rămas dintre ei nici un martor care să povestească despre soarta convoiului. A rămas doar descrierea momentului ieşirii din ghetou, dintr-un unghi surprinzător, cel al unui evreu din Bucureşti care a trăit la Chişinău sub o identitate românească: „într-o zi ploioasă de toamnă, cum ploua aşa cum numai în Basarabia plouă, am văzut de la fereastră, intrând în ghetou, multe care ţărăneşti goale şi descoperite. M-am apropiat mai bine şi am aşteptat să văd ce va urma. După scurtă vreme, am văzut carele ieşind din ghetou, de data asta încărcate până la refuz cu epave omeneşti. Erau bătrânii şi schilozii, care nu se mai puteau ţine pe picioare. Şi ploua, ploua îngrozitor, şi era un frig care pătrundea până la oase. Am traversat strada şi l-am întrebat pe soldatul din poartă, ce vor face cu ei. «Îi duce în Transnistria» mi-a răspuns el. După aproximativ o jumătate de oră, am văzut revenind carele goale. Am traversat din nou, şi l-am întrebat «Oare au şi ajuns în Transnistria?», «Ei, pe dracu’», mi-a răspuns el. «Îi duce cu carele până la marginea oraşului, şi de acolo îi mână pe jos». «Şi cei care nu pot merge?» am mai întrebat eu. «Pe ăia îi împuşcă» [mi-a răspuns]” [68].

Comitetul ghetoului a aflat că cei care au reuşit să ajungă la Nistru au fost împuşcaţi acolo şi parte din ei au fost aruncaţi în apele fluviului. O confirmare a acestei ştiri se află în apelul lui Filderman către Antonescu, din 11 octombrie 1941. El scria că la 8 octombrie a plecat un convoi de 1.500 de evrei, dezbrăcaţi, majoritatea pe jos, fără mâncare şi fără nici o posibilitate de aprovizionare cu hrană, la un drum de cel puţin opt zile, pe ploaie, pe frig şi pe zăpadă şi că numai bolnavii, bătrânii şi copiii au plecat în căruţe. Scopul acestei acţiuni, a scris Filderman cu curajul său obişnuit, era de a-i omorî [69].

De fiecare dată intrau în ghetou zeci sau poate sute de căruţe. Guvernatorui Voiculescu a notat în raportul său că deportarea s-a făcut „în mod civilizat” şi, ca o dovadă, a adăugat „este suficient să se indice că numai pentru ghetoul Chişinău s-au pus la dispoziţie circa 1.000 de căruţe”. Deşi această operaţiune „ca executare cădea în sarcina organelor Marelui Cartier General”, el [guvernatorulj a inlervent, a presat, a acţionat şi a înlăturat obstacolele. „Astfel că astăzi se poate afirma că programul de evacuare a fost executat întocmai… şi că, în mod practic, în Basarabie nu se mai află decât circa 130 de evrei [toţi] în ghetoul Chişinău, din care aproape jumătate copii şi bolnavi” [70].

Comitetul ghetoului a încercat pe diferite căi să amâne deportarea evreilor, în speranţa că fruntaşii Federaţiei din Bucureşti vor izbuti să anuleze ordinul. Comitetul a reuşit, prin metodele cunoscute, să reducă numărul deportaţilor din fiecare convoi, după cum am arătat. La 9 sau 10 octombrie a fost trimis Şapiro la Bucureşti. Intervenţiile lui Filderman au produs o asigurare verbală a lui Mihai Antonescu de a stopa campania deportărilor, concomitent la Chişinău şi la Cernăuţi, pentru a-i scuti deocamdată de deportare pe intelectuali, comercianţi, meseriaşi etc. [71]. Federaţia l-a trimis, între timp, la Chişinău pe angajatul ei, avocatul român Constantin Muşat.

„Acest avocat, pe care Federaţia l-a plătit bine, a fost angajat pentru a-i ajuta pe evreii chinuiţi în locurile închise pentru noi. Numai printr-un astfel de om se puteau mitui funcţionarii români civili şi militari pentru a se obţine cel puţin o uşurare temporară a situaţiei. Toate astea se făceau în speranţa că între timp noi, la Bucureşti, vom reuşi să obţinem amânarea executării hotărârilor antievreieşti… Misiunea lui nu a fost restrânsă numai pentru Chişinău” [72].

Deportările au fost oprite la 14 octombrie, timp de câteva zile, dar au fost reluate la 20 octombrie. În această zi a plecat un convoi de câteva sute de evrei, şi printre ei Şapiro şi familia sa, în direcţia Tighina, Tiraspol şi, de acolo, spre răsărit către lagărele de exterminare de pe Bug. La 1 ianuarie 1942, după şaptezeci de zile de pribegie, au fost împuşcaţi câteva sute de evrei din acest convoi, printre care şeful ghetoului, Şapiro, lângă satul Samahatka, la circa şapte kilometri de Karlovka, unde ulterior a fost înfiinţat un ghetou. Familia lui Şapiro a fost ucisă, după aceea, la Karlovka.

Drumurile de la Chişinău spre Orhei „erau pline de cadavre” [73]. Ultimele trei convoaie au ieşit din ghetou în 29 şi 30 octombrie 1941: 1.004 evrei şi 123 de căruţe; 882 evrei şi 138 căruţe; 257 evrei şi 80 căruţe – cu toţii, în direcţia Orhei şi, de acolo, la Rezina [74]. Muşat a trimis, la 30 octombrie, secretarului Federaţiei o telegramă din Chişinău, cu următorul conţinut: „Pierdut procesul. Toţi clienţii condamnaţi. Trebuie făcut recurs” [75]. Ambasada Statelor Unite a urmărit soarta ghetoului şi a raportat despre asta la Washington. În iunie 1942, revista Uniunii evreilor români din America, „The Record”, a descris amănunţit procesul exterminării evreilor din Basarabia, inclusiv soarta ghetoului; şi încă atunci a consemnat „tocmeala vânzării” evreilor pe drumurile deportării contra a două mii de lei [76].

Rezina

Majoritatea evreilor din Chişinău au fost deportaţi spre nord, prin Rezina. Traseul deportării era pe câmp, paralel cu şoseaua principală, şi trecerea se făcea prin localităţile Perescina, Orhei, Cinesăuţi şi Rezina. Primul popas de noapte era în satul Perescina, la circa patruzeci de kilometri de Chişinău. Aici, majoritatea căruţaşilor îi părăseau pe evrei în voia soartei, întorcându-şi căruţele. Cine mai avea de unde plăti începea o tocmeală cu alt căruţaş, angajând o căruţă pentru continuarea drumului.

Unul dintre primele convoaie, cu vreo două mii de deportaţi, a fost sub comanda maiorului Dumitru Bratea din legiunea de jandarmi Lăpuşna. Bratea a interzis imediat femeilor, copiilor şi bătrânilor „care erau istoviţi fizic” să urce în căruţe. Circa cincizeci de bătrâni n-au putut continua drumul şi au rămas aruncaţi în şanţurile de la marginea şoselei, „până ce, în cele din urmă, au murit” [77]. Bratea se deplasa în trăsură ca să supravegheze convoiul, care se întindea pe o lungime de 400 de metri, şi, cu cravaşă de cauciuc, „lovea corpurile istovite ale evreilor”. Câţiva evrei care nu au mai putut suporta mizeria şi nu au mai putut ţine pasul şi-au tăiat venele de la mâini înainte de a ajunge la Perescina. Unii dintre ei au fost salvaţi de către prieteni, care le-au bandajat mâinile cu ce au putut şi au oprit hemoragia şi aşa au mărşăluit spre popasul de noapte [78].

La Perescina se alătura soldaţilor însoţitori un stăpân unic, pentru o singură noapte: plutonierul Vasile Onu, comandantului postului local de jandarmi. „El era prezent la toate popasurile convoaielor, având întotdeauna grijă să-şi însuşească ceva din bagajele pe care aceştia le salvaseră din ghetoul de la Chişinău”. După ce Onu îşi oprea tot ceea ce vroia, se alăturau acţiunii jandarmii postului: „jaful se desfăşura în deplină înţelegere cu şeful convoiului… cu care apoi se împărţea prada la cârciuma lui Androianu din Perescina”. Înainte de sosirea convoaielor din Chişinău, Onu a jefuit locuinţele evreilor din sat şi din satele din împrejurimi; evreii fuseseră împuşcaţi, în parte, chiar de el [79].

evacuarechisinau
Primele convoaie au părăsit Chişinăul fără să treacă prin controlul delegaţilor Băncii Naţionale Române, care au sosit cu întârziere. Guvernatorul Voiculescu a încercat să întârzie convoaiele, dar, după afirmaţiile lui, „operaţiunea de evacuare fiind organizată de Marele Cartier General, Guvernământul nu a putut opri [evacuarea]” [80]. În cazuri de acest fel, delegaţii băncii erau trimişi în grabă şi i-au ajuns din urmă pe evrei înainte de a traversa Nistrul, la Orhei şi la Rezina. Comisia de confiscare de la Orhei l-a cooptat şi pe plutonierul de jandarmi Vasile Eftimie, cel care a multiplicat la şapirograf ordinul de „curăţire a terenului”, pentru a fi clar comandanţilor de jandarmi. Eftimie s-a folosit de doi agenţi provocatori evrei… „care, amestecaţi printre cei care urmau să fie deportaţi, aflau toate ascunzişurile obiectelor preţioase şi bijuteriilor, comunicându-le apoi comisiei” [81].

La Orhei avea loc jaful oficial, al reprezentanţilor statului român, cu ajutorul jandarmilor; de acolo, în loc să continue drumul direct spre satul Cinesăuţi, ultima staţie înainte de Rezina, evreii şi bagajele lor, inclusiv căruţele, erau aduşi în partea distrusă a oraşului, unde înainte existase ghetoul şi, în acest loc izolat, se proceda la o nouă percheziţie, din iniţiativa comandantului legiunii de jandarmi a judeţului, Filip Bechi, care se evidenţiase, la începutul campaniei, prin lichidări de evrei în judeţul Orhei. Adjunctul său apropiat, Eftimie, aduna prada într-un sac şi, apoi, o împărţea cu Bechi. „Pentru a-i înspăimânta pe evrei şi a-i determina astfel să predea tot ce au de preţ asupra lor, Eftimie Vasile se purta cu o deosebită asprime, striga, bătea din picior şi ordona să nu li se dea evreilor nici apă, pentru că sunt câini” [82]. Dacă, dintr-un motiv oarecare, Eftimie nu se găsea la faţa locului în timpul trecerii convoiului, el îi ajungea din urmă cu motocicleta şi, trăgând în aer, „trecea din căruţă în căruţă şi smulgea evreilor bagajele pe care le aveau asupra lor”.

Pe drumul de la Orhei la Rezina se alăturau la pradă noii jandarmi însoţitori. Ultimii, pe această filieră, erau ţăranii. Ei „ieşeau în întâmpinarea căruţelor cu evrei, se năpusteau asupra lor şi le smulgeau bagajele ce le mai rămăseseră”. Paza pe drumul de la Orhei la Rezina, ultima porţiune înainte de traversarea Nistrului, slăbea cu totul; şi întrucât nu mai era ce jefui, aveau loc multe cazuri de viol, orecum şi execuţii din cruzime şi plăcere sadică; şi aceste lucruri nu se întâmplau pentru executarea unor ordine. La violuri şi asasinate au luat parte mulţi jandarmi ale căror nume sunt cunoscute.

Unul dintre cei mai temuţi a fost sergentul major Gheorghe Gherman din legiunea de jandarmi Orhei, care a condus câteva convoaie de la Orhei la Rezina. Aceasta era cea din urmă ocazie de a smulge ceva de la evreii din Chişinău, înainte de a-i transfera jandarmilor din Transnistria. Gherman acţiona, de obicei, la popasul de noapte de la Cinesăuţi. El nu se mulţumea cu jaful: „odată cu oprirea convoiului pentru popas… Gherman a smuls o fată din căruţa unde se afla împreună cu părinţii săi şi a tras-o într-un şanţ unde a siluit-o” [83]. Şi acesta este doar un caz din zecile menţionate în mod explicit la procesul său. La ieşirea din Cinesăuţi, regiune cu multe dealuri, Gherman cerea evreilor extenuaţi care şedeau în căruţe să coboare, întrucât îi era milă de cai; şi ordona jandarmilor să-i împuşte pe cei care rămâneau în urma convoiului. Gherman însuşi omora, din când în când, evrei cu mitraliera şi, în general, avea grijă şi de îngroparea lor, în afară de cazuri în care a lăsat cadavre pe drumuri de ţară; şi, din această cauză, a fost raportat [84]. Gherman „a intrat în istoria” Holocaustului din România nu din cauza numeroaselor asasinate şi violuri pe care le-a comis – în acele zile, petrecute cu miile pe tot cuprinsul Basarabiei şi Bucovinei de nord – ci din cauza unor escrocherii unice în felul lor. De o deosebită perversitate, Gherman Gheorghe, înţeles cu locuitorii satelor de pe parcursul convoaielor pentru a le vinde bagajele evreilor, recurgea, de multe ori, la sinistra înşelătorie de a le vinde, în locul unor efecte, cadavre evreieşti împachetate în pături sau în cearceafuri [85].

Unul dintre jandarmii de sub comanda lui Gherman, Ioan Matache, a iniţiat şi el un „comerţ” al său cu ţăranii (vânzându-le uneori pachete adevărate şi uneori pachete fictive: „cadavre evreieşti împachetate în pături”). Locţiitorul lui Gherman pentru însoţirea convoaielor din ghetoul Chişinău a fost sergentul major Anghel Lungulescu. Şi el s-a ocupat cu jafuri planificate ale convoaielor de către ţărani şi cu împărţirea prăzii. În afară de aceasta, nu pierdea ocazia să violeze femei tinere. Jafurile comise de aceşti jandarmi şi, îndeosebi, escrocheria cu pachetele cu cadavre au provocat deschiderea unei anchete. Agenţi ai jandarmeriei au făcut o descindere inopinată la locuinţa lui Lungulescu şi au găsit acolo un depozit de „haine, bijuterii, lenjerie şi alte lucruri de valoare jefuite pe parcursul convoaielor” [86]. El a fost judecat şi condamnat la închisoare încă în timpul regimului antonescian, dar nu din cauza violurilor şi a cruzimii faţă de evrei, ci pentru că şi-a însuşit bunuri ale statului.

Alt însoţitor de convoaie pe acest traseu, care l-a înlocuit pe Lungulescu după arestarea acestuia, Ion Harabagiu, a inventat o metodă originală de jaf: el însoţea convoiul până la Rezina, fără să se atingă de evrei şi, după aceea, „el se reîntorcea cu jandarmii săi şi aştepta împreună cu câţiva dintre ei sosirea unui alt convoi de la Cinesăuţi” [87]. Înţeles dinainte cu comandantul convoiului, jefuia bagajele şi apoi împărţea prada cu el. Jaful era atribuit, dacă-i păsa cuiva, unor militari neidentificaţi.

La Rezina, un târg evreiesc acum fără evrei, îi aştepta pe cei din convoiul de la Chişinău care reuşiseră să ajungă până acolo, sergentul major Traian Saftenco. El ordona oamenilor epuizaţi să alerge cu bagajele în mână de la locul de oprire a căruţelor până la sinagoga distrusă a târgului. Aici „erau îngrămădiţi evreii până în momentul când se forma coloana de ieşire din Rezina. Pentru a accelera această acţiune el lovea în grămada de evrei cu o neînchipuită bestialitate, doborând mulţi dintre ei. În acest scop era înarmat cu o bâtă groasă” [88]. Unul dintre jandarmii pe care Saftenco i-a lovit din greşeală s-a prăbuşit imediat, din cauza violenţei loviturii.

Ultimul comandant care dispunea de viaţa evreilor din Chişinău cât timp se mai aflau pe pământul Basarabiei era responsabilul cu trecerea peste Nistru, locotenentul de jandarmi Constantin Popoiu. El era şi proprietar de moşie în satul Scorţeni şi adjunctul comandantului legiunii de jandarmi Orhei. Ca şi ceilalţi ofiţeri de jandarmi, nici el nu era din partea locului, ci venea din Regat. Popoiu, născut în 1895, făcuse parte din partidul lui Cuza şi fusese deputat în parlament din partea acestei formaţii. În anul 1938, în timpul guvernului Goga-Cuza, a fost prefect şi atunci „a obţinut” moşia. Tribunalul din Bucureşti l-a descris în cuvintele următoare: „lipsit de inteligenţă dar însufleţit de o animalică ură rasială. El s-a înrolat intenţionat în legiunea de jandarmi Orhei, pentru a putea acţiona în judeţul unde a fost stăpân în trecut şi s-a grăbit să se întoarcă acolo pentru a-şi lua înapoi moşia”. În momentul când legiunea a ajuns la hotarele judeţului, el şi-a adunat jandarmii şi le-a spus că „trebuie să-i extermine pe evrei de la pruncul în faşă până la bătrânul neputincios – toţi fiind periculoşi pentru naţia română” [89].

Depistarea evreilor din judeţ şi uciderea lor deveniseră obsesia personală a lui Popoiu şi acest fapt a fost consemnat în actul de acuzare împotriva sa: „cu o bestialitate perseverentă, mereu în goană după satisfacerea instinctelor sale sadice, va urmări personal uciderea tuturor evreilor de pe teritoriul rural al judeţului Orhei”.

La începutul lunii septembrie s-a încheiat acţiunea de exterminare a evreilor din satele judeţului şi Popoiu a primit o nouă misiune – comanda asupra convoaielor de la lagărul Edineţ la Cosăuţi. Această numire îl făcea părtaş la secretul ordinului special transmis verbal şi care permitea împuşcarea de evrei în timpul mânării lor spre Nistru [90]. El s-a bucurat de o mare apreciere pentru ataşamentul său faţă de misiune; chiar obişnuia să se laude, pe atunci, că lichidarea evreilor este un obiectiv naţional românesc.

Însă încă înainte de încheierea acestei campanii, a primit un nou ordin: să comande trecerea de la Rezina în Transnistria. Popoiu primea convoaiele în sinagoga distrusă din Rezina şi le ducea la o distanţă de doi kilometri, până la podul de pontoane ridicat de armata română pe Nistru; pe drum îi gonea pe deportaţi, el fiind călare, „şi de multe ori a dat cu calul peste grupurile înspăimântate de evrei” [91].

Prima sa grijă a fost să se îmbogăţească. Popoiu obişnuia, când avea posibilitatea, să întâmpine convoaiele şi să facă percheziţii corporale încă la Orhei, concomitent cu percheziţiile făcute de delegaţii Băncii Naţionale a României, sau imediat după ei [92]. Când i-a primit pe evreii din Chişinău, ei nu mai aveau nimic, aşa că s-a concentrat asupra a două obiecte pe care era convins că predecesorii săi nu reuşiseră totdeauna să le descopere: inele, verighete şi mici bijuterii, îndeosebi, cercei din aur. Şi, într-adevăr, el a reuşit să descopere astfel de obiecte cu ajutorul bătăii, torturii şi ameninţării de a-i arunca pe anchetaţi în apele Nistrului. De asemenea, obişnuia să fure din boccele „lenjerie şi îmbrăcăminte”, să le ambaleze în pachete mari şi să le trimită cu căruţa la moşia din Scorţeni.

Popoiu a îndeplinit mot à mot versetul „ai ucis şi ai şi moştenit”: într-unul din convoaie el a identificat o familie de cunoscuţi înstăriţi, de patru persoane, din Cernăuţi şi, printre ei, un avocat deosebit de bine îmbrăcat. El i-a liniştit, i-a scos din convoi şi i-a trimis în satul apropiat, Echimăuţi; în acelaşi timp a comunicat şefului de post local de jandarmi că va primi „o bucată bună”, ordonându-i să-i împuşte. Popoiu râvnea hainele acelor evrei şi, îndeosebi, costumul avocatului şi a ordonat să i se trimită după execuţie. În acest scop şi-a trimis ordonanţa cu căruţa. Şeful postului de jandarmi nu a îndeplinit cu stricteţe sau nu a înţeles cum trebuie ordinul şi, de aceea, nu s-a îngrijit ca hainele să rămână neatinse şi curate în timpul execuţiei. Ordonanţa s-a înapoiat la Rezina cu costumul şi cu alte haine, dar Popoiu nu le-a mai vrut şi le-a dat cadou ordonanţei [93].

La începutul lui noiembrie 1941, ghetoul Chişinău s-a golit aproape în întregime, dar n-a fost cu totul lichidat. Rămăseseră acolo vreo 130 de evrei, familii cu copii, parte oameni înstăriţi care, ei sau rudele lor, i-au mituit pe comandantul ghetoului, pe comandantul militar al oraşului şi pe guvernatorul Voiculescu. Guvernatorul, care niciodată nu se interesase de starea sănătăţii deportaţilor, a aprobat unor „grav bolnavi” să rămână în ghetou „până la însănătoşirea lor”, şi atunci vor fi controlaţi de o comisie medicală şi vor fi deportaţi. Printre cei rămaşi au fost şi câţiva bolnavi şi nebuni [94]. Ei au fost concentraţi în câteva case din ghetou şi, parte din ei, se pare, l-au părăsit. Dar locul lor a fost ocupat de alţii, descoperiţi şi prinşi în Chişinău, aşa că numărul total de 130 a rămas neschimbat. Consilierul pentru probleme evreieşti de la Ambasada Germaniei nota un astfel de caz: Schor, cel mai bogat evreu din Chişinău, a pus la dispoziţia mareşalului Antonescu 25 de milioane de lei şi Conducătorul i-a trimis o scrisoare de mulţumire în care arăta, după afirmaţiile lui Richter, că el este un „bun român” [95].

Cu timpul, numărul evreilor din micul ghetou a trecut de două sute. Începând cu toamna lui 1941 au fost trimişi acolo evrei originari din Basarabia, arestaţi pe teritoriul României. Străzile au rămas goale şi casele sparte, cu urme de jaf. Numeroasele sinagogi ale oraşului erau ruinate şi sulurile de Tora aduse în ghetou se rostogoleau, rupte, pe străzi. Cunoscuta casă a rabinului Kurotz era înconjurată de cărţi sfinţite împrăştiate, rupte şi călcate în picioare de soldaţii în trecere.

La 21 mai 1942, Voiculescu a ordonat – în cinstea sărbătorii sfinţilor Constantin şi Elena, care era şi sărbătoarea lui personală (îl chema Constantin) – să nu mai rămână nici un evreu în Chişinău. Printre cei ce urmau să fie deportaţi erau orfani, bolnavi şi 58 de bolnavi psihic aflaţi încă la spitalul de alienaţi din Costujeni. La 20 mai au fost adunaţi aproape toţi – circa două sute – la comandamentul oraşului şi, după o percheziţie amănunţită, cu scopul de a jefui tot ce se mai putea, au fost urcaţi în vagoane de marfa şi trimişi în direcţia Transnistria. La Chişinău au rămas 99 de evrei, definiţi astfel pe baza legilor rasiale romaneşti [96].

La începutul lui martie 1944, cu circa patru luni înainte de recucerirea Chişinăului de către armata sovietică, primarul oraşului a publicat în presă lista realizărilor regimului românesc de la eliberare, în iulie 1941. Lista cuprindea, în primul rând, alungarea evreilor din viaţa oraşului. În anul 1941 se aflau la Chişinău 33.407 români, 3.306 ruşi, 265 ucraineni şi 11.388 evrei. La sfârşitul anului 1943 trăiau în oraş 80.979 români, 751 ruşi, 778 ucraineni, 177 evrei şi alte minorităţi. „Viaţa adevărat românească, adăuga primarul oraşului, a început să pulseze puternic în această provincie unde, înainte de 1941, sufletul românesc era înăbuşit de elemente străine” [97].

NOTE:

[1]. Vezi studiul autorului despre Chişinău în Pinkas Hakehilot Rumania, vol. II, Ierusalim 1980, p. 400-416.

[2]. Cartea Neagră, III, p. 36.

[3]. Tätigkeitsbericht, 22.6.-31.8.1941, Russland Abt. Ic.” (Raportul secţiei Ic. a armatei germane pentru spionaj şi sabotaj privind activiuitea şi colaborarea cu românii în perioada respectivă). Din: National Archives of the United States, Washington, Alexandria, T. 314, Roll. 1337, Frame. 838 (Copie în: Ancel, Documents, V, nr. 63, p. 64-69).

[4]. Anklageschrift in der Strafsache gegen H. Hunze Heinrich, L. Von der Recke, G. Mohlmeyer, K. Noa, A. Zolner, Landgericht München 1, 22 js. 204/1961, p. 33-34, 37-39 (Act de acuzare împotriva membrilor Einsatzkommando 11-a a Einsatzgruppe D pentru crimele lor comise în Basarabia, inclusiv Chişinău, şi în sudul Ucrainei; în continuare, act de acuzare împotriva Einsatzkommando 11), fragmente alese în Ancel, Documents, VI, nr. 46, p. 523-533; Anklageschrift in der Strafsache gegen Paul Johannes Zapp, Landgericht München, 523-533, I, 22 js, 204/1961, p. 1-3 (Act de acuzare împotriva lui Zapp, comandantul Einsatzkommando 11-a pentru crimele comise la Chişinău, Nikolaev, Cherson, Simferopol ş.a.); fragmente alese, Idem, nr. 47, p. 534-545 (în continuare, act de acuzare împotriva lui Zapp).

[5]. Documentele de la Nürnberg, N0-2934, p. 5.

[6]. Idem, NOKW-3233, p. 1-2.

[7]. Sentinţa în procesele lui Zapp, Von der Recke, Mohlmeyer şi Noa, tribunalul din München, dosar IV, 9/1969, p. 50-51, (fragmente alese în Ancel, Documents VIII, nr. 48, p. 546-560); mărturia lui Marian, p. 595-596.

[8]. Sentinţa în procesul lui Zapp… p. 556.

[9]. Cartea Neagră, III, p. 79-80.

[10]. Memoriu către Antonescu al guvernatorului Basarabiei, Voiculescu, fără dată [sfârşitul lui iulie 1941] din Ancel, Documents, X, nr. 61, p. 137 (în continuare, Memoriul Voiculescu).

[11]. Documentele de la Nürnberg, NOKW-3233, p. 2; copie în Ancel, Documents, V, nr. 19, p. 28-30.

[12]. Comandantul militar al Chişinăului către Guvernământul Basarabiei cu privire la paza în ghetou, începutul lui august 1941. Ancel, Documents, X, nr. 29, p.85.

[13]. Documentele de la Nürnberg, NOKW-3233, p. 2,5.

[14]. „Curierul Israelit”, 28.1.1945. Cazul a fost adus la cunoştinţa Uniunii Comunităţilor Evreieşti de către ziaristul român Horia Roman, care s-a aflat printre invitaţi.

[15]. Cartea Neagră, III, p. 65, 80.

[16]. Memoriul Voiculescu, p. 138.

[17]. Inspectorul jandarmeriei din Basarabia către comandantul militar al Chişinăului, 20 august 1941. Din: Ancel, Documents, X, nr. 36, p. 92.

[18]. Raportul nr. 2 al Comisiei care a anchetat dezordinile din ghetoul Chişinău la ordinul lui Antonescu, decembrie 1941. Din: Cartea Neagră, III, nr. 19, p. 61 (în continuare, Raportul Chişinău).

[19]. Direcţia Generală a Poliţiei din Bucureşti către guvernatorul Basarabiei, 25 august 1941. Din: Ancel, Documents, X, nr. 37, p. 93.

[20]. Ordonanţa nr. 4 a guvernatorului Voiculescu, 28 august 1941, idem, nr. 38, p. 94.

[21]. Memoriul Voiculescu, p. 139-140.

[22]. Idem, p. 141.

[23]. Idem, p. 143.

[24]. Idem, p. 141.

[25]. M. Mircu, Pogromurile din Basarabia, Bucureşti 1947, p. 15. (în continuare, Mircu).

[26]. Mircu, p. 14.

[27]. Guvernământul Basarabiei, Basarabia dezrobită,… [Chişinău] iulie 1942, p. 165, 167.

[28]. Memoriul Voiculescu, p. 143.

[29]. Idem, p. 138.

[30]. Idem, p. 144.

[31]. Idem, p. 145.

[32]. Documentele de la Nurnberg, NOKW-3233, p. 2; Mircu, p. 17.

[33]. Act de acuzare împotriva lui Zapp, p. 545.

[34]. Idem, p. 535,545; Act de acuzare împotriva membrilor Einsatzkommando 11, p. 533.

[35]. Raportul Chişinău, p. 63.

[36]. Verdictul în procesul lui Zapp… (vezi 8), p. 556.

[37]. Idem, p. 557.

[38]. Istoria Kishineva (1466-1966), Kishinevskii Gosudarstvenaia Universitet, Cartea Moldovenească, Kishinev, 1966; documentele de la Nürnberg N0-3233, p. 5.

[39]. Documentele de la Nürnberg, nr. 3233, p. 5.

[40]. Actul de acuzare împotriva lui Zapp, p. 543; actul de acuzare împotriva membrilor Einsatzkommando 11, p. 531.

[41]. Pinkas Hakehilot Rumania, vol. II, p. 415.

[42]. Raportul Chişinău, p. 63; memoriul comandantului Batalionului 10 Jandarmi despre măcelul de la Ghidighici, 28 august 1941. Din; Cartea Neagră, III, nr. 28, p. 31.

[43]. Notă din jurnalul lui Filderman din 20 septembrie 1941, despre întâlnirea cu Forţu. Ancel, Documents, III, nr. 28, p. 57.

[44]. Cartea Neagră, III, p. 90.

[45]. Basarabia dezrobită (vezi 27), p. 133-134.

[46]. „Instrucţiuni provizorii pentru administrarea şi conducerea Basarabiei”, ibid., p. 137.

[47]. Idem, p. 45

[48]. Copia cererii „Comunităţii evreieşti din ghetoul Chişinău” către comandantul militar al oraşului, 11 septembrie 1941. Ancel, Documents, X, nr. 40, p. 96.

[49]. Mircu, p. 20.

[50]. Vezi 49.

[51]. Interviu cu secretarul lui Filderman, avocatul Gruber, Paris, 8 noiembrie 1982, în posesia autorului.

[52]. Alexandru Şafran, Memorii; Yad Vashem, Ierusalim, p. 57.

[53]. Apelul lui Filderman către Antonescu, 11 octombrie 1941, Ancel, Documents, III, nr. 145, p. 234.

[54]. Cartea Neagră, III, p. 90.

[55]. E. Negel, După ocuparea Chişinăului, „Universul”, 22.7.1941.

[56]. Basarabia bolşevică, Jidanii au dat foc Catedralei, „Curentul”, 28.7.1941.

[57]. E. Negel, Chişinăul, un imens morman de ruine, „Universul”, 31.7.1941.

[58]. Idem, 9.8.1941.

[59]. E. Negel, Bucuria evreimii la răpirea Basarabiei, ibid.

[60]. T. Al. Munteanu, Jurnale de război, „Porunca Vremii”, 9.8.1941.

[61]. E. Radian, Cultura şi şcoala in Chişinău în timpul unui an de robie, „Curentul”, 12.8.1941.

[62]. A.C. Cuza, Bucovina şi Basarabia după redobândire, „Curentul”, 28.8.1941.

[63]. Telegrame expediate în zilele 20-30 octombrie 1941. Din: Cartea Neagră, III, nr. 85, p. 129.

[64]. Ordinul lui Antonescu de confiscare a bijuteriilor şi a aurului de la evrei în momentul deportării, 9 octombrie 1941. Din: Ancel, Documents, X, nr. 46, p. 103.

[65]. Raportul comandantului companiei 23 poliţie, căpitanul Paraschivescu, 5 decembrie 1941, idem, nr. 51, p. 121-122.

[66]. Scrisoare de mustrare a guvernatorului Voiculescu către comandantul militar al Chişinăului, colonelul Dumitrescu, idem, nr. 53, p. 126.

[67]. Raportul Voiculescu, p. 141.

[68]. Mărturia lui Marian (vezi 2), p. 598.

[69]. Vezi 54.

[70]. Memoriul Voiculescu, p. 139.

[71]. Scrisoarea de mulţumire a lui Filderman către Mihai Antonescu pentru promisiunea de a înceta deportarea intelectualilor, comercianţilor, meseriaşilor (promisiune care nu a fost îndeplinită în Basarabia), 14 octombrie 1941, idem, III, nr. 153, p. 242.

[72]. Şafran, Memorii (vezi 53), p. 56; Cartea Neagră, III, p. 90.

[73]. Cartea Neagră, III, p. 80.

[74]. Rapoartele comandanţilor convoaielor din 29, 30 şi 31 octombrie 1941. Ancel, Documents, V, nr. 98-100, p. 133-134.

[75]. Cartea Neagră, III, p. 129; telegrama lui Muşat, 29 octombrie 1941. Ancel, Documents, III, nr. 205, p. 314.

[76]. Mass Executions of Jews, Why does Washington Remain Silent? „The Record”, News Bulletin, Published by the United Romanian Jews of America, New York, vol. IV, NO-5, June 1942; copie, idem, nr. 26, p. 54-55.

[77]. Rechizitoriu de urmărire împotriva locotenent-colonelului Nicolae Caracaş, comandantul legiunii de jandarmi de la Lâpuşna, şi a şapte dintre subordonaţii săi. Idem, VI, nr. 37, p. 338.

[78]. Rechizitoriu de urmărire împotriva Constantin Popoiu, şi a altor ofiţeri, poliţişti şi şefi de secţii şi posturi ale legiunii de jandarmi Orhei, ibid., nr. 44, p. 480 (în continuare, Rechizitoriu de urmărire împotriva lui Popoiu).

[79]. Idem, p. 477-478.

[80]. Memoriul Voiculescu, p. 140.

[81]. Ordin de arestare împotriva lui Popoiu. p. 476.

[82]. Idem, idem.

[83]. Idem, idem.

[84]. Idem, p. 480.

[85]. Idem, idem.

[86]. Idem, p. 481.

[87]. Idem, p. 482.

[88]. Idem, p. 483.

[89]. Popoiu a declarat la anchetarea sa în anul 1942, că a dat ordin să fie ucişi fără reticenţe toţi evreii, „deoarece aceste dispoziţiuni intrau în vederile mele… antisovietice şi antisemite” (Idem, p. 477).

[90]. Raportul Chişinău, p. 64.

[91]. Ordin de arestare a lui Popoiu, p. 484.

[92]. Idem, p. 478.

[93]. Idem, p. 484; al doilea ordin de arestare împotriva lui Popoiu, a unor subofiţeri şi inspectori de judeţ şi posturi ale legiunii jandarmeriei din Orhei. Idem, nr. 44, p. 496.

[94]. Comandantul militar al Chişinăului către comandantul ghetoului, 28 octombrie 1941, idem, X, nr. 78, p. 145.

[95]. Notă a consilierului pentru probleme evreieşti G. Richter, 1 septembrie 1942. Idem, IV, nr. 78, p. 145.

[96]. Mărturia lui Mihael Kvitko din Cetatea Albă, Basarabia, aprilie 1962, Arhiva Yad Vashem 03-2449, p. 4.

[97]. „Universul”, 9.3.1946; copie în Ancel, Documents, VIII, nr. 23, p. 26.

Sursă: Jean Ancel, Contribuții la istoria României, Vol. I, partea II, București, 2001.

Anunțuri

2 gânduri despre „GHETOUL EVREIESC DIN CHIȘINĂU, 1941 (I)

  1. Dar totusi, Carol al II-lea si Antonescu nu au fost conducatori legitimi, la fel cum abdicarea regelui Mihai e nula de drept, fiind sub presiunea fortelor armate ale unei puteri straine. E diferenta intre legal si ilegal. Si la o adica în WW II n-a fost vorba doar de evrei, ca victime ale nazismului. Multi au fost călcați în picioare, demascați ca anti-semiți, deși nu au negat în niciun fel existența Holocaustului. Au spus doar că în lagărele de concentrare au murit și alții, de la țigani la sovietici, de la polonezi la francezi, români, unguri, și alții. Sigur, n-are să-și ceară nimeni scuze pentru linșajul mediatic. Arsurile istoriei se vindecă greu.

    • În proporție la numărul populației cele mai multe victime în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial le-au avut polonezii. Însă ca valoare absolută cel mai mult au avut de suferit popoarele Uniunii Sovietice – acolo au murit circa 20 de milioane de persoane – civili, prizonieri, căzuți în lupte. Acolo, în est, apare o mașină de exterminare, nemaivăzută pînă atunci în istoria omenirii, – escadroane mobile ale morții ale așa-numitelor grupe cu destinație specială ( Einsatzgruppen A, B, G și D), care erau împrăștiate de la nord la sud pe întreg imensul front estic. Împărțite în echipe cu destinație specială, ele prezentau centrului, adică Biroului Principal de Securitate al Reichului la Berlin așa-numitele ”înștiințări despre evenimente” – rapoarte amănunțite despre aceea, cîți oameni, unde și cînd au fost nimiciți (conform celor mai prudente evaluări, merge vorba despre un milion și jumătate de oameni).

      Din aproximativ cei 5,7 milioane de prizonieri sovietici în lagăre și centre de adunare au murit 2,5-3 milioane , dintre care mai mult de jumătate în perioada dintre iunie 1941 și martie 1942. Christian Streit a scos la lumină aceste și alte groaznice și incontestabile cifre, bazate pe documente germane, în cartea sa devenită deja clasică «Keine Kameraden. Die Wehrmacht und die sowjetischen Kriegsgefangenen 1941-1945». Această carte odată și pentru totdeauna desființează legenda despre ”tunica nepătată” a wehrmachtului german și demonstrează documentat acel fapt, că wehrmachtul nu numai că era instrumentul principal în realizarea planurilor nazional-socialiste de cucerire a lumii, dar și că era implicat profund în practica aparatului de exterminare.

      Despre aceasta mărturisesc ordinele, date de către feldmareșali trupelor în est – ordine de a nu lua în considerare niciuna din principiile convențiilor militare internaționale și de a închide ochii la omorurile în masă condiționate de ideologia nazistă înfăptuite de escadroanele morții; apelul direct din partea corpului generalilor de a participa la politica național-socialistă de exterminare în timpul războiului în est; cele patru ”ordine criminale” – ordinul despre colaborarea armatei cu grupele cu destinație specială, ordinul despre limitarea jurisdicției militare, ordinul în privința comisarilor și directivele privitoare la comportamentul unităților militare în Rusia.

      În aceste ordine ale generalilor pentru prima dată s-a făcut legătura între anticomunism și antisemitism și în corespundere cu ideologia rasială național-socialistă a fost criminalizată noțiune de ”evreu”, mai mult decît atît, popoare întregi erau declarate ”vînat” pentru cuceritori.

      Amplificarea rapidă a planurilor în privința teritoriilor estice după năvălirea asupra Uniunii Sovietice nu lasă loc de îndoială privitor la politica demografică, care însemna nu doar realizarea unei colonizări absurde, dar și nimicirea vecinilor din est, stîrpirea întregului popor rus, căruia i se pregătea o soartă asemănătoare cu cea a evreilor, – ceea ce, ținînd seama de numărul cu mult mai mare al poporului, și reprezintă în sine un alt holocaust.

      În condițiile viitoarei dominații germane această politică de exterminare trebuia să cuprindă și marea parte a altor națiuni, mai ales a celor, care în corespundere cu faimoasa scară generală a valorilor ocupau în ”lista valorii rasiale” locuri puțin mai înalte decît evreii, polonezii și rușii, – aceștia erau cehii, iugoslavii și alte popoare balcanice, de altfel, ca și grecii și italienii. Adică acei europeni, în țările cărora aparatul de violență s-a dezlănțuit cu o forță uriașă deja pe timpul ocupației germane – un fapt, care nici pînă la momentul actual nu a căpătat atenția cuvenită a opiniei publice. Încă și mai puțin cunoscute sînt faptele măcelului, organizat de către wehrmacht în Balcani, în primul rînd în Grecia; atrocitățile și omorurile în masă a cetățenilor uneia din țările ”Axei”, ai Italiei, înfăptuite de către unitățile SS și ale armatei după căderea lui Mussolini în iulie 1943.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s