LAGĂRELE ȘI GHETOURILE EVREIEȘTI DIN BASARABIA ȘI BUCOVINA DE NORD, SEPTEMBRIE – NOIEMBRIE 1941

history1

Soarta supravieţuitorilor primului val de exterminare din Basarabia și Bucovina de Nord a fost stabilită de Ion Antonescu şi a fost adusă la cunoştinţă gradelor operative militare de către Conducătorul însuşi, iar treptelor superioare administrative, de către Mihai Antonescu. Şi această operaţiune urma să se desfăşoare fără ordine în scris, pentru a nu lăsa urme, pentru a nu fixa răspunderi şi pentru a împiedica formularea unor cereri de despăgubiri sau de restituire de proprietăţi dacă va interveni vreo complicaţie. Dar caracterul corupt al sistemului de guvernământ românesc, militar şi civil, a provocat, din când în când, cercetări, la intervenţia lui Antonescu şi a unor comandanţi superiori din armată şi jandarmerie, care aveau răspunderea pentru conducerea campaniei; şi aceasta pentru a clarifica unele acte de corupţie sau suspectarea unor asemenea fapte. Aceste intervenţii s-au terminat uneori prin anchete şi prin redactarea unor dări de seamă, incluzând aproape toate ordinele secrete transmise verbal, care au fost, în acest fel, dezvăluite. Guvernul antonescian nu a reuşit să ascundă răspunderea lui pentru încarcerarea supravieţuitorilor în lagăre şi ghetouri, pentru regimul de teroare pe care l-a impus în aceste lagăre şi, la urmă, pentru deportări.

Înainte de a pleca spre Chişinău, guvernatorul Basarabiei, generalul Voiculescu, a fost chemat la Conducător, care i-a descris liniile politicii sale în Basarabia şi Bucovina şi i-a dat ordine verbale [1]. Aceste ordine îl împuterniceau, printre altele, „să sancţioneze fără milă pe toţi cei care nu au înţeles să se încadreze în aceste idei fundamentale”. Prima problemă pe care guvernatorul avea datoria s-o rezolve era problema evreiască, în conformitate cu directiva simplă şi clară că ”evreii trebuie supuşi unui regim corespunzător acţiunilor şi faptelor… şi comportării lor” din epoca cedării Basarabiei în iunie 1940, în timpul regimului sovietic şi în primele faze ale războiului, în iunie şi iulie 1941. „În această ordine de idei, constatând că evreii forfotesc în întreaga Basarabie şi în special la Chişinău, la numai cinci zile după sosirea subsemnatului la Chişinău am dat ordin… (se alătură în copie), privitor la înfiinţarea de lagăre şi ghetouri. Prin acelaşi ordin, am prescris ca operaţiunile de înfiinţare a ghetoului Chişinău să fie accelerate” [2].

Memoriul rezumativ pe care guvernatorul Basarabiei l-a înaintat lui Antonescu privind executarea ordinelor sale în primele luni după cucerirea Basarabiei, precum şi alte surse, stabilesc, neîndoielnic, că iniţiativa şi ordinul de înfiinţare a lagărelor şi ghetourilor – ca şi, mai târziu, ordinul de deportare a evreilor în Transnistria – au fost româneşti, au fost adoptate la Bucureşti şi nu au fost emise în urma unor presiuni germane, de orice fel. De fapt, nu a fost necesară nici un fel de presiune, întrucât politica românească în aceste provincii, în această perioadă, corespundea întru totul cu politica germană faţă de evrei.

La Bucureşti nu exista un tablou clar privind numărul evreilor rămaşi în viaţă după acţiunea de „curăţire a terenului” şi, de aceea, Voiculescu a fost surprins să vadă că evreii „forfotesc peste tot”. În realitate, la Chişinău mai erau, atunci, mai puţin de un sfert din evreii oraşului; înainte de război trăiau acolo circa 50.000 de evrei. Numărul evreilor ucişi în primul val este apreciat la 10.000; dar cifra exactă nu va putea fi cunoscută niciodată.

Cu toate că, în chestiunea evreiască, Conducătorul a conferit prerogative largi şi deşi era preocupat de problemele războiului, el a manifestat un interes special faţă de soarta evreilor şi, din când în când, vizitând Basarabia, emitea directive ad-hoc prin intermediul Marelui Cartier General al trupelor de operaţiuni (pe scurt MCG, în continuare Cartierul General) sau prin intermediul cabinetului militar [3]. Deportarea lor nu a fost rezultatul unui impuls de moment. Planul s-a cristalizat încă înainte de război şi aplicarea lui a întârziat, în special din considerente militare, până ce armatele României şi ale Germaniei vor termina operaţiunile de cucerire. Mihai Antonescu a explicat aceasta conducerii administraţiei, înainte de întoarcerea în Basarabia şi Bucovina, la o întrunire care a avut loc la 3 iulie 1941: „Acţiunea de purificare etnică se va desfăşura prin îndepărtarea sau izolarea tuturor evreilor, cât şi a celorlalţi străini de neam a căror atitudine este îndoielnică, în tabere de muncă, în locuri de unde nu-şi vor putea exercita influenţele nefaste. Dacă va fi nevoie, pentru desăvârşirea operei de purificare etnică, oficialităţi provinciale vor recurge şi la măsurile de migraţiune forţată a elementului evreiesc şi a tuturor celorlalte elemente străine, care trebuie trecute peste graniţă, aceştia neavând ce căuta în Basarabia şi Bucovina în momentele restauraţiei drepturilor naţionale, pentru totdeauna, în aceste teritorii” [4].

La începutul războiului, la 30 iunie, Antonescu stabilea, printr-un ordin de zi, că toţi evreii trebuie consideraţi complici la acţiunile de sabotaj şi de spionaj ce care agenţii inamicului le execută în spatele frontului [5]. Antonescu personal a atras atenţia comandanţilor de armate asupra acestei chestiuni, cerându-le „să fie fără cruţare… cei care acţionează contra armatei şi contra intereselor statului român să fie executaţi pe loc”; şi, în felul acesta, viaţa a încetat să mai fie respectată. Trebuie remarcat că în toată perioada respectivă – precum şi în timpul deportărilor în Transnistria, şi chiar după aceea, până la sfârşitul regimului – nu s-a cerut vreunui comandant român să dea socoteală pentru suprimarea unui evreu sau confiscarea averilor lui, ci doar pentru fapte care au lovit în interesele statului român: îndeosebi jefuirea şi luarea de bunuri şi obiecte de valoare spre folos personal.

Inspectorul general al jandarmeriei din Basarabia, colonelul Meculescu, a ordonat jandarmilor, la 8 iulie, să identifice şi să aresteze toţi evreii care se mai aflau în zonele rurale [6]. La 24 iulie s-a ordonat folosirea evreilor, a căror concentrare începuse în lagăre provizorii, la repararea de şosele şi la alte lucrări „de interes general”. Conducătorul, care cutreiera Basarabia în lung şi în lat, „a văzut în foarte puţine părţi” evrei la lucru. De aceea a ordonat, prin Biroul 2 al Statului Major: „Să se înceteze imediat orice indulgenţă nejustificată şi favoruri faţă de cei care şi astăzi se găsesc în slujba sovietelor, mai ales în teritoriile dezrobite: unde aproape zilnic produc acte de sabotare şi terorism, cărora cad victime ofiţeri şi ostaşi şi ce distrug din averea statului” [7].

Antonescu a stabilit că şefii garnizoanelor răspund de executarea ordinelor privind obligaţia evreilor de a munci. După scurt timp a emis, prin intermediul Ministerului de Interne, un ordin şi mai aspru: „toţi evreii ce se găsesc în lagăre de muncă şi prizonieri, să fie puşi la muncă grea. Dacă fug, se împuşcă unul din zece. Dacă nu muncesc cum trebuie nu li se dă mâncare, nici nu sunt lăsaţi să primească sau să cumpere” [8].

Prima parte a ordinului demonstrează că Antonescu îi considera pe evrei ca pe inamici căzuţi prizonieri; a doua parte se referă la rapoartele unor comandanţi de unităţi militare care s-au izbit de marile convoaie; toţi observaseră că evreii mor de foame, că paza este superficială sau că nu sunt păziţi deloc. Ordinele în scris privind înfiinţarea lagărelor şi regimul lor au fost date abia la începutul lui august 1941, după ce armata română a eşuat în încercarea de a deporta, imediat, peste Nistru, pe toţi evreii din Basarabia şi pe evreii din oraşele mici, din târguri şi din satele din nordul Bucovinei (armata germană este cea care a împiedicat această încercare).

Deportări pripite

Unităţile Einsatzgruppe D erau ocupate, în acea vreme, cu campaniile de lichidare pe întinsul teritoriului sovietic. Unităţile Einsatzkommando (unităţi secundare desprinse din Einsatzgruppe) înaintau cu rapiditate pe urmele Wehrmachtului pe întinderi uriaşe, pe care trăiau sute de mii de evrei. În această situaţie, şi fară nici un fel de coordonare cu germanii – bazându-se numai pe convorbirea dintre Hitler şi Antonescu de la München, din 12 iunie – armata română a început să deporteze peste Nistru (termenul Transnistria încă nu apăruse în documente) zeci de mii de evrei capturaţi în târguri şi pe drumuri. Această acţiune a început în momentul când armata română a ajuns la Nistru, fosta graniţă dintre România şi Uniunea Sovietică până în iunie 1940, completând recucerirea teritoriilor care fuseseră anexate Uniunii Sovietice în anul trecut. Marele pretor al armatei, generalul Topor, a raportat, de pildă, la 18 iulie 1941 că 3.546 de evrei din judeţul Bălţi, „bărbaţi, femei şi copii”, au fost strânşi de armată şi trimişi în regiunea frontului. „Rămânerea lor în Basarabia este inoportună”, a adăugat generalul, subliniind că aceşti evrei nu au ce mânca şi nu are cine să-i păzească; dacă nu este posibil să fie trecuţi peste fluviu este mai bine să fie înapoiaţi în teritoriul Basarabiei pentru a-i pune la muncă” [9].

Spre sfârşitul lunii iulie armata română a concentrat lângă satul Coslav de pe Nistru, în nordul Basarabiei, cca. 25.000 de evrei; parte din ei au fost aduşi pe jos din diverse orăşele din nordul Bucovinei şi parte din ei au fost prinşi în nordul Basarabiei, în târguri şi pe drumuri, îndeosebi la Briceni şi în împrejurimi. La 24 iulie aceşti evrei au fost deportaţi peste Nistru, imediat după ce trupele germane şi române au pătruns în Ucraina. După traversarea Nistrului, această masă înfometată a ajuns în satul Coslav. Soldaţii români n-au permis convoiului să rămână în sat şi să se aprovizioneze cu alimente şi apă şi în aceeaşi zi ei au fost duşi în mijlocul unei câmpii arate, fără nici un adăpost. Lagărul provizoriu a fost împrejmuit cu sârmă ghimpată, interzicându-se cu stricteţe părăsirea perimetrului său; cine încerca să iasă era împuşcat. Timp de trei zile a plouat torenţial peste deportaţi. Cei slabi mureau de foame şi restul au ajuns la capătul puterilor. Numai în ultima zi a şederii lor acolo, s-a permis câtorva evrei să se apropie de un pârâu din apropiere pentru a lua apă de băut. De la Coslav, deportaţii au fost răspândiţi în grupuri de către 500-1000 de persoane prin satele şi colhozurile din vecinătate [10].

În această etapă au intervenit ofiţerii germani, care au ordonat convoaielor să părăsească satele şi să se îndrepte spre oraşul Moghilev. În drum, câteva convoaie s-au oprit în satul Scazineţ şi au fost concentraţi acolo, într-un fost colhoz, devenit, acum lagăr provizoriu, împrejmuit cu sârmă ghimpată.

Soldaţii germani au ucis mulţi deportaţi, cu toate că paza convoaielor era asigurată încă de soldaţi români.

Paralel cu aceste evenimente, comandamentul Armatei a IV-a română a dat ordin unităţilor sale şi unităţilor de jandarmi „să fie trimişi înapoi în Ucraina pe măsură ce vor fi identificaţi… toţi cei care au reuşit să treacă [Nistrul] până atunci” [11]. Cu alte cuvinte, să fie împiedicată înapoierea evreilor în Basarabia, soldaţii români au continuat să mâne convoaie de evrei din nordul Basarabiei spre Nistru şi, la 1 august, i-au împins în acea direcţie pe supravieţuitorii valului de masacre de la Hotin şi din împrejurimi – peste 2.500 de oameni. Paznicii convoiului, câţiva soldaţi şi câţiva zeci de premilitari, au reţinut convoiul, pentru o noapte, pe un câmp deschis lângă satul Româncăuţi, pentru a viola fetele şi femeile tinere [12]. Au fost cazuri când soldaţii au împuşcat femei care au opus rezistenţă sau bărbaţii care au încercat să împiedice violul. Unele femei au fost împuşcate după ce au fost violate. A doua zi, după o noapte de groază, comportarea soldaţilor faţă de evrei s-a înăsprit. Cine rămânea în urmă sau se apleca în drum să bea apă dintr-o băltoacă era împuşcat pe loc. În drum spre Nistru, deportaţii din Hotin s-au întâlnit cu convoiul deportaţilor din Lipcani, care erau de opt zile pe drumuri; ei apucaseră să treacă Nistrul şi au fost imediat întorşi înapoi de către soldaţii germani. Cele două convoaie care s-au contopit într-unul au fost duse în direcţia Secureni. Evreii din Lipcani erau foarte slăbiţi după marşul extenuant – cu toţii erau desculţi, picioarele le erau umflate şi nu mai aveau nimic. În drum spre Secureni erau aruncate, pe ambele părţi ale şoselei, cadavre, pradă pentru porci, care nu mai puteau fi identificate.

Ajungând la Nistru, soldaţii români au hotărât să se descotorosească de o parte dintre evrei. Ei au împins în fluviu vreo 400 dintre ei şi i-au înecat. Cine încerea să iasă din apă sau să înoate era împuşcat. Comandantul jandarmeriei din Basarabia, colonelul Meculescu, a raportat numai despre 200 de evrei înecaţi în Nistru, la 6 august, de către jandarmii companiei 23 poliţie [13]. Ceilalţi au fost transferaţi provizoriu – până ce germanii vor permite deportarea în Ucraina – în lagărul de la Secureni.

De partea cealaltă a fluviului a continuat concentrarea evreilor pe care românii reuşiseră să-i deporteze la sfârşitul lui iulie.

La 4 august, majoritatea lor au fost concentraţi la Moghiiev; acolo, germanii le-au ordonat să rămână pe un teren viran, în centrul oraşului, pe un soare arzător, fără mâncare şi fără apă, şi să aştepte dispoziţiile. Timp de trei zile, germanii au făcut selecţii. Bătrânii şi cei foarte bolnavi au fost scoşi din rânduri sub pretextul ci vor fi trimişi la spitale şi mulţi tineri au fost puşi la muncă; aceasta consta în săparea de gropi în care au fost îngropaţi bătrânii după ce au fost executaţi. Circa 4.500 de evrei au murit de extenuare totală sau au fost împuşcaţi de germani şi de români [14].

Soldaţii români obişnuiau să azvârle cadavrele în Nistru pentru a evita osteneala legată de îngropare, dar germanii respectau cu stricteţe dispoziţia de a-i îngropa pe cei ucişi. Unităţile germane au preluat controlul asupra marii concentrări de evrei, şi asta fără să-i anunţe din timp pe aliaţii lor români. La 5 august, au împins primul convoi de 3.000 de evrei înapoi la Atachi – un orăşel românesc vizavi de Moghiiev, pe partea românească a Nistrului [15].

La 6 august a sosit la Scazineţ un convoi de 21.000 de deportaţi, care ieşiseră din Moghiiev în ajun. La Scazineţ a avut loc o a doua selecţie; în timpul desfăşurării ei, soldaţii germani au despărţit vreo 1.000 de evrei pe care i-au împuşcat lângă săpăturile antitanc din zonă [16]. În aceeaşi zi au început să se scurgă pe partea românească a fluviului, pe o distanţă de 200 de kilometri, din nordul Bucovinei – din Noua Suliţă şi Storojineţ. Germanii nu le-au permis să treacă Nistrul şi convoaiele au fost duse de către jandarmi la lagărul Secureni, în aşteptarea deschiderii graniţei.

Inspectorul Jandarmeriei Bucovina, de unde proveneau majoritatea evreilor, a raportat pretorului Topor, la 8 august, că printre aceştia „a izbucnit o epidemie de tifos. Nu au mâncare. Ei mi s-au plâns că n-au mai mâncat de cinci-şase zile. S-au înregistrat cazuri de sinucidere şi naşteri înainte de termen” [17].

Grănicerii români au fost surprinşi la prima încercare a germanilor de a-i împinge înapoi pe evrei, dar, la a doua încercare, la 7 august, au fost pregătiţi şi au împiedicat trecerea unui convoi de 4.500 de evrei prin Atachi. Soldaţii români s-au împrăştiat din timp pe pod şi au blocat trecerea. Pretorul Armatei a III-a, colonelul Poitevin, s-a temut că germanii vor încerca să-i împingă prin altă trecere, pe la Iampol, din faţa satului românesc Cosăuţi, câteva zeci de kilometri mai la sud; el i-a cerut generalului Topor să ordone jandarmilor să împiedice trecerea [18].

La 18 august au apărut primele semne de cedare a românilor la presiunea germană. Marele pretor Topor a dat ordin jandarmilor să-i închidă deocamdată pe toţi cei concentraţi pentru a fi deportaţi, inclusiv pe cei pe care germanii i-au întors din drum [19]. Marele pretor a considerat lagărele drept o soluţie temporară şi ordinul său arăta că în câteva zile se vor da noi dispoziţii privindu-i pe aceşti evrei. Această stare de provizorat a continuat pentru mulţi dintre ei, timp de circa trei luni. Ordinul cuprindea primele dispoziţii referitoare la lagăre şi la paza lor „care va fi astfel organizată ca toţi evreii evacuaţi să rămână pe loc în lagăre” [20].

Chestiunea înapoierii evreilor în teritoriul românesc de către armata germană nu a trecut fără replica dată de Conducătorul Antonescu; acesta dorea să desăvârşească purificarea etnică a Basarabiei şi a Bucovinei şi s-a plâns ambasadorului Killinger, accentuând că retrimiterea în Basarabia „este în contradicţie cu liniile călăuzitoare cu privire la tratarea evreilor din Răsărit pe care i le-a prezentat în amănunţime Führerul la München” [21]. Ritter, de la Ministerul de Externe din Berlin, a anunţat, la 27 august, Statul Major al Wehrmacht-ului despre acest lucru, accentuând că nu a reuşit să descopere la Ministerul de Externe nimic în legătură cu „linii călăuzitoare” (Richtlinien) pe care le-ar fi comunicat Führerul generalului Antonescu despre tratarea evreilor din Răsărit. „Stenograma oficială a convorbirii dintre Führer şi Antonescu la München [la 12 iunie] nu cuprinde nimic în acest sens”. Cu toate acestea, Ritter a recunoscut, că „este posibil ca problema evreilor din Răsărit să fi fost şi ea dezbătută” şi, de aceea, recomanda „să se ia în considerare cererea generalului Antonescu şi evreii să nu fie împinşi îndărăt în Basarabia” [22].

Schimbul de scrisori a reînviat încercările românilor de a împiedica înapoierea evreilor pe teritoriul lor şi nu s-a permis marelui convoi, care aştepta de câteva zile în faţa Moghilevului, să treacă Nistrul. Problema chiar s-a agravat odată cu apariţia unor convoaie de evrei adunaţi de soldaţii germani în nordul Transnistriei; erau cei care încercaseră să fugă de armatele germane şi române odată cu izbucnirea războiului, dar înaintarea rapidă a forţelor germane i-a ajuns din urmă. Aici este locul să subliniem că autorităţile sovietice au împiedicat, în primele zile ale războiului, trecerea de cetăţeni (evrei şi neevrei) din Basarabia în Ucraina. Podul de la Hotin şi podul de la Atachi şi tot parcursul de-a lungul graniţei noi-vechi între Basarabia şi Uniunea Sovietică au fost puse sub pază strictă. Evreii care încercau să treacă podurile în această zonă a Ucrainei erau respinşi de soldaţii Armatei Roşii. Haosul a crescut atunci când au început să se reverse mase de evrei din vecinătatea apropiată şi depărtată, inclusiv din nordul Bucovinei, care şi ei voiau să fugă din faţa armatelor germano-române. Autorităţile sovietice nu le-au acordat nici un ajutor şi, în multe cazuri, au folosit chiar forţa pentru a-i opri. Toate mărturiile spun că armata sovietică a luat măsuri, cu scopul de a-i împiedica pe cetăţeni, inclusiv evrei, să treacă Nistrul în primele zile ale războiului, pentru a se salva. Această afirmaţie nu se aplică acelora care au reuşit să urce în trenuri şi să treacă podurile din sudul Basarabiei, unde s-a permis evreilor să fugă în direcţia Odessa.

Mari mulţimi s-au adunat, la sfârşitul lunii iunie, la Atachi, unde sovieticii construiseră, în zilele care au precedat retragerea lor, un pod provizoriu şi unde, în cele din urmă, s-a permis traversarea. Locul a devenit obiectiv pentru atacuri aeriene şi foarte mulţi au fost ucişi pe pod sau în apropierea lui, de ambele părţi. Din cauza zăbovirii, bejenarii n-au ajuns departe. Germanii au reuşit să pună mâna pe majoritatea evreilor care fugiseră din nordul Basarabiei şi Bucovinei; parte din ei au fost ucişi pe drumuri şi alţii au început să se întoarcă în direcţia Nistrului [23].

La 9 august s-a raportat despre un convoi de circa două mii de evrei „într-o stare de epuizare absolută”, în drum spre Vadu Roşu, pod peste Nistru la nord de Rezina, la circa nouăzeci de kilometri sud de Atachi. Aceşti evrei, „dintre cei fugiţi odată cu armatele sovietice”, au fost concentraţi de soldaţii germani în Ucraina, de partea cealaltă a Nistrului, şi au fost mânaţi spre fluviu. Pretorul Poitevin a ordonat să nu li se permită trecerea, trimiţând chiar un ofiţer şi douăzeci de jandarmi „pentru a-i împinge îndărăt cât mai mult în interiorul Ucrainei”. El i-a cerut lui Topor să intervină la Cartierul General, pentru a ordona tuturor unităţilor militare să înceteze să mai concentreze evrei şi să-i trimită înapoi în Basarabia: ”… altfel vom umple malul Nistrului dinspre Ucraina cu toată evreimea din Basarabia şi Bucovina” [24].

Temerile pretorului Armatei a III-a cu privire la marele convoi care înainta pe partea ucraineană a Nistrului erau îndreptăţite. La 17 august, germanii au reuşit să-i împingă înapoi prin alt punct de trecere a Nistrului, Iampol, în timp ce jandarmii aşteptau convoiul la Vadu Roşu. Soldaţii germani au dus convoiul de la Scazineţ spre sud, la Iampol, pe unde l-au trecut fluviul, pe un pod îngust de pontoane, ridicat de armata română. În timpul traversării, soldaţii germani au împuşcat 200 de evrei care n-au trecut podul până la ora stabilită pentru încheierea acţiunii [25]. Dintr-un convoi care, la un moment dat, număra peste 25.000 de evrei, după traversare rămăseseră în viaţă 12.500-13.000 [26]. Aceştia au fost trecuţi peste Nistru şi închişi în noul lagăr înfiinţat pentru ei – lagărul Vertujeni. Înflăcărarea cu care au acţionat comandanţii de jandarmi din Bucovina şi din nordul Basarabiei pentru purificarea etnică, aşa cum li s-a ordonat verbal, a creat o zonă aproape curăţată de evrei în tot nordul Bucovinei, cu excepţia Cernăuţiului şi a câtorva ghetouri mici; în acelaşi timp, s-au pus în mişcare convoaie în direcţia Nistrului. De acolo, după ce germanii le-au oprit trecerea în Ucraina, au fost îndreptate, peste câmpiile devenite o mare de noroi în urma ploilor puternice, spre târgurile distruse din nordul Basarabiei. Pe drumuri s-a întâmplat ca, uneori, convoaie care se îndreptau în direcţii diferite să se întâlnească. Un convoi de 25.000 de evrei din nordul Bucovinei s-a aflat la 8 august în jurul lui Atachi, după ce această zonă fusese aproape în întregime curăţată de evrei [27]. Iată cum a descris generalul Topor situaţia lor: „Legiunea de jandarmi Soroca nu are posibilităţi a-i hrăni, a organiza lagăre pentru aceşti indivizi… necesitând clădiri izolate… neputându-i interna nici a-i păzi, nepermiţându-i efectivul. Procurcrea hranei prin comunităţi imposibilă, comunităţile sunt desfiinţate, prin strângerea tuturor evreilor” [28].

Aceste mari concentrări s-au produs, după cum am arătat, din zelul de a deporta toţi evreii, fară nici un fel de planificare şi fără coordonare cu autorităţile militare germane [29]. Convoaie de până la câteva sute şi până la câteva mii au fost îndreptate spre Atachi şi, de acolo, spre sud spre alte puncte de trecere, în speranţa că se va putea scăpa de ele. Soldaţii care le escortau, în general grade inferioare, au încercat uneori să-i împuţineze înecându-i în Nistru şi, cu acelaşi prilej, să obţină resturile bunurilor lor. Rapoarte în acest sens au început să parvină la marele pretor şi la diversele comandamente ale jandarmeriei. Mii de evrei au fost împuşcaţi lângă malurile Nistrului şi corpurile lor au fost aruncate în apă; sau au fost siliţi să intre în Nistru şi apoi au fost împuşcaţi. Operaţiunile de ucidere prin această metodă nu au fost pedepsite nici atunci când ele au fost aduse la cunoştinţa autorităţilor şi nici după anchetele făcute pe teren. De remarcat că anchetele au fost făcute numai din cauză că jandarmii şi-au însuşit obiecte de valoare sau bani de la evreii pe care i-au omorât, nepredându-le Băncii Naţionale Române. Datorită acestei griji pentru bani şi bijuterii ne-au rămas documente privind înecarea a mii de evrei în Nistru la sfârşitul lunii iulie şi în luna august [30].

Transferarea convoaielor dintr-un loc în altul a creat o problemă suplimentară, pe care Statul Major nu a luat-o în considerare, provocând o reacţie furioasă a germanilor: mii de cadavre de evreii erau aruncate peste tot. Acestea marcau căile de rătăcire ale evreilor şi atrăgeau atenţia ţăranilor ucraineni şi români; ei se năpusteau asupra lor, pentru a le dezbrăca de haine sau a le smulge dinţii de aur, dacă-i găseau.

Când au fost înfiinţate lagărele, mulţi evrei aduşi acolo erau deja epuizaţi, bolnavi şi în pragul nebuniei. Situaţia celor ajunşi în lagărul Vertujeni, de exemplu, era, după afirmaţiile comandantului lui, „de plâns, deoarece fuseseră purtaţi pe arşiţa lunii august din loc în loc, zile de-a rândul… mureau mulţi zilnic. Sistemul de deplasări nesfârşite a internaţilor evrei a fost cea mai mare calamitate a acestor timpuri”, a afirmat comandantul lagărului în faţa tribunalului în anul 1945 [31]. Această metodă a fost inventată în România, şi a precedat cu câţiva ani marşurile morţii concepute de nazişti. Numărul evreilor care au murit în marşurile morţii dirijate de români se apreciază la câteva zeci de mii.

În concluzie, lagărele şi ghetourile au fost înfiinţate în urma eşecului deportării pripite a supravieţuitorilor primului val de „curăţire a terenului”. A fost, deci, o soluţie temporară, neplanificată şi provenea din necesitatea de a opri într-un loc oarecare convoaiele de zeci de mii de oameni forţaţi să mărşăluiască peste câmpii, paralel cu şoselele principale. Ordinul special pentru înfiinţarea lor a fost dat la 8 august şi cuprindea şi regulamentul regimului stabilit pentru aceste locuri de încarcerare şi răspunderea asupra lor. Întreţinerea evreilor, s-a notat în ordin, „se va face cu fonduri băneşti străine” şi nu pe contul statului. Banii vor fi colectaţi de la cei din lagăre, sau dacă nu, unitatea le dă ajutoare. Paza va fi astfel organizată ca nimeni să nu mai umble ci toţi să rămână pe locuri în lagărele fixate” [32].

Lagărele au fost înfiinţate în coordonare cu prefecţii, care s-au întors la posturile lor la 25 iulie 1941 [33]. Evreii internaţi au furnizat prefecturilor forţă de muncă disponibilă pentru îndepărtarea dărâmăturilor, reorganizarea serviciilor orăşeneşti, refacerea şoselelor şi a podurilor, curăţirea birourilor publice şi în diverse cazuri la spitalele militare. Este adevărat că dispoziţiile menţionau o răsplată oarecare a muncii, dar, practic, nu s-a plătit nici un ban evreilor, ei neprimind nici măcar hrană. Un anunţ verbal a corectat un ordin în scris, şi colonelul Mânecuţă, comandantul jandarmeriei din Bucovina, a notat, în raportul său, despre situaţia din lagărele Edineţ şi Vertujeni din ajunul deportării: „Verbal telefonic mi s-a comunicat că statul nu dă bani pentru hrana lor” [34].

Exploatarea evreilor prin muncă obligatorie ar fi trebuit „să asigure hrana lor”, şi dacă n-ar fi fost suficientă, deportaţii înşişi trebuiau „să cumpere alimente din banii lor”. Dar banii şi obiectele de valoare pe care le aveau le-au fost confiscate, în cea mai mare parte, de către delegaţii Băncii Naţionale Române în favoarea statului sau au fost jefuite de jandarmii şi de soldaţii care-i păzeau.

Paralel cu acest ordin, Armata a III-a a dat o dispoziţie inspectoratelor de jandarmerie prin care lagărele „sunt subordonate armatei” şi, în felul acesta, a creat o dualitate de comandă care a complicat şi mai mult situaţia (jandarmeria era subordonată Ministerului de Interne de la Bucureşti). Coordonarea cu pretorii, care, de fapt, erau reprezentanţii armatei în administraţia civilă, a încurcat şi venirea la faţa locului a trimişilor Cartierului General din Bucureşti [35]. Aceşti delegaţi, care au sosit probabil în luna august, urmau să supravegheze deportarea, dar, după obiceiul lor, s-au amestecat în toate. Jandarmeria şi autorităţile civile au eşuat în organizarea lagărelor şi existenţa unor mari concentrări de oameni înfometaţi şi bolnavi împiedica revenirea vieţii la normal.

În câteva dintre lagăre au izbucnit epidemii. Numeroasele cadavre, care se adunau în lagăre şi în afara lor, răspândeau duhoare. Ţăranii năvăleau spre gardurile de sârmă ghimpată încercând să schimbe alimente cu haine sau obiecte de valoare; exista pericolul împrăştierii epidemiilor. Comandantul jandarmeriei din Bucovina a raportat generalului Topor că, în ciuda tuturor eforturilor depuse de autorităţile locale şi de jandarmerie, nu se poate asigura hrana şi, în general, „nu se poate face faţă nevoilor, în raport cu numărul lor atât de mare, îngrămădiţi în acea regiune”. Mulţi dintre ei, a subliniat Mânecuţă, sunt lipsiţi de toate şi sunt pe cale să moară. De asemenea, se atrăgea atenţia asupra pericolului epidemiilor [36]. În instrucţiunile pentru înfiinţarea lagărelor statul s-a eschivat de la acordarea de ajutor medical; se nota numai faptul că medicii evrei închişi şi ei în lagăre vor avea această grijă.

De la 10 iulie şi până la sfârşitul lunii august au fost înfiinţate patru lagăre şi două ghetouri mari şi câteva lagăre şi ghetouri mici, în localităţi golite de locuitorii lor evrei, în aşteptarea începutului deportării „organizate”, în Transnistria, locuitorii lor fuseseră transportaţi în lagărele mari. La 31 august s-a terminat încarcerarea evreilor în lagăre, pe tot întinsul Basarabiei şi nordului Bucovinei şi în ghetoul din Chişinău. În octombrie a fost înfiinţat ghetoul de la Cernăuţi. Paza în lagăre şi ghetouri a fost în întregime în mâinile jandarmilor şi poliţiştilor români (jandarmii în sate şi poliţiştii în oraşe) şi în mâinile soldaţilor români (la Soroca şi Chişinău). Iată, în continuare, amănunte cu privire la lagărele principale:

Lagăre şi ghetouri în Basarabia, septembrie 1941 [37]

Lagăre_și_ghetouri_în_Basarabia_1941

Lagăre_și_ghetouri_în_Basarabia_2_1941

Pe teritoriul Basarabiei au trăit, după datele recensământului general din anul 1930, 206.958 de evrei. Numărul lor a crescut în anul 1940 cu cel puţin 30.000, în urma evacuărilor din România după ultimatumul sovietic. Rezultă, deci, că între iulie şi septembrie 1941 au dispărut din această regiune cel puţin 134.500 de evrei.

Trecerea lagărelor sub controlul armatei nu a dus la îmbunătăţirea vieţii deţinuţilor. Prefectul judeţului Bălţi, colonelul Ion Hanciu, a subliniat acest fapt într-o adresă către guvernatorul Basarabiei la 11 septembrie. Evreii din judeţ erau închişi în lagăre improvizate, „în păduri, în clădiri dărâmate ale conacelor”. Cartierul evreiesc din Bălţi era în întregime distrus de bombardamente şi incendii. Prefectul a adăugat: „Organele Marelui Stat Major ne plimbă de la o zi la alta cu soluţionarea. În situaţia de cazare de astăzi, mor zilnic în lagăre, iar pentru cei rămaşi, epidemiile se vor naşte, oricât de mare ar fi lupta combaterii lor. A hrăni mai departe cifra de aproape zece mii de evrei, recte populaţia unui oraş de provincie, devine cu totul imposibil” [42].

Delegatul principal al Cartierului General în Basarabia era colonelul Palade. Misiunea lui a fost să organizeze campania de deportare şi s-o supravegheze. Cartierul General era cel care a stabilit amplasamentul lagărelor şi a îndreptat convoaiele către lagăre. Până atunci, Palade stătuse în fruntea Biroului Statistic al armatei din Iaşi (denumirea departamentului de informaţii al armatei). El a supravegheat acţiunea de deportare prin Atachi, între 5 şi 10 octombrie, şi apoi a predat funcţia adjunctului său, căpitanul Titus Popescu. Şi Marele Stat Major şi-a rimis un reprezentant să supravegheze campania, pe maiorul Tarlef [43].

Delegaţii Cartierului General erau ştafete care au predat ordinele privind asasinarea şi jaful. Comandantul companiei 60 poliţie, care a supravegheat deportarea la Atachi, a primit un ordin verbal să confişte obiectele de valoare ale evreilor. Când a cerut un ordin în scris, căpitanul Popescu i-a răspuns: „în acest domeniu nu se lucrează cu documente în scris” [44]. Se pare că principalul scop al eludării ordinelor în scris era de a ţine secretă amploarea bunurilor luate de la evrei, rentru a nu se crea vreodată necesitatea de a le înapoia. Marea aviditate a militarilor, jandarmilor, poliţiştilor şi a Băncii Naţionale, care au confiscat majoritatea bunurilor pentru ei şi în folosul lor, a provocat denunţuri şi anchete speciale; anchetele au dezvăluit metoda de jaf, consemnând pe veci acest ordin şi altele, care ar fi trebuit să rămână secrete.

În alt domeniu referitor la bunuri evreieşti, Statul Major a obţinut rezultate bune: la 19 august, el a ordonat serviciului marelui pretor să organizeze un inventar al bunurilor imobile rămase în satele şi târgurile în care au locuit numai evrei [45].

Inventarul a fost făcut în colaborare cu trimişi ai Institutului Central de Statistică, care au circulat atunci prin Basarabia şi au numărat, cu ajutorul utorităţilor militare şi al jandarmeriei, evreii rămaşi în viaţă. Datele n-au fost publicate niciodată, deoarece constituiau o dovadă de vinovăţie privind proporţiile și răspunderea pentru asasinatele în masă şi ar fi confirmat că, la 1 septembrie 1941, mai trăiau încă 126.494 de evrei în Basarabia şi în nordul Bucovinei. Rezultatele recensământului au devenit cunoscute în anul 1945, în pregătirea proceselor criminalilor de război români, şi au fost publicate de către secţiunea din România a Congresului Mondial Evreiesc. Conform acestor date, se aflau atunci 72.625 de evrei pe întreaga suprafaţă a Basarabiei (din 206.958 după recensământul din 1930), şi 53.809 (din 69.144) în nordul Bucovinei. Cei din urmă erau concentraţi în două locuri: 49.497 în Cernăuţi şi 4.312 în lagărul Storojineţ. Toţi evreii din satele şi târgurile din nordul Bucovinei au fost ucişi sau au fost deportaţi în lagărele din Basarabia. În afară de aceştia trăiau, atunci, în sudul Bucovinei, 21.000 de evrei [46]. Iniţiativa de a organiza numărătoarea evreilor a aparţinut Conducătorului. El a condus deportarea ca pe o acţiune militară şi, de aceea, a cerut întotdeauna date exacte, tabele şi statistici, mergând, uneori, până la ţinerea la zi a situaţiei [47]. Slăbiciunea lui Antonescu pentru tabele şi statistici era cunoscută încă de pe vremea când era ofiţer de Stat Major în primul război mondial. El n-a dat niciodată crezare statisticilor oficiale privitoare la evrei şi a fost totdeauna convins că numărul lor depăşeşte cu mult datele oficiale; de aici a rezultat dispoziţia de a efectua numărătoarea în lagăre, sub controlul jandarmilor şi poliţiştilor. Aceste date urmau să folosească Marelui Stat Major ca bază pentru planificarea deportării. Aşa, de pildă, guvernatorul Basarabiei s-a înfuriat când i s-a raportat că pot fi mituiţi soldaţii şi poliţiştii care păzeau ghetoul din Chişinău. Guvernatorul Voiculescu accentua, în raportul trimis lui Antonescu, că a luat o serie de măsuri „ca să nu ne găsim [din nou] inundaţi de evrei” şi a subliniat faptul că a fost nevoit să intervină, întrucât s-au creat circumstanţe „care nu se încadrau în ideile dv., în privinţa problemei evreieşti”. Aceste păreri au fost comunicate, după cum am arătat, verbal, într-o convorbire între patru ochi, înainte de plecarea lui Voiculescu în Basarabia [48].

Deportarea în Transnistria

La sfârşitul lui august 1941, Voiculescu a comunicat presei că „problema evreiască a fost rezolvată în Basarabia. În satele basarabeane astăzi nu mai este nici un evreu iar în oraşe, pentru evreii care au mai rămas, s-au înfiinţat ghetouri” [49]. Prima fază, sub comanda lui Antonescu, a fost executată în întregime în Basarabia şi în nordul Bucovinei. Circa 100.000 de evrei au fost omorâţi în cadrul ordinului de „curăţire a terenului” şi circa 30.000-40.000 au fugit, dar majoritatea au fost reîntorşi în Basarabia şi soarta lor a fost asemănătoare cu cea a deportaţilor. Supravieţuitorii acestui val au fost concentraţi în nordul Bucovinei, în câteva ghetouri improvizate la Lujeni, Văscăuţi, Vijniţa, Storojineţ ş.a. Parte au fost transferaţi, după un timp scurt, în două lagăre mari, Storojineţ şi Văscăuţi, dar majoritatea au fost strânşi în convoaie şi trimişi spre nordul Basarabiei şi, de acolo, în direcţia Nistrului. Aceste deportări au început la mijlocul lunii iulie. Însemnările rabinului Horovitz din Banila pe Siret au rezumat tragedia evreilor din târgurile şi satele din nordul Bucovinei [50].

La sfârşitul lui august 1941 s-a întrunit la Tighina, orăşel românesc pe malul Nistrului, (ruşii îl numeau Bender), o şedinţă specială sub conducerea lui Ion Antonescu şi cu participarea guvernatorului Basarabiei, Voiculescu, a guvernatorului Bucovinei, Corneliu Calotescu, şi a lui Gheorghe Alexianu, noul guvernator al teritoriului cucerit de români în Ucraina, între Nistru şi Bug, care a primit numele de „Transnistria”. În afară de Odessa şi de împrejurimile ei, tot teritoriul Transnistriei era, atunci, sub ocupaţia germană şi română. Hitler i-a promis acest teritoriu lui Antonescu, ca recompensă pentru participarea României la război.

Grija pentru planificarea şi executarea perfectă a campaniei de deportare trebuie înţeleasă şi pe fondul criticii, făcută de diversele unităţi ale Einsatzgruppe, privind anumite aspecte ale acţiunii româneşti împotriva evreilor: lipsă de organizare, neglijenţa în păstrarea secretului şi neîngroparea victimelor, corupţia, violuri etc. Nemulţumirea şi-a găsit expresia în dările de seamă periodice ale comandanţilor Einsatzgruppe. Oficiul Central de Securitate al Reichului (RSHA) nota în raportul din 14 august că soluţia problemei evreieşti în zona dintre Nistru şi Nipru „se afla în mâini necorespunzătoare”, fapt care dovedeşte că românii urmau să răspundă şi de soluţionarea problemei evreieşti de peste Bug [51].

Voiculescu a rezumat evenimentul de la Tighina: „am primit indicaţiuni precise de felul în care urmează să se execute operaţiunea trimiterii evreilor pe Bug”. Guvernatorul a compus această dare de seamă pentru a sublinia aportul său la punerea în practică a politicii Conducătorului în Basarabia, precum şi pentru a se război cu autorităţile militare care i-au redus prerogativele. Antonescu a stabilit în această şedinţă, consacrată în special problemei evreieşti, că Marele Cartier General va răspunde de executarea campaniei de deportare, prin generalul Topor. Faptul că Voiculescu nu a notat comunicarea Conducătorului despre hotărârea de a-i deporta pe evrei dovedeşte că despre acest subiect s-a mai discutat înainte. Bazându-se pe ordinele verbale ale lui Antonescu, s-au întocmit dispoziţii în scris „care urmăreau ca operaţiunea evacuării să fie făcută în cele mai bune condiţiuni” [52].

Dispoziţiile stabileau că deportarea evreilor se va face fară formalităţi administrative; în conformitate cu acestea, nu s-au făcut nici un fel de liste nominale ale deportaţilor, ci s-a respectat numai împărţirea „în grupe strict numerice”. Delegatul Statului Major, maiorul Tarlef, a adus ordinul verbal „să se ridice de la evrei orice act s-ar afla asupra lor”. Nici în Transnistria nu s-au făcui liste nominale şi evreii au ajuns acolo fără identitate şi fără acte; ele fuseseră confiscate. Al doilea ordin dat de Marele Cartier General a fost comunicat, de către colonelul Palade, ofiţerilor de jandarmi responsabili cu transferarea convoaielor din lagăre şi până la Nistru şi era scurt şi limpede: „Din ordinul Marelui Cartier General, evreii care nu se vor putea ţine de convoaie, fie din neputinţă, fie din boală, să fie executaţi” [53].

Comandantul legiunii de jandarmi Hotin, Drăgulescu, a transmis un ordin verbal locotenentului Augustin Roşca, aflat la comanda evacuării evreilor din lagărele Securcni şi Edineţ: cu două zile înaintea de ieşirea fiecărui convoi, să trimită un jandarm originar de prin partea locului, care să aibă grijă, cu ajutorul posturilor de jandarmi de-a lungul traseului de deportare şi cu ajutorul tinerilor premilitari, „să facă din 10 în 10 kilometri câte o groapă pentru circa 100 persoane, unde vor fi adunaţi cei care n-au putut ţine pasul cu cei din convoi: să fie împuşcaţi şi înhumaţi”.

Raportul oficial care notează acest ordin nu a avut ca scop să lămurească soarta evreilor şi felul în care a decurs deportarea. „Neregulile” se refereau, în ghetoul din Chişinău, la îmbogăţirea rapidă şi neexplicabilă a unor militari. Aceste fapte au provocat furia Conducătorului şi el a ordonat numirea unei comisii în frunte cu un general care să ancheteze afacerea din punct de vedere al pierderilor provocate trezoreriei statului. Această comisie, după obiceiul birocraţiei militare române, a consemnat toate ordinele, inclusiv cele date verbal, şi le-a adunat într-un raport care urma să rămână secret. Raportul nota faptul că ultimul ordin a avut consecinţe nedorite: din cauza procedurii urmate, pentru facerea gropilor şi executarea înhumărilor, au luat cunoştinţă de evenimentele care urmau să se întâmple ţărani din satele de pe traseu, care aşteptau pe la margini de drumuri, prin porumb şi diferite ascunzişuri, execuţiile, pentru a se arunca apoi asupra cadavrelor şi a le jefui.

Locotenentul Roşca, la comanda convoaielor de deportaţi, a spus că pregătirile pentru deportare şi, mai ales, executarea ordinelor date l-au cutremurat pe el şi pe ostaşii săi, producându-le momente aşa de dramatice încât cei care au luat parte vor purta multă vreme impresiile din acele împrejurări [54].

Statul Major al armatei române a planificat campania de deportare şi a controlat-o prin intermediul delegaţilor şi al marelui pretor. La dispoziţia Statului Major au stat diferitele unităţi ale armatei; Ministerul de Interne, pretoratul şi jandarmeria şi, după nevoie, şi guvernatorii Basarabiei, Bucovinei şi Transnistriei. Ordinele în scris au fost date de către Ion Antonescu şefului Marelui Stat Major, care le-a comunicat marelui pretor, şi generalul Topor le-a transmis inspectoratelor de jandarmi. Acestea au pus la dispoziţia campaniei jandarmi şi poliţişti, iar serviciul marelui pretor a completat lipsurile în oameni cu soldaţi din Armata a III-a. Inspectorii generali ai jandarmeriei din provincii au emis şi ei dispoziţii cu privire la deportare, care au corespuns dispoziţiilor generale. Aşa, de pildă, Voiculescu a publicat „Instrucţiuni relative la evacuarea evreilor din lagărul Vertujeni-Soroca”, prin care a stabilit condiţiile deportării, numărul evreilor din fiecare convoi precum şi ritmul de marş zilnic, a numit comandanţii transporturilor şi a stabilit coordonarea cu prefecturile; toate acestea, „în conformitate cu ordinul dlui general mare pretor, cum se arată în dispoziţii [55]. Campania de deportare cerea participarea conducerii căilor ferate şi a Ministerului Transporturilor, întrucât o parte din deportaţi au fost transportaţi cu trenuri până la Atachi sau Mărculeşti. Şi conducerea căilor ferate a fost subordonată Statului Major, din cauza necesităţilor ce război.

La 30 august s-a semnat, la Tighina, „Înţelegerea asupra siguranţei, administraţiei şi exploatării economice a teritoriului între Nistru şi Bug (Transnistria) şi Bug-Nipru”. Înţelegerea a fost semnată de reprezentantul Statului Major român, generalul Nicolae Tătăreanu, şi de reprezentantul Wehrmachtului, ceneralul Arthur Hauffe. Paragraful 7 din înţelegere se referă la soarta evreilor din lagărele şi ghetourile din Basarabia şi Bucovina şi a evreilor localnici din Transnistria: „Evacuarea evreilor peste Bug nu este posibilă în prezent. Ei trebuie deci să fie concentraţi în tabere de muncă şi întrebuinţaţi la lucru, până când, după terminarea operaţiunilor, evacuarea lor spre est va fi posibilă” [56]. Înţelegerea confirma, deci, faptul că românii urmau, de la început, să răspundă şi de rezolvarea problemei evreieşti peste Bug, şi că scopul lor final era „să cureţe” şi Transnistria de evrei.

Înţelegerea a pus capăt disputei între cele două armate cu privire la dreptul românilor de a-i deporta pe evreii din Basarabia şi din Bucovina, recunoscându-li-se dreptul de a folosi Transnistria ca un mare lagăr de concentrare. Au precedat-o tratative între Mihai Antonescu şi delegaţii Ministerului de Externe german, despre care nu cunoaştem nimic, în afară de aluziile lui Mihai Antonescu cu un an mai târziu. Delegaţii RSHA au menţionat, cum am arătat înainte, că soluţionarea problemei evreieşti între Nistru şi Nipru a fost dată „în mâini necorespunzătoare”, în schimb, Hitler a fost foarte mulţumit de felul în care Antonescu trata problema evreiască şi, la 19 august 1941, cu câteva zile înainte de semnarea înţelegerii de la Tighina, i-a spus lui Goebbels: „În ceea ce priveşte problema evreiască, se poate stabili acum că un om ca Antonescu acţionează în acest domeniu într-un mod mai extremist decât am facut-o noi până acum” [57].

Data începerii deportărilor a fost fixată de Antonescu, la întâlnirea cu guvernatorii, pentru 15 septembrie. Topor a încercat să devanseze data, la 6 septembrie, în punctele de trecere de la sud de Atachi, dar nu a reuşit, din motive logistice, s-o şi realizeze, fiindcă Nistrul s-a revărsat în urma unor ploi puternice. El a ordonat: „fixaţi itinerariile şi pregătiţi plutoanele de jandarmi în aşa fel ca în dimineaţa de 6 septembrie să poată începe transferările… Grupele vor fi de câte 1000 de persoane” [58]. Înaintea începerii deportărilor şi având în vedere că această campanie a fost condusă ca o acţiune militară, M.St.M. i-a cerut lui Topor să-i raporteze de urgenţă despre „situaţia exactă a tuturor lagărelor de evrei sau ghetouri aflate în Basarabia şi Bucovina”, inclusiv numărul evreilor şi unităţile de pază [59]. Topor a primit ordinul la 4 septembrie. În aceeaşi zi, el s-a prezentat la Cartierul General (care era instalat, cum am arătat, într-un vagon special de tren, unde se afla şi Antonescu), cu date despre amplasamentul lagărelor, numărul evreilor deţinuţi în ele şi unităţile care-i păzesc. Aceste date dovedeau că nici un soldat german nu era amestecat în problemele lagărelor şi că totul era o chestiune internă românească.

Deportările au început la 16 septembrie. Lagărul Vertujeni a fost primul gata pentru acţiune, aşa cum a raportat comandantul jandarmeriei din Basarabia, generalului Topor [60].

Planificatorii deportării dispuneau de câteva puncte de trecere peste Nistru, în partea cea mai de nord a graniţei exista podul bombardat de la Hotin, însă celălalt capăt al podului se afla pe teritoriul ocupat de germani în Polonia şi, de aceea, acest plan a fost respins. Punctele de tranzit alese, de la nord spre sud, erau:

Atachi – Moghilev-Podolsk. Podul era bombardat. Trecerea s-a făcut pe pontoane improvizate. Ulterior s-a construit un pod nou şi larg.

Cosăuţi – Iampol. Pod de pontoane al armatei române.

Rezina – Râbniţa.

Tighina – Tiraspol. Podul era bombardat. Trecerea s-a făcut pe un pod provizoriu. Ulterior s-a construit un pod larg, pe care trecea şi o linie ferată.

Olăneşti – Iasca.

Majoritatea evreilor au fost deportaţi prin primele trei puncte şi, îndeosebi, prin Atachi. Deţinuţii din lagărul Vertujeni au fost deportaţi în grupuri de 1.600, fiecare prin două puncte de trecere, Cosăuţi şi Rezina, în convoaie care au plecat o dată la două zile. La 2 octombrie a început deportarea evreilor din lagărul Secureni, prin cele două puncte de trecere, despărţind familii după bunul-plac al jandarmilor. Parte dintre evreii din cele două lagăre menţionate au fost siliţi să continue drumul pe jos la Atachi, când podul de la Cosăuţi nu era disponibil din cauza inundaţiilor sau pentru că era ocupat de trecerea soldaţilor.

La 8 octombrie a plecat primul convoi de deportaţi din ghetoul Chişinău, mărşăluind spre nord, spre Rezina, prin Orhei. Acţiunea a continuat până la 31 octombrie; atunci au rămas la Chişinău circa 200 de evrei (ei au fost deportaţi la 20 mai 1942).

La 10 octombrie a început deportarea evreilor din lagărul Edineţ. Lagărul din Mărculeşti s-a golit de deţinuţi şi, la începutul lui octombrie, a devenit lagăr de tranzit pentru evreii din sudul Bucovinei; ei au fost transportaţi acolo cu trenurile, prin Rezina.

În toate lagărele mureau zilnic sute de evrei (înainte de deportare şi în decursul ei), de foame, de sete, de bătăi şi de torturi; femei care opuneau rezistenţă la viol erau ucise; mulţi evrei au fost ucişi în timpul percheziţiilor, în încercarea de a găsi asupra lor obiecte de valoare. Cadavre erau răspândite peste tot, încă înainte de plecarea convoaielor spre Nistru, adăugându-li-se cele rămase pe margini de şosele în cursul deportării.

Marele Cartier General a ordonat, în numele lui Antonescu, la 4 octombrie, ca „toţi evreii din Bucovina să fie trimişi, în zece zile, la est de Nistru”. Un astfel de ordin nu putea fi executat într-un timp aşa de scurt [61]. Totuşi, la 9 octombrie, a început deportarea a 21.000 de evrei din sudul Bucovinei, în vagoane de marfă închise şi sigilate. Campania s-a terminat după patru zile. Peste o lună, la 31 noiembrie, după cererea expresă a autorităţilor locale şi a unor locuitori, fuseseră păstraţi în întreaga regiune 179 de evrei, deoarece fără ei nu puteau fi puse în funcţiune câteva gatere sau pentru că anumite oraşe rămăseseră fără medici. Deportarea evreilor din Cernăuţi a început la 12 octombrie, la câteva zile după ce s-a înfiinţat ghetoul din oraş, şi a continuat până la 15 octombrie. În acest interval au fost deportaţi cam 30.000 din cei 50.000 de evrei din Cernăuţi. Ordinul de deportare a fost transmis verbal de delegaţi ai M.St.M. [62].

La 13 octombrie au fost trecuţi peste Nistru evreii concentraţi în ghetoul Storojineţ. La 6 noiembrie a început deportarea celor din Dorohoi şi din judeţ, circa 12.000. Al doilea val de deportări s-a desfăşurat în vara anului 1942. La mijlocul lui decembrie 1941 au trecut Nistrul ultimele convoaie din sudul Bucovinei şi din judeţul Dorohoi şi, cu acestea, a luat sfârşit al doilea capitol al Holocaustului evreilor din România.

La 6 octombrie 1941, Antonescu rezuma, în şedinţa guvernului, desfăşurarea acţiunilor de purificare etnică a Basarabiei: „în ceea ce-i priveşte pe evrei, am luat măsura ca să-i scot definitiv şi total din aceste regiuni. Măsura este în curs. Mai am în Basarabia aproximativ 10.000 de evrei, care, în câteva zile, vor fi trecuţi peste Nistru, iar dacă circumstanţele vor permite, vor fi trecuţi dincolo de Urali” [63].

Antonescu a amintit munţii Urali, după ce Fuhrerul i-a scris că ruşii au hotărât să lupte, să reziste pe poziţii şi să nu fugă în Urali, dar au fost învinşi [64]. Date oficiale care comparau numărul evreilor existenţi în Basarabia la 11 septembrie 1941 cu al celor ajunşi vii la punctele de trecere de peste Nistru, au stabilit că circa 25.000 de evrei „au murit de moarte naturală, au evadat sau au fost împuşcaţi” în decurs de două luni [65].

În decursul tuturor etapelor deportării s-a desfăşurat o acţiune, tot la ordinul lui Ion Antonescu, de confiscare a bunurilor evreieşti în favoarea statului, prin intermediul delegaţilor Băncii Naţionale Române (vezi capitolul despre Banca Naţională a României).

În realitate, numai o parte din bunuri a ajuns în subsolurile Băncii. Restul a fost jefuit sau confiscat în mod ilegal dar s-a rătăcit în buzunarele delegaţilor Băncii, a căzut în mâinile jandarmilor şi poliţiştilor din lagăre şi ghetouri sau a trecut în posesia unor români şi ucraineni care s-au năpustit asupra convoaielor, în urma unor înţelegeri cu şefii acestora. Din cauza acestor jafuri şi a unor anchete deschise împotriva unora dintre jefuitori – îndeosebi militari, jandarmi şi funcţionari – ne-au parvenit multe documente despre operaţiune şi mai ales despre „ordinele secrete”; ele au fost consemnate de cei anchetaţi pentru a-şi justifica faptele. Aceste documente au fost dezvăluite în parte încă în anul 1945 şi altă parte este dată la iveală din când în când în arhive, mai ales în cele confiscate de armata sovietică şi transferate în fosta Uniune Sovietică.

Probleme concrete care au apărut sporadic în cursul desfăşurării deportărilor nu au fost discutate în şedinţe de guvern ci in „consiliul de ordine”. Din acest organ au făcut parte, în mod permanent, subsecretarul de stat la Interne, comandantul jandarmeriei însărcinat cu siguranţa internă, generalul Vasiliu; şeful Serviciului Special de Informaţii, SSI, Cristescu; şi, mai târziu, ministrul Apărării Naţionale, generalul Constantin Pantazi. Unul dintre miniştri a afirmat, în procesul criminalilor de război români din anul 1946, că „asemenea chestiuni [problema deportărilor] nu s-au discutat cu Consiliul de Miniştri în sensul luării de hotărâri sau supunerii unor deliberaţiuni”. În această chestiune a hotărât Ion Antonescu singur [66].

Misiunea lui Mihai Antonescu a fost secundară, întrucât deportările s-au desfăşurat ca o acţiune militară, prin intermediul Statului Major. Mihai Antonescu i-a promis lui Filderman şi reginei-mamă Elena să facă o selecţie a deportaţilor din Chişinău şi Cernăuţi şi să nu deporteze evrei din anumite categorii, necesari economiei naţionale. După câte se pare, i-a minţit, cel puţin în ceea ce-i priveşte pe evreii din Basarabia. La mijlocul lui noiembrie, el a trimis la Atachi un delegat al său, pe colonelul Constantinescu, pentru a urmări operaţiunea deportărilor şi a confiscărilor de bunuri evreieşti. Comandanţii de jandarmi locali nu s-au sinchisit de prezenţa delegatului lui Mihai Antonescu. Un agent al serviciului de siguranţă a notat, în raportul său, că „chiar în ochii d-sale [colonelului Constantinescu] un soldat de la pontonieri a furat căciula din capul unui evreu, însă nu s-a luat nici o măsură [67].

Operaţiunile de deportare s-au desfăşurat, potrivit afirmaţiilor comandantului jandarmeriei din Basarabia, „în cea mai perfectă ordine şi linişte” [68]. În raportul său rezumativ, Voiculescu a notat, după ce a menţionat ordinele primite de la Conducător, că „programul de evacuare a fost executat întocmai – deci a fost bine organizat şi s-a desfăşurat în mod civilizat” [69]. S-a putut remarca atât la Voiculescu, cât şi la alte persoane cu posturi înalte, care s-au ocupat de deportări, nevoia de a sublinia că au acţionat spre binele patriei române şi că nu şi-au murdărit mâinile cu asasinate sau cu jafuri şi hoţii, ci, din contra, le-au combătut din toate puterile. În realitate, majoritatea erau corupţi, ca şi subalternii lor; deosebirea a constat în posibilităţi, în amploarea şi în domeniul în care au acţionat ca să se îmbogăţească. Aşa, de exemplu, guvernatorul Basarabiei, care s-a străduit atât de mult să sublinieze în darea sa de seamă către Antonescu că a acţionat pentru a dezrădăcina plaga corupţiei în rândurile comandanţilor ghetoului din Chişinău, „şi-a luat în administraţie, din Cernăuţi, două camioane cu covoare persane” [70].

Convoaiele evreilor care se deplasau dintr-un loc în altul în drum spre Nistru erau escortate de un număr foarte mic de jandarmi, poliţişti şi soldaţi, care n-ar fi putut să prevină o răzvrătire sau o evadare. În ciuda acestui fapt, niciodată nu s-a raportat despre evadarea unor evrei din convoaie pe teritoriul Basarabiei şi Bucovinei şi nici mărturiile nu amintesc aşa ceva [71]. În convoaiele de deportaţi era, atunci, o oarecare siguranţă; în afara convoaielor îi aştepta pe evrei moartea în chinuri. Lumea creştină din Basarabia şi nordul Bucovinei s-a închis complet în faţa evreilor.

În contrast cu prima etapă, în care naziştii au exercitat o anumită influenţă asupra deciziilor lui Antonescu, răspunderea pentru capitolul doi al exterminării evreilor în România îi revine în întregime lui, colaboratorilor săi la putere şi armatei române. Deportările au fost iniţiate conform unei decizii personale a lui Ion Antonescu, din dorinţa de a curăţi cu totul de evrei teritoriile eliberate. Ministrul de Interne a notat, la 16 octombrie 1943, într-o agendă pregătită privind posibilităţile de a elibera o parte dintre supravieţuitorii din Transnistria, că deportarea a fost motivată de „atitudinea evreilor faţă de armata română, la retragerea acesteia din teritoriile cedate, şi de atitudinea lor faţă de populaţia română în timpul ocupaţiei U.R.S.S.” [72]. Nici un cuvânt nu a fost pomenit sau scris despre o presiune germană care să fi determinat deportările. Preşedinţia Consiliului de Miniştri a stabilit, într-o dare de seamă elaborată special pentru Antonescu, că deportările din Basarabia şi Bucovina s-au făcut „pentru a da o satisfacţie simţului de onoare al poporului român”, care a fost lezat de atitudinea evreilor faţă de armata şi cetăţenii României [73]. În culmea campaniei de deportare, Ion Antonescu s-a adresat poporului, anunţându-l că este ferm hotărât „a sancţiona crimele săvârşite împotriva neamului şi oştirii de către evreii din pământurile străbune recucerite” şi, cu stilul lui special, a adăugat: „nimeni şi nimic nu mă va putea împiedica, atâta timp cât voi trăi, de a împlini opera de purificare” [74].

În această fază a războiului, Antonescu a planificat nu numai deportarea în Transnistria a evreilor din provinciile eliberate ci şi deportarea tuturor evreilor din România – inclusiv a celor din Regat. Guvernatorul Transnistriei, Alexianu, a recunoscut, la procesul său, că în septembrie 1941 „au sosit la Tiraspol (locul de reşedinţă al Guvernământului până la cucerirea Odessei) doi colonei din partea mareşalului Antonescu, ca să organizeze deportarea evreilor în Transnistria, a celor din Basarabia şi Bucovina şi mai târziu şi a celor din Vechiul Regat” [75].

Lagărul Vertujeni

Satul evreiesc Vertujeni era situat pe malul românesc al Nistrului, la circa zece kilometri sud de capitala judeţului Soroca. El fusese întemeiat în 1838, în cadrul politicii ţarului de a-i face pe evrei „utili”. În anul 1930 trăiau în satul devenit târg 1.843 de evrei – 91% din populaţie. Ceilalţi nu erau localnici, ci români din Regat, care deţineau diferite funcţii în administraţia locală. Evreii erau proprietari de pământuri şi se ocupau, în majoritate, cu agricultura.

La izbucnirea luptelor, în iunie 1941, o parte dintre evreii târgului şi-au înhămat caii la căruţe, şi-au luat familiile şi au trecut de partea ucraineană a Nistrului. Cei care au ales să rămână pe loc au dispărut fără urme şi e de presupus că soarta lor a fost asemănătoare celei a evreilor din Mărculeşti; Vertujeniul evreiesc a dispărut odată cu ei. Casele au fost jefuite de către ţărani şi parte dintre ei chiar s-au instalat în ele [76].

Lagărul a fost instalat, probabil, la 11 august 1941, la marginea satului, pe povârnişul care cobora spre Nistru, şi a fost destinat supravieţuitorilor primului val de masacre din judeţul Soroca. Înfiinţarea lui urma să oprească masacrul deportaţilor din nordul Bucovinei, cărora germanii nu le-au permis transferarea în Ucraina. La 17 august a intrat în lagăr un lung convoi de circa 13.000 de evrei, alungat, timp de săptămâni, dintr-un loc în altul, interval în care jandarmii şi premilitarii şi-au bătut joc şi i-au torturat, ucigând mulţi dintre ei [77].

La 18 august au fost aduşi într-o pădure din apropierea lagărului Vertujeni parte din cei 4.000 de supravieţuitori din târgul Lipcani şi la 21 august au fost transferaţi la Vertujeni în patru convoaie supravieţuitorii închişi în două lagăre mici: Alexandru cel Bun şi Rubleniţa. Unul dintre convoaie număra 1.500 de infirmi, femei şi copii mici şi a fost adus în căruţe [78].

Delegatul Stalului Major, colonelul Palade, a ordonat la început să fie înghesuiţi la Vertujeni şi toţi evreii găsiţi în viaţă pe teritoriul de sub autoritatea legiunii de jandarmi Bălţi; dar sosirea, pe neaşteptate, a uriaşului convoi de peste Nistru a dezorganizat planul şi colonelul a luat legătura cu Statul Major pentru a primi instrucţiuni unde să-i închidă pe evreii din judeţul Bălţi [79]. La 23 august se aflau în lagăr 23.000 de evrei şi, în decurs de două săptămâni, numărul lor a crescut la 26.000. Armata şi jandarmii transferau acolo, din când în când, evrei prinşi pe drumuri care reuşiseră să supravieţuiască sau să-şi răscumpere viaţa de la jandarmii care-i arestaseră şi nu i-au împuşcat pe loc, aşa cum erau autorizaţi s-o facă; amintim că jandarmii au primit mână liberă să împuşte orice evreu prins în zone rurale.

Micul lagăr nu putea să-i cuprindă pe toţi deţinuţii săi, din lipsă de apă potabilă; nu le putea asigura un acoperiş. Dar astfel de probleme nu preocupau autorităţile româneşti. Evreii au fost băgaţi în „poduri, coteţe, subsoluri, magazii, toate pline până la refuz. Nici o grijă sanitară, mureau 50-60 zilnic, apă foarte puţină, se stătea la rând ore întregi pentru o cană cu apă” [80]. Aceasta era situaţia când în lagăr se aflau, în primele lui zile, circa 12.000 de evrei; o dată cu sosirea celui de-al doilea transport, de peste Nistru, aflat într-o stare şi mai proastă, mortalitatea s-a dublat, ajungând la circa 120 pe zi.

Primul comandant al lagărului a fost colonelul Alexandru Constantinescu. El a fost cutremurat de priveliştea convoaielor: „Ei erau într-o stare de epuizare pentru care nu există cuvinte s-o descrie… Constituiau o îngrămădire nepermisă de fiinţe omeneşti… Totul într-o promiscuitate de nedescris, femei, copii, fete, bărbaţi, oameni bolnavi, oameni în agonie, femei lăuze şi, în plus, fără putinţa de a se hrăni… neputându-se garanta nici locul de odihnă pentru fiecare. Consecinţa: o mortalitate din ce în ce mai mare… chiar în faţa [mea] unii îşi dădeau sufletul, alţii leşinau, lăuzele năşteau, toţi erau plini de păduchi şi bube” [81].

Acest ofiţer a fost mişcat în aşa măsură de ceea ce-i vedeau ochii încât a cerut să fie eliberat din funcţie şi, într-adevăr, a fost eliberat, printre altele, din motivul că era ofiţer în rezervă [82] ; cazul lui reprezintă o dovadă că sub regimul antonescian era posibil, dacă nu să-i ajuţi pe evrei, cel puţin să te abţii de la participarea activă la crime împotriva lor.

Înainte de a demisiona, Constantinescu a cerut şi a primit de la Comandamentul de etape diverse produse alimentare, ceea ce a uşurat, într-o mică măsură, situaţia. Tribunalul Poporului a găsit de cuviinţă să noteze, în 1945: „cu puţină stăruinţă şi înţelegere faţă de suferinţele nemaipomenite ale internaţilor” se putea uşura viaţa lor şi reduce mortalitatea [83]. La 2 septembrie 1941 a fost numit comandant al lagărului alt ofiţer în rezervă, colonelul Vasile Agapie; el a rămas în această funcţie până la lichidarea lagărului, la începutul lunii octombrie. O dată cu numirea sa, a încetat orice încercare de a avea grijă de cei internaţi.

Din acest moment şi până la deportare, viaţa celor 26.000 de evrei a depins de nebunia, cruzimea şi poftele a patru români: colonelul Agapie, adjunctul său, căpitanul Rădulescu, căpitanul Buradescu, responsabil cu disciplina, care s-a ocupat, în general, cu confiscarea de obiecte de valoare de la evrei, şi delegatul Băncii Naţionale, Ion Mihăiescu. Agapie s-a dovedit foarte repede a fi specialist în stoarcerea de bani şi bijuterii de la evrei, în afară de jaful comis în numele statului român, care a avut loc în toate lagărele. La o săptămână după numirea sa în post, a trimis la Iaşi un subordonat de-al său, un rezervist cu gradul de soldat, şi magistrat in viaţa civilă, Petre Nicolau. El s-a adresat Comunităţii evreieşti din Iaşi, s-a recomandat ca reprezentant al Parchetului (ceea ce nu era adevărat) şi, în numele comandantului de la Vertujeni, a cerut ajutor pentru evreii închişi în lagăr, rescriind conducătorilor Comunităţii situaţia lor grea. Comunitatea din Iaşi era aproape paralizată după pogromul de la sfârşitul lui iunie 1941, în care au pierit cel puţin cincisprezece mii de evrei. Majoritatea bogătaşilor Comunităţii fuseseră ucişi şi chiar dacă ar fi vrut, Comunitatea nu era în stare să satisfacă nici măcar propriile sale necesităţi şi să întreţină miile de văduve şi orfani care rămăseseră lipsiţi de toate. Totuşi, conducătorii Comunităţii au efectuat o colectă de bani şi au adunat 200.000 de lei (ajutorul Comunităţii pentru o văduvă de la pogrom era de 70 de lei pe lună) şi, de asemenea, s-au adresat şi Federaţiei de la Bucureşti, care a trimis telegrafic 300.000 de lei. Nici un ban din aceste sume n-a ajuns în mâinile comitetului lagărului, care fusese înfiinţat pentru a-i proteja pe cei ce erau în grea suferinţă. 200.000 de lei au dispărut fără urmă în primele zile; 300.000 de lei au fost predaţi casierului (român) al lagărului, care a acordat imediat un „împrumut” de 50.000 de lei unuia dintre ofiţeri [84].

A doua iniţiativă a lui Agapie se referea la exploatarea forţei de muncă şi a bunurilor evreieşti rămase în sat. El a înfiinţat un atelier de fabricat săpun, utilizând instalaţiile unei fabrici de ulei care aparţinuse evreilor. Săpunul l-a vândut ţăranilor din împrejurimi şi toate veniturile i-au revenit lui. De asemenea, a impus o taxă de doi lei oricărui evreu care vroia să schimbe lucruri cu ţăranii români, limitând ”orele de comerţ” [85]. Din cauza lipsei alimentelor elementare, „comerţ” însemna năpustirea a mii de oameni disperaţi la gardurile lagărului, în încercarea de a schimba o haină sau un obiect oarecare cu ţăranii, care ştiau de nenorocirea abătută asupra evreilor şi se înghesuiau în acest loc; se primea, la schimb, puţină hrană şi chiar apă de băut. Agapie a impus o taxă de doi lei şi ţăranilor, pentru aprobarea de a face „comerţ” cu evreii.

Jandarmii din lagăr au înţeles ce face comandantul lor spre a se îmbogăţi şi disciplina lor a scăzut foarte mult. Ei l-au imitat, cerând şi ei mită zilnică pentru o scutire de munca obligatorie. Când li s-au epuizat banii, evreii au început să vândă în schimbul alimentelor bijuteriile pe care reuşiseră să le ascundă de delegaţii Băncii Naţionale şi de ofiţerii din lagăr. Comitetul lagărului a încercat să uşureze regimul impus de Agapie, mituindu-l pe adjunctul său, Rădulescu, cu o plată săptămânală de 20.000 de lei. Foamea, lipsa apei de băut, traiul sub cerul liber, murdăria şi păduchii, cadavrele îngrămădite cu sutele în fiecare zi, violarea femeilor tinere, torturile suferite de mulţi pentru a preda bijuterii şi ceasuri, maltratările jandarmilor de rând – toate acestea au transformat locul într-un „lagăr al groazei [86].

Agapie şi adjuncţii săi aveau o problemă: cum să transfere prada în Regat, fară să fie descoperiţi de agenţii Siguranţei. La punctele de trecere de pe Prut se făcea control de vamă, pentru a se împiedica scoaterea unor astfel de obiecte de valoare, considerate ca „proprietate a statului”. Ofiţerii lagărului au împachetat covoarele, hainele şi bijuteriile şi le-au expediat la Bucureşti, Inspectoratului general al jandarmeriei, însoţite de jandarmi. După depăşirea punctelor de vamă, adresele erau rupte, astfel că pachetele ajungeau la domiciliile expeditorilor [87].

O dispută în jurul prerogativelor a izbucnit între Agapie şi comandantul postului de jandarmi de la Vertujeni, şi acesta s-a plâns, în scris, contra lui Agapie. Din acest motiv a avut loc o anchetă la Corpul III al armatei. Mărturiile adunate de ofiţerul de instrucţie în anul 1942 şi depoziţiile făcute la procesul comandanţilor lagărului în anul 1945 stau la baza documentaţiei acestui capitol.

Adjuncţii lui Agapie l-au depăşit în cruzime. Când Buradescu intra în lagăr, „toţi internaţii fugeau din calea lui, cum se ascund păsările la apropierea uliului. În jurul lui era numai spaimă şi teroare; el bătea şi înjura” [88]. A inventat jaful-surpriză, atunci când nimeni nu se aştepta, în ultima clipă dinaintea plecării sau când victima încolţită de foame încheia o „tranzacţie” cu paznicii; în astfel de ocazii obişnuia să confişte în special bijuteriile pe care evreii le vindeau sergenţilor. Buradescu, responsabil cu disciplina în lagăr, adjunctul comandantului, Rădulescu, şi un alt ofiţer alegeau fete frumoase şi le duceau la ei acasă, unde ele „ţipau şi plângeau toată noaptea”, au relatat mai târziu, la anchetă, proprietarii care le închiriaseră locuinţe. Tinere evreice s-au sinucis după ce au fost readuse în lagăr. Violarea femeilor şi fetelor era un fapt obişnuit şi printre jandarmi, care o făceau în prezenţa familiilor victimelor [89].

Deportarea

La 10 septembrie, generalul Topor a ordonat începerea deportării din lagăr, în convoaie de câte 1.600 de persoane. Colonelul Meculescu a trimis comandantului lagărului „Instrucţiuni relative la evacuarea evreilor din lagărul Vertujeni-Soroca” [90].

Paralel cu ordinul oficial, Meculescu a transmis un ordin verbal căpitanului în rezervă Victor Ramadan. Şi, prin intermediul lui Ramadan, a trimis ”instrucţiunile” în scris lui Agapie, adăugând că este permis să se tragă în deportaţi ”in timpul transferului” [91]. Pentru ca ordinul verbal să aibă acoperire în scris, a adăugat o frază nedesluşită în „instrucţiuni”: „Pentru cei ce nu se vor supune, se va proceda conform normelor cunoscute şi stabilite în legile, ordonanţele şi D.L. [decrete-lege] în vigoare”. Acest paragraf a fost înţeles corect de ofiţerii jandarmi care au comandat convoaiele.

În ajunul deportării, numărul evreilor a scăzut la 22.150; ceea ce înseamnă că aproximativ 4.000 au murit în decurs de o lună şi jumătate. Mortalitatea a urcat în această etapă la 200-300 pe zi; deţinuţii slăbiseră mult din cauza foametei, bolilor şi maltratărilor. Mulţi dintre noii născuţi şi dintre bătrâni au murit.

Meculescu a stabilit că deportarea se va face în două direcţii diferite: prin Cosăuţi la nord şi prin Rezina la sud [92]. Meculescu a trimis un delegat personal, pe locotenent-colonelul Radu Lazăr, să coordoneze cu colonelul Palade logistica legată de deportare şi, apoi, pentru a coordona acţiunile pe teren.

Jandarmii din lagăr, sub comanda unui ofiţer, au escortat convoaiele până la Soroca în nord şi Mateuţi în sud, unde le-au predat jandarmilor legiunilor Soroca şi Orhei, a căror misiune era să le însoţească pe ultima porţiune a itinerariului şi la traversarea Nistrului. Pe malul opus, convoaiele erau aşteptate de jandarmi şi ofiţeri de la Inspectoratul de jandarmerie din Transnistria. Comandanţii convoaielor au primit hărţi pe care cele două trasee de deportare erau notate în culori diferite roşu şi albastru. Una din hărţi s-a păstrat [93]. Căpitanul Ramadan a comandat traversarea Nistrului la Cosăuţi şi locotenentul Popoiu la Rezina. „Trecerea se va face fără nici o formalitate” se specifică în Instrucţiuni [94]. Înainte de a părăsi lagărul, se strângeau de la evrei actele personale care erau arse. Apoi, la traversarea fluviului, erau număraţi, iar de partea cealaltă „luaţi în primire şi număraţi prin lovituri de drug” [95]. La dispoziţia celor doi ofiţeri care au comandat traversarea se afla un pluton special de jandarmi; aceştia împuşcau fără ezitare evreii suspectaţi că ar opune vreo rezistenţă. Comandanţii legiunilor de jandarmi din ambele lagăre au primit misiunea să se ocupe de „îngroparea morţilor cu ajutorul locuitorilor şi a stabili din timp locurile de cartiruire, la margini de sat, prin şoproane, remize etc., căutând astfel a împiedica epidemiile” [96].

Ordinele interziceau jefuirea evreilor atât de către escortă cât şi de care ţărani şi stabileau chiar, după caz, împuşcarea jefuitorilor, dar această dispoziţie nu a fost pusă în aplicare. De cele mai multe ori, jafurile s-au făcut prin înţelegere cu jandarmii însoţitori, care-şi primeau partea. În dispoziţii se prevedea, de asemenea că fiecare convoi va fi însoţit de cincizeci de căruţe cu cai pentru transportarea bagajelor şi a deportaţilor care nu puteau să meargă. În realitate, fiecare convoi a avut şase până la opt căruţe, închiriate de la căruţaşi, la preţ ridicat, şi cu mită pentru jandarmi şi mită şi mai mare pentru comandantul lagărului. Agapie a reuşit să adune 400.000 de lei de la fiecare convoi, în schimbul promisiunii de a furniza căruţe [97]. Aceste căruţe constituiau pentru jandarmii din escortă ultimul prilej de a-i exploata pe evrei şi, de aceea, obişnuiau să promită că femeile gravide, copiii, bolnavii şi bătrânii vor putea să călătorească cu ele, dar nu dezvăluiau şi că, într-un anumit punct, convoaiele urmau să fie predate altor jandarmi şi că aceştia va stabili noi aranjamente şi îşi vor cere partea. Paza convoaielor era slabă şi jandarmii nu i-au împiedicat – şi nu puteau să-i împiedice – pe ţăranii români sau ucraineni să-i atace în drum pe evrei şi să-i jefuiască de orice lucru pe care-l mai găseau pe ei sau în boccelele lor. La procesul criminalilor de război, s-a dovedit că Agapie nici măcar n-a comunicat jandarmilor ordinul de a împiedica, fie şi cu forţa jaful convoaielor de către ţărani.

Convoaiele s-au constituit în mod arbitrar. Multe familii au fost despărţite după bunul-plac al ofiţerilor lagărului; această despărţire a fost, în majoritate; cazurilor, definitivă, întrucât convoaiele au fost îndreptate în direcţii diferite şi ni s-au mai întâlnit. Ritmul de mers de treizeci de kilometri pe zi era păzit cu stricteţe. Jandarmii nu au permis nici o oprire, nici măcar pentru a bea apă. Popasul ca noapte s-a făcut pe câmp deschis. Actul de acuzare contra comandanţilor lagărului conchide cu simplitate: „Convoaiele nefericiţilor deportaţi, istoviţi de foame, de mizerie, de boală, jefuiţi, continuau să se scurgă spre «ţinutul morţii», goniţi din urmă de răcnetele şi loviturile jandarmilor, până-şi găseau odihna cea mai dorită fie în pădurea Cosăuţi, fie în «ţinutul morţii» dincolo de Nistru” [98].

Drumul spre sud a fost mai uşor şi mai scurt, dar mulţi evrei – uneor convoaie întregi – au fost împuşcaţi de jandarmi şi rudele lor n-au găsit nici ui semn că au trecut Nistrul [99]. Drumul spre nord a fost mai greu, atât din cauzi lungimii traseului, cât şi a itinerarului. Sute de cadavre ale celor care nu mai avuseseră putere să se târască până la punctul de trecere erau aruncate pe marginile de drum. Popasul de noapte în pădurea Cosăuţi, care a continuat uneori câteva zile, s-a transformat într-o capcană a morţii pentru pribegii istoviţi. Răcoarea naturală de toamnă, ploile şi faptul că oamenii erau aproape goi a costat un preţ mare de vieţi omeneşti. Mulţi nu s-au mai trezit dimineaţa să-şi continue drumul. În pădure era o vale naturală care a devenit un mormânt comun deschis; s-au înălţat, acolo, movile de mii de cadavre, ospăţ pentru câini şi păsări de pradă. În mai 1942, când prin pădure a trecut ultimul convoi din ghetoul Chişinău, încă se mai putea vedea şi simţi mormântul deschis. Jandarmii care primeau convoaiele la marginea Sorocăi şi la Mateuţi erau întotdeauna furioşi, deoarece evreii ajungeau la ei fără nimic după ce fuseseră jefuiţi de ultimele lor resturi de haine de jandarmii „norocoşi” care-i însoţiseră până acolo. Ei îşi revărsau furia în bătăi, cu ajutorul premilitarilor care le-au fost puşi la dispoziţie; aceştia deschideau foc cu uşurinţă şi s-au grăbit să împuşte pe oricine nu rezista la ritm în ultima parte a marşului pe pământul României. În cursul nopţilor, jandarmii cei noi şi ajutoarele lor scoteau fete din mulţime şi abuzau de ele până în zori. În timpul zilei mai reuşeau totuşi să „câştige” ceva bani prin „vânzarea” unui evreu vreunui ţăran. O formulă originală care combina jaful cu omorul a apărut pe drumurile de deportare în Basarabia şi, într-un scurt timp, a devenit frecventă în toate convoaiele pedestre. Iat-o: ţăranii la pândă se adresau unui jandarm din escortă, indicau un ins căruia-i jinduiau hainele sau pantofii şi-i propuneau un preţ, în general între o mie şi două mii de lei şi, după o scurtă tocmeală, jandarmul scotea din convoi evreul ales şi-l împuşca; ţăranul plătea suma convenită şi se grăbea să dezbrace cadavrul.

Odată cu începerea deportărilor, Agapie şi Buradescu au ordonat evreilor care-şi aşteptau rândul la deportare să „amenajeze” lagărul. Ei au hotărât să paveze străzile şi potecile cu pietre din Nistru şi cu monumentele funerare din cimitirul evreiesc şi, în acest scop, i-au scos la muncă pe evreii epuizaţi, inclusiv femeile şi copiii. Unul dintre supravieţuitori a descris munca astfel: „închipuiţi-vă o coloană de oameni cu pietre de 10-15 kg în mână, loviţi cu patul armei ca să nu fugă, să dea un randament cât mai mare, goi, fiindcă au fost jefuiţi prin toate mijloacele, flămânzi… [bătuţi] când erau scoşi la lucru, …în fugă mare trebuia să lucrăm. Atâta bestialitate nici pe timpul construirii piramidelor n-au suferit atâţia oameni” [100]. De Anul Nou evreiesc, care a căzut în 24 septembrie 1941, jandarmii i-au scos la muncă tocmai pe rabini şi pe cei care semănau a rabini. Ultimul convoi a părăsit lagărul la 8 octombrie. Jandarmii, în frunte cu Agapie, au fost transferaţi la noul lagăr Mărculeşti.

După golirea lagărului de locuitorii lui, primarul din Vertujeni, devenit sat exclusiv românesc, a trimis o dare de seamă confidenţială pretorului regiunii, în care a descris situaţia jalnică a satului: pe străzi au fost lăsate cadavre; jandarmii şi-au însuşit mobilele evreilor, care, de fapt, aparţineau statului. Demersul nu conţinea un protest contra încarcerării evreilor, maltratării şi asasinării lor, ci împotriva faptului că cei ce conduceau lagărul nu au avut grijă să lase locul curat, şi chiar au furat bunurile care trebuiau să rămână în sat, pentru bunăstarea locuitorilor. Cei care au acaparat terenuri agricole erau îndreptăţiţi, după părerea reclamantului, să primească şi mobilele [101].

Lagărul Mărculeşti

Lagărul Mărculeşti a fost înfiinţat de jandarmeria română pentru supravieţuitorii primului val de exterminare din Basarabia şi a fost folosit ca lagăr de tranzit pentru convoaiele evreilor aduşi de jandarmi din nordul Bucovinei, înainte de transferarea lor în Transnistria. Criteriul alegerii locului era asemănător cu cel de la Vertujeni: localitate evreiască, fără evrei. Mărculeştiul evreiesc, denumit în documente oficiale „Mărculeşti Colonie”, se afla la o depărtare de un kilometru şi jumătate de satul românesc cu acelaşi nume, situat lângă Nistru, la 45 de kilometri de capitala judeţului Soroca şi la patru kilometri de linia ferată Bălţi-Șoldăneşti, pe atunci ultima staţie înainte de Nistru [102].

Mărculeşti a fost întemeiat în anul 1837 şi, până în 1941, toţi locuitorii lui erau evrei. La recensământul din 1930 număra 2.319 locuitori. După izbucnirea luptelor, în 1941, la Mărculeşti s-au refugiat evrei din Bălţi, Făleşti şi din alte locuri, care au fugit de bombardamente, fiind primiţi cu braţele deschise. Evacuarea în Ucraina nu a fost posibilă până la 5 iulie, întrucât vechea graniţă de pe Nistru a rămas blocată şi pe podurile făcute de soldaţii sovietici nu s-a permis populaţiei locale să fugă în interiorul Ucrainei. Când s-a deschis graniţa, au plecat în direcţia Nistrului câteva familii care aveau cai şi căruţe; de asemenea, au plecat pe jos şi majoritatea refugiaţilor şi o mică parte din evreii de la Mărculeşti. La 7 iulie, sute de ţărani s-au năpustit asupra localităţii, înainte de intrarea armateij române, şi au început să jefuiască averile evreilor. Ei nu s-au mulţumit cu jaful şi au ucis zeci de evrei şi au violat femei. De spaima ţăranilor, o parte dintre evrei au fugit pe câmp şi mulţi dintre ei au fost ucişi. Puţini au reuşit să ajungă la Nistru.

La intrarea armatei române în Mărculeşti, la 8 iulie, au fost arestaţi, ca ostatici, 18 evrei dintre notabilii comunităţii; apoi au fost împuşcaţi. Toţi evreii din Mărculeşti au fost strânşi la marginea târgului şi un ofiţer român a luat obiectele de valoare găsite asupra lor. Bărbaţii au primit ordin să adâncească şanţurile antitanc pregătite de sovietici. Înainte de a fi împuşcaţi, au fost puşi să se dezbrace goi şi rânduiţi în grupe de câte zece în faţa şanţurilor. Întâi au fost împuşcaţi bărbaţii apoi, femeile şi copiii. Numărul victimelor nu este cunoscut cu precizie, în dările de seamă oficiale el variază între 460 şi 1040, inclusiv evreii din Gura Căinari. Masacrul a fost executat de soldaţii Regimentului 6 Infanterie, sub comanda colonelului Emil Matieş. Acesta a justificat masacrul într-un raport oficial, susţinând că a ordonat execuţia în masă deoarece regimentul său a fost atacat de armata sovietică şi de către civili înarmaţi [103].

De fapt, acest regiment cu baza înainte de 1940 la Bălţi a vrut să se răzbune pe evrei, deoarece comandanţii lui au considerat că au fost înjosiţi în timpul retragerii din iunie 1940. Regimentul a început să execute evrei încă de la graniţă, pe Prut, şi a omorât 311 evrei la Sculeni. Soldaţii au continuat execuţiile la Gura Căinari, la Mărculeşti, la Bălţi şi la Slobozia-Bălţi. Principalii autori ai execuţiilor au fost căpitanul Ion Stihi, locotenentul Eugen Mihăilescu şi soldatul Ion Epure. Soldatul, măcelar de meserie, avea o plăcere sadică să-şi schingiuiască victimele şi să le taie diverse organe înainte de a le ucide [104]. Într-o telegramă către superiorii lui din Divizia a 14-a, colonelul Matieş a confirmat că soldaţii lui au executat „pe aceşti nemernici”. Execuţia a fost condusă de căpitanul Stihi „din ordinul meu şi în conformitate cu ordine superioare, date precis în această chestiune” [105].

Uciderea evreilor din Mărculeşti a fost descrisă şi dintr-un alt unghi, de către colonelul intendent Mandrea Alexandru, şef al serviciului de intendenţă al Diviziei a 14-a, când a dat o depoziţie judecătorului care a pregătit procesul criminalilor de război din Iaşi. După părerea sa, „cauza principală [a execuţiei] a fost jefuirea aurului pe care-l aveau asupra lor”, prada fiind împărţită între locotenentul Eugen Mihăilescu şi căpitanul Stihi. Mandrea a descris Mărculeştiul a doua zi după masacru: „în interiorul comunei Mărculeşti m-am dus să aduc făină şi subzistenţă necesare alimentării trupelor noastre şi aici am găsit cadavre de evrei, bărbaţi şi femei, printre care unii cu abdomenul spintecat, iar femeile având bucăţi de scânduri în organul genital” [106].

Nici un evreu dintre cei care au rămas în Mărculeşti nu s-a salvat de la masacru, de aceea despre cele întâmplate se ştie numai din documente oficiale româneşti. În târg şi în împrejurimi au fost ucişi peste o mie de evrei. Sute de cadavre au rămas răspândite în şanţuri, pe străzi, în pivniţe, în poduri şi în grădini. Jandarmii care au venit la mijlocul lui august pentru a construi lagărul au ordonat ţăranilor din satul românesc Mărculeşti să acopere cu pământ trupurile, acolo unde se aflau. Ploile care au căzut din abundenţă în acel an, la sfârşitul verii şi toamna, au împrăştiat în multe locuri stratul subţire de pământ şi au scos la iveală rămăşiţe omeneşti şi oseminte. Delegatul Băncii Naţionale, Ion Mihăiescu, a descris locul în încercarea de a explica Tribunalului, în anul 1945, în ce condiţii grele au fost nevoiţi, el şi colegii săi, să lucreze în lagăr:

„Şoarecii cu miile mişunau pe uliţe şi prin case, muştele, în număr cu totul neobişnuit, erau extrem de supărătoare. Din cauza aceasta, somnul era imposibil. Multe dintre obiectele funcţionarilor au fost roase de şobolani. Ploile care au început să cadă au făcut imposibilă deplasarea noastră. Noroiul devenise insuportabil. Toţi eram murdari, iar posibilităţi de curăţire nu erau. Am rămas nespălaţi săptămâni… [cândl timpul s-a răcit, lemne [pentru încălzit] nu se găseau” … [107].

În acest loc au fost concentraţi, la începutul lui septembrie 1941, circa 11.000 de evrei. În decursul timpului au trecut prin lagăr alţi peste zece mii de evrei, deportaţi din Cernăuţi şi din împrejurimi şi aduşi acolo cu trenurile sau pe jos. La 6 septembrie au fost transferaţi la Mărculeşti 9.000 de evrei din trei lagăre mici din judeţul Bălţi în vederea deportării: 2.634 din Limbenii Noi, 3.072 din Răşcani şi 3.235 din Răuţel [108].

Dintre cele trei lagăre mici în care au fost deţinuţi evrei înainte de a fi duşi la Mărculeşti, se cunosc amănunte numai despre lagărul Răuţel. Acesta a fost înfiinţat la ordinul lui Voiculescu, la o distanţă de 12 kilometri de oraşul Bălţi, şi au fost închişi în el 2.800 de evrei rămaşi în viaţă în judeţ. Numărul lor a crescut, deoarece zilnic li se adăugau alţii, descoperiţi pe drumuri sau în ascunzători. Comandantul legiunii de jandarmi Bălţi, maiorul Mihai Boulescu, a primit ordin să organizeze paza şi controlul şi să se îngrijească de hrană. În lipsă de jandarmi, au fost folosiţi pentru pază soldaţi. Evreii au fost deţinuţi într-o poiană de pădure, sub cerul liber sau în şase barăci mici, în fiecare dintre ele fiind înghesuiţii câte o sută de oameni. Ei dormeau în şanţuri antitanc acoperite cu frunze. Nu au primit hrană şi mortalitatea zilnică s-a ridicat la 50-60 de oameni. În fiecare zi bărbaţii erau scoşi la curăţirea dărâmăturilor şi la curăţenia oraşului [109].

Misiunea principală a lagărului Mărculeşti a fost să primească convoaiele de evrei gonite dintr-un loc în altul în vederea deportării, prin punctul de trecere Rezina. De la începutul lunii octombrie a servit şi ca punct de tranzit în vederea deportării convoaielor de la Cernăuţi şi din Bucovina de sud prin Rezina. Transporturile din Cernăuţi au fost trimise cu trenul la staţia Mărculeşti. De acolo, oamenii au fost duşi pe jos la o distanţă de patru kilometri şi cine a scăpat viu a continuat, apoi, în direcţia Nistrului. Din momentul în care s-a decis să se aducă transporturi din Bucovina de sud, Mărculeşti s-a transformat dintr-un lagăr obişnuit într-un „centru de tortură şi jaf” [110].

La 11 octombrie au ajuns în lagăr supravieţuitorii ghetoului din Storojineţ. La 22 octombrie au fost aduşi cu trenul supravieţuitori din judeţul Cernăuţi şi, după ei, au sosit trenuri cu evrei din satele îndepărtate din sudul Bucovinei, din judeţul Rădăuţi – în total circa 8.000. După o aşteptare de cinci zile şi o serie de maltratări fizice şi jafuri de bunuri, au fost trimişi, pe jos, la Rezina. Numărul evreilor ucişi în lagăr se ridică la multe mii şi nu este cunoscut nici un caz de evadare. Atât evadarea cât şi răzvrătirea erau posibile, dar nu era unde să fugi.

La Mărculeşti, ca şi la Vertujeni, viaţa deţinuţilor era la cheremul a trei persoane: comandantul lagărului, Agapie, adjunctul său, Buradescu, şi inspectorul Băncii Naţionale, Mihăiescu -personalul transferat de la Vertujeni [111].

Evreii din Cernăuţi şi din sudul Bucovinei au ajuns la Mărculeşti în vagoane închise, şaizeci-şaptezeci de oameni înghesuiţi în fiecare vagon, după o călătorie de două până la patru zile [112]. La Cernăuţi li s-a permis, în general, să ia cu ei pachete cu haine, obiecte casnice şi alimente pentru drum şi, în unele cazuri, chiar au fost încurajaţi să le ia. La sosirea la Mărculeşti jandarmii îi forţau cu lovituri să coboare şi-i sileau să lase pachetele în tren sau lângă el. În alte cazuri s-a permis celor veniţi să ia cu ei numai ce puteau să care şi restul să lase pe loc. Această era prima fază a jafului [113].

În cazurile când comandantul lagărului nu era prezent, soldaţii de escortă se grăbeau să facă percheziţii şi să prade bani şi bijuterii. Jandarmii care-i primeau pe deportaţi în staţia Mărculeşti permiteau, uneori, ţăranilor din sat să se năpustească asupra evreilor chiar în staţie, care nu era altceva decât un punct în câmpul liber. În alte cazuri năvala avea loc în timp ce-i mânau în bătăi spre lagăr. „Soldaţii priveau în tăcere jaful, alţii râdeau şi cereau ţăranilor să ne omoare” [114].

Prima imagine pe care o vedeau deportaţii înainte să intre în lagăr era aceeaşi pentru toate transporturile: ofiţerii de jandarmi, în frunte cu Agapie şi Mihăiescu, şi în faţa lor un om care începea să le vorbească. „Oratorul” era, în general, delegatul Băncii Naţionale şi el îşi inaugura cuvântarea şi o termina cu trei împuşcături de revolver: „Atenţie! A venit rândul vostru. Acesta-i sfârşitul vostru… fiecare va preda acum tot ce are asupra lui, în greutate totală de peste 20 kg, inclusiv toate produsele alimentare. Totodată trebuie să predaţi actele de identitate, diplome, fotografii – toate documentele. Nu există diferenţă între medic, avocat şi alt jidan. Cu toţii sunteţi acelaşi lucru – jidani! Începând de mâine, cine va fi găsit că are asupra lui tot ce am amintit va fl împuşcat” [115].

Mihăiescu obişnuia să treacă printre rândurile evreilor cu un săculeţ într-o mână şi cu o bâtă lungă în cealaltă, confiscând toate obiectele de valoare: „Pe mulţi i-a bătut fiindcă au îndrăznit să-l roage «ca pe Dumnezeu» să le lase ceva lucruri ca să aibă cu ce-şi cumpăra o pâine în Transnistria” [116].

În alte cazuri, evreii erau puşi în rânduri; în centru se afla un lighean mare şi li se ordona să păşească după rând şi să arunce în el toate obiectele de valoare, după ce erau avertizaţi că cine va ascunde ceva sau nu-l va preda din proprie voinţă va fi executat. După încheierea operaţiunii, delegatul Băncii Naţionale a României efectua o nouă percheziţie, care se solda cu morţi şi cu răniţi. El smulgea cerceii nepredaţi din urechile femeilor. Agapie lua parte, în general, la percheziţiile care se făceau înainte de intrarea în lagăr [117].

Interesul pe care comandanţii lagărului l-au arătat faţă de bunurile deportaţilor creştea de la un transport la altul. Ei nu se mai mulţumeau cu bani şi bijuterii ci au început să confişte „îmbrăcăminte, săpun, tălpi, plăpumi, saltele, pături, cămăşi, cearceafuri, ciorapi, feţe de perne, medicamente şi tot ceea ce ar fi putut servi pentru viaţa şi sănătatea deportaţilor” [118]. Mihăiescu şi adjuncţii lui şi-au umplut buzunarele cu obiecte din aur, cu bani româneşti şi valută şi, pur şi simplu, cu obiectele pe care le jinduiau. Cine îndrăznea să protesteze „era bătut fără milă cu ciomagul peste picioare”. Evreii care se aflau încă departe de el încercau să arunce bani şi bijuterii în gropi sau în fântâni sau să-i îngroape în pământ [119]. Mihăiescu şi adjuncţii săi făceau, după aceea, o percheziţie corporală specială unui număr de evrei, pe care îi alegeau după placul lor. Această percheziţie includea şi controlul genital la femei [120]. După „recepţia” de la gară, jandarmii îi aranjau pe evrei în rânduri şi-i fugăreau în bătăi până la lagăr, distanţă de patru kilometri. „În această goană s-au pierdut părinţi de copii şi fraţi de surori. Se auzeau ţipete şi plânsele din toate părţile – ale celor care-şi căutau părinţii, surorile şi fraţii. Drumul era înnoroiat şi, în unele locuri, noroiul ne ajungea până la genunchi” [121].

După un control făcut în general în afara împrejmuirii, deportaţii erau introduşi în lagăr, care era înconjurat cu sârmă ghimpată. Supravieţuitorii ne-au lăsat o descriere autentică a locului: „Târgul evreiesc Mărculeşti era gol de oameni. Sângele de pe case şi ziduri şi mirosul pestilenţial al cadavrelor în descompunere ne-au făcut să înţelegem că evreii de acolo au fost ucişi la intrarea trupelor româneşti” [122].

În lagăr nu se pregătise şi nu s-a împărţit hrană şi era lipsă şi de apă potabilă, întrucât o singură fântână servea pentru 11.000-15.000 de deportaţi. În afară de hrana pe care o aduseseră cu ei, deportaţii din Cernăuţi ar fi putut schimba obiecte contra pâine, legume sau apă lângă gardul lagărului; dar aceasta depindea de bunăvoinţa jandarmilor, care nu ezitau să-i bată şi pe ţărani. În lagăr s-a adunat un stoc de grâu şi alte alimente pentru a fi împărţite deportaţilor, trimise de Guvernământul Basarabiei, dar Agapie a hotărât să nu le împartă evreilor, „fiindcă erau în trecere”. După închiderea lagărului, el a restituit alimente prefecturii Bălţi [123]. În câteva cazuri, evreii din ultimele convoaie au găsit, în casele distruse, puţină hrană pe care cei dinaintea lor n-au apucat s-o mănânce întrucât au fost deportaţi pe neaşteptate, în bătăi [124].

Agapie obişnuia să se învârtească prin lagăr şi să bată fără nici un motiv. Mihăiescu, care şi-a însuşit cea mai mare parte din bunurile confiscate, avea grijă să întocmească un inventar al bijuteriilor şi banilor confiscaţi, înscriind mereu numai o mică parte din pradă, pentru a-şi induce în eroare superiorii; Buradescu, responsabilul cu disciplina, îi trimitea pe jandarmi să interzică schimburile între evrei şi ţărani, întrucât îi considera pe ţărani concurenţi.

În puţinele zile dintre sosire şi deportare, evreii au fost folosiţi pentru muncile de „amenajare”. Aceste munci erau deprimante,deoarece erau puşi să disloce pietrele funerare din cimitirul evreiesc pentru a amenaja cu ele poteca principală din lagăr până la „comandament” [125]. Se muncea într-o goană, jandarmii îi loveau pe cei care cărau pietrele funerare grele pentru a-i grăbi. Mulţi au murit de slăbiciune sau au fost împuşcaţi de jandarmi, care nu erau mulţumiţi de randament. Buradescu a organizat orgii şi la domiciliul lui din Mărculeşti, împreună cu alţi ofiţeri şi cu câţiva jandarmi, care-i aduceau acolo tinere evreice. Orice împotrivire la viol se termina cu chinuri şi omor [126].

Banda a transferat în Regat bunurile evreieşti jefuite după aceleaşi metode folosite la Vertujeni. Întrucât agenţii Corpului Jandarmeriei îi urmăreau pe jandarmii care plecau cu prada în serviciul comandanţilor, ei urcau în tren la o depărtare de trei staţii după Mărculeşti. De asemenea, au expediat fără inventar trei vagoane de tren pline cu plăpumi de puf, galoşi, piei şi blănuri; scriptic, vagoanele erau expediate către spitale, dar după ce treceau vama de pe Prut, erau descărcate şi toate obiectele valoroase erau împărţite între jefuitori [127].

Deportarea

Metodele de jaf din ultimul moment folosite de Agapie la Vertujeni s-au repetat la Mărculeşti. Agapie şi Mihăiescu au adunat de la deportaţi 2.060.000 de lei – aşa au recunoscut la anchetă, fapt notat în Rechizitoriul de urmărire; fără îndoială, cifra nu include toţi banii. Din această sumă au predat Băncii Naţionale numai 560.000 de lei [128].

Traseul deportării fixat de Topor cuprindea două itinerarii mai lungi şi mai grele decât cele de la Vertujeni. Prima cale se îndrepta spre răsărit, spre Rezina, prin Gura Căinari, Gura Camenca şi, de acolo, spre Rezina şi târgul Râbniţa, în Ucraina; în total, nouăzeci de kilometri prin câmpuri, prin două păduri, ocolind sate şi alte păduri. Al doilea traseu se îndrepta, după treizeci de kilometri spre nord, de partea răsăriteană a unui drum paralel cu Nistrul prin pădurea Vertujeni, trecând prin partea distrusă a oraşului Soroca şi un popas în pădurea Cosăuţi. La Cosăuţi, Nistrul era traversat către Iampol, în Ucraina.

Deportările au început la sfârşitul lui octombrie, într-un ritm de 1.000-2.000 de deportaţi de convoi. Buradescu a format convoaiele, fără să ţină seama de familii, despărţind „soţi de soţiile lor, părinţi de copii, fraţi de surori” [129]. La 10 noiembrie s-a încheiat deportarea evreilor strânşi în Basarabia; această deportare îngloba şi evrei din Bucovina, inclusiv o parte dintre evreii din Cernăuţi. Inspectorul jandarmeriei din Bucovina a cerut Inspectoratului jandarmeriei din Bucureşti, în fruntea căruia se afla subsecretarul de stat Vasiliu, să înceteze să trimită evrei din Cernăuţi la Mărculeşti şi să-i expedieze direct la Atachi. În această fază a deportării, responsabilii operaţiunii ştiau că la Mărculeşti izbucnise epidemia de tifos, şi Meculescu, comandantul jandarmeriei din Basarabia, se temea că jandarmii lui se vor molipsi; de aceea, a hotărât ca unitatea care păzea lagărul, precum şi alte unităţi amplasate în diferite puncte între Mărculeşti şi Nistru, să fie puse în carantină, timp de două săptămâni. De asemeni, au fost puse în carantină bunurile adunate de jandarmi de la evrei, pe care le-au predat autorităţilor sau pe care le-au reţinut după ce au fost triate şi ordonate. Meculescu a raportat că până la 10 noiembrie au şi fost trimise „10 vagoane cu bagaje triate” [130]. Topor a adăugat, cu mâna lui, că a intervenit la M.St.M. ca să dea dispoziţie conductorilor CFR să dirijeze toate convoaiele de evrei numai la Atachi; aceasta constituie încă o dovadă că toate autorităţile care s-au ocupat de deportări erau subordonate M.ST.M. în acelaşi timp, a cerut să fie trimişi la cele trei puncte de transfer de pe Nistru – Atachi, Cosăuţi şi Rezina – agenţi care să ancheteze zvonurile că responsabilii campaniei de deportare au acumulat mari sume de bani şi obiecte de valoare luate de la evrei, fără să le depună la Banca Naţională [131]. Topor a cerut agenţilor secreţi să controleze dacă delegaţii B.N.R. se găseau la locul lor, împuternicindu-i să extindă ancheta şi peste Nistru. Soarta evreilor nu l-a preocupat, dar datorită grijii pentru soarta bunurilor jefuite ne-au rămas rapoartele secrete şi informaţiile despre deportare.

Înainte de plecarea convoaielor, ofiţerii lagărului încercau să descopere obiecte de valoare ascunse. Fiecare convoi primea ordinul, sub ameninţarea execuţiei, să arunce într-un vas mare obiectele de valoare pe care le-au ascuns [132]. Încercările s-au repetat, întrucât circula legenda că evreii sunt bogaţi; ele n-au încetat nici în ultimul moment, înainte de a fi împuşcaţi din cauza epuizării totale. Ofiţerii care recepţionau convoaiele la Cosăuţi organizau şi ei „colectă”, înainte de i-i împinge pe evrei pe pod [133]. Pe cealaltă parte îi aşteptau jandarmii guvernământului Transnistriei, care-şi revărsau furia pe ei, fiindcă veneau fără nimic.

Drumul de la Mărculeşti la Cosăuţi era plin de cadavrele celor care nu făcuseră faţă ritmului de marş. Ţăranii care pândeau prin preajmă le dezbrăcau imediat după trecerea convoiului. „În locurile de popas erau multe cadavre; deportaţi din alte transporturi fuseseră părăsiţi acolo morţi sau în agonie” [134].

Încă pe atunci, deportaţii din Bucovina au denumit mersul spre Nistru ”marşul morţii” (Todesmarsch). Iată cum l-a descris unul dintre ei: „drumurile erau acoperite cu cadavre ale evreilor din transporturile anterioare… corbii le-au smuls ochii” [135].

Convoaiele deveniseră o sursă de venit pentru ţăranii de pe traseele de bejenie spre Nistru. Erau unii care „cumpărau” evrei, alţii se organizau, năpustindu-se asupra convoaielor, cu agresivitate sau în înţelegere cu jandarmii din escortă; erau şi cei care dezbrăcau cadavre, cei care le îngropau contra plată şi erau cei care ofereau o cană cu apă la schimb cu un obiect; „ţăranii”, a scris unul dintre supravieţuitori, „aşteptau pe marginea drumului la trecerea unui convoi şi profitau de pe urma nenorocirii noastre” [136].

Cea mai grea încercare, înainte de a trece podul şubred instalat de armata română la Cosăuţi sau în drum spre Atachi, era popasul de noapte din pădurea Cosăuţi, care, uneori, se prelungea într-o aşteptare de câteva zile.

Pădurea Cosăuţi

Traseul convoaielor deportaţilor în Transnistria, peste podul de lângă satul Cosăuţi, trecea prin pădurea Cosăuţi – o pădure mare şi deasă, care se întindea pe coline paralel cu fluviul. Acest itinerar a fost ales pentru a ocoli dinspre est oraşul Soroca şi pentru a evita mersul pe şoseaua principală. Popasul de noapte în pădure permitea jandarmilor să regleze trecerea evreilor peste pod, să-i ţină departe de contactul cu populaţia, până ce podul se elibera, şi apoi să conducă convoiul într-un ritm rapid spre pod, precum şi pentru a organiza schimbul de gărzi. Jandarmii care veneau de la Mărculeşti se întorceau să aducă alt convoi, şi alţi jandarmi, în frunte cu un ofiţer însărcinat cu transferul, îi primeau pe deportaţi.

Popasul în pădure se făcea lângă o instalaţie de ars cărămizi, în apropiere de o mică vale. Când au început să sosească primele convoaie din Mărculeşti se aflau acolo cadavre de evrei din convoaiele de la Vertujeni şi valea a început să fie folosită pentru aruncarea celor morţi de extenuare, împuşcaţi de jandarmi sau ucişi şi despuiaţi de ţărani. Valea cadavrelor a început să se umple încă de la începutul lunii octombrie, când au trecut pe acolo primele transporturi din lagărul Edineţ. Jandarmii spuneau că-i împuşcă pe evreii epuizaţi „de milă”, ca „să nu se mai chinuiască pe drum”, pentru că oricum n-au nici o şansă să ţină pasul cu convoiul [137]. În pădurea Cosăuţi s-au întâmplat „fapte îngrozitoare”, au scris majoritatea supravieţuitorilor care au trecut pe acolo [138]. Un popas de câteva zile a transformat locul într-un adevărat lagăr de tranzit. În haosul şi întunecimea care domnea chiar şi în timpul zilei, „copiii s-au pierdut de mame şi soţiile de soţii lor”. Familii se înghesuiau laolaltă şi ridicau un fel de corturi sau întindeau un cearceaf între crengi „pentru a se putea găsi unul pe altul”.

„În această pădure am văzut scene oribile: morminte deschise ale multor evrei, schelete care erau aruncate unele peste altele… Peste vale s-au năpustit câini şi un miros pestilenţial se împrăştia. Mi s-a povestit că în această vale se aflau zeci de mii de cadavre… ale celor care n-au mai putut continua drumul de oboseală extremă şi au murit acolo. Imaginea colinei din pădurea Cosăuţi a avut asupra mea o influenţă extrem de puternică, deoarece ştiam că surorile şi fraţii mei se găsesc printre victime” [139].

Deportaţii care au făcut popas în pădure la începutul lunii noiembrie păşeau pe zăpadă şi au putut să vadă „multe mii de deportaţi” morţi pe drum şi în pădure, dar nu au văzut valea: „am văzut un tablou care nu poate fi uitat. Un copil care-o trăgea cu putere de haină pe mama lui moartă şi ţipa mereu mamă, mamă, parcă vrând s-o trezească” [140]. Oameni din acest convoi au adunat copii abandonaţi şi bolnavi sub acoperământul improvizat din crengi de copaci, dar nu au putut să-i ajute. Convoaiele care au poposit acolo înainte de căderea ploilor au observat ”cărări de sânge” peste tot. Pe pământ erau împrăştiate zdrenţe pe care nimeni nu se gândea să le ridice.

„În pădure am descoperit două gropi comune neacoperite, cu cadavre de bărbaţi, femei şi copii aruncaţi goi unul peste altul. Aveam impresia că bărbile lor continuau să crească şi după moarte. L-am rugat pe comandantul jandarmilor să ne permită să acoperim gropile. El ne-a răspuns că nu este necesar, deoarece şi noi vom ajunge acolo. Noaptea am auzit gemete şi ţipete. Soldaţii au bătut şi au jefuit oameni. A doua zi am continuat cu rătăcirile noastre şi am ajuns la Nistru. Am trecut fluviul pe un pod foarte îngust. Mulţi au căzut în apă şi pe mulţi i-au aruncat în apă soldaţii, după pofta lor” [141].

În convoaiele care au plecat din Mărculeşti, escortate de Agapie sau de Mihăiescu, au căzut multe victime, din cauza cruzimii celor doi, care ordonau jandarmilor să bată până la moarte sau să împuşte deportaţi. Dar cele mai multe victime s-au înregistrat la ultimele transporturi din Mărculeşti, „deoarece evreii erau nemâncaţi şi plini de mizerie” [142].

Popasul, chiar şi de o noapte, lovea imediat în copiii mici, care sufereau de foame, în bolnavi şi în cei extenuaţi. În lagăre părinţii au făcut tot ce era posibil să-i ţină în viaţă, dar în pădure nu mai puteau să-i salveze. Mulţi dintre ei – este vorba de mii – adormeau, şi mureau de frig.

„Am ajuns în pădure [Cosăuţi]. Ploua. Toţi tremuram de frig şi mergeam din loc în loc. Auzeam plânsete puternice de copii, care ne rupeau inima, plânsetul a slăbit din ce în ce, până a încetat. Am crezut că au adormit. I-am îmbrăţişat cu putere pe fetiţa surorii şi pe băieţelul fratelui meu şi i-am încălzit cu răsuflarea noastră. Dimineaţa, când ne-au expediat mai departe, am văzut că nenumăraţi copii mici erau ţepeni, unii în braţele mamelor, care credeau că dorm. Aproape că este incredibil că aşa ceva s-a întâmplat cu adevărat, şi totuşi aşa s-a întâmplat. Acum auzeam plânsetul amar al nenorocitelor mame. Trist era şi tabloul copiilor care trebuiau să continue drumul şi să-şi abandoneze în pădure părinţi extenuaţi şi sortiţi unei morţi sigure. Când tremuram cu toţii de frig în pădure, soldaţii români şedeau în jurul focului şi se îmbătau. Dis-de-dimineaţă au început să ne deporteze. Pământul era umed şi cu mare greutate puteam scoate piciorul din noroi” [143].

Trecerea peste pod s-a făcut, după cum am mai arătat, fără nici o înregistrare, după ce actele personale erau confiscate şi arse. Ofiţerul responsabil totaliza numărul celor deportaţi şi trimitea un scurt raport Inspectoratului de jandarmi. Inspectoratul raporta lui Topor şi Ministerului de Interne. Pretorul trimitea un raport general privind numărul deportaţilor Cartierului General, iar acesta pregătea un scurt raport pentru Conducător. Agenţii SSI-ului (Serviciul Special de Informaţii) făceau, în acelaşi timp, rapoarte confidenţiale despre numărul deportaţilor, despre desfăşurarea campaniei de deportare, despre acte de corupţie şi de indisciplină. Aceste rapoarte au permis Conducătorului să fie tot timpul la curent şi să nu se bazeze pe o singură sursă. Rapoartele SSI-ului îi parveneau şi lui Mihai Antonescu.

Bătălia pentru pradă

Lagărul Mărculeşti a fost închis, într-adevăr, la începutul lunii noiembrie, dar nu a dispărut de pe ordinea de zi a autorităţilor. Prefectura judeţului Soroca a înaintat, la 24 noiembrie, o plângere contra autorităţilor militare, deoarece au pus stăpânire „pe materialele… lăsate de evreii trecuţi peste Nistru”, trecându-le în depozitul corpului IV armată [144]. Prefectura afirma că, întrucât lagărul se afla pe teritoriul ei de jurisdicţie, ea este şi moştenitoarea bunurilor evreilor. Ministerul Apărării Naţionale a numit o comisie, cu participarea delegaţilor armatei, ai depozitului de echipament al armatei, Ministerului de Interne şi ai prefecturii. Mihăiescu a explicat comisiei că „văzând… că majoritatea obiectelor grele şi a materialelor evreilor au fost lăsate prin case… din proprie iniţiativă a adunat toate obiectele lăsate în părăsire de evrei şi le-a depozitat în case, punând lacăte şi sigilii”. Cu toată grija pentru aceste bunuri valoroase, a fost o mare dezordine în ceea ce priveşte depozitarea, păstrarea şi paza bunurilor, „întrucât zilnic au trecut prin Mărculeşti 2.500 de evrei”. De aceea a decis să predea bunurile unei gărzi de jandarmi care păzeau lagărul şi, în acelaşi timp, a înştiinţat despre existenţa lor Guvernământul Bucovinei, „întrucât bunurile aparţineau evreilor din acea regiune”; şi, în paralel, a comunicat Cartierului General.

Biroul 2 (care se ocupa, printre altele, şi de urmărirea evreilor şi a altor minorităţi) a transmis Ministerului Apărării Naţionale că „în lagărul Mărculeşti se află însemnate cantităţi de bagaj care nu a putut fi luat de evreii trecuţi la est de Nistru” şi că, printre aceste bagaje, se găsesc multe obiecte şi mărfuri care pot fi folosite de armată şi, în special, pentru a înzestra cu ele spitale militare. Şi întrucât locurile unde sunt depozitate mărfurile „sunt inundate de şoareci”, a propus să fie imediat transferate depozitului central de echipament al armatei. Ministrul Apărării Naționale a adăugat personal o dispoziţie în scris, să se acţioneze imediat pentru salvarea bunurilor în favoarea armatei şi să fie ţinut la curent.

La 28 octombrie 1941 a sosit în lagărul Mărculeşti căpitanul Gheorghe Pârvulescu de la Marele Stat Major. El a luat legătura cu delegatul Băncii Naționale a României, aşa cum primise ordin, dar nu a intrat în contact cu autorităţile judeţului. Delegatul B.N.R. l-a plimbat prin lagăr, arătându-i cele rămase de la deportaţi. M.St.M. a pus la dispoziţia operaţiunii vagoane de cale ferată. Căpitanul a controlat obiectele şi a început chiar să le trieze, dar nu a reuşit să-şi termine treaba, „deoarece zilnic soseau convoaie de evrei”. Iar acestea lăsau, după ele, alte şi alte bagaje. Atunci au sosit la Mărculeşti zece vagoane trimise de Marele Stat Major, şi Mihăiescu l-a sfătuit pe Pârvulescu să „încarce [obiectele] așa cum se găsesc, urmând ca trierea să se facă la descărcarea vagoanelor”. Armata a reuşit să încarce între 3 şi 9 noiembrie numai trei vagoane, fară nici o triere, cu ajutorul ţăranilor rechiziţionaţi de jandarmi, şi a transferat marfa de la lagăr la gară. Dar în lagăr a izbucnit epidemia de tifos, împiedicând continuarea operaţiunii. Delegatul Marelui Stat Major a pus lacăte pe cele trei vagoane parcate în staţie. La 7 noiembrie au sosit la faţa locului delegaţii Guvernământului Bucovinei. Ei au venit să revendice aceleaşi obiecte, precizând că aparţin Guvernământului. Delegatul Marelui Stat Major a reuşit, într-adevăr, să expedieze cele trei vagoane, dar situaţia s-a complicat cu apariţia, în staţia Mărculeşti, a prefectului judeţului Soroca, însoţit de pretor şi de un ofiţer de jandarmi din Bucovina, cu gradul de maior; şi ei au cerut bunurile. Fiecare dintre ei se considera moştenitorul deportaţilor. Prefectul a notat numărul imprimat pe vagoanele expediate şi a dispus să fie oprite pe parcurs. El dorea să numească o comisie a sa care să sorteze obiectele rămase în lagăr, dar epidemia de tifos l-a determinat să amâne această hotărâre. Între timp, a decis că toate bunurile rămân sub supravegherea comandantului lagărului Mărculeşti.

Prefectul s-a adresat Ministerului Apărării, Ministerului de Interne şi Guvernământului Basarabiei şi i-a trimis pe pretor şi pe ofiţerul său de jandarmi să urmărească vagoanele. Dar a pierdut momentul. Vagoanele au ajuns la 24 noiembrie la Bucureşti şi au fost transferate, încă încuiate şi sigilate, la depozitul central al armatei. Ele au fost deschise la 28 noiembrie 1941, în prezenţa delegatului Ministerului Apărării Naţionale şi a celui de la Ministerul de Interne (cele două ministere care s-au ocupat de lichidarea evreilor şi de deportarea supravieţuitorilor), şi s-a constatat că „plumburile şi lacătele la uşi erau intacte”. Sortarea obiectelor a continuat până la 11 februarie 1942 şi, în cele din urmă, au fost împărţite între depozitul central de echipament al armatei, depozitul central sanitar al armatei şi Consiliul de patronaj al doamnei Antonescu [145].

Comisia a ajuns la următoarea concluzie: Guvernământul Bucovinei a greşii atunci când a permis evreilor să ia cu ei mai multe lucruri decât puteau să care. De asemenea, nu s-a dat nici o dispoziţie privind lucrurile abandonate. Inspectorul Mihăiescu a dat dovadă de iniţiativă şi a adunat efectele părăsite „pentru a nu se risipi bunuri de valoare considerabilă şi care puteau fi folosite pentru nevoile armatei”. Comisia nu s-a considerat împuternicită să stabilească cui aparţin; ea s-a mulţumit să conchidă că ele „aparţin statului” şi, ca atare, organele superioare puteau să dispună de ele [146].

Lagărul Edineţ

Edineţ era un târg predominant evreiesc din judeţul Hotin. În anul 1930 trăiau aici 5.341 de evrei – 90,3% din totalul populaţiei. La izbucnirea războiului, armata sovietică s-a retras, luând cu ea câţiva funcţionari superiori ai regimului. Un număr necunoscut de evrei au hotărât să plece, dar majoritatea au rămas pe loc. La 2 iulie au fost lansaţi paraşutişti români şi germani pe o colină de lângă cimitir şi, de acolo, au bombardat localitatea. Atunci a început fuga evreilor din Edineţ. Grupuri-grupuri, au pornit-o spre Secureni; aici au fost închişi şi, apoi, deportaţi, în convoaie escortate de jandarmi, la Atachi, cu intenţia de a-i trece Nistrul şi a-i trimite în Ucraina. Dar, aşa cum vom vedea mai departe, era prea târziu. Soldaţii români care au intrat în târg au deschis foc pentru a crea panică şi au pătruns în locuinţe, ucigând sute de evrei. Familiile evreieşti s-au adunat şi s-au închis în case. Soldaţii au instigat populaţia locală să-i atace pe evrei, spunându-le că au dreptul la viaţa şi la bunurile acestora. La asasinate şi violuri au luat parte soldaţi români, locuitori ai târgului, precum şi ţărani din satele din împrejurimi. Bunurile jefuite au fost confiscate în favoarea statului român. După o săptămână, în care bărbaţii au fost scoşi la muncă obligatorie, toţi evreii au fost împărţiţi în două grupuri şi duşi spre Rezina şi Secureni. Primul grup a fost deportat în Transnistria, iar al doilea a fost dus spre Secureni, Briceni şi înapoi la Edineţ, încolo şi încoace. Cei care au fugit din târg la izbucnirea războiului şi n-au reuşit să se refugieze pe teritoriul Uniunii Sovietice au fost mânaţi în convoiul mare de 25.000 de evrei siliţi de germani să treacă Nistrul înapoi în Basarabia, la sfârşitul lui iulie. Supravieţuitorii convoiului, circa 13.000, au fost închişi în lagărul Vertujeni [147].

După ce evreii din Edineţ au fost deportaţi, a fost înfiinţat în acest loc un lagăr de tranzit pentru evreii din alte zone. Aceştia făceau parte din câteva categorii: mai întâi, evreii din Bucovina de nord, alungaţi încă la mijlocul lunii fie din satele şi oraşele lor (Banila, Ciudei, Văscăuţi, Jadova, Vijniţa, Lujeni şi Herţa) şi duşi, în convoaie, spre Nistru; apoi, evreii din Bucovina de nord, concentraţi la început în lagărul Storojineţ; de asemenea, evrei din Basarabia pe care germanii i-au împiedicat să treacă în Transnistria; şi, în sfârşit, evrei din Cernăuţi originari din Basarabia, deportaţi pe jos la Edineţ [148].

La sfârşitul lui iulie au fost aduşi la Edineţ, înainte de înfiinţarea oficială a lagărului, 4.000 de evrei din Lipcani, alungaţi din târgul lor la 18 iulie. Edineţ era așezat pe un loc înalt şi cei care urcau cu greu dealul se cufundau într-un noroi adânc. Bătrâni şi femei care nu erau în stare să-şi târâie picioarele prin noroi au fost împuşcaţi de jandarmi. Familii s-au despărţit în întuneric; mame şi-au pierdut copiii. Cu toţi erau înfometaţi şi, pe drum, au fost jefuiţi de ţărani. La venirea lor s-a înfiinţat la Edineţ un fel de ghetou, fiind aduşi acolo şi evrei din târgurile Secureni, Briceni, Răşcani şi Bălţi, care s-au înghesuit în casele jefuite şi distruse ale evreilor din Edineţ, aceştia nemaiaflându-se acolo. Bărbaţii au fost luaţi la diverse munci obligatorii, îndeosebi la încărcarea de alimente trimise pe front şi, în timpul muncii, primeau uneori o bucată de pâine şi o cutie de marmeladă.

Evreii din Lipcani au fost din nou concentraţi, la 30 iulie, într-un lung convoi şi mânaţi spre Atachi, au traversat Nistrul şi s-au contopit cu marele convoi care era împins dintr-un loc în altul. În cele din urmă, germanii i-au obligat să se întoarcă în Basarabia, prin Iampol. Ei au fost transferaţi în lagărul improvizat din pădurea Rubleniţa, de acolo la Secureni şi înapoi la Lipcani, din nou la Secureni şi, în cele din urmă, la sfârşitul lui octombrie, au ajuns pentru a doua oară la Atachi şi Moghilev [149].

Lagărul Edineţ a început să lucreze oficial la 20 august 1941, odată cu sosirea primului grup de deportaţi din Bucovina şi Basarabia. Încă înainte de această dată s-au adunat în localitate mii de evrei, fugiţi din satele şi oraşele lor în încercarea de a-şi salva viaţa; instinctiv, ei căutau să ajungă într-un loc unde credeau că trăiesc evrei, fără să ştie că evreii localnici nu mai erau acolo. Pretorul Armatei a III-a, Poitevin, care a inspectat zona pentru a stabili câţi evrei au mai rămas şi unde se află, a raportat la 9 august generalului Topor că a găsit la Edineţ o concentrare de zece mii de evrei. Ei „locuiesc prin casele părăsite în cea mai mare murdărie”, sunt înfometaţi şi nu există nici o posibilitatea de a-i hrăni. Mulţi sunt bolnavi şi nu au posibilitatea să se spele şi să se deparaziteze şi, ceea ce era mai important pentru autorităţi, „nu sunt izolaţi şi nu sunt păziţi, constituind un focar de infecţie şi de pericol permanent pentru populaţie şi armata în trecere” [spre front] [150].

Pretorul i-a cerut lui Topor să trimită jandarmi pentru organizarea pazei. Răspunsul marelui pretor a fost rapid şi încă la 15 august el a comunicat M.St.M. că şi la Secureni şi la Edineţ a înfiinţat lagăre, fiecare pentru circa zece mii de evrei, şi a ordonat Inspectoratului de jandarmi din Cernăuţi (singurul dintre inspectoratele cu care exista atunci legătură) să trimită jandarmi pentru paza evreilor şi să ia măsuri pentru hrănirea lor.

La 20 august a mai primit circa 2.500 de evrei aduşi cu convoiul din Bucovina, judeţele Cernăuţi, Storojineţ şi Rădăuţi. Pretorul Armatei a III-a a constatat că au fost lăsaţi în voia soartei, „fară a fi izolaţi şi fară a exista o pază specială, constituind un focar de infecţie şi de epidemii”. El a cerut să fie închişi cu un gard de sârmă ghimpată şi să se trimită acolo treizeci de jandarmi şi doi subofiţeri. Deocamdată erau păziţi în mod superficial de jandarmii de la posturile locale [151]. La numărătoarea făcută de jandarmi la 11 septembrie au fost găsiţi 12.248 de evrei în lagăr; iar la numărătoarea făcută de Serviciul de higienă şi profilaxie, înfiinţat de Guvernământul Basarabiei, s-a constatat existenţa a 11.224 de evrei. Prefectul judeţului Hotin a vrut să ştie unde sunt acei 1.024 de evrei dispăruţi între cele două numărători şi – în contradicţie cu întreaga politică a guvernului antonescian, care s-a îngrijit să facă să dispară orice dovadă a exterminării – a ordonat să se întocmească o listă nominală a evreilor din lagăr. Din cele cunoscute, lista nu a fost făcută şi nu a rămas nici o dovadă că ar fi existat.

Spre lagăr au continuat să se scurgă mici convoaie de evrei prinşi pe drumuri sau aduşi din Bucovina, dar numărul total nu s-a schimbat, întrucât mortalitatea era de 100 de evrei pe zi şi chiar mai mult, odată cu izbucnirea epidemiei de tifos [152].

Lagărul Edineţ a fost înfiinţat într-o parte a târgului şi a cuprins cinci străzi înconjurate cu sârmă ghimpată. Peste 12.000 de evrei au fost înghesuiţi în câteva zeci de case distruse ale evreilor şi ţăranilor, în pivniţe şi magazii. Majoritatea deportaţilor ajunseseră acolo fără nimic, după săptămâni de rătăciri şi după ce fuseseră jefuiţi pe drum de cei care îi escortau şi de bande de ţărani. Cine încerca să iasă din lagăr era împuşcat pe loc. Ţăranii au primit permisiunea să se apropie de sârma ghimpată şi să vândă alimente. „Foame şi mizerie”, aşa a rezumat un evreu din Bucovina de nord situaţia din lagăr [153]. În contrast cu cele două lagăre amintite înainte, lagărul Edineţ suferea foarte mult din lipsă de personal, aşa că s-a organizat cu încetineală. Jandarmii promiși n-au sosit şi, la început, lagărul era păzit de şase jandarmi şi cincizeci de premilitari care se schimbau zilnic.

Inspectorul jandarmeriei din Bucovina a recunoscut într-un raport trimis atunci că premilitarii „s-au dedat la furturi şi alte abuzuri, astfel că mai mult au deservit paza decât să o asigure” [154]. Premilitarii aveau obiceiul să chinuiască şi să violeze fete evreice. În lipsa jandarmilor au fost trimişi în lagăr, după un timp oarecare, soldaţi dintr-o unitate de geniu aflată în împrejurimi; dar, după spusele colonelului Mânecuţă, „la fel ca şi premilitarii, militarii s-au dedat la abuzuri”. În cele din urmă, la mijlocul lui septembrie, au sosit trei unităţi de jandarmi din compania 60 poliţie şi, în felul acesta, s-a rezolvat problema. De remarcat că în întreaga corespondenţă cu privire la situaţia din lagăr se sublinia că evreii au rămas fară nimic şi că nu au alimente şi nici bani ca să le cumpere, nu există asistenţă medicală, nu sunt medicamente, că au bântuit patru epidemii şi că, la 20 septembrie, a izbucnit îngrozitoarea epidemie de tifos. Comandantul de poliţie din lagăr, locotenentul de jandarmi Victor Popovici, a convocat comitetul lagărului şi l-a avertizat că, în cazul că epidemia se extinde, el va ordona împuşcarea tuturor evreilor [155].

Primul transport, numărând 10.000 de evrei dintr-un convoi de 13.000, majoritatea din Bucovina de nord, a ajuns la Edineţ după ce a fost respins de germani la Atachi. Circa 3.000 dintre ei au fost înecaţi în Nistru de către jandarmii care i-au însoţit. Ei i-au silit să intre în apă, au deschis foc de mitralieră şi, „după câteva minute, apele fluviului au devenit roşii”. Acest transport a ajuns la Edineţ într-o stare sufletească nemaiîntâlnită printre evreii din România. Transformarea a avut loc pe drumul de la Secureni la Edineţ, la urcuşul greu spre înălţimea pe care era situată localitatea: „în numai câteva ore am devenit din oameni fiare. Călcam peste cadavre, mamele îşi aruncau pruncii din braţe, soţii îşi abandonau soţiile iar fiecare din noi era urmărit de un singur gând: de a rămâne în viaţă” [156].

Cei zece mii de evrei – minus cei care au căzut sau au fost împuşcaţi pe drum şi cei care au murit în lagărul improvizat – au fost puşi să mărşăluiască din nou spre Atachi, dar germanii iarăşi le-au împiedicat trecerea, şi convoiul a fost întors la Edineţ. Când au ajuns acolo prima oară n-au găsit evrei, dar au găsit în case alimente, pe care semeni ai lor fuseseră siliţi să le abandoneze înainte de a fi ucişi sau deportaţi [157].

Noii locatari erau lipsiţi de orice mijloace de trai. Pâinile aduse în lagăr, ce se vindeau cu zece mii de lei bucata, au mucegăit pe rafturi, deoarece nimeni nu avea bani să le cumpere. „Evreii spun că nu au bani să cumpere alimente”, a raportat colonelul Mânecuţă la 11 septembrie; „ majoritatea nu au ce îmbrăca şi nu au cu ce să se învelească” [158]. Fuseseră întorşi din Ucraina de către germani, a notat el, şi toate obiectele le-au fost luate. Mulţi erau desculţi şi încă mai mulţi „aproape goi”, învelindu-se cu hârtie de ziar sau de ambalaj.

Ca peste tot, cea mai grea problemă în lagărul Edineţ era lipsa apei potabile. Existau câteva fântâni, dar, cu excepţia uneia, au fost otrăvite de către locuitori şi jandarmi pentru a-i împiedica pe evrei să aibă apă.

Nevoiţi, oamenii au băut apă de ploaie adunată în băltoace şi gropi; iar alţii au băut din apa otrăvită şi au făcut imediat dezinterie [159]. Preţul apei pe piaţa de schimb cu ţăranii a ajuns la zece cămăşi pentru o căldare de apă [160].

În afară de sete, cei internaţi în lagăr au suferit de plaga păduchilor: „păduchii se căţărau pe copacii ce erau cojiţi, iar aceste coji erau întrebuinţate la prepararea mâncării noastre” [161]. Foamea – insuportabilă – i-a împins pe mulţi să mănânce coji de copaci şi orice ierburi găsite între case. Printre evrei erau destui medici, dar din lipsă de medicamente şi de produse simple pentru păstrarea igienei corporale, precum săpunul şi petrolul, s-au răspândit boli şi epidemii care i-au lichidat pe evreii înfometaţi şi îndeosebi pe copiii mici. Jandarmii se distrau plasând gloanţe şi grenade în grămezile de paie şi frunze uscate adunate şi folosite pentru pregătirea hranei; ele explodau în contact cu focul, ucigând şi rănind mulţi oameni [162].

La izbucnirea epidemiei de tifos exantematic şi de febră tifoidă, comitetul care-i reprezenta pe evreii ghetoului a reuşit să mituiască un ofiţer cu gradul de maior cu 150.000 de lei, pentru a organiza o dezinfecţie, şi astfel a evitat execuţia bolnavilor. Mita şi grija faţă de unităţile armatei române şi, îndeosebi, cele germane, care circulau pe şoseaua principală dintre Cernăuţi şi Atachi, Hotin şi Secureni, au convins autorităţile civile locale să facă dezinfecţia. Din cele cunoscute, a fost o acţiune unică în felul ei în lagărele de deportaţi. Această iniţiativă i-a costat pe fruntaşii comitetului viaţa, ei murind în chinuri grele, deoarece comandantul postului de jandarmi din oraş s-a simţit ”jignit” că nu a primit şi el mită.

„Toţi evreii au fost deparazitaţi şi au făcut duş”, se adăuga fără alte amănunte. Acţiunea de deparazitare s-a desfăşurat în felul următor: „Ne-au adunat pe toţi. Am fost dezbrăcaţi până la piele, tunşi şi deparazitaţi iar ofiţerii se plimbau printre noi, controlând regiunile păroase ale corpului cu beţe, spre a constata dacă mai avem păduchi” [163].

500 de bărbaţi au fost scoşi din lagăr şi trimişi să muncească în lunile septembrie şi octombrie la repararea şoselei Hotin-Cernăuţi, care era mai mult în folosinţa forţelor germane, fără să primească nici un fel de hrană. Alţi 200 de evrei au fost folosiţi pentru diferite munci de curăţenie şi evacuarea dărâmăturilor, conform ordinului personal al lui Antonescu, care prevedea că evreii trebuie puşi la munci grele şi cei care nu munceau trebuie lăsaţi să moară de foame. Evreii care au muncit la repararea şoselei au spart pietre şi le-au împrăştiat pe şosea sub supravegherea soldaţilor germani. „Sleiţi de puteri, lipsiţi de hrană şi de odihnă, îngroziţi de cele ce se petreceau, trăind în mizerie şi neîngrijiţi, a fost foarte uşor ca bolile şi mai ales tifosul să facă victime fără număr” [164].

Deportarea

Deportarea evreilor din lagăr a început la 10 octombrie şi a continuat până la 18 octombrie. Însărcinatul cu conducerea convoaielor din lagărele Edineţ şi Secureni a fost locotenentul Augustin Roşca, din legiunea de jandarmi Roman din Regat. Locotenentul Popoiu a condus convoaiele din Edineţ sub comanda lui Roşca [165]. Înainte de începutul deportării, Roşca a primit un consemn special, un ordin verbal secret care-i permitea să-i execute pe evreii care nu puteau să facă faţă ritmului de mers spre Nistru, „fie din neputinţă, fie din boală”. Acest ordin mai stabilea că trebuie să se îngrijească dinainte de pregătirea unor gropi pentru circa 100 de morţi, săpate la o distanţă de zece kilometri una de alta de-a lungul traseului deportării. Ordinul a fost îndeplinit în întregime, s-a notat într-un raport oficial; s-a mai specificat că dintr-un singur convoi s-au împuşcat circa 500 de evrei şi că de-a lungul traseului ţăranii au pândit convoaiele lor, au aşteptat execuţiile, „pentru a se arunca asupra cadavrelor spre a le jefui” [166]. După începerea deportărilor, au fost împuşcaţi toţi bolnavii şi convalescenţii de tifos; numărul lor nu este cunoscut, dar un medic evreu a afirmat că au fost mulţi [167].

Transporturile numărau câte 2.500 de persoane şi au fost îndreptate în două direcţii, despărţind familiile potrivit intenţiilor criminale ale jandarmilor: un convoi a fost îndreptat spre punctul de trecere de la Atachi şi altul spre răsărit, spre pădurea îngrozitoare de la Cosăuţi şi punctul de tranzit de la Cosăuţi. Lungimea primului traseu era de optzeci de kilometri şi a celui de-al doilea între cincizeci şi şaizeci de kilometri. Ultimul transport la Atachi a ajuns acolo în 16 octombrie iar ultimul transport la Cosăuţi a ajuns la 18 octombrie [168].

Intinerariul deportării către Atachi trecea prin pădurea Briceni. În această pădure au fost comise asasinate şi maltratări asemănătoare cu cele din pădurea Cosăuţi, dar de o amploare mai mică, deoarece locul a servit numai pentru trecerea convoaielor din Edineţ şi din Briceni, precum şi datorită faptului că nu a fost folosit pentru popas de noapte. Şi cu toate acestea s-au înfăptuit acolo crime „care nu pot fi descrise”, după spusele unui supravieţuitor: „pe drum erau nenumărate cadavre, părţi din corpuri ale celor ucişi, copii omorâţi, care mai rămăseseră din transporturile anterioare” [169].

La punctele de trecere de la Atachi şi Cosăuţi erau confiscate şi distruse actele personale ale evreilor, la ordinul căpitanului Popescu. În aceste puncte au fost înfiinţate „comisii de percheziţii” compuse din delegaţii Băncii Naţionale a României şi din ofiţerii de jandarmi numiţi în acest scop. Comisia facea un control amănunţit al bagajelor evreilor şi un control corporal, confiscând acte şi bani [170].

Controlorii au găsit la evreii din lagărul Edineţ numai bani mărunţi. Locotenentul Valeriu Bălea s-a ocupat, după acţiunea de control şi confiscare, de trierea celor confiscate, cu consemnul de a reţine valori ca titluri, cupoane, bonuri de înzestrare, poliţe de asigurare şi carnete de economii „pe care le-au predat… delegatului BNR… d-lui Bunescu care dirija operaţiile Băncii” [171]. Confiscatorii nu s-au ocupat în mod special de probleme de procedură şi nu au făcut nici o înregistrare a banilor, bijuteriilor şi hârtiilor de valoare confiscate, cu atât mai mult cu cât deportaţii de la Edineţ erau foarte săraci [172].

La al doilea punct de trecere, la Cosăuţi, percheziţia s-a făcut sub comanda căpitanului Popescu, de câte un grup de şase persoane: comandantul convoiului, sublocotenentul în rezervă Andrei Cacuz, un subofiţer şi patru jandarmi. Banii şi bijuteriile găsite erau confiscate, puse într-o servietă şi predate delegatului Băncii Naţionale a României, „fără nici o înregistrare”. În afară de jandarmi, au acţionat două echipe ale Băncii Naţionale, care efectuau percheziţii şi controale pentru a se convinge că evreii traversau într-adevăr Nistrul fară nici un fel de bunuri [173]. Percheziţiile şi controalele corporale ale deportaţilor de la Edineţ se soldau totdeauna cu răniţi şi morţi, întrucât starea lor jalnică bătea imediat la ochi; controlorii şi jandarmii erau convinşi că aceşti evrei au reuşit să ascundă obiecte de valoare şi se înfuriau că nu găseau nimic: „în momentul când am trecut Nistrul am fost despuiaţi de tot ce aveam asupra noastră, iar cine refuza să dea ultimul veşmânt de pe el, era bătut până la sânge” [174]. Un grup de deportaţi din sudul Bucovinei care n-a trecut prin încercările din aceste lagăre ci au fost deportaţi direct la Atachi, cu trenul, s-a întâlnit la punctul de trecere cu două convoaie de deportaţi din Edineţ. Iată ce impresii a lăsat imaginea convoaielor din Edineţ unor martori: „Refugiaţii din Edineţ erau într-o stare cutremurătoare. Ei au trezit compasiune şi groază. Slabi, palizi, cu haine rupte… au fost chinuiţi timp de patru luni”. „Într-o noapte întunecată, în ploaie, au sosit oameni din Edineţ. Ei păşeau în rânduri de câte patru şi îşi acopereau capul cu şaluri de rugăciune (talit). Arătau ca nişte cadavre ambulante. Era o privelişte oribilă. I-au alungat fără milă în ploaie. Sora mea mi-a povestit, după aceea, că în luna august fusese deja la Atachi dar a fost trimisă înapoi la Edineţ… Toţi cei veniţi de la Edineţ erau înfometaţi şi îmbrăcaţi în zdrenţe” [175].

Deportaţii din Suceava care au fost aduşi la 13 octombrie direct cu trenul la Atachi şi care nu ajunseseră la starea evreilor din Edineţ s-au întâlnit cu primul convoi la ieşirea din Edineţ şi s-au grăbit să dea un ajutor: „noi i-am primit şi am căutat, pe cât puteam, să le dăm un ceai cald etc. căci fiind pe drum de patru săptămâni erau pur şi simplu muritori de foame” [176]. Acest transport a pierdut pe drum sute de evrei, împuşcaţi de jandarmi. Aşa a relatat un supravieţuitor al ultimului convoi care a părăsit Edineţ: „am mers în aceste condiţii neomeneşti, fară de speranţă, cu moartea în suflet, biciuiţi de oameni şi [de] Dumnezeu, până am ajuns la Atachi” [177].

Soarta celui de-al doilea transport, care a plecat la 13 octombrie din Edineţ şi a cuprins îndeobşte evrei din oraşele din nordul Bucovinei, a fost poate cea mai grea dintre toate. Deportaţii au obţinut contra cost căruţe să transporte bătrânii, bolnavii şi femeile. În general, cei care călătoreau în căruţe erau aruncaţi din ele sub pretextul că bieţii cai nu pot trage o asemenea greutate şi, apoi, erau împuşcaţi deoarece nu puteau ţine ritmul cerut [178]. În noaptea de 15 octombrie, convoiul s-a oprit pentru un popas de noapte pe câmp deschis, în preajma satului Corbu de lângă Atachi. În noaptea aceea, temperaturile au coborât sub zero grade şi a căzut prima ninsoare. Majoritatea evreilor erau aproape goi, îmbrăcaţi în zdrenţe sau înveliţi cu hârtie legată de corp cu sfoară, extenuaţi de drum şi distruşi sufleteşte de asasinarea părinţilor lor, daţi jos din căruţe în timpul zilei. Când s-a luminat, în zori, şi când jandarmii au început să-i trezească în lovituri de picior, nu s-au mai sculat vreo 860 de evrei care muriseră de frig în acea noapte de groază. Alţi zeci de evrei au fost împuşcaţi în aceeaşi zi la intrarea în Atachi. lăsaţi în noroiul adânc în care convoiul a fost condus în mod intenţionat [179].

Lagărul Secureni

Secureni era un orăşel din nordul Basarabiei, situat la zece kilometri de Nistru, lângă linia ferată Bălţi-Cernăuţi, unde trăiau circa 4.200 de evrei, 73% din populaţie. El a fost ales să folosească drept lagăr din motivele care i-au determinat pe români să aleagă în acelaşi scop şi alie localităţi: un târg evreiesc ruinat, în apropiere de Nistru sau de calea ferată. Unităţi militare române şi germane au intrat în orăşel la 6 iulie. În prealabil, soldaţii români au organizat un măcel al evreilor răspândiţi în satele mici din împrejurimi. În satul Cepelăuţi au fost asasinaţi toţi evreii, în număr de 160, lângă moară. O porte dintre ei au fost ciopârţiţi în bucăţi. Cei care au încercat să fugă au fost ucişi de soldaţii români pe drumuri şi în pădurea Sărbiceni. La Secureni, bande de ţigani, împreună cu creştinii din localitate, în special ucraineni, au organizat, încurajaţi de soldaţii români, un pogrom care a durat două zile, fiind ucişi circa nouăzeci de evrei; femei şi fete au fost violate şi majoritatea caselor evreieşti au fost jefuite. Şefii instigatorilor erau aceiaşi ucraineni care primiseră cu flori şi dansuri de bucurie armata sovietică la intrarea ei în târg, la sfârşitul lui iunie 1940.

Evreii au încercat să fugă şi să se ascundă pe câmp, în livezi şi prin pivniţe. Cine a cerut adăpost la prieteni creştini a fost ocărât şi alungat. „Era un spectacol îngrozitor să vezi străzile pline de cadavre, locuinţele golite de tot ce era strâns după ani de muncă” [180]. Încă în prima noapte după ocupare, soldaţii au fost trimişi la casele unde s-au strâns evreii şi au scos cu forţa şi cu bătăi evreice pentru ofiţerii români. La sfârşitul lui iulie, comandantul Regimentului 7 Roşiori, scriitorul colonel în rezervă Octav Dessila, a ordonat tuturor evreilor din Secureni să vină la cimitir. Acolo el le-a cerut să sape gropi şi a înscenat o execuţie în masă a câtorva mii de evrei. „S-au petrecut scene zguduitoare când ne-au despărţit unul de altul, dar în ultima clipă nu ne-au ucis”; soldaţii râdeau. A doua zi scena s-a repetat, de data asta numai cu bărbaţii. Jefuirea locuinţelor şi distrugerea a tot ce nu putea fi luat din ele a făcut ca evreii din Secureni să arate, după patru zile, ca fraţii lor după luni de rătăciri.

Majoritatea erau înfometaţi, desculţi şi aproape goi. Foamea îi chinuia mai ales pe copii; şi când autorităţile au anunţat că vor împărţi câte o pâine fiecărui evreu care se va prezenta într-un anumit loc, mulţi au riscat şi s-au dus acolo. Bărbaţii care au procedat aşa au fost împuşcaţi, iar femeile au fost violate pe străzi. Evreii au fost nevoiţi să-şi astâmpere foamea cu pâine făcută din praf de făină amestecat cu cenuşă adunată la moara locală.

A doua săptămână după ocupare, evreii din Secureni au fost scoşi pe strada sinagogilor, unde s-a organizat o „licitaţie” a evreilor din târg. Fiecare ţăran şi-a cumpărat un evreu, şi i s-a permis să-l dezbrace, să-l descalţe şi apoi să facă cu el ce vrea. Bărbaţii au fost bătuţi iar femeile, fetele şi chiar fetiţele au fost târâte în sinagogi şi violate. Pogromiştii şi-au făcut de cap timp de două săptămâni; au furat, au jefuit, au ucis, au violat, fără ca autorităţile militare româneşti să intervină pentru a-i potoli. Mulţi bărbaţi au fost luaţi de unitatea militară care staţiona în târg pentru a căra lăzi de armament în satul vecin, aflat la o distanţă de zece kilometri, fiind păziţi de cavalerişti care îi băteau tot drumul fără să coboare din şea.

Către sfârşitul lunii iulie, evreii din Secureni au primit ordin să se adune în piaţa centrală, cu bagajul pe care-l pot duce. Au fost scoşi din case de către soldaţi, aduşi cu bătăi la locul de adunare, încolonaţi, puşi sub paza armatei şi goniţi spre Briceni. „În tot acest timp am fost bătuţi şi jefuiţi de soldaţii care ne păzeau. După trei zile am fost întorşi înapoi spre Secureni şi de aci la Voloşovka, spre Nistru.

Când am ajuns pe malul Nistrului, am fost mânaţi, la început direct în apă. Credeam că ne-a venit sfârşitul şi că zbirii au intenţia să ne înece. Dar nu, ne-au întors din nou şi pe o punte am fost trecuţi pe celălalt mal al Nistrului. În tot acest timp eram bătuţi cu beţe şi ciomege de nemţi şi de români; în cealaltă parte se stătea pe mal şi se fotografia, probabil să-şi poată lăuda mai târziu bravura” [181].

Evreii din Secureni au fost duşi spre nord şi la Moghilev s-au contopit cu uriaşa caravană de circa 25.000 de evrei pe care germanii au încercat s-o împingă înapoi în Basarabia. Supravieţuitorii acestei caravane au fost închişi la Vertujeni şi cine a supravieţuit lagărului a fost deportat, pentru a doua oară, în Transnistria.

Târgul Edineţ s-a golit de evrei iar casele au fost distruse, jefuite şi pustiite. Era deci „natural” ca trimişii Cartierului General să-l aleagă ca staţie intermediară şi apoi ca loc de concentrare a evreilor în vederea deportării lor spre răsărit. La 6 august a fost adus acolo un convoi de evrei din Bucovina de nord cu supravieţuitori din Seletin, Văscăuţi, Noua Suliţă şi Nepolacăuţi; o parte dintre ei fuseseră împuşcaţi sau înecaţi în Nistru, în urma refuzului germanilor de a le permite trecerea [182]. Acest convoi a rămas la Secureni câteva zile şi apoi a fost trimis la Edineţ. Teama de epidemii a autorităţilor militare a accelerat înfiinţarea unui lagăr „organizat”. La 9 august, pretorul Armatei a III-a a primit ordin să aibă grijă de înfiinţarea câte unui lagăr organizat la Edineţ şi la Secureni şi, la 10 august, a fost solicitat inspectorul jandarmeriei din Bucovina, colonelul Mânecuţă, să „urgenteze soluţionarea problemei din lagărul Secureni, care, din cauza lipsei de alimente şi higienă, [evreii] sunt expuşi unei epidemii care ar putea să ameninţe întreaga regiune [183].

În cuprinsul lagărului, care îngloba casele distruse ale evreilor târgului şi un câmp deschis de la intrare, au fost înghesuiţi 17.000 de oameni. În două lagăre mici, în judeţul Bârnova şi la Brebeni, au fost înghesuiţi încă 5.000. Mânecuţă a raportat marelui pretor: „cu toate măsurile luate de autorităţile administrative şi cu toată stăruinţa depusă de către jandarmerie”… evreii nu au ce mânca „şi sunt expuşi a muri de foame”, din cauza aglomerării unui număr atât de mare într-un singur loc [184]. La 15 august, serviciul marelui pretor comunica Biroului 2 din M.St.M. că s-a găsit o soluţie: cei circa 20.000 de evrei concentraţi la Secureni au fost împărţiţi în două: jumătate au fost transferaţi la Edineţ şi ceilalţi au rămas pe loc. Comandamentul marelui pretor a ordonat inspectorului de jandarmi din Bucovina să se îngrijească de hrană şi pază [185]. La 1 septembrie au fost număraţi la Secureni 10.356 de evrei; nici acum, după ce numărul lor a fost redus, casele distruse ale orăşelului nu le-au servit de adăpost.

Convoaie au continuat să curgă spre câmpul deschis de lângă lagăr, lăsând în urmă, pe drumuri şi pe câmp, mormane de cadavre, dar nu li s-a permis să intre în târg şi au fost mânaţi spre apus, la Edineţ. Un astfel de convoi a sosit la Secureni în 26 august de la Edineţ şi a fost întors acolo „după o zi sub cerul liber, în ploaie, în timp ce jandarmii ne ţin sub regim de teroare şi nici să dormim nu ne lasă” [186]. Alt grup de 4.000 de evrei a fost strâns în pădurea Bârnova din apropiere şi a fost ţinut timp de opt zile sub cerul liber, fără hrană şi fară apă; ei şi-au astâmpărat setea cu apa de ploaie ce se strânsese în două gropi. „Soldaţii şi chiar ofiţerii care-i păzeau îi chinuiau fară întrerupere” [187]. Acestora nu li s-a permis să intre în Secureni până la 30 august şi, în acest timp, au murit circa o mie dintre ei.

Către sfârşitul lunii august, Ion Antonescu a inspectat zona. El a constatat imediat că evreii concentraţi în lagăre nu sunt puşi la muncă „şi că în foarte puţine părţi s-au văzut evrei la lucru”. Şeful Marelui Stat Major a ordonat, la 26 august, în numele Conducătorului, comandantului Armatei a III-a şi, prin intermediul lui, comandantului lagărului de la Secureni, să-i scoată la muncă pe evreii sănătoşi, „asigurându-li-se în schimb hrana şi tutunul” [188].

Prima parte a ordinului a fost executată. Antonescu îi considera pe evreii din lagăr ca pe nişte prizonieri de război şi nu-i trecea prin gând, când a dat ordinul, că în lagăr se găsesc femei, copii şi bătrâni fără adăpost, fără lapte pentru sugari, fară săpun şi apă de băut – şi de aici ordinul cu privire la tutun, care oricum nu a fost împărţit. Trebuie notat că Antonescu obişnuia să emită asemenea ordine fără rezultate, după starea de spirit în care se afla în acel moment, sau după o enervare bruscă. Raportul jandarmeriei din 16 septembrie 1941, privind situaţia evreilor în acest lagăr şi în lagărul Edineţ, arăta că „Prefectura le-a dat gratuit: 1.400 kg. zahăr, 450 kg. ulei comestibil, 81 kg. sare, 200 kg. pâine”. Circa 600 de bărbaţi au fost scoşi la diferite munci, cum ar fi repararea şoselelor, curăţirea şi repararea străzilor şi munci la câmp [189].

Ştiri despre situaţia evreilor din lagărul Secureni au ajuns la conducătorii Federaţiei, probabil prin intermediul ofiţerilor din anturajul lui Antonescu. Federaţia s-a adresat, pentru prima oară, la 19 august, Ministerului de Interne, rugându-l să înapoieze la casele lor pe cei 2.500 de evrei care au fost concentraţi la Secureni fără condiţii de trai, adăpost şi asistenţă medicală şi să permită să li se trimită ajutoare. Cererea a fost înapoiată după câteva zile cu recomandarea de a se adresa Preşedinţiei Consiliului de Miniştri [190]. La 28 august, Federaţia i-a cerut lui Mihai Antonescu să permită trimiterea de delegaţi cu ajutoare în alimente, haine, medicamente şi bani, în lagărele de evrei înfiinţate la Secureni şi Edineţ [191]. Adjunctul Conducătorului a respins cererea. Armata era dispusă să primească bani şi să-i împartă direct prin organele sale. Experienţa cu jumătate de milion de lei trimişi la Vertujeni şi care au dispărut fară urmă i-a îngrijorat pe Filderman şi pe asistenţii săi şi ei au decis să nu repete greşeala. În orice caz, Federaţia nu a primit autorizaţia să trimită delegaţi care să ducă ajutoare ci doar să trimită bani care să fie predaţi prin Biroul prizonierilor de război din Biroul 2 al Marelui Stat Major [192]. Intervenţia reprezentanţilor populaţiei evreieşti în favoarea coreligionarilor din Secureni (şi Edineţ) a declanşat o operaţiune de escrocherie şi jaf la Marele Stat Major. Autorităţile militare din Iaşi s-au adresat Comunităţii, ordonându-i să adune un „ajutor pentru 3.000 de evrei deportaţi la Secureni”, iar M.St.M. a dat ordin Uniunii Comunităţilor să strângă 5.000 de costume, paltoane, pantofi, pălării, lenjerie şi ciorapi, lăsând să înţeleagă că ar fi vorba de un ajutor pentru evreii din Secureni [193]. Aceste costume n-au fost predate evreilor, ci au fost împărţite, după afirmaţiile ambasadorului Franţei, soldaţilor liberaţi din armată, la demobilizarea de după recucerirea Basarabiei şi nordului Bucovinei, când Antonescu a crezut că România şi-a terminat misiunea în acel război. Uniunea Comunităţilor a făcut tot posibilul să predea la timp hainele şi chiar a mai adăugat peste cotă, cu toate că aceasta a împovărat mult populaţia evreiască după pogromul de la Iaşi şi alungarea a 40.000 de evrei din aşezările lor. La Iaşi, de pildă, au fost strânse haine de la femeile văduve, după ce, în pogrom, soţii lor au fost asasinaţi.

În ceea ce priveşte hrana, soarta evreilor de la Secureni a fost mai bună decât cea a fraţilor lor din Edineţ, probabil din cauza atenţiei acordate. Cei 10.000 de evrei care au rămas în lagăr au fost încartiruiţi într-unul din cartierele orăşelului – cel mai distrus dintre toate – după ce au fost număraţi de două ori: odată i-au numărat jandarmii şi au găsit 10.201; a doua oară i-au numărat funcţionarii primăriei şi au găsit doar 8.302 [194]. Prefectul a fost îngrijorat de diferenţă şi a ordonat să se întocmească o listă nominală a deţinuţilor. A fost – şi el – printre cei, foarte puţini, care au contrazis ordinul secret de a nu se lăsa urme şi de a se distruge orice act dovedind existenţa unui evreu. În cele din urmă, funcţionarii primăriei nu au primit permisiunea să facă lista.

În lagăr s-a organizat un comitet, şi acesta a colectat bani de la cine mai avea, pentru a-i salva pe cei care sufereau de foame. Situaţia deportaţilor s-a îmbunătăţit şi datorită faptului că o parte dintre ei au fost duşi la Hotin – orăşel din apropiere de Secureni – şi, aşa cum a notat inspectorul jandarmeriei din Bucovina, „ei nu au făcut drum prea lung, astfel că nu au fost expuşi la jafuri în aceeaşi proporţie ca cei din judeţele mai îndepărtate” [195]. Aceşti evrei s-au mobilizat din proprie iniţiativă în ajutorul fraţilor lor din Lipcani, 1.698 la număr, aduşi la Secureni după ce fuseseră deportaţi o dată în Ucraina şi readuşi în Basarabia.

Comitetul a deschis o baie şi o policlinică; în această policlinică şase medici evrei au acordat ajutor fără nici un fel de medicamente. Autorităţile locale vindeau o pâine cu 113 lei. La ordinul lor, s-a organizat un fel de poliţie evreiască pentru a se îngriji de ordine în lagăr, şi astfel au reuşit să împiedice câteva din maltratările suferite de evrei în alte lagăre. Trei plutoane de poliţişti români care au fost trimise special au pus capăt improvizaţiilor în ceea ce priveşte paza, improvizaţii îngăduind oricărui localnic să jefuiască, să ucidă şi să violeze. Casele în care au fost adăpostiţi evreii fuseseră demolate în întregime şi o parte distruse după ce s-a demontat tot ce avea vreo valoare. Inspectorul jandarmeriei din Bucovina a notat, în raportul lui, că, în cazul în care evreii vor rămâne pe loc un timp îndelungat, va fi nevoit să-i încartiruiască cum trebuie şi să le dea haine, deoarece majoritatea sunt aproape goi şi „aceasta va fi şi în interesul populaţiei creştine, care dacă se vor ivi epidemii va avea de suferit [196].

Deportarea

La 2 octombrie, toţi evreii din lagăr au fost strânşi pe o câmpie şi împărţiţi în două în mod arbitrar, despărţindu-se familiile ca la Vertujeni, pentru a forma două convoaie care să fie mânate spre sud – una spre Atachi, în apropiere, şi a doua spre punctul de trecere de la Cosăuţi. Înainte de plecarea primului convoi în direcţia Atachi, evreii au primit ordin să se culce cu faţa la pământ şi poliţiştii au trecut printre ei, au buzunărit prin haine şi boccele, jefuindu-i de puţinele obiecte absolut necesare pentru un minim de trai. Locotenentul Roşca, însărcinat să conducă convoiul de la Edineţ şi de la Secureni, a primit ordinul secret; în raportul oficial pregătit în decembrie 1941, a arătat că executarea acestui ordin „a avut drept rezultat împuşcarea a 500 de evrei, dintre cei evacuaţi pc traseul Secureni-Cosăuţi” [197]. Numărul de 500 nu înseamnă în mod obligatoriu că numai atâţia au fost împuşcaţi; în terminologia românească a Holocaustului, el consemnează măcel. Aşa, de pildă, un comunicat oficial al guvernului a anunţat că 500 de evrei comunişti au fost împuşcaţi la Iaşi, la sfârşitul lui iunie 1941, şi un număr asemănător de victime a fost consemnat în alte rapoarte ale jandarmeriei, când a fost vorba de asasinate în masă. Roşca a însoţit convoaiele de la Secureni, în timp ce adjunctul lui, locotenentul Popovici, a comandat convoaiele de la Edineţ. Şi evreii de la Secureni au scăpat pentru un timp de „moarte”, aşa rezultă din raport. Pentru ţărani, orice cadavru care rămânea pe teren pentru a-l despuia de haine era o pradă. La 5 octombrie a plecat al doilea convoi din Secureni în direcţia Atachi, şi numai în 11 ale lunii a primit permisiunea să treacă fluviul.

Zăbovirea pe câmpul deschis şi noroios de lângă punctul de trecere a fost un nou prilej de percheziţie corporală şi în boccelele evreilor de către delegaţii Băncii Naţionale a României şi, de asemeni, pentru confiscarea documentelor personale ale evreilor şi distrugerea lor pe loc. Această percheziţie a făcut alte zeci de victime, întrucât delegaţii Băncii, însoţiţi de jandarmi, n-au putut sau n-au vrut să înţeleagă că acei evrei au ajuns fără nimic, după ce au trecut prin atâtea jafuri şi percheziţii.

La 12 octombrie a luat sfârşit operaţiunea deportării în Transnistria a evreilor din lagărul Secureni şi, prin aceasta, s-a încheiat campania de „curăţire” a Basarabiei de evrei, în afară de ghetoul Chişinău.

NOTE:

[1]. Guvernatorul Basarabiei, gen. Voiculescu, Memoriu asupra evreilor din Basarabia, fără dată, sfârşitul anului 1941. Din: Ancel, Documents, X, nr. 61, p. 137, 142 (în continuare, Memoriul Voiculescu).

[2]. Idem, p. 143, 137.

[3]. Trebuie făcută deosebirea între Marele Stat Major (pe scurt M.St.M.) şi Marele Cartier General (M.C.G.), care conducea direct acţiunile războiului. Un timp oarecare Cartierul General a acţionat dintr-un vagon de tren, care circula în apropierea frontului împreună cu Antonescu.

[4]. M. Antonescu, Pentru Basarabia şi Bucovina, îndrumări date administraţiei dezrobitoare, p. 62, 1941 (Îndrumări administraţiei dezrobitoare).

[5]. Ordinul-circulară al Statului Major al Armatei а IV-a, 30 iunie 1941, în numele generalului Antonescu; M. Carp, Cartea Neagră, vol. III: „Transnistria”, Bucureşti, 1947, No. 4, p. 46, (în continuare, Саrp, Cartea Neagră).

[6]. Idem, p. 92.

[7]. Ordinul Biroului 2 al Statului Major, de la 4 august 1941. Din: Ancel, Documents, X, nr. 28, p. 84. Se pare că ordinul sc referea la tactica sovietică a pământului pârjolit. Ordinul guvernatorului Voiculescu de a înfiinţa lagăre şi de a-i folosi pe evrei la repararea şoselelor, podurilor, săpături ş.a. se află în arhiva din Chişinău 706/1/22, р. 1.

[8]. Ordinul lui Antonescu către ministrul de Interne, 18 iunie 1941. Din: Ancel, Documents, V, nr. 12, p. 19.

[9]. Telegrama generalului Topor către ministrul de Interne, 18 iulie 1941, Idem, nr. 11, p. 18; ordinul generalului Topor către comandamentul jandarmeriei din Chişinău, 22 iulie 1941. Idem, nr. 14, p. 21.

[10]. Саrp, Cartea Neagră, III, p. 80; Pinkas Hakehilot Rumania, vol. II, p. 346,385.

[11]. Ordinul Armatei a IV-a către comandantul militar al oraşului Chişinău, 31 iulie 1941. Din: Ancel, Documents, X, nr. 27, p. 83.

[12]. Carp, Cartea Neagră. III, p. 81. Despre masacrarea evreilor din Hotin vezi mărturia Galinei Ehrenprais, Arhiva Yad Vashem, 0-33/803, p. 116; vezi şi Pinkas Hakehilot, Hotin, Tel Aviv, 1974 (în ebraică).

[13]. Raport telefonic al Inspectorului general al jandarmeriei din Basarabia, 13 august 1941. Din: Саrp, Cartea Neagră, III, nr. 27, p. 70-71, Ancel, Documents, V, nr. 35, p. 42.

[14]. Саrp, Cartea Neagră, III, p. 81.

[15]. Idem, Idem.

[16]. Idem, p. 37.

[17]. Rapoarte ale inspectorului jandarmeriei din Cernăuţi către marele pretor, 8 august 1941, Idem, nr. 43, p. 97-98.

[18]. Raportul pretorului Armatei а III-а, colonelul Poitevin, către marele pretor, 8 august 1941, Idem, nr. 44, p. 98; Ancel, Documents, V, nr. 29, p. 38.

[19]. Marele pretor către Inspectoratul jandarmeriei din Cernăuţi, 8 august 1941. Din: Carp, Cartea Neagră, III, nr. 45, p. 98.

[20]. Idem, p. 99.

[21]. Akten Zur Deutschen Auswärtigen Politik, 1919-1945, Serie D (1937-1941), vol. XIII, 1 (1970), doc. 207, p. 264, doc. 332, p. 431.

[22]. Idem, p. 264.

[23]. Pinkas Hakehilot Rumania II, p. 356.

[24]. Pretorul Armatei a III-a către generalul Topor, 13 august 1941. Din: Carp, Cartea Neagră, III, nr. 46, p. 99-100.

[25]. Idem, p. 38.

[26]. Vezi corespondenţa cu privire la acest convoi între Cartierul General şi marele pretor, între 17 şi 23 august. Idem, p. 104-106; Vezi şi mărturia lui Israel Perikman din Secureni, care a fost în marele convoi de 25.000 de deportaţi din Ucraina, despre rătăcirile sale de-a lungul Basarabiei şi Ucrainei şi înapoierea supravieţuitorilor la lagărul Vertujeni şi de acolo din nou deportarea în Transnistria, Arhiva Yad Vashem 0-33/1460, p. 7-10 (copie Ancel, Documents, VIII, nr. 443, p. 578-579).

[27]. Vezi 19.

[28]. Idem, Idem.

[29]. Mărturia lui Israel Perikman, p. 9-10, Cei ce însoţeau convoaiele aveau în general grade inferioare, şi în această etapă a deportărilor nu se afla nici un ofiţer printre ei.

[30]. Vezi mărturia Sarei Katz din Milic, din nordul Bucovinei, despre deportarea ei din sat şi despre jaf şi ucideri de evrei. Din: Carp, Cartea Neagră, III, nr. 23, p. 67-68; vezi şi Raportul pretorului Armatei a III-a către marele pretor, din 11 august 1941, cu privire la executarea a 210 evrei dintr-un convoi de 300, convoiul în care s-a aflat şi Sara Katz, Idem, nr. 20, p. 65.

[31]. Fragment din mărturia primului comandant al lagărului Vertujeni, colonelul Constantinescu, la Tribunalul poporului în anul 1945, Idem, nr. 78, p. 120.

[32]. Idem, nr. 45, p. 98-99.

[33]. Guvernământul Basarabiei, Basarabia dezrobită, Drepturi istorice, Nelegiuiri bolşevice, înfăptuiri româneşti, [Chişinău], iulie 1942, p. 148.

[34]. Inspectoratul de jandarmi din Bucovina către guvernatorul Bucovinei, 11 septembrie 1941. Din: Ancel, Documents, V, nr. 71, p. 82-83; Carp, Cartea Neagră, III, nr. 77, p. 118-119.

[35]. Cartea Neagră, Idem.

[36]. Raport telefonic al inspectorului general al jandarmeriei din Bucovina, 10 august 1941. Idem, nr. 49.

[37]. Datele din acest tabel au fost culese din dările de seamă şi tabelele predate de comandamentele jandarmeriei marelui pretor Topor sau de către marele pretor Ministerului de Interne; Cartea Neagră, III, p. 41, 61, 85, 88, 113, 15; Ancel, Documents, V, p. 52, 99, 131-133; X, p. 100-102, 138.

[38]. După numărătoarea făcută de jandarmi, au fost găsiţi 10.201 evrei. Autorităţile oraşului au recenzat, după aceea, numai 8.302. Cartea Neagră, III, p. 115.

[39]. După numărătoarea din 10.8.1941; Cartea Neagră, III, p. 101.

[40]. Jandarmii au găsit 12.248 evrei. Serviciul sanitar al armatei a găsit numai 11.224. Idem, p. 114.

[41]. Idem, p. 105-106.

[42]. Prefectul de Bălţi despre condiţiile grele în care sunt menţinuţi evreii din judeţ şi despre neglijenţa reprezentanţilor Statului Major, 11 septembrie 1941. Din: Ancel, Documents, X, nr. 93, p. 95.

[43]. Notă a unui agent al jandarmeriei la Atachi din 11 noiembrie 1941 .Idem, V, nr. 110, p. 170; lista comandanţilor are au condus acţiunea de deportare. Carp, Cartea Neagră, III, p. 19.

[44] Declaraţia locotenentului Roşca, comandantul companiei 60 poliţie, 5 noiembrie 1941, din: Ancel, Documents, V, nr. 104, p. 144; vezi şi 38.

[45]. Vezi culegerea de documente cu privire la bunurile evreieşti din satele din Basarabia în Carp, Cartea Neagră, III, nr. 62-64, p. 107-108. Vezi şi raportul cu privire la situaţia clădirilor, grădinilor, terenurilor agricole şi întreprinderilor industriale care au rămas de la evrei, pregătit de Ancel, Documents, V, nr. 70, p. 75-81.

[46]. Congresul Mondial Evreiesc, Secţiunea din România, „Populaţia evreiască în cifre”, „Memento statistic”, Bucureşti, 1945, p. 37-39. Vezi rezultatele numărătorii în: J. Ancel, The Romanian Way of Solving the Jewish Problem in Bessarabia and Bukovina, June – July 1941, Yad Vashem Studies, XIX, 1988, p. 231, judeţele Cernăuţi, Storojineţ şi parte din judeţul Rădăuţi.

[47]. Stenograma şedinţei guvernului din 29 octombrie 1940. Arhiva Comitetului Central al Partidului Comunist Român. Colecţia 103, dosar 8212; în paralel, Mihai Antonescu a ordonat, la începutul lui august, Ministerului de Interne, prin intermediul SSI-ului, să i se prezinte „date cu privire la numărul evreilor închişi în lagăre”, şi ca urmare s-a făcut o numărătoare generală a evreilor în lagăre şi ghetouri la 1 septembrie 1941. Vezi Ancel, Documents, X, nr. 30, p. 86.

[48]. Darea de seamă a lui Voiculescu, p. 138.

[49]. „Curentul”, 27.8.1941, aprecieri cu privire la numărul evreilor care au fost omorâţi în prima etapă în Bucovina, vezi mărturia unui drept al popoarelor, primarul oraşului Cernăuţi, Traian Popovici, în: Carp, Cartea Neagră, III, nr. 100, p. 182; după aprecierea lui trăiau în Bucovina de nord, în anul 1941, la recuperarea ei de către armata română, 70.000 de evrei.

[50]. Fragmente din jurnalul rabinului Mordehai Horovitz, depoziţie în anul 1945, au fost prezentate Tribunalului Poporului din Bucureşti (rabinul a dat mărturie şi la Yad Vashem în anul 1960,03 – 1540) din: Ancel, Documents, VI, nr. 12, p. 145-153.

[51]. Ereignismeldung Ud SSR no. 52 (dare de seamă operaţională a Einsatzgruppe D), din documentele de la Nürnberg NO. 4590.

[52]. Dare de seamă a lui Voiculescu, nr. 139.

[53]. Raporl de anehetă nr. 2 al Comisiunei instituite conform ordinului d-lui Mareşal Ion Antonescu, Conducătorul Statului, pentru cercetarea neregulilor de la ghetoul din Chişinău, în decembrie 1941. Din: Саrp, Cartea Neagră, III, nr. 19, p. 62-63 (copie în Ancel, Documents, V, nr. 124, p. 193); sursa: Arhiva Chişinău, 106-1-69, p. 48-55.

[54]. Carp, Cartea Neagră, III, p. 64-65.

[55]. Instrucţiuni cu privire la deportarea evreilor din lagărul Vertujeni, 11 septembrie 1941, idem, nr. 80, p. 123-124.

[56]. Documentele de la Nürnberg, PS – 3319.

[57]. Joseph Goebbels, Tagebücher 1924-1945, Band 4, piper, München, Zürich 1952, p. 1059-1060.

[58]. Inspectoratul general al jandarmeriei din Basarabia către marele pretor, 11 septembrie 1941; Carp, Cartea Nagră, III, P. 122-123; inspectorul general al jandarmeriei din Transnistria, colonelul Broşteanu, către marele pretor, 3 septembrie 1941. Idem, p. 117.

[59]. Cartierul General către marele pretor, 4 septembrie 1941. Idem, p. 117-118.

[60]. Instrucţiuni relative la evacuarea evreilor din lagărul Vertujeni-Soroca, 11 septembrie 1941, idem, nr. 80, p. 123-124.

[61]. Ordinul Cartierului General, în numele mareşalului Antonescu, de a deporta toţi evreii din Bucovina în Transnistria. Idem, nr. 86, p. 143.

[62]. Mărturia lui Popovici (vezi 49), p. 171.

[63]. Procesul Marii Trădări Naţionale, Bucureşti 1946, p. 246 (stenogramele din procesul lui Antonescu şi al conducătorilor regimului său; în continuare, „Procesul”): fragment din comunicatul lui Ion Antonescu cu privire la soarta evreilor în şedinţa din 6 octombrie 1941, din: Carp, Cartea Neagră, III, nr. 87, p. 143.

[64]. Scrisoarea lui Hitler către Antonescu din 27 iulie 1941. Din: V. Arimia, I. Ardeleanu şi S. Lache (eds). Antonescu – Hitler, Corespondenţă şi întâlniri inedite (1940-1944), Bucureşti 1991, doc. 21, p. 116.

[65]. Raportul Chişinău (vezi 48), p. 61.

[66]. Procesul Marii Trădări Naţionale, p. 134-135, 141.

[67]. Nota unui agent al jandarmeriei la Atachi, 20 noiembrie 1941. Din: Ancel, Documents, V, nr. 115, p. 180.

[68]. Inspectoratul jandarmeriei din Basarabia către Guvernământul Basarabiei, 1941, idem, nr. 44, p. 101.

[69]. Darea de seamă a lui Voiculescu, p. 139.

[70]. Mărturia lui Popovici (vezi 49), p. 162.

[71]. Vezi, de pildă, mărturia lui Şmelke Dechner din Berhomet, judeţul Storojineţ, Arhiva Yad Vashem 0-3/1443, p. 5.

[72]. Memorandum al Ministerului de Interne cu privire la „Chestiunea înapoierii în România a evreilor deportaţi”, 12 octombrie 1943, din: Ancel, Documenti, IV, nr. 356, p. 666.

[73]. Darea de seamă a Preşedinţiei Consiliului de Miniştri prezentată lui Antonescu cu privire la intervenţiile făcute în favoarea evreilor din Bucovina, 24 ianuarie 1944. Idem, X, nr. 131, p. 351.

[74]. „Răspunsul d-lui Mareşal Antonescu la scrisoarea profesorului I. Găvănescu”, „Curentul”, 3.11.1941.

[75]. Procesul Marii Trădări Naţionale, p. 144.

[76]. La inventarul averilor săteşti ale evreilor care s-a desfăşurat în întreaga Basarabie s-a constatat că evreii din Vertujeni au posedat 325 de case, 600 de hectare de vie, 350 hectare terenuri agricole cultivate şi două mori de făină (Carp, Cartea Neagră, III, nr. 65, p. 64).

[77]. Cartierul General către marele pretor, 17 august 1941. Din: Carp, Cartea Neagră, III, nr. 55, p. 104.

[78]. Idem, p. 83. Vezi şi darea de seamă a pretorului Armatei a III-a către marele pretor, 21 august 1941. Idem, nr. 58, p. 105-106.

[79]. Telegramă secretă a Preturii către Statul Major, 20 august 1941. Idem, nr. 59, p. 106; rezultatele numărătorii evreilor din lagărul Vertujeni de la 25 august 1941, idem, nr. 61, p. 107.

[80]. Act de acuzare împotriva colonelului Agapie, căpitanului Buradescu şi reprezentantului Băncii Naţionale a României, Mihăiescu, pentru crime de război comise în lagărele Vertujeni şi Mărculeşti din judeţul Soroca în lunile septembrie – decembrie 1941. Din: Ancel, Documents, VI, nr. 8, p. 117 (în continuare, Act de acuzare împotriva lui Agapie).

[81]. Idem, p. 116.

[82]. Idem, p. 117.

[83]. Idem, p. 118.

[84]. Idem; Apelul Federaţiei către Mihai Antonescu, 18 august 1941, idem, III, nr. 48, p. 89.

[85]. Act de acuzare împotriva lui Agapie, p. 120.

[86]. Carp, Cartea Neagră, III, p. 86.

[87]. Act de acuzare împotriva lui Agapie, р. 119-121.

[88]. Idem, p. 123.

[89]. Fragmente alese din actul de acuzare împotriva lui Agapie, Саrp, Cartea Neagră, III, nr. 78, p. 122.

[90]. Instrucţiuni cu privire la evacuarea evreilor din lagărul Vertujeni, idem, nr. 80, p. 123.

[91]. Act de acuzare împotriva a 19 comandanţi, ofiţeri şi subofiţeri ai jandarmeriei din judeţele Cernăuţi, Hotin, Orhei, Cetatea Albă, Ismail şi Chişinău acuzaţi de uciderea în masă a populaţiei evreieşti. Din: Ancel, Documents, VI, nr. 15, p. 211.

[92]. Mărturia lui Israel Perikman, care a fost în lagărul Vertujeni timp de trei luni. Arhiva Yad Vashem 0-3/1460, p. 1-11.

[93]. Harta dată ofiţerilor de escortă şi în care s-a notat traseul deportării apare în: Ancel, Documents, V, nr. 73, p. 87.

[94]. Vezi 85, p. 124.

[95]. Carp, Cartea Neagră, III, p. 88.

[96]. Fragmente din actul de acuzare împotriva lui Agapie. Idem, p. 124.

[97]. Actul de acuzare împotriva lui Agapie, p. 122-129. Amănunte despre această sumă şi despre bunurile adunate de Agapie au fost consemnate în ancheta deschisă de Tribunalul militar al Corpului III Armată în anul 1942, ci privire la neregulile petrecute în lagăr, probabil în urma plângerii comandantului postului de jandarmi din Vertujeni, Ioan Oprea. Agapie a trimis acasă 12 ceasuri de aur, 30-40 inele cu briliante, 180-200 de monede suflaţi cu aur de 5-10 ruble fiecare, 12 inele de aur în valoare de 100 de ruble flecare, cinci lanţuri de aur de 150 de gr; 3-4 covoare persane, 5-6 covoare de lână, patru blănuri, paltoane de tot felul ş.a. (Idem, p. 121).

[98]. Din actul de acuzare împotriva lui Agapie. Idem, p. 125.

[99]. În actul de acuzare împotriva lui Agapie (p. 124) se spune că numai 1.500 din 22.000 de evrei deportaţi au ajuns de partea cealaltă a Nistrului.

[100]. Mărturia evreului Marcel Isac citată în actul de acuzare împotriva lui Agapie, p. 123-124.

[101]. Idem, p. 124.

[102]. Vezi monografia târgului în Pinkas Hakehilot Rumania, II, p. 365-368.

[103]. Actul de acuzare împotriva criminalilor de război care au comis pogromuri la Iaşi şi asasinatele de la Mărculeşti, Gura Căinări şi Sculeni. Din: Ancel, Documents, VI, nr. 39, p. 410; Raportul comandantului Regimentului 6, colonelul Matieş, către comandantul Diviziei a 14-a, 20 iulie 1941. Din: Carp, Cartea Neagră, II, nr. 24, p. 73.

[104]. Fragment din depoziţia locotenentului Petre Guruş, 7 mai 1947, Idem, nr. 26, p. 75.

[105]. Raportul colonelului Matieş, 31 iulie 1941. Idem, nr. 25 b, p. 74.

[106]. Actul de acuzare împotriva criminalilor de război din Iaşi (vezi 98), p. 411-412.

[107]. Actul de acuzare împotriva lui Agapie, p. 125.

[108]. Саrp, Cartea Neagră, III, p. 88. În ceea ce priveşte lagărul Răuţel au circulat zvonuri că maltratările au depăşit orice imaginaţie a universului lagărelor mai ales în primele zile de existenţă; dar nu au rămas martori care să descrie ce au suferit evreii acolo.

[109]. Rechizitoriu de urmărire împotriva locotenent-colonelului Mihai Boulescu, comandantul legiunii de jandarm Bălţi, şi a altor comandanţi acuzaţi de colaborare cu unităţi SS la uciderea de evrei în Bălţi şi înfiinţarea lagărulu Răuţel, 12 aprilie 1948. Din: Ancel, Ducuments, vol. VI, nr. 25, p. 275-276.

[110]. Carp, Cartea Neagra, III, p. 89.

[111]. Mărturia lui Şmelke Dechner, Arhiva Yad Vashem 0-3/1443; Rechizitoriu de urmărire împotriva lui Agapie, p. 131.

[112]. Mărturia lui Freida Manzia Sudman din satul Convantin din nordul Bucovinei, Arhiva Yad Vashem 0-3/1523, p. 2.

[113]. Mărturia lui Saly Gdanski din Vicovul de Sus din Bucovina de sud, Arhiva Yad Vashem 0-3/1126, p. 4-5, mărturia lui Moşe Brumvasser din Storojineţ, Ibid. nr. 0-3/1445; mărturia Bertei Morgenstern din Cernăuţi, Ibid., nr. 0-3/1491; mărturia lui Munis Iliescu din Bucureşti, Ibid. nr. 0-3/904, p. 3; mărturia lui Sally Guttmann din Cernăuţi, Ibid. nr. 0-3/907, p. 2-3.

[114]. Mărturia lui Saly Gdanski, p. 4.

[115]. Mărturia lui Saly Gdanski, p. 4.

[116]. Rechizitoriu de urmărire împotriva lui Agapie, p. 126-127.

[117]. Mărturia lui Moşe Brunwasser, Arhiva Yad Vashem 0-3/1455, p. 11.

[118]. Idem, Idem; fragmente alese din Rechizitoriul de urmărire împotriva lui Agapie, p. 127.

[119]. Mărturia Hanei Vaintraub din Cernăuţi, Arhiva Yad Vashem 0-3/1539, p. 3.

[120]. Mărturia lui Saly Gdanski, p. 4.

[121]. Mărturia Bertei Morgenstern, p. 6.

[122]. Mărturia Manei Vaintraub, p. 3.

[123]. Rechizitoriu de urmărire împotriva lui Agapie, p. 136.

[124]. Mărturia lui Moşe Brunwasser, p. 11.

[125]. Idem, p. 126.

[126]. Idem, p. 140.

[127]. Idem, p. 140.

[128]. Idem, p. 134-136.

[129]. Fragmente alese din Rechizitoriul de urmărire împotriva lui Agapie, p. 127.

[130]. Inspectoratul jandarmeriei din Chişinău către Inspectoratul general al jandarmeriei din Bucureşti, 10 noiembrie 1941. Din: Carp, Cartea Neagră, III, nr. 108, p. 190-191.

[131]. Inspectoratul general al jandarmeriei către Teodorescu-Sachelarie, 2 noiembrie 1941. Idem, nr. 107, p. 190.

[132]. Mărturia Hanei Vaintraub, p. 3.

[133]. Mărturia Haiei Kiselnik, p. 4.

[134]. Mărturia lui Moşe Brunsvasser, p.12.

[135]. Mărturia Hanei Vaintraub, p. 4-5; mărturia Bertei Morgenstern, p. 7.

[136]. Mărturia lui Arie Weber din Banila, Arhiva Yad Vashem 0-3/1527, p. 4.

[137]. Mărturia Minei-Miriam Lehrer din Petrăuţiul de Jos, Bucovina de nord. Arhiva Yad Vashem 0-3/1238, p. 6-7.

[138]. Mărturia Hanei Vaintraub, p. 4.

[139]. Mărturia lui Zeev (Wolf) Mihad din Rădăuţi, sudul Bucovinei, Arhiva Yad Vashem 0-3/1486, p. 6-7.

[140]. Mărturia lui Hermann Picker din Cernăuţi, Arhiva Yad Vashem 0-3/1467, p. 4-5.

[141]. Mărturia lui Saly Gdanski, p. 4.

[142]. Rechizitoriu de urmărire împotriva lui Agapie, p. 129, 135.

[143]. Mărturia Haiei Kiselnik din Cernăuţi, Arhiva Yad Vashem 0-3/841, p. 5.

[144]. Şeful administraţiei armatei, generalul Gheorghiu, către Ministerul de Interne, 9 februarie 1942. Din Ancel, Documents, V, nr. 137, p. 242,

[145]. Raportul comisiei numite de Ministerul Apărării pentru a stabili cui aparţin bunurile rămase de la evrei în lagărul Mărculeşti, 17 februarie 1942, Idem, nr. 138, p. 243-249. „Consiliul de patronaj” ajuta văduvele de război, orfanii de război şi nevoiaşii creştini, în general.

[146]. Idem, p. 249.

[147]. Vezi articolul autorului despre Edineţ, Pinkas Hakehilot Rumania, vol. II, p. 324-327. Despre marele convoi vezi paragraful despre deportări pripite.

[148]. Mărturia Clarei Horn din Vatra Dornei, Bucovina de sud, Arhiva Yad Vashem 0-3/893, p. 2; mărturia lui Mordehai Cagan din Bălţi, Basarabia, Arhiva Yad Vashem 0-3/900, p. 3.

[149]. Vezi articolul autorului despre Lipcani în Pinkas Hakehilot Rumania, voi. II, p. 364-365 (în ebraică).

[150]. Raportul pretorului Armatei a III-a către marele pretor, 9 august 1941, din: Ancel, Documents, V, nr. 28, p. 37-38.

[151]. Pretorul Armatei a III-a către marele pretor, 20 august 1941, idem, nr. 52, p. 51-52.

[152]. Raportul Inspectoratului de jandarmerie din Bucovina către marele pretor, 1 septembrie 1941. Din: Carp, Cartea Neagră, III, nr. 72, p. 114.

[153]. Mărturia lui Moriţ Schechter din Ciudei, nordul Bucovinei, Arhiva Yad Vashem 0-3/1439, p. 9.

[154]. Vezi 146, p. 115.

[155]. Саrp, Cartea Neagră, III, p. S7; mărturia rabinului Mordehai Horovitz, Ancel, Documents, VI, nr. 12, p. 157; declaraţia locotenentului în rezervă Bălea Valeriu din compania 60 poliţie, 6 noiembrie 1941: Ancel, Documents, V, nr. 105, p. 150.

[156]. Mărturia lui Ester Burg: Arhiva Yad Vashem 0-3/1417, p. 3 (în limba română).

[157]. Idem, p. 4; mărturia lui Moriţ Schechter, p. 9-10; mărturia rabinului Mordehai Horovitz, Arhiva Yad Vashem 0-3/1540, p. 10.

[158]. Raportul inspectorului jandarmeriei din Bucovina despre situaţia evreilor din lagărele Secureni, Edineţ şi Vertujeni, 11 septembrie 1941. Atachi: Carp, Cartea Neagră, III, 77, p. 118-119; Idem, p. 86.

[159]. Mărturia lui Şmelke Dechner, Arhiva Yad Vashem 0-3/1443, p. 5-6.

[160]. Carp, Cartea Neagră, III, p. 4-5.

[161]. Mărturia lui Ester Burg, p. 4-5.

[162]. Idem, Idem.

[163]. Idem, p. 5.

[164]. Mărturia lui Arie Weber, p. 3.

[165]. Carp, Cartea Neagră, III, p. 88-89.

[166]. Raportul Chişinău (vezi 48), p. 64-65.

[167]. Mărturia dr. Zeev Schärf din Suceava, Arhiva Yad Vashcm 0-3/1526, p. 12.

[168]. Mărturia locotenentului Bălea (vezi mai sus nota 151), mărturia sublocotenentului Cacuz din compania 60 poliţie, 6 noiembrie 1941, din: Ancel, Documents, V, nr. 106, p. 157.

[169]. Mărturia lui Şmelke Dechner, p. 6.

[170]. Depoziţia locotenentului Bălea, p. 154.

[171]. Idem, p. 152.

[172]. Ordinul inspectorului general al jandarmeriei către colonelul Teodorescu-Sachelarie pentru a supraveghea operaţiunile de evacuare a evreilor peste podurile de peste Nistru, 2 noiembrie 1941, Idem, nr. 102, p. 136.

[173]. Depoziţia sublocotenentului Cacuz din compania 60 poliţie, 6 noiembrie 1941, Ancel, Documents, V, nr. 106, p. 155.

[174]. Mărturia lui Ester Burg, p. 5.

[175]. Mărturia lui Henric Herling, Arhiva Yad Vashem 0-3/892, p. 1-2; mărturia Clarei Horn din Vatra Dornei. Arhiva Yad Vashem 0-3/893, pj 2-3.

[176]. Mărturia lui Zeev Schärf, p. 12.

[177]. Mărturia lui Ester Burg, p. 5.

[178]. Carp, Cartea Neagră, III, p. 89.

[179]. Carp, Cartea Neagră, III, p. 40; mărturia rabinului Mordehai Horovitz, p. 156; mărturia lui Arie Weber, p. 3.

[180]. Mărturia lui Israel Perikman.

[181]. Ibid, p. 8.

[182]. Carp, Cartea Neagră, III, p. 83; mărturia lui Ţipara Ţoar din Seletin, nordul Bucovinei, Arhiva Yad Vashem, 0-3/1129, p. 3.

[183]. Pretorul Armatei a III-a către marele pretor, 9 august 1941, din: Carp, Cartea Neagră, III, nr. 47, p. 100; colonelul Mânecuţă către marele pretor, 11 august 1941, idem, nr. 48, p. 101.

[184]. Colonelul Mânecuţă raportează despre înfiinţarea lagărului Secureni la 10 august 1941, idem, nr. 49, p. 101.

[185]. Marele pretor către Cartierul General despre transferarea a jumătate din numărul evreilor la lagărul Edineţ, 15 august 1941 din: Ancel, Documents, V, nr. 41, p. 46.

[186]. Mărturia rabinului Mordehai Horovitz, p. 152-153.

[187]. Carp, Cartea Neagră, III, p. 83-84.

[188]. Comandamentul Armatei a III-a către comandantul lagărului Secureni, 26 august 1941. Din: Ancel, Documents, V, nr. 61, p. 58.

[189]. Raportul Inspectoratului jandarmeriei din Bucovina despre situaţia evreilor din lagăre, 11 septembrie 1941. Din: Carp, Cartea Neagră, III, nr. 22, p. 116.

[190]. Federaţia Uniunilor Comunităţilor către Ministerul de Interne şi răspunsul ministerului, 19-20 august 1941. Din: Ancel, Documents, III, nr. 22, p. 31-32.

[191]. Federaţia către primul ministru (ad-interim) Mihai Antonescu, 28 august 1941, idem, nr. 48, p. 89.

[192]. Marele Stat Major către Uniunea Comunităţilor autorizează transferul de bani evreilor de la Secureni prin intermediul Biroului pentru prizonieri din Marele Stat Major, 7 septembrie 1941, idem, nr. 72, p. 128.

[193]. Ciorna adresei către Ministerul Apărării cu privire la eforturile pe care le depune Uniunea Comunităţilor pentru a satisface cererile armatei în diverse domenii, printre care cererea autorităţilor militare din Iaşi de a colecta ajutor pentru evreii din lagărul Secureni, 4 septembrie 1941, idem, nr. 60, p. 113; cererea Uniunii Comunităţilor către Marele Stat Major cu privire la ordinul mareşalului Antonescu de a preda armatei, printre altele, 5.000 de costume şi lenjerie, idem, nr. 61, p. 114.

[194]. Raportul Inspectoratului jandarmeriei din Bucovina cu privire ia situaţia evreilor din lagăre, idem, nr. 72, p. 115.

[195]. Idem, p. 116.

[196]. Idem, idem.

[197]. Raportul Chişinău (vezi 48), p. 64.

Sursă: Jean Ancel, Contribuții la istoria României, Vol. I, partea II, București, 2001.

Anunțuri

2 gânduri despre „LAGĂRELE ȘI GHETOURILE EVREIEȘTI DIN BASARABIA ȘI BUCOVINA DE NORD, SEPTEMBRIE – NOIEMBRIE 1941

  1. la dracu cu ghetourile cu evrei….de cei 170000 de soldati romani luati prizonieri de rusi dupa 23 august nu spuneti nimic?…..evrei evrei……ia mai lasati-ne cu evreii…..au murit mai multi romani de mana rusilor decat evrei de mana romanilor…..

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s