”SOLUȚIONAREA PROBLEMEI EVREIEȘTI” ÎN BASARABIA ȘI BUCOVINA ÎN LUNILE IUNIE-IULIE 1941

 Publicațiune_2

În România, asasinarea evreilor din motive etnice a început în luna iunie 1940 odată cu retragerea armatei române de pe teritoriile cedate Uniunii Sovietice. Această fază ar fi rămas doar ca un lanţ de evenimente episodice dacă nu ar fi exitat ordine precise de aplicare a unei politici clare, româneşti, de exterminare. Această politică a fost stabilită, sub influenţa naziştilor, probabil în lunile martie – aprilie 1941; se pare, după vizita unor „delegaţi speciali ai guvernului Reich-ului şi d-lui Himmler” – aşa cum a definit-o cam nebulos Mihai Antonescu – delegaţie care a sosit pentru a discuta despre soarta evreilor din România şi care a cerut, în mod oficial, să se predea Germaniei tratarea problemei evreilor. După această vizită, Mihai Antonescu a ajuns la „înţelegeri” cu SS, de fapt cu Oficiul Central de Securitate al Reich-ului, RSHA, despre care nu cunoaştem multe. Pregătirile practice au început, probabil, cu puţin timp înainte de a i se comunica lui Antonescu data exactă a invaziei în U.R.S.S., adică aproximativ la sfârşitul lunii mai sau începutul lui iunie. Condiţiile necesare pentru realizarea unei politici de exerminare au existat în România, latent, încă de la sfârşitul anilor treizeci.

Deşi Holocaustul din România trebuie considerat parte integrantă a Holocaustului evreilor din Europa, există unele caracteristici care-l deosebesc de acțiunile de exterminare înfăptuite de Einsatzgruppen sau de alte unităţi ale maşinii germane de distrugere.

Convinşi fiind de victoria Germaniei, conducătorii României au comunicat, mai întâi membrilor guvernului, în şedinţele care au avut loc în 17 şi 18 iunie 1941, şi, apoi, cercului intern al administraţiei civile, planurile lor cu privire la populaţia evreiască din cele două zone denumite „provincii pierdute” [1]. Ei n-au lăsat nici o îndoială privind semnificaţia „curăţirii terenului”. La 3 iulie, Mihai Antonescu a rostit un discurs la Ministerul de Interne şi acest discurs a fost dactilografiat şi difuzat ca broşură (într-un tiraj limitat), sub titlul „Directive şi îndrumări date inspectorilor administrativi şi pretorilor trimişi în Basarabia şi Bucovina”. Directiva numărul 10 relevă intenţiile cu privire la populaţia evreiască şi o reproducem, aici, fragmentar: „Ne găsim în momentul istoric cel mai favorabil şi mai larg pentru o totală desfăşurare etnică, pentru o revizuire naţională şi pentru purificarea Neamului nostru de toate acele elemente străine sufletului lui, care au crescut ca vâscul ca să-i întunece viitorul. Pentru ca să nu pierdem zadarnic acest moment unic, trebuie să fim implacabili.

Să nu se lase nimeni înşelat de aparenţele unei filozofii umanitare, care, sub tragica experienţă a trecutului, ne-a învăţat că se ascunde cel mai acut interes de rasă, al unei rase care se voia stăpână peste tot, punând în slujba ei principii abstracte, în spatele cărora se găsea o religie profitoare, în dauna unei naţiuni covârşită de nevoi” [2].

În aceeaşi chestiune, Mihai Antonescu a adăugat lămuriri importante la directivele date. La reuniunea cabinetului din 8 iulie el s-a adresat miniştrilor precum urmează: „Aşa că vă rog să fiţi implacabili, omenia siropoasă, vaporoasă, filozofică nu are ce căuta aici… cu riscul de a nu fi înţeles de unii tradiţionalişti care mai pot fi printre dv., eu sunt pentru migraţiunea forţată a întregului element evreu din Basarabia şi Bucovina, care trebuie zvârlit peste graniţă. De asemeni sunt pentru migraţiunea forţată a «elementului» ucrainean, care nu are ce căuta aici în momentele acestea… Chiar românii care au ajuns să fie rătăciţi şi au intrat în valul de anarhie şi întuneric al bolşevismului, chiar şi aceştia vor fi nimiciţi fără cruţare. Veţi fi fară milă cu ei… Nu ştiu peste câte veacuri neamul românesc se va mai întâlni cu libertatea de acţiune totală, cu posibilitatea de purificare etnică şi revizuire naţională… Este un ceas când suntem stăpâni pe teritoriul nostru. Să-l folosim. Dacă este nevoie, să trageţi cu mitraliera. Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari. Imperiul roman a făcut o serie de acte de barbarie faţă de orizontul contemporan şi a fost, totuşi, cel mai vast şi cel mai mare aşezământ politic. Nu există în istoria noastră un moment mai favorabil. Îmi iau răspunderea în mod formal şi spun că nu există lege… Vom crea legi speciale… dar în nici un caz nu ne oprim în faţa unor dispoziţiuni legale, ca să le introducem astăzi pentru ca mâine să le călcăm noi cei dintâi. Deci fără forme, cu libertate completă” [3].

Cartierul general al armatei române a pregătit un plan de instigare a populaţiei româneşti din Basarabia în scopul de a organiza pogromuri împotriva evreilor, încă înainte de venirea trupelor româneşti.

Ordinul de exterminare a unei părţi a evreilor din Basarabia şi Bucovina a fost dat de Ion Antonescu. Pentru punerea în aplicare a acestei sarcini, el a ales două ramuri ale forţei armate şi de siguranţă:

1. Jandarmeria de sub comanda Ministerului de Interne.

2. Administraţia civilă a armatei, denumită pretorat. La 19 iunie, generalul Ilie Şteflea (generalul care a înăbuşit rebeliunea legionarilor de la Bucureşti, sub comanda lui Antonescu) a comunicat armatei, printr-o circulară confidenţială, ordinul lui Antonescu: „să fie identificaţi pe regiuni toţi jidanii, agenţii comunişti sau simpatizanţii. Ministerul de Interne trebuie să-i ştie, să le interzică circulaţia şi să fie în măsură a face cu ei ceea ce voi ordona, când va veni momentul oportun” [4]. Acest ordin era asemănător cu cel dat de Keitel către Wehrmacht [5].

Generalul Ion Topor, care purta titlul de mare pretor, şi comandantul unităţilor de jandarmerie în provinciile eliberate, a primit ordine superioare [6] în chestiunea tratării evreilor şi comuniştilor, precum şi a funcţionarilor civili ai regimului sovietic care au fost găsiţi în provinciile româneşti: „Toţi ucrainenii şi românii care au fost de partea comuniştilor să fie trecuţi peste Nistru, iar toţi minoritarii [eufemism pentru evrei] de aceeaşi categorie să fie exterminaţi” [7].

Pretorii au aplicat aceste ordine cu deplina cooperare a armatei şi cu consimţământul tacit al înaltului comandament. „Ordinele superioare” pentru armată nu au fost date în scris şi, din această cauză, majoritatea lor nu ne sunt cunoscute astăzi. Ele au fost încredinţate ofiţerilor, nu neapărat de rang înalt [8], deşi aproape toţi ofiţerii superiori le cunoşteau.

Una dintre directivele care ne sunt cunoscute a fost emisă de Marele Cartier General la 30 iunie 1941, în urma vizitei făcute de Conducător pe front. Această directivă acorda mână liberă comandanţilor armatei române să execute evrei, după aprecierea lor. Iată, în continuare, ordinul în întregime: „Agenţi inamici lucrează în spatele frontului, încercând acte de sabotaj, procurând inamicilor indicaţiuni sau informaţiuni şi dedându-se chiar la acte de agresiuni faţă de ostaşii izolaţi. Populaţia evreiască este părtaşă la această acţiune. D. general Antonescu, cu ocazia vizitei pe front, a atras atenţiunea comandanţilor de mari unităţi asupra vigilenţei pazei spatelui frontului şi a dat ordin ca toţi cei ce acţionează, pe orice cale, contra armatei şi contra intereselor ţării, să fie executaţi pe loc. Vă rugăm să binevoiţi a da ordin tuturor comandanţilor şi organelor în subordine să fie fără cruţare faţă de cei găsiţi vinovaţi de acte de sabotaj, spionaj, dezordine sau acte îndreptate contra armatei şi contra ţării” [9].

Ordinele speciale erau amintite, de fiecare dată, când autorităţile militare sau autorităţile civile evitau să-i execute pe evrei de teama consecinţelor, ori nu credeau în existenţa unor asemenea ordine ori nu ştiau de existenţa lor. Un exemplu în acest sens este executarea a mii de evrei la Cetatea Albă. Un ofiţer din garnizoana locală, maiorul Frigan, nu a cunoscut ordinele speciale şi a cerut instrucţiuni în scris pentru executarea evreilor. Pretorul Armatei a III-a, colonelul Marcel Petală, s-a deplasat în mod special la Cetatea Albă pentru a aduce la cunoştinţă maiorului dispoziţiile privindu-i pe evreii din ghetou. A doua zi au fost executaţi cei 3.500 de evrei care rămăseseră în viaţă, după atacul forţelor combatante [10].

Dispoziţiile date marilor unităţi „cu privire la chestiunile de securitate şi de supraveghere a ordinii” [11] au acordat autoritate absolută comandanţilor militari pe teren. În general, prerogativele erau transferate prefecţilor şi autorităţilor locale numai după ce aceste unităţi îşi încheiau misiunea. În mod teoretic, comandanţii militari puteau să acţioneze direct în tot ceea ce privea asasinarea evreilor, dar totdeauna ei au preferat să lase treaba pe seama pretorilor şi a personalului lor. Pretorii au fost consideraţi ca executanţii „ordinelor speciale”.

În zonele în care acţiona armata, ordinele de execuţie au fost date numai de comandanţii militari sau de pretori, chiar şi în cazul în care funcţionari ai autorităţilor locale erau prezenţi la faţa locului [12]. Aceste ordine erau date şi de comandamentele germane sau de cele române şi erau transmise de pretori.

Autorităţile civile – prefecţi, primari ş.a. – erau puşi la curent în mod neoficial cu privire la ordinele speciale. Uneori, lucrul era de prisos, întrucât reprezentanţii autorităţilor civile au ajuns la faţa locului după ce primul val de execuţii l-au „curăţit” cu totul pc evrei. În orice caz, ei au colaborat la concentrarea evreilor în ghetouri şi lagăre şi la execuţii iar mai târziu şi la deportarea lor în Transnistria şi în alte locuri. Câţiva dintre şefii autorităţilor civile – de pildă prefectul judeţului Hotin, dr. Joe Gherman – au cunoscut în mod clar „ordinele speciale” [13]. În plus, prefecţii au primit dispoziţii explicite din partea ministrului de Interne de a aplica o politică de exterminare în locurile în care au găsit evrei. La 29 iulie s-a trimis o telegramă urgentă tuturor prefecţilor din Basarabia şi Bucovina. În telegramă li s-a ordonat să aplice „împuşcarea, supunerea la muncă grea şi înfometare pentru locuitorii evrei de pe întreg teritoriul Basarabiei şi Bucovinei” [14].

Tribunalul militar de la Cernăuţi nu a cunoscut „ordinele speciale”. Faptul a devenit evident în urma refuzului tribunalului de a condamna la moarte, conform unui paragraf corespunzător în ordinele speciale, mii de minoritari neevrei arestaţi de jandarmi în judeţul Hotin şi acuzaţi de „sentimente antiromâneşti” [15]. Tribunalul a hotărât ca arestaţii să fie eliberaţi.

Comandanţii jandarmeriei generale, Constantin Vasiliu şi Ion Topor, au încercat şi calea directă de lichidare a suspecţilor politici, ordonând inspectorului general al jandarmeriei din Bucovina, colonelul Ioan Mânecuţă, să clarifice jandarmilor semnificaţia „ordinelor speciale” [16]. Colonelul Mânecuţă s-a întâlnit cu comandantul legiunii de jandarmi de la Hotin, locotenent colonelul Traian Drăgulescu, ordonându-i, în numele generalului Topor, să noteze următoarele: ”Toţi ucrainenii şi românii care au fost de partea comuniştilor să fie trecuţi peste Nistru, iar toţi minoritarii de aceeaşi categorie să fie exterminaţi” [17].

Comandanţii militari au numit în funcţia de primari ai oraşelor recucerite elemente cunoscute ca naţionalişti. La Herţa, de pildă (în acest oraş au fost împuşcaţi de către armată şi cu ajutorul autorităţilor locale 132 de evrei), primar a fost numit, de către pretorul Diviziei a 7-a Infanterie, maiorul Gheorghe Vartic [18].

Autorităţile locale au fost subordonate armatei şi au îndeplinit cu stricteţe toate cerinţele acesteia, ale jandarmeriei şi, în special, ale pretorilor, atâta timp cât armata se afla pe teren. Foarte des colaborarea era strict necesară, mai ales când procesul de lichidare era executat în două etape, fiind mai întâi identificate victimele: evrei, comunişti sau suspecţi politic. În multe cazuri se putea demonstra că funcţionari locali, numiţi cu puţin timp în urmă, au acţionat din proprie iniţiativă. Garda cetăţenească înfiinţată la Herţa de noul primar „dădea indicaţiuni patrulelor [armatei] asupra persoanelor care urmau a fi ridicate” [19].

Ordinul de a-i ucide pe evrei a devenit, în scurt timp, un secret cunoscut şi oricine din Basarabia şi Bucovina ştia că soarta evreilor este de a muri sau de a fi trimişi la moarte [20]. Soldaţii, precum şi localnicii, au auzit de ordinul sau de permisiunea specială din partea armatei că timp de 24 de ore au voie să facă orice cu viaţa şi „bunurilor evreilor” [21]. O asemenea dispoziţie în scris nu a fost găsită după război, dar este ştiut că a fost răspândită concomitent „printre funcţionari militari şi civili”. Faptul a fost amintit în mărturiile evreilor, cât şi ale neevreilor (care au pomenit de trei zile de permisiune şi nu de 24 de ore), şi a fost consemnat şi în procesele criminalilor de război români.

Eliberarea Basarabiei şi a Bucovinei

Unităţile româneşti care au participat la recucerirea Basarabiei şi a Bucovinei au constituit o parte din Corpul de Armată Sud, compus din Armata a 11-a germană, o mare unitate maghiară şi din două armate româneşti – a III-a şi a IV-a [22].

În mod oficial, Antonescu era comandantul suprem al tuturor forţelor -germane şi româneşti – de pe frontul român. El a primit această numire personal de la Führer, la München, la 12 iunie 1941. Nimeni nu putea să-l ignore sau să-l evite pe generalul român (pe atunci încă general), care era un comandant talentat [23].

Spre deosebire de celelalte sectoare ale frontului germano-sovietic, frontul de sud a rămas liniştit în primele două săptămâni. În primele zece zile au avut loc câteva atacuri sporadice de tatonare a terenului. Aceste atacuri au avut consecinţe grave asupra soartei câtorva comunităţi de la graniţă, ca, de pildă, Siret, Herţa şi Noua Suliţă.

Unităţi ale Armatei a 11-a germană au sosit la 17 iulie în oraşul preponderent evreiesc Bălţi şi, imediat, au organizat un pogrom [24]. La 14 iulie, o unitate a aceleiaşi armate a ajuns la Orhei, iar la mijlocul lui iulie, forţele germane şi româneşti de sub comanda Armatei a 11-a controlau întreg nordul Basarabiei. În centrul Basarabiei însă forţele mixte s-au lovit de o puternică rezistenţă sovietică.

La 16 iulie, soldaţii Armatei a 11-a şi o mare unitate de jandarmi au intrat în Chişinău şi au fost primiţi cu bucurie de către locuitorii români [25]. În acelaşi timp, unităţi ale Armatei a III-a române au ajuns într-o zonă de la sud de Chişinău, completând astfel cucerirea acelei regiuni a Basarabiei în care trăiau majoritatea evreilor. În sudul Basarabiei frontul sovietic a fost străpuns în câteva locuri şi s-a prăbuşit după câteva zile.

La 26 iulie, forţe mari ale Armatei a IV-a române au ajuns la Nistru [26]. De remarcat că în sudul Basarabiei au acţionat numai unităţi româneşti.

În Bucovina – şi acolo au luptat îndeosebi unităţi româneşti – armata română a deschis, în dimineaţa de 3 iulie, o ofensivă generală şi, două zile mai târziu, a intrat în Cernăuţi. Armata a III-a română a traversat Prutul lângă Noua Suliţă, în seara de 7 iulie, şi, după două zile de luptă, a ajuns la Hotin. A doua zi românii au reluat ofensiva, ajungând până la malul românesc al Nistrului [27].

Etapele exterminării

Evreii din nord-estul României au fost exterminaţi în două etape şi în două situaţii: spontan şi organizat.

Înainte de a dezbate metodele româneşti de exterminare, să remarcăm că au existat deosebiri mari, în acest sens, între zonele rurale şi centrele orăşeneşti. În zonele rurale şi în cele semirurale (printre care câteva târguri) se poate distinge un val spontan, care poate fi descris ca o fază intermediară: intervalul dintre retragerea armatei sovietice şi intrarea forţelor româneşti sau germane [28]. Parte din populaţia locală a profitat de această situaţie pentru a organiza bande de terorişti „având ca prim obiectiv, exterminarea evreilor” [29]. Este greu de descris actele de asasinare, jaf, viol ş.a. înfăptuite de aceste bande. Câteva exemple ne vor folosi drept repere.

La Banila, pe Ceremuş, un ţăran ucrainean, Ivan Codalv, a format o bandă, care a decis să-i lichideze pe evreii localnici. Peste douăzeci dintre ei au fost prinşi, duşi la cimitirul evreiesc din Banila şi împuşcaţi. După crimă, ţăranii au jefuit casele victimelor. În timpul procesului din 1948, ucigaşii au declarat că evreii înşişi le-au dat cadou, înainte de execuţie, bunurile jefuite – bijuterii, îmbrăcăminte, obiecte de valoare. Restul bunurilor evreilor au fost depuse într-o magazie şi, mai târziu, au fost vândute la o licitaţie publică de către Centrul Naţional de Românizare [30].

În orăşelul Sadagura din Bucovina, Vladimir Rusu, vechi legionar, s-a declarat comandantul poliţiei locale, înfiinţată din iniţiativa lui. În zilele de 5 şi 6 iulie, Rusu şi banda lui au jefuit şi au ucis peste o sută de evrei din Rohozna, Jucika Nouă şi Sadagura [31]. Pe evreii care au rămas în viaţă în cele trei orăşele i-au închis într-o casă din Jucika Nouă şi, de acolo, au fost duşi pe un deal lângă sat unde i-au împuşcat. Fetele tinere au fost violate şi apoi împuşcate.

Cruzimea lui Rusu (care era învăţător) şi a bandei lui este emblematică pentru cele întâmplate în multe târguri şi sate în acest interregnum. Rusu a tăiat degetul unei femei înainte de a o împuşca pentru a-i lua mai uşor inelul; printre evreii arestaţi din Sadagura era şi prietenul său personal şi a tras în elevii evrei după ce i-a silit să-şi sape gropile cu propriile lor mâini [32]. În această etapă (spontană) de exterminare, majoritatea masacrelor au avut loc acolo unde nu exista o tensiune reală între evrei şi neevrei, ba chiar se putea vorbi de o tradiţie îndelungată (de peste o sută de ani) de convieţuire relativ bună. Din această cauză, evreii nu au încercat să fugă. În sate, îndeosebi în satele din Basarabia, majoritatea evreilor au fugit înainte de primul val de crime. O mică parte au fugit spre păduri, s-au răspândit pe câmp şi în diverse ascunzişuri; unii au crezut în vecinii lor creştini.

Într-un timp scurt, a intervenit o inversare de sentimente şi idei printre neevrei. Legături îndelungate de prietenie, camaraderia din timpul serviciului militar, relaţii de colegialitate – toate au dispărut cu desăvârşire din memoria unor români şi ucraineni. Schimbarea a fost atât de rapidă, încât nu a permis evreilor să aprecieze corect noua lor situaţie. Acum ştim că reversul radical în atitudinea faţă de evrei nu a fost cu totul spontan, şi că a fost urmarea unui plan detailat al Biroului 2 al Statului Major, care a trimis agenţi, pentru a aţâţa populaţia românească împotriva evreilor.

În Basarabia şi într-o parte din Bucovina actele de jaf şi crimele au îmbrăcat caracterul de dezordini, un fel de răscoală populară împotriva evreilor ca evrei, ca presupuşi aliaţi ai ruşilor şi colaboraţionişti cu cuceritorul străin. Locuinţele evreilor au fost, de aceea, atacate imediat după retragerea forţelor sovietice.

Este imposibil de stabilit numărul evreilor ucişi în acea perioadă, dar este vorba (aşa cum vom vedea la sfârşitul acestui capitol) de zeci de mii.

Armata română

Şeful Statului Major al armatei române, generalul Iacobici, a dat dispoziţie comandantului Biroului 2, locotenent-colonelul Alexandru Ionescu, să pună în aplicare un plan „pentru înlăturarea elementului iudaic de pe teritoriul basarabean prin organizarea şi acţionarea de echipe, care să devanseze trupele române”. Acest ordin a fost comunicat la 8 iulie şi planul era gata, fiind pus în aplicare începând din 9 iulie.

„Misiunea acestor echipe este de a crea în sate o atmosferă defavorabilă elementelor iudaice, în aşa fel, încât populaţia singură să caute a le înlătura prin mijloacele ce vor găsi mai indicate şi adaptabile împrejurărilor. La sosirea trupelor române, atmosfera trebuie să fie deja creată şi chiar trecut la fapte” [33].

Planul detailat, care a fost anexat la raport, cuprindea directivele date ofiţerilor Biroului 2 şi harta desfăşurării echipelor. Echipele speciale au mobilizat români localnici, din Basarabia, demni de încredere, „cu sentimente verificate”, care posedau acte sovietice valabile şi familii pe teritoriul românesc – „o garanţie în plus că aceştia vor îndeplini misiunea primită”. Formaţiile întărite care au pornit să-i agite pe ţărani contra evreilor şi să-i încurajeze să jefuiască, să violeze şi să ucidă, au plecat pe nouă itinerarii din centrul şi din sudul graniţei româneşti cu Basarabia în direcţia Nistrului, s-au desfăşurat de la Dunăre şi oraşul Cetatea Albă la sud şi până la satul Bucovăţ şi la Chişinău în nord. Fiecare echipă număra între două-patru persoane şi avea în frunte un agent al Biroului 2. Membrii echipelor au fost înzestraţi cu bani şi au primit ordinul „să difuzeze prin rude, cunoscuţi şi elemente anticomuniste ideea apărării colective contra pericolului iudaic” [34] (sublinierea în original). Aceste echipe trimise de Marele Stat Major au reuşit, într-adevăr, să-i instige pe ţăranii români, aşa cum au remarcat mulţi supravieţuitori în mărturiile lor; aceştia nu izbuteau să înţeleagă cum vecini şi prieteni vechi au putut să-şi schimbe instantaneu comportarea şi s-au năpustit în masă să jefuiască, să violeze, să bată şi chiar să ucidă evrei din târguri. De subliniat că în sectorul din sudul Chişinăului au acţionat numai unităţi româneşti (şi nu germane).

Primele trupe care au intrat în Bucovina au fost unităţi combatante: o brigadă de cavalerie şi batalioanele de infanterie nr. 9 (sub comanda colonelului Vasile Cârlăn), 10 (sub comanda colonelului Imanuil Brădăţianu) şi 16 (Vânători). Imediat după ei a venit Divizia a 7-a Infanterie, sub comanda generalului Olimpiu Stavrat. Adjunctul şi prietenul său personal era maiorul Gheorghe Vartic, pretorul diviziei şi executantul „ordinelor speciale”. Drumul parcurs de unităţi a stabilit soarta evreilor din nord-estul României, unde existau concentrări de mii de evrei: Herţa, Noua Suliţă, Hotin şi Lipcani [35]. Divzia a 7-a a executat „ordinele speciale” înainte de a intra în nordul Bucovinei. În zilele dinainte de 23 iunie unităţile s-au antrenat în lupta corp-la-corp. Pretorul Vartic i-a prezentat pe evrei drept cei care au provocat cu un an înainte pierderea Basarabiei. Această pregătire ideologică cuprindea ordine precise cu privire la tratarea evreilor, care se rezumau la următoarea idee: „de evrei nu trebuie să ai milă, ei fiind trădători de neam”. Crimele comise de aceste unităţi pot fi inventariate cu mare precizie, întrucât au fost consemnate de secretarul pretorului, Dumitru Hatmanu, care se deplasa pe urmele unităţilor combatante. Crimele au fost înfăptuite de un număr redus de soldaţi sub comanda pretorului Vartic [36].

Primele asasinate au fost comise la Siret (sudul Bucovinei), la 5 kilometri de noua graniţă cu Uniunea Sovietică, localitate unde trăiau mulţi dintre fidelii rabinului de la Vijniţa şi Sadagura. 1.603 de evrei au fost deportaţi pe jos la Dorneşti, la o depărtare de 12 km. De acolo au fost transportaţi în vagoane închise în lagăre din sudul României. Vreo douăzeci de evrei care n-au fost în stare să meargă, bătrâni şi invalizi şi câteva femei care îi îngrijeau, au rămas pe loc. Ei au fost duşi într-o vale nu departe de oraş, şi acolo soldaţi ai Diviziei a 7-a au violat două surori care rămăseseră cu tatăl lor bolnav. Bătrânii, printre care hahamul Comunităţii şi soţia lui, au fost aduşi la comandamentul diviziei şi au fost acuzaţi de „acte de spionaj şi de faptul că ar fi atacat armata română” [37]. În aceeaşi zi toţi au fost împuşcaţi pe podul de pe Prut, în prezenţa locuitorilor din Siret, aduşi acolo în mod special.

Herţa a fost cucerită de Regimentul 9 în zilele de 4-5 iulie, după un raid reuşit. Evreii care au ieşit să-i întâmpine pe soldaţi au fost bătuţi şi siliţi să se dezbrace. În aceeaşi zi a intrat în oraş Divizia a 7-a. Vartic a numit imediat un primar nou şi a înfiinţat o „gardă cetăţenească”, a cărei misiune specială era să identifice evrei şi să-i adune cu ajutorul armatei [38]. Patrule ale soldaţilor şi gărzilor cetăţeneşti au strâns circa 1.500 de evrei în patru sinagogi şi într-o pivniţă. Victimele au fost bătute cu sălbăticie şi români din orăşel precum şi ofiţeri le-au jefuit locuinţele, în prezenţa comandanţilor diviziei. Cu toate că a fost cucerit fară luptă, orăşelul a căpătat imediat aspectul unui câmp de bătălie: zeci de cadavre târâte pe străzi, case prădate după ce au fost sparte, mobile împrăştiate.

Căutarea s-a terminat repede, cu ajutorul unui lăutar local „care cunoştea în amănunţime casele evreilor, pentru că, în meseria lui de lăutar, le vizitase deseori” [39]. Noile autorităţi locale şi un delegat al armatei au întocmit o listă a ”suspecţilor” [40], şi a doua zi, la 6 iulie, a fost pregătită lista celor care urmau să fie esecutaţi în conformitate cu dispoziţiile armatei. Evreii „suspecţi” au fost identificaţi de către unul din membrii gărzii cetăţeneşti. Oamenii acesteia au scos ca forţa fete evreice din sinagogi şi le-au predat soldaţilor, care le-au violat în serie. Evreii şi îndeosebi mame cu copii mici şi bătrâni au fost duşi la moara de la marginea oraşului şi au fost împuşcaţi de către trei soldaţi [41]. O grupă mai mică de 32 de evrei, majoritatea bărbaţi tineri, au fost duşi într-o grădină şi au fost siliţi să-şi sape propriile lor morminte. Ei au fost aşezaţi cu faţa spre gropi şi împuşcaţi. Unul dintre soldaţi, ajutorul lui Vartic, a luat o femeie tânără cu un sugaci în braţe și a ucis-o pentru plăcerea lui personală, după ce a participat la măcelărirea celor 32 de evrei.

Asasinarea unui grup mare de evrei a creat probleme tehnice – planificarea era proastă şi nu s-au gândit că este nevoie de morminte. Astfel s-a format un morman înalt de cadavre într-o băltoacă de sânge; alături, un soldat „din când în când trăgea câte un foc de armă în grămadă când observa că se mai mişcă un muribund” [42].

Rabinul Comunităţii a fost omorât în casa lui, împreună cu întreaga familie. O fetiţă de 5 ani a fost aruncată în groapă, înainte de a muri [43]. Supravieţuitorii au fost trimişi în Transnistria.

Noua Suliţă a fost cucerită de Regimentul 16, la 7 iulie, şi, imediat, l-au urmat Regimentele 9 şi 10. Soldaţii Regimentelor 10 şi 16 au ucis „doar” cinci evrei, dar Regimentul 9 a intrat în acţiune imediat după ce a pătruns în oraş. Evreii au fost acuzaţi că au tras în armată iar soldaţii au năvălit în casele lor; a doua zi zăceau în curţi şi pe străzi 880 de evrei şi 5 creştini morţi [44]. Alţi 45 de evrei au fost împuşcaţi în aceeaşi zi, după dispoziţiile comandantului de regiment, colonelul Cârlău; el a participat personal la uciderea lor [45].

La 8 iulie a intrat în oraş Divizia a 7-a, găsindu-l într-o stare deplorabilă [46]. Pretorul Vartic a terminat treaba începută de Regimentul 16 folosind, în acest scop, şi jandarmeria care mergea pe urmele diviziei. El a preluat comanda jandarmilor, ordonând acestora adunarea a 3.000 de evrei şi strângerea lor la fabrica de spirt, înainte de a intra în curtea fabricii s-a ordonat arestaţilor să arunce toate obiectele de valoare pe care le au cu ei într-un sac. Cincizeci de evrei au fost declaraţi „suspecţi” şi au fost împuşcaţi [47].

Comandantul poliţiei militare, locotenentul Emil Costea, a refuzat să participe la execuţie şi la fel a procedat încă un ofiţer, Constantin Nicolau, care fusese ales pentru această misiune [48]. Acest refuz, precum şi faptul că patru ofiţeri dintre cei folosiţi de Vartic erau ocupaţi în altă parte, l-a silit pe general să ceară ajutorul legiunii de jandarmi Hotin, care, în acest timp, îşi pierdea vremea în aşteptare (întrucât Hotinul nu fusese încă cucerit); a trimis câţiva jandarmi şi ei au ucis cu repeziciune 87 de evrei [49].

Stavrat şi Vartic au fost răspunzători şi de asasinarea evreilor din târgul Lipcani. Pentru a descrie persoana lui Vartic este suficient să spunem că a omorât cu mâinile lui o evreică şi pe fiicele ei din satul Geamăna, de lângă Lipcani, după ce a fost găzduit de femeile acelea [50].

La 3 iulie au fost împuşcaţi 450 de evrei în satul Ciudei din Bucovina [51]. Câteva ore mai târziu au fost împuşcaţi două sute de evrei, în casele lor, din târgul Storojineţ. La 4 iulie au fost măcelăriţi câteva sute de evrei. Aproape în toate satele – Ropcea, Iordăneşti, Pătrăuţi, Panca, Broscăuţi – din jurul Storojineţului s-a procedat la fel [52]. Acest măcel a fost comis cu ajutorul activ al localnicilor, români și ucraineni. La 5 iulie s-a lărgit cercul asasinatelor, cuprinzând mii de evrei din satele Stăneşti, Jadova Nouă, Jadova Veche, Costeşti, Hliniţa, Budineţ, şi mulţi dintre evreii care se salvaseră la Herţa, la Vijniţa şi Răstoace-Vijniţa [53].

La 5 iulie a început un măcel printre cei 50.000 de evrei de la Cernăuţi, când trupe mixte, germano-române, au intrat în oraş, şi a continuat multe zile şi nopţi.

Evreii din Basarabia au plătit cel mai mare preţ pentru realizarea obiectivului românesc de „curăţire a terenului”, chiar dacă s-a făcut după o anumită întârziere din cauza rezistenţei ruseşti şi a condiţiilor de pe teren.

La 6 iulie, a doua zi după cucerirea Edineţului de către armata română, soldaţii români au împuşcat 500 de evrei şi alţi 60 au fost ucişi la Noua Suliţă; a doua zi a venit rândul evreilor care îngropaseră cadavrele rudelor la Edineţ. La 7 iulie au fost lichidaţi evreii de la Pârliţa şi au continuat execuţiile la Bălţi; apoi au fost împuşcaţi mii de evrei în Briceni, Lipcani, Făleşti, Mărculeşti, Floreşti, Gura Camenca şi Gura Căinări. În comunitatea Gura Căinări, nu departe de Mărculeşti, au fost ucişi circa 500 de evrei de către soldaţii Regimentului 6 Vânători, la ordinele colonelului Matieş. Acest regiment aparţinea Diviziei a 14-a de sub comanda generalului Stăvrescu. Măcelul a fost executat de ofiţeri şi de un plutonier major care mai înainte a ucis evreii din orăşelul de graniţă Sculeni: căpitanul Stihi, sublocotenentul Eugen Mihăilescu şi sergentul major Vasile Mihailov, toţi aparţinând Regimentului 6. În procesul criminalilor de război de la Iaşi, un ofiţer român a descris cele văzute la Gura Căinări şi la Mărculeşti: „Satul fiind ocupat, cpt. Stihi… a ordonat să se scoată toată populaţia evreiască din acea comună la marginea satului, separând pe bărbaţi de femei. În primul rând le-au fost luate bijuteriile, banii şi aurul pe care îl aveau asupra lor. Toate aceste valori au fost luate de cpt. Stihi şi puse într-un geamantan. Au început cercetările. Bărbaţii au fost chemaţi în grupuri şi interogaţi, cpt. Stihi cerea să li se declare numele comuniştilor din acel sat. Neputând afla numele lor… cpt a ordonat să se formeze echipe chiar din evrei, care au fost puşi la adâncitul unui şanţ anticar ce se află lângă comună. Odată cu căderea nopţii, sublocotenentul Mihăilescu Eugen, având o armă automată captură rusească, a aşezat câte zece evrei cu faţa la şanţ. Îi împuşca. În prealabil, oamenii au fost dezbrăcaţi de haine, rămânând numai în cămăşi şi indispensabili. După împuşcarea bărbaţilor veni rândul femeilor, cu care s-a procedat la fel. Până şi copiii sugaci au fost împuşcaţi. După plecarea femeilor la locul de execuţie, a mai rămas, în locul unde erau adunate provizoriu, un singur copil, mort, lăsat ca un pachet fără importanţă. Au fost executaţi în acea noapte aproape 400-500 de inşi [54]. La 9 iulie valul asasinatelor făptuite de trupele germano-române a ajuns în localităţile evreieşti din nordul Bucovinei – Plasa Nistrului (lângă Cernăuţi), Zamiachie, Ropujineţ şi Cotmani; şi zeci de mici sate au devenit „judenrein”. Este imposibil de descris ultimele momente ale evreilor din satele bucovinene din preajma Nistrului care au fost incluse în judeţul cunoscut sub numele „Plasa Nistrului”, întrucât aproape că nu au rămas supravieţuitori în aceste sate. Masacrele au fost comise de către soldaţii din unităţile româneşti şi germane; 130 de evrei au fost împuşcaţi în satul Zomiachie şi 32 în Ropujineţ. În majoritatea satelor din această zonă, în afară de Zastavna unde s-a făcut un ghetou, evreii au fost adunaţi şi siliţi să treacă Nistrul spre Galiţia. Acolo au fost ucişi de ucraineni localnici sau de către soldaţii germani. Doar câteva zeci au reuşit să fugă şi să ajungă în ghetoul Zastavna, şi de acolo au fost trimişi mai târziu în Transnistria. [55]. La 11 iulie au fost „curăţate” Lincăuţi-Hotin şi micul sat Cepelăuţi-Hotin (160 de evrei) [56]. În aceeaşi zi şi-a început acţiunea la Bălţi Einsatzgruppe D [57]. La 12 iulie au fost împuşcaţi 300 de evrei la Climăuţi-Soroca [58].

Ziua de 17 iulie este ziua în care au început masacrele şi deportările celor 50.000 de evrei din Chişinău. În acea zi au fost masacraţi mii de evrei, şi este posibil ca numărul lor să fi ajuns la zece mii [59]. Lichidarea acestui mare centru evreiesc – cel mai mare din Basarabia – a continuat până ce ultimii evrei de acolo au fost ucişi sau au fost trimişi în lagărele din Transnistria (noiembrie 1941). Măcelărirea evreilor de la Cetatea Albă, din sudul Basarabiei, a avut se pare un caracter asemănător. Acesta a fost cursul general al primei etape a Holocaustului evreilor din România, executat cu ajutorul trupelor germane (Armata a 11-a) şi a Einsatzgruppe D, dar fără nici o constrângere din partea lor.

În ansamblu, această fază este cuprinsă între recucerirea Basarabiei şi Bucovinei de către forţe româneşti şi germane (ca, de exemplu, oraşele Bălţi, Cernăuţi şi Chişinău) şi plecarea unităţilor combatante, înlocuite total sau parţial cu administraţia civilă românească. În oraşele mari existau garnizoane militare. De aici încolo viaţa evreilor rămaşi, din oraşe, a depins nu de o singură autoritate ci de cîteva organe civile româneşti, care, în general, se concurau între ele. Aceste organe au fost poliţia şi poliţia de siguranţă, prefectul şi primarul; pe alocuri – cum a fost la Bălţi şi Chişinău – pentru timp scurt a rămas Einsatzkommando 10-a. În sate, această etapă a luat sfârşit o dată cu venirea jandarmilor.

Jandarmeria

Directivele date jandarmilor cu privire la exterminarea evreilor din zonele rurale ale Basarabiei şi Bucovinei sunt binecunoscute. Legiunile de jandarmi, reînfiinţate înainte de recucerirea celor două provincii, au fost întrunite cu trei-patru zile înainte de 21 iunie 1941, în trei locuri diferite din Moldova: Roman, Fălticeni şi Galaţi.

La aceste întruniri, jandarmeria a luat cunoştinţă, pentru prima oară, de existenţa „ordinelor speciale” ale lui Antonescu. Cea mai importantă a avut loc la Roman; acolo s-au reunit legiunile din Orhei, Lăpuşna şi Bălţi, unde trăiau marile comunităţi evreieşti din Basarabia. Prezenţa la Roman a inspectorului general al indarmeriei, generalul Constantin (Piky) Vasiliu (care ulterior a fost numit ministru adjunct la Interne), demonstrează însemnătatea acestei adunări. Vasiliu a declarat în faţa comandanţilor forţelor adunate că „prima măsură pe care sunt datori s-o aducă la îndeplinire va fi acea de „curăţire a terenului” [60]. „Curăţirea terenului” era expresia românească semnificând lichidarea evreilor şi deportarea lor în lagăre. Ea este asemănătoare cu „soluţia finală” nazistă, întrucât şi ea ordonă exterminarea evreilor; diferenţa constă în faptul că această „curăţire a terenului” simboliza realizarea visului antisemit pe un teritoriu restrâns – Basarabia şi Bucovina.

Concepţia românească a „curăţirii terenului”, aşa cum a fost transmisă de Vasiliu comandanţilor jandarmeriei, cuprindea trei părţi; şi se poate demonstra că ea a fost parţial influenţată de liniile directoare (Richtlinien) ale naziştilor:

„exterminarea pe loc a tuturor evreilor aflaţi pe teritoriul rural; închiderea în ghetouri a evreilor de pe teritoriul urban; arestarea tuturor „suspecţilor”, a activiştilor de partid, a acelora care au ocupat funcţiuni de răspundere sub autoritatea sovietică şi trimiterea lor sub pază la legiune” [61].

Toţi comandanţii legiunilor de jandarmi au primit aceleaşi directive; dar mentalitatea ofiţerilor activi şi faptul că se obişnuiseră cu o largă libertate de acţiune în tot ceea ce priveşte folosirea puterii şi prerogativelor lor au determinat ca fiecare ofiţer să interpreteze dispoziţiile verbale în felul lui. În cazuri particulare, lipsa de claritate a avut o mare importanţă. De pildă, ordinele nu specificau ce localităţi sunt definite ca oraşe şi care sunt definite ca sate. De aceea comandanţii de jandarmerie au avut libertatea de a decide cu privire la categoria „evrei din zonele rurale” şi au interpretat ordinele legate de această categorie ca o condamnare la moarte a majorităţii evreilor din Basarabia şi Bucovina. Deosebirea ambiguă între târguri şi comune în răsăritul României a lăsat un larg câmp pentru interpretări de acest gen.

 dispozitivul_de_executare_a_exterminării_evreilor_din_basarabia_1941

Majoritatea populaţiei evreieşti trăia în târguri care aproape că nu se deosebeau de comunele mari româneşti şi ucrainene. Periferiile oraşelor semănau, şi ele, cu satele şi chiar erau considerate sate. Din această categorie făceau parte târguri, ca, de pildă, Călăraşi, Edineţ, Lipcani, Noua Suliţă şi Răşcani.

De subliniat, în acest caz, încă un aspect: comandanţii jandarmeriei române, spre deosebire de colegii lor nazişti, nu au avut senzaţia că urmau să execute una dintre cele mai mari crime din istorie şi, de aceea, nu s-au obosit să ascundă ordinele de „curăţire a terenului”. La Roman, această dispoziţie a fost dată tuturor jandarmilor din legiunea Orhei de comandantul lor, maiorul Filip Bechi. El a spus jandarmilor pe faţă că „merg în Basarabia şi că trebuie ca terenul să fie în întregime curăţit de evrei” [62]. Comandanţilor de secţie le-a transmis încă o dispoziţie din care reişea că evreii trebuie împuşcaţi [63]. Câteva zile mai târziu, legiunea a fost trimisă, pe baza ordinului lui Bechi şi sub comanda adjunctului său, căpitanul Iulian Adamovici, în satul Ungheni din apropierea graniţei. Vasile Eftimie, secretarul legiunii şi comandantul plutonului de poliţie şi siguranţă, a multiplicat la şapirograf și distribuit tuturor şefilor de secţii şi tuturor şefilor de post ordinele de „curăţire a terenului” [64]. Jandarmii legiunii au străbătut pe jos judeţul Bălţi, şi la 12 iulie au ajuns la Carnova, primul sat din judeţul Orhei, şi acolo au început imediat să tragă în evreii din localitate. Traseul parcurs de legiune poate fi reconstituit cu exactitate și poate constitui un model al felului în care a fost distribuit şi executat ordinul. Legiunea de jandarmi Lăpuşna a răspuns de „curăţirea terenului” în judeţul Chișinău, în afară de capitala judeţului. Domeniul activităţii ei a cuprins zona rurală şi câteva târguri, cum ar fi Călăraşi. Soarta evreilor din Călăraşi ne va folosi pentru ilustrarea soartei tuturor evreilor din judeţ.

La Ungheni, jandarmii legiunii Lăpuşna au primit ordinul de „curăţire a terenului” de la locotenent-colonelul Nicolae Caracaş, care, împreună cu ofiţerii legiunii sale, a participat la întrunirea de la Roman [65].

Caracaş l-a transmis jandarmilor săi aşa cum a fost el dat la Roman – cu câteva modificări, din care rezultă că „toţi evreii fară excepţie şi consideraţi de poliție suspecţi şi periculoşi, ce vor fi găsiţi în raza posturilor respective, să fie împușcaţi” [66]. Aceasta înseamnă că ordinul îi includea şi pe evreii din târguri şi conferea jandarmilor mână liberă în ceea ce priveşte identificarea „suspecţilor politic periculoşi”.

La Ungheni, legiunea a fost de asemenea împărţită în secţii şi posturi, după dispoziţiile lui Caracaş, şi de acolo a început să înainteze pe câteva trasee spre centrul evreiesc din Călăraşi. După o săptămână, toţi jandarmii care au pornit din Ungheni au ajuns la Călăraşi. Unitatea secţiei Călăraşi, care a ajuns acolo prima, a plasat căruţe în curtea postului de jandarmi; ele urmau să servească la transportarea evreilor din orăşel la locul de execuţie. În decurs de două-trei zile, jandarmii secţiei locale – care serviseră acolo înainte de anul 1940 – au adus la centrul improvizat, înfiinţat de legiune, evrei, dezertori şi suspecţi politic. De acolo evreii au fost transportaţi în căruţe, escortaţi de 15 jandarmi, la pădurea Vetominoasa, la 5 kilometri de localitate; în acest loc au fost forţaţi să sape şanţuri. Jandarmii s-au organizat în plutoane de execuţie şi au tras fară discriminare. După execuţie s-a raportat că au fost executaţi 250 de evrei [67].

Aceeaşi metodă a folosit-o legiunea Lăpuşna în toată zona sa de activitate, până la exterminarea tuturor evreilor. Suspecţii politic neevrei n-au fost imediat împuşcaţi, ci au fost duşi la sediul legiunii din Chişinău. Judeţul Chişinău, cel mai important judeţ din Basarabia, cuprinzând cel mai mare centru evreiesc, s-a aflat sub răspunderea Inspectoratului general al jandarmeriei – organ administrativ care, în ierarhia jandarmeriei, era superior legiunii. Comandantul acestui organ era colonelul Teodor Meculescu, care a deţinut şi funcţia de comandant general al jandarmeriei în Basarabia. Meculescu a comandat şi unităţile de siguranţă şi unităţile speciale ale jandarmeriei, precum şi ale poliţiei, de la începutul războiului şi până la părăsirea terenului de către administraţia românească, în aprilie 1944. Datorită acestei poziţii duble, Meculescu, care s-a dovedit a avea înclinaţii spre sadism, a concentrat puteri mari în mâinile sale. Această tendinţă şi-a găsit expresia în mod deosebit în obiceiul său obsesiv de a fi prezent la execuţii. Largile prerogative de care s-a bucurat Meculescu au avut consecinţe catastrofale asupra vieţii evreilor din Basarabia. La întâlnirea de la Roman, Meculescu a tipărit ordinul lui Antonescu cu privire la „curăţirea terenuLui Basarabiei”. Textul cuprindea două paragrafe [68]:

1. Arestarea tuturor persoanelor suspecte politic.

2. Arestarea tuturor evreilor, indiferent de vârstă şi sex; arestaţii vor fi trataţi după dispoziţiile care vor fi primite ulterior.

La aceeaşi întâlnire, Meculescu a ordonat verbal ca orice persoană care face parte din una dintre cele două categorii să fie împuşcată. După ce a sosit în Basarabia, a emis o circulară cu un ordin asemănător (circulara nr. 6, de la 10 iulie 1941) şi conţinutul l-a transmis telefonic comandanţilor de legiuni [69].

Legiunea Hotin, deşi ţinea de Inspectoratul general al jandarmeriei din Bucovina, cu sediul la Cernăuţi, a acţionat într-o zonă care, din punct de vedere istoric, a aparţinut, în cea mai mare parte, Basarabiei. Ordinul de „curăţare a terenului” a fost primit la 6 iulie 1941 [70]. Legiunea, al cărei comandant era Ioan Mânecuţă, s-a adunat la Fălticeni, în nordul Moldovei, în vederea pregătirilor. Ordinul a fost transmis mai întâi comandanţilor de secţii şi ei i-au convocat pe comandanţii de posturi, pentru a-i anunţa că toată Basarabia trebuie curăţată de elemente dăunătoare statului român. Era vorba de toţi cei care au atacat unităţile armatei româneşti în timpul retragerii şi de cei care au îndeplinit cu zel diferite funcţii pe timpul ocupaţiei sovietice [71]. Ca şi în alte cazuri, nu s-a făcut distincţie între evreii care locuiau în comune şi cei care locuiau în oraşe; şi, în conformitate cu propaganda oficială fascistă, evreii au fost definiţi în bloc ca fiind cei care au deschis foc împotriva trupelor române, în timpul retragerii din anul 1940.

Legiunile din Chilia, Ismail şi Cetatea Albă, care urmau să acţioneze în sudul Basarabiei, s-au întrunit separat de celelalte legiuni, în curtea unei şcoli din Galati, port la malul Dunării. Generalul Vasiliu a ordonat acolo lichidarea „evreilor din judeţe” şi a suspecţilor politic, „după o prealabilă triere” [72].

Comandantul legiunii Ismail era un ofiţer în rezervă, maiorul Andronic Partenie [73]. Evreii din judeţul acestei legiuni erau relativ puţini şi majoritatea lor au fost ucişi imediat. La început, numărul jandarmilor care au stat la dispoziţia legiunii a fost mai mare decât cel obişnuit, incluzându-i şi pe cei din legiunea de la Cetatea Albă, aflată în drum spre secţia care îi era menită; de aceea, „munca” a fost mai uşoară.

Legiunea Cetatea Albă, sub comanda maiorului Mircea Georgescu, şi-a început activitatea la sfârşitul lui iulie 1941, după ce s-a despărţit de legiunea de la Ismail şi înainte de a ajunge la destinaţia sa. Bairamcea a fost primul centru evreiesc prin care a trecut legiunea şi, aici, ordinul de exterminare a fost îndeplinit fară ezitare. Au fost ucişi 350 de evrei [74]. În timpul executării misiunii, legiunea s-a lovit de concurenţa căpitanului Alexandri Ochişor, comandantul unei companii militare. Întrucât era de prin partea locului, el îi cunoştea bine pe localnici şi a dat dovadă de interes special pentru soarta şi averile evreilor din Cetatea Albă. Circa 3.600 de evrei au fost împuşcaţi în afara oraşului de soldaţii companiei lui Ochişor [75].

Comandantul legiunii Chilia, Atanasie Mihalache, nu a fost prezent la întrunirea de la Galaţi, din motive tehnice; dar, după ce s-a alăturat legiunii, el s-a adresat ofiţerilor, amintindu-le ordinele lui Vasiliu şi adăugând „toţi cei ce nu vor executa acest ordin, vor fi, la rândul lor, împuşcaţi” [76].

Legiunea Chilia a traversat Prutul spre răsărit şi Dunărea din sud, la începutul lui iulie, şi a început să pună în practică ordinul de exterminare. Primul „centru de triere” a fost înfiinţat la Chilia [77]. Atenţia jandarmilor a fost îndreptată spre „suspecţii politic”, întrucât majoritatea locuitorilor din regiune erau ruşi, ucraineni şi bulgari (şi nu români). Toţi evreii au fost declaraţi periculoşi şi, de aceea, nu au fost supuşi vreunei selecţii ci au fost imediat împuşcaţi. Numărul oficial al celor ucişi de jandarmerie, aşa cum a notat un tribunal, a fost „250 suspecţi politic şi 500 evrei” [78]. Este cazul să amintim aici că, la 9 august 1941, au fost ucişi numai în lagărul Tătăreşti (din judeţul Chilia) 451 de evrei; ei au fost strânşi în lagăr la ordinul colonelului Mihalache [79]. Căpitanului de jandarmi Ioan Gh. Vetu, Lt. SS Heinrich Frolich i-ar fi transmis că „ordinul d-lui general Antonescu era să-i împuşte pe evrei” [80]. Vetu s-a sfătuit, mai întâi, cu comandantul legiunii, care i-a spus „să execute acest ordin urmând a raporta” [81]. Întrucât se temea de răspunderea legată de îndeplinirea ordinului, Vetu a întocmit un protocol al execuţiilor – fapt fără precedent în birocraţia românească. În protocol au fost descrise transmiterea ordinului, primirea şi aprobarea lui de către comandantul legiunii Chişinău, colonelul Teodor Meculescu [82].

În felul acesta exterminarea evreilor în lagărul Tătăreşti a devenit execuţia cea mai documentată şi a preocupat autorităţile militare până la mijlocul anului 1943. Vetu a fost judecat, dar nu pentru uciderea a 451 de evrei, ci pentru faptul că a jefuit de la victime câteva ceasuri, câteva inele de aur şi bani, în total câteva zeci de mii de lei (probabil fără să împartă prada cu subordonaţii săi) [83] . Comandantul lui Vetu, colonelul Mihalache, care a anchetat cazul în urma unor denunţuri ce i-au parvenit, l-a găsit vinovat de: „purtarea rea din obişnuinţă şi atitudine în serviciu şi în societate incompatibilă cu demnitatea unui ofiţer. Incapacitate morală, incompatibilă cu comanda unei unităţi şi conducerea unui serviciu” [84].

Metodele de asasinare ale jandarmilor

În regiunile rurale, jandarmii erau executanţii principali ai ordinul de ”curăţire a terenului”. Fiecare dintre ei a ştiut, de la început, unde va fi plasat, care va fi compoziţia legiunilor şi a secţiilor lor. Majoritatea jandarmilor au servit în aceleaşi locuri încă înainte de 1940 şi cunoaşterea terenului şi a evreilor din aceste locuri i-a ajutat să-şi ducă la îndeplinire misiunea [85]. Jandarmii erau comandaţi de generalul Ioan Mânecuţă în Bucovina şi de generalul Ion Topor în Basarabia. Terenul de acţiune a fost împărţit între legiuni şi fiecare dintre ele a avut un comandant cu gradul de colonel sau locotenent-colonel. Legiunile erau împărţite în secţii şi secţiile în posturi. În anumite sate (cele mari, în general) unde se aflau sediile plaselor (în secţia Cinesăuţi-Orhei, de pildă), acţiona o forţă care cuprindea şi o secţie şi un post [86]. În aceste sate au fost împuşcaţi nu numai evreii localnici ci si toţi evreii care s-au aflat în raza de acţiune a secţiei [87].

Majoritatea jandarmilor au fost reangajaţi, după ce fuseseră liberaţi în anul 1940, ca urmare a pierderii Bucovinei şi a Basarabiei. Dar aceste forţe nu erau suficiente. Din cauza volumului misiunilor date jandarmeriei – lichidarea evreilor, identificarea şi arestarea de suspecţi, dezertori, soldaţi din rămăşiţele armatei sovietice, partizani şi paraşutişti sovietici – jandarmeria a fost întărită cu rezervişti şi cu soldaţi tineri, mobilizaţi pentru a servi o perioadă limitată în jandarmerie, în loc de a fi încorporaţi în armata regulată. Tineri de 18-21 de ani, numiţi premilitari, au fost şi ei puşi la dispoziţia jandarmeriei, după o scurtă pregătire. Aceşti tineri s-au evidenţiat prin brutalitate, torturând şi ucigând evrei. Nu au lipsit nici voluntarii, majoritatea antisemiţi, care s-au alăturat jandarmeriei din sentimente patriotice. Jandarmeria s-a bucurat şi de serviciile a tot felul de informatori care, din 1940, au supravegheat faptele locuitorilor. Au existat şi voluntari localnici, care au vrut şi au avut capacitatea să ajute la identificarea, arestarea şi uciderea evreilor. Evreul a fost prins într-o capcană fatală şi şansele lui de a se salva din ea au fost foarte mici.

În anul 1950, un tribunal din Bucureşti remarca:

„Răspândiţi la posturi, rămaşi la iniţiativa lor personală, şefi posturilor de jandarmi, ca şi ajutoarele lor, nu se limitează numai la simpla executare a ordinelor primite. Cei mai mulţi dintre ei erau însufleţiţi de ura în care au fost educaţi. Aveau o deosebită râvnă ca nici un evreu să nu scape şi unii dintre ei au inventat diverse mijloace de exterminare, pentru satisfacerea instinctelor lor sadice” [88].

Arestarea evreilor a fost prima acţiune executată de jandarmi. După aceea, în momentul sosirii lor în sate, au fost arestaţi „suspecţii politic”. Majoritatea arestărilor s-au făcut cu sprijinul localnicilor şi al informatorilor şi, uneori, chiar preoţi locali au ajutat la arestări [89].

Soldaţii români şi germani nu s-au oprit să omoare orice evreu întâlnit. Majoritatea unităţilor care au ajuns primele pe teritoriile cucerite n-au considerat că asasinarea evreilor face parte din misiunea lor. Dar comandanţii români au crezut că evreii liberi constituie un „pericol” şi obişnuiau să-i aresteze şi să-i predea jandarmilor, care veneau pe urmele unităţilor militare. Evreii predaţi jandarmilor n-au avut nici o şansă să se salveze; ei au fost împuşcaţi imediat [90]. Mulţi evrei din satele basarabeane au fost prinşi în casele lor iar alţi au fost arestaţi în timp ce încercau să fugă peste Nistru. Au fost şi evrei care s-au întors acasă din propria lor voinţă, fară să ştie ce soartă au avut, între timp, fraţii lor, ori au fost prinşi în aşezări improvizate. Toţi aceştia au fost împuşcaţi de jandarmi.

Ce soartă au avut evreii care n-au fugit din satele lor?

Ceea ce s-a petrecut în satul Teleneşti din judeţul Orhei poate să servească drept prototip. Legiunea de jandarmi care urma să se desfăşoare în târgurile şi satele din judeţul Orhei a venit din punctul de întâlnire de la Roman, la 14 iulie. Maiorul Filip Bechi, comandantul legiunii, a ordonat imediat să se trimită patrule ca să-i aresteze pe toţi evreii de la Teleneşti şi să-i aducă la o clădire mare din satul vecin, Budăi, transformat într-un fel de ghetou. În timp ce peste o sută de bărbaţi, douăzeci de femei şi un număr necunoscut de copii erau transportaţi spre ghetou, obiectele de valoare din casele lor au fost adunate şi depuse la sediul legiunii. Faptul nu era obişnuit; în general, jandarmii jefuiau bunurile evreieşti imediat, înainte de a-i ucide. În cazul de faţă, situaţia era diferită din cauza presiunii şi prezenţei comandanţilor legiunii printre jandarmi.

La 16 iulie, Bechi ordonă execuţia bărbaţilor din ghetoul improvizat [91]. Fiecare jandarm avea în supraveghere doi evrei. Lângă una din văile din apropiere, unul dintre ofiţeri a dat un semnal stabilit. Toţi evreii au fost împinşi în vale şi au primit ordinul să stea culcaţi şi să aştepte până va veni comandantul; coloana întârzia din cauza a patru bătrâni care mergeau încet. Când au venit şi aceştia, jandarmii i-au împins cu brutalitate la vale.

Bechi, adjunctul său Popovici şi trei dintre comandanţii secţiilor se găseau la faţa locului. Când s-a dat comanda, jandarmii au deschis foc, fără să mai ţină cont de ordinul precedent, ca fiecare să-i omoare „pe cei doi evrei care îi fuseseră atribuiţi” [92]. Apoi s-a trimis un grup de săteni, conduşi de un grad inferior, să îngroape cadavrele. A doua zi, comandantul legiunii şi trupele care nu erau destinate pentru Teleneşti au plecat spre Orhei (care nu fusese încă cucerit). La Teleneşti au rămas jandarmii repartizaţi comunei împreună cu o grupă de soldaţi şi jandarmi dintr-o forţă mixtă, denumită „plutonul de poliţie şi siguranţă”.

Două-trei zile mai târziu, jandarmii au fost puşi în stare de alarmă, din cauza unor maşini blindate observate în apropierea satului, despre care se bănuia că sunt sovietice. Comandantul plutonului şi-a adunat, în pripă, oamenii şi le-a ordonat să părăsească repede Teleneştiul şi să mărşăluiască în direcţia comunei Budăi. După ce jandarmii au părăsit satul, comandantul lor, Filip Mircu, şi-a amintit că în sat mai rămăseseră câţiva evrei – femei şi copii care nu fuseseră ucişi în noaptea de 16 spre 17 iulie – şi că aceştia trebuie executaţi „deoarece ei se vor unii cu sovieticii” [93]. El a ordonat jandarmilor să se întoarcă la Teleneşti. Când au ajuns la intrarea în ghetoul improvizat, Mircu a ordonat unui număr de 25 de jandarmi să intre în curtea clădirii şi să deschidă focul asupra unui grup de femei şi câtorva zeci de copii. Ordinul a fost îndeplinit şi femeile şi copiii din curte au fost transformaţi într-o masă informă sângerândă. Execuţia, sub o ploaie torenţială, a durat 2-3 minute. Apoi Mircu a ordonat câtorva soldaţi să intre în camere şi să scoată femeile care mai rămăseseră în viaţă. Şi aceste femei au fost împuşcate imediat. În curtea ghetoului s-au format bălţi de apă înroşite de sângele victimelor.

Mase de săteni se năpusteau pe câmpul de execuţie. Unul dintre sergenţi, cu ajutorul unui sătean, a încărcat cadavrele în căruţe pentru a le duce la locul de îngropare. Câteva femei, care nu muriseră încă, au fost îngropate împreună cu celelalte. În total au fost ucişi la Teleneşti, în diverse forme, peste 400 de evrei [94].

Descrierea asasinării evreilor într-unul din satele româneşti din Basarabia prezintă un exemplu complet şi concret al mijloacelor, metodelor şi atmosferei care a caracterizat exterminarea evreilor în răsăritul României: improvizaţia şi sălbăticia de neînchipuit a jandarmilor şi a populaţiei locale, şi lipsa de organizare (îndeosebi în ce priveşte locurile de îngropare).

Uneori s-au luat măsuri mai „ordonate”, probabil sub influenţa metodelor naziste (după cât se pare, ale ucigaşilor din Einsatzgruppe D, care a acţionat în regiune). Dar şi în metodele „ordonate” erau multe excepţii. La Bălţi, de pildă, a fost înfiinţat un pluton de jandarmi cu misiunea clară de ucidere a evreilor din localitate. Comandantul plutonului a primit dispoziţii cu privire la modul de lichidare a optzeci de evrei din oraş: „Până la sosirea evreilor, locotenent-colonelul Boulescu mi-a dat instrucţiuni de felul cum trebuie să se procedeze, şi anume: evreii vor fi executaţi în grupuri de câte zece. Fiecăruia dintre ei să-i dau o lopată cu care să-şi sape groapa, după care să comand «în genunchi», evreii fiind aşezaţi cu faţa către groapă. Totodată mi-a ordonat ca, la un semnal de fluier dat de mine, ostaşii de sub comanda mea să deschidă focul. Acest ordin l-am executat întocmai… În timpul execuţiei, unul dintre evrei s-a întors cu faţa către plutonul de execuţie, dorind să privească moartea în faţă. Chestorul Agapie, care a observat acest lucru, s-a răstit la el, înjurându-l trivial şi spunându-i să se întoarcă” [95].

Un masacru organizat în acelaşi fel a fost executat în satul Derineu din judeţul Orhei; 25 de evrei au fost duşi spre un şanţ antitanc; ei au fost aşezaţi cu faţa spre şanţ şi împuşcaţi, fiecare de câte un jandarm din spatele lui [96]. În satul General Poetaş din Basarabia, jandarmii au escortat zece evrei spre locul de execuţie, la doi kilometri de sat. Aici au fost predaţi altei grupe de jandarmi, care i-a dus spre şanţ şi i-a împuşcat [97]. La Bravicea, comandantul secţiei, Ioan Stoenescu, a organizat ad-hoc un pluton de execuţie format din plutonieri; el a ordonat comandanţilor posturilor subordonate să se prezinte imediat „pentru a lua parte la executarea prin împuşcare a unui grup de evrei în număr de 40” [98] .

Metodele de omor improvizate sau organizate, precum şi cele care vor fi dezbătute în continuare, au fost eficiente. Comandantul legiunii Orhei a reuşit să extermine „întreaga populaţie evreiască a judeţului Orhei” [99]. El l-a împuternicit chiar pe unul dintre comandanţii de secţii să controleze îndeplinirea în întregime a tuturor ordinelor privind exterminarea evreilor. În locurile în care evreii nu fuseseră încă exterminaţi, el a atras atenţia asupra faptului că maiorul Filip Bechi veghează şi, acolo unde constată slăbiciune din partea subofiţerilor, intervine şi pedepseşte [100]. Jandarmii au pus în aplicare, cu stricteţe, instrucţiunile primite în armată în legătură cu deschiderea focului şi au adoptat comenzi, folosindu-se de ordine cod, în scopurile lor. De pildă, comanda „avion inamic”, care însemna culcarea imediată la pământ, a fost aleasă ca semnal convenit pentru împuşcarea de grupe mici de evrei, care, la auzul comenzii, se grăbeau să se întindă pe jos [101]. Lucrurile se complicau dacă se aflau acolo femei care nu cunoşteau terminologia militară. Printre metodele de omor poate fi inclusă şi înscenarea unui atac inamic asupra însoţitorilor. Unul dintre jandarmi striga „atac al inamicului”, şi toţi deschideau foc asupra evreilor uluiţi [102]. Opt evrei au fost ucişi în felul acesta la Sărăţeni. Uneori jandarmii deschideau foc asupra evreilor în timpul marşului [103]. Sute de evrei au fost ucişi astfel, în grupuri mici.

Comandantul postului din Bieşti a sfătuit un grup de şase femei, trei bărbaţi şi un copil, pe care îi însoţea în afara satului, „să se odihnească pentru că drumul până la Orhei e lung” şi a strigat jandarmilor săi: „trageţi, băieţi!” [104].

Dumitru Gavrilă, şeful secţiei locale de jandarmi din Cinesăuţi, împreună cu câţiva dintre oamenii săi, a escortat, un grup de 27 de evrei la marginea satului şi ie-a spus să se aşeze şi să se odihnească şi, în acelaşi timp, a ordonat jandarmilor să tragă în ei. După execuţie, a controlat personal victimele şi a tras cu revolverul în cei care mai răsuflau [105].

Repeziciunea cu care au acţionat jandarmii pentru uciderea evreilor a creat unele probleme. În câteva cazuri, din cauza retragerii temporare a armatei române, frontul s-a apropiat rapid de un sat în care jandarmii apucaseră să sosească. Astfel, la Horodiştea, şeful local s-a abţinut să continue asasinarea evreilor găsiţi acolo (şapte la număr), de teamă că împuşcăturile vor atrage atenţia forţelor inamice din împrejurimi; de aceea i-a transferat la Minceni şi acolo au fost imediat împuşcaţi [106]. Din acelaşi motiv au fost transferaţi 15 evrei din Susleni, pe Nistru, la Vrapova. Dacă unii executau doar ordine, alţii au găsit ocazia să manifeste exces de zel. Şeful postului din Negureni a prins 16 evrei, a ales o pivniţă şi i-a dus să-i împuşte acolo, unul după altul. Doi plutonieri din satul vecin au venit să-l ajute „pentru a se amuza” [107]. Şeful postului Alcedar a strangulat cu propriile-i mâini un evreu, deoarece a crezut că focuri de armă fac prea mult zgomot [108].

Fireşte, nu toţi jandarmii se bucurau să ucidă. Şefi de post transferau uneori evrei din zona lor de autoritate, în speranţa că alţii vor face munca murdară. Cel mai grăitor caz, în acest sens, este cel al comandantului postului Tarşova, Constantin Bădiu, implicat în uciderea evreilor din Negureni şi în uciderea a doi evrei la Alcedar.

El a găsit în satul lui doi tineri evrei şi i-a trimis la comandantul de la Alcedar, iar acesta i-a trimis înapoi. Atunci Bădiu i-a predat sergentului elev Diaconu Petre şi i-a spus: „fă ce vrei cu ei, Dumnezeu să vă ierte”. Cei doi tineri, de 17-18 ani, care au înţeles că soarta lor este pecetluită, l-au implorat pe Diaconu să-i lase în viaţă, şi el le-a răspuns: „Dumnezeu să vă ierte”, după care i-a împuşcat [109]. Nu toţi evreii au fost ucişi pe loc. Câţiva, mai ales meşteşugari care erau de folos jandarmilor, au mai rămas în viaţă câteva luni. În casa locotenent-colonelului Nicolae Caracaş din Chişinău au lucrat câţiva blănari evrei care au fost luaţi din ghetoul oraşului, pentru recondiţionarea şi ajustarea unor haine de blană furate de la evreii din acelaşi ghetou; după ce au terminat munca şi ei au fost împuşcaţi sau deportaţi [110].

Meşteşugari evrei au fost folosiţi în oraşele din Basarabia şi la Cernăuţi, după exterminarea şi deportarea majorităţii evreilor din regiune. Evreii din Banila pe Siret şi din Seletin din Bucovina, sosiţi la Hotin în octombrie 1941, au găsit acolo 24 de evrei din târg, meşteşugari care nu fuseseră încă trimişi la moarte, întrucât populaţia locală şi autorităţile aveau nevoie de ei.

Îngroparea

Cea mai dificilă problemă pentru jandarmi o constituia nu execuţia în sine, considerată ca o muncă „curată”, ci îngroparea victimelor” [111]. Îmbrăcaţi în uniforme fară cusur, împodobiţi cu vipuşcă albă şi încălţaţi cu cizme înalte lustruite oglindă, jandarmii făceau totul pentru a nu-şi murdări mâinile, uniformele şi cizmele.

În raportul anexat la primele cinci rapoarte ale Einsatzgruppe D trimise către Ribbentrop, la 30 octombrie 1941, comandantul poliţiei de siguranţă SD relata:

„Modul în care românii se comportă cu evreii este complet lipsit de metodă. Nu aş avea nimic de reproşat numeroaselor execuţii dacă pregătirile tehnice şi execuţiile ar fi suficient de corecte. În general, românii lasă cadavrele celor ucişi pe locui în care au fost împuşcaţi, fară să le îngroape. Unităţile Einsatzgruppe kommando au dat dispoziţii poliţiei româneşti să acţioneze într-o formă mai metodică în această chestiune” [112].

Membri ai SS şi ai unităţilor Sonderkommando R (ale germanilor localnici din Transnistria) şi câţiva ofiţeri din Wehrmacht au protestat împotriva a ceea ce ei considerau, în aceste cazuri, lipsă de „perspectivă de lungă durată”. Metoda de a-i sili pe evrei să-şi sape singuri gropile nu a fost adoptată de toţi. Uneori se practica şi execuţia prin înşelăciune sau execuţia rapidă; atunci nu mai exista posibilitatea de a ordona victimelor să-şi sape singure gropile.

Deseori jandarmii s-au folosit de şanţurile (antitanc şi altele) săpate încă sub regimul sovietic. După prăbuşirea celor împuşcaţi în şanţ, jandarmii îi sileau pe săteni să acopere cadavrele cu pământ, apoi se aducea o altă grupă de victime.

Deseori evreii erau împuşcaţi în vii (de care Basarabia este plină), şi cadavrele erau lăsate acolo; ucigaşii presupuneau că proprietarii vor îngropa morții [113].

În vara anului 1941 se puteau vedea pe drumurile şi pe câmpiile din Basarabia evrei păşind în rând, însoţiţi de jandarmi şi, după ei, ţărani şi slujbaşi ai primăriilor cu cazmale şi lopeţi pe umeri, toţi îndreptându-se spre terenurile de execuţie. În majoritatea cazurilor, ţăranii erau siliţi numai la săparea gropilor sau la acoperirea cadavrelor, aşa cum s-a întâmplat la Ghirova-Orhei după ce jandarmii au împuşcat 16 copii şi femei [114]. Ţăranii erau mobilizaţi de jandarmi (care aveau competenţa s-o facă) iar slujbaşii de rând erau trimişi de primarii satelor, aşa cum s-a întâmplat la Bravicea [115]. Aceşti cetăţeni se întorceau de la misiunile lor cu haine ale victimelor şi cu alte lucruri de valoare mică; obiectele de valoare şi banii le luau jandarmii [116].

Deseori jandarmii se îmbătau şi chefuiau toată noaptea după o asemenea „zi de muncă”. În satul Grigorefca jandarmii şi-au permis o noapte de chef, după ce au ucis 60 de bărbaţi evrei şi înainte de a începe lichidarea altor 140, a doua zi; câţiva dintre camarazi au rămas pe câmpul de execuţie pentru „a păzi cadavrele” [117].

Este cazul să subliniem încă două situaţii: folosirea de arme sovietice capturate şi înecări în masă. Jandarmii şi îndeosebi micii comandanţi s-au folosit deseori de arme sovietice capturate în lupte; şi există dovezi că folosirea lor nu a fost întâmplătoare [118]. Uneori armele şi muniţiile au fost aduse în mod special de la sediul legiunii, aşa cum s-a întâmplat la Grigorefca şi la Vaplova [119].

Cât priveşte înecul, râurile Prut şi Răuţ şi, îndeosebi, fluviul Nistru, erau locuri preferate ale jandarmilor şi chiar ale unor unităţi militare române şi germane. Primele 300 de victime evreieşti din Storojineţ au fost împinse de către jandarmi în apele Nistrului şi au fost împuşcate; alţi şaizeci au reuşit să înoate până pe celălalt mal şi să se salveze [120]. La 6 august, jandarmi din compania 23 poliţie au împuşcat 200 de evrei şi le-au aruncat cadavrele în Nistru [121]. Militari germani din Einsatzgruppe D au tras, în ziua de 17 august, pe malul Nistrului, în 800 de evrei, care n-au fost în stare să traverseze fluviul şi să se întoarcă în Basarabia, aşa cum li s-a ordonat [122]. Cei ajunşi la Nistru în 6 august au văzut cadavrele ultimelor victime plutind pe fluviu [123]. Jandarmii care au acţionat în nordul Bucovinei la începutul lunii iulie au aruncat evrei în Prut şi au tras în ei, sau, invers, întâi i-au împuşcat şi apoi le-au aruncat cadavrele [124]. În mod special oribile prin cruzimea lor au fost crimele comise de jandarmi răzleţi. Ei au ucis evrei sau familii de evrei, găsite în sate. Nu era nici o nevoie să-i înece; a fost doar expresia impulsurilor sadice ale ucigaşilor sau a nevoii lor de a găsi noi metode de ucidere [125].

Şi jandarmii repartizaţi de-a lungul Nistrului şi-au însuşit soluţia înecării. Ei au folosit-o în a doua etapă a exterminării, când numărul evreilor s-a redus din ce în ce şi jandarmii aveau mult timp liber. Uciderea unui evreu în apele fluviului simboliza, în ochii lor, lichidarea stăpânirii străine; era un fel de purificare fizică a ţării de elementele străine din interior. Nu există o statistică a evreilor înecaţi în apele Nistrului, dar este sigur că numărul lor a depăşit 20.000. În cele mai cunoscute cazuri au fost implicaţi cetăţeni români ulterior judecaţi drept criminali de război în tribunalele din România. Un astfel de caz a fost Ion Foamete, şeful postului de jandarmi Zăhaicani, care împreună cu sergentul major de la acelaşi post, Dumitru Vijelie, au escortat la malul Nistrului o femeie cu doi copii de 13-14 ani. Erau singurii evrei prinşi în raza acestui post; sub ameninţarea armelor, Foamete şi Vijelie i-au obligat pe cei trei să intre în apă.

Einsatzgruppe românească

Serviciul Special de Informaţiuni (SSI) a înfiinţat, la ordinul expres al lui Antonescu, cu puţin înainte de 21 iunie, un organ compus din cca. 160 de oameni, cu scopul „obţinerii de informaţii pentru apărarea frontului armatei române faţă de spionaj, sabotaj şi acţiuni teroriste” [126]. Acest organ a primit denumirea de „Eşalon operativ” sau „Eşalon special”; el a aparţinut Serviciului de Informaţiuni, şi se aseamănă, prin câteva din caracteristicile lui vizibile, cu unităţile Einsatzgruppen germane. Concepţiile rasiste şi antisemite ale lui Antonescu nu erau identice cu cele ale lui Hitler. Mai mult decât atât, unitatea românească la care ne referim aici a fost organizată ad-hoc, în preajma invadării Uniunii Sovietice, iar personalul nu a fost ales şi instruit cu meticulozitate. În acelaşi timp, nu putem să ignorăm sentimentele lor antisemite. Eşalonul operativ era împărţit (asemănător cu Einsatzgruppe) în unităţi mai mici denumite echipe [127]. Chestiunea colaborării dintre Einsatzgruppe şi „Eşalonul operativ” nu a fost încă suficient clarificată până în prezent. Comandantul direct al Eşalonului a fost Eugen Cristescu. La 18 iunie el şi oamenii săi au plecat spre nordul Moldovei. Câteva zile mai târziu (înainte de 22 iunie), Cristescu a fost văzut la Statul Major al armatei române, la Piatra Neamţ; acolo, se presupune că s-a întâlnit cu Ohlendorf (comandantul Einsatzgruppe D), dar nu există, în acest sens, nici o dovadă scrisă. Prima acţiune a Eşalonului a avut loc la Iaşi, în zilele de 29-30 iunie, cu sprijinul unităţilor armatei germane. Peste cincisprezece mii de evrei au fost ucişi acolo.

De la Iaşi, Eşalonul a continuat, împreună cu Armata a IV-a română, spre Basarabia. La Chişinău a colaborat cu Einsatzkommando 11 b, la programul descris în rapoartele sale din 4 şi 7 august [128]. Fără îndoială că, din momentul în care Eşalonul şi unităţile poliţiei româneşti au trecut Prutul, ele au colaborat cu unităţile Einsatzkommando şi în majoritatea cazurilor au fost sub influenţa lor directă şi au acţionat sub îndrumarea lor.

Relaţiile dintre diversele unităţi ale Einsatzgruppe D şi armata română, jandarmeria, poliţia şi Eşalonul operativ erau departe de a fi ideale.

Germanii au fost mulţumiţi doar atunci când românii au acţionat după directivele lor. La Chişinău, de exemplu, s-a înfiinţat un ghetou, după ce Antonescu şi Einsatzkommando 11 a au ordonat comandantului militar român să facă acest lucru (raport din 4 august) [129]. La Bălţi, colaborarea dintre poliţia românească şi Einsatzkommando 10 a s-a bucurat de succes şi, în raportul german din 29 iulie, se comunica faptul că poliţia românească a acţionat „după directivele oamenilor kommandoului” [130], în modul brutal în care s-a comportat faţă de evreii din oraş şi din împrejurimi.

Dar, de fiecare dată când românii au acţionat neplanificat, când n-au şters urmele execuţiilor de masă şi au acţionat prin jaf, viol sau împuşcături pe străzi, când n-au îngropat cadavrele sau când au primit mită de la evrei, au provocat mânia naziştilor. Schimburile de scrisori, protestele şi dispoziţiile în această privinţă nu trebuie să-l inducă în eroare pe cititor; germanii erau furioşi de lipsa de organizare şi planificare şi nu din cauza crimelor în sine. În scrisoarea din 14 iulie 1941, trimisă Statului Major al armatei române la ordinul generalului von Schobert, comandantul Armatei a 11-a, se protesta contra modului în care soldaţii români au omorât evrei lângă satul Taura, din judeţul Bălţi. El a descris comportamentul unităţilor româneşti şi a concluzionat că acestea au lovit în prestigiul armatei române şi al armatei germane în ochii opiniei publice internaţionale. În scrisoare el cerea să se ia măsuri pentru evitarea repetării unor cazuri de acest fel în viitor (este vorba de doi evrei care au reuşit să fugă şi despre cadavre care n-au fost îngropate) [131].

Rapoartele trimise de diversele unităţi ale Einsatzgruppe D şi cele ale Feldgendarmerie erau pline de informaţii cu privire la execuţii şi jafuri şi despre modul de acţiune neorganizat al românilor. De fiecare dată când acţiuni de acest fel au fost întreprinse nu numai împotriva evreilor ci şi împotriva ucrainenilor din Bucovina şi Basarabia, germanii s-au grăbit să protesteze [132]. De asemenea, de fiecare dată când românii nu erau eficienţi sau insuficient de duri în timpul tratamentului aplicat evreilor, germanii au protestat, exprimându-şi nemulţumirea. În raportul din 11 iulie trimis de comandantul Einsatzkommando 10 b, au fost menţionate furturile de la Făleşti [133]. În aceeaşi zi, Einsatzkommando 10 b mai aducea un argument: „măsurile luate împotriva evreilor până la intrarea Einsatzkommando erau lipsite de orice planificare” [134]. În alt raport, din 14 august, Biroul Central de Securitate al Reichului (RSHA) sublinia că soluţionarea problemei evreieşti de către români în regiunea dintre Nistru şi Nipru a fost dată pe mâini necorespunzătoare [135]. Românii au ucis şi au jefuit evrei fară ordine şi fară metodă, şi nu după metoda germană. De pildă, în raportul de la 10 iulie 1941, Einsatzgruppe D a dat următoarele dispoziţii către Einsatzkommando 10 b: Trebuie continuată cu mai multă atenţie tratarea problemei evreieşti pe teritoriul românesc; noi trebuie să surprindem adunările evreieşti şi să demolăm conspiraţiile lor, pentru a-i instiga pe români împotriva spionajului evreiesc şi, în felul acesta, să avem posibilitatea să intervenim [136].

Date cu privire la exterminare în prima etapă

La 29 decembrie 1930, trăiau în Basarabia (inclusiv Hotin) 206.958 de evrei, şi în Bucovina 107.975 [137]. În timpul regimului sovietic (iunie 1940 – iulie 1941), în Basarabia şi nordul Bucovinei numărul lor a crescut, îndeosebi în marile oraşe Chişinău şi Cernăuţi. La 1 septembrie 1941, armata română a organizat un recensământ special al populaţiei în regiunile recucerite de la ruşi [138]. În urma acestui recensământ, autorităţile româneşti au remarcat: „La acea dată au trăit în cele două provincii 126.434 locuitori aparţinând naţionalităţii evreieşti, parte din ei liberi şi parte în lagăre” [139]. Aceste date nu sunt precise şi, paralel cu ele, există statistici secrete, din care rezultă că numărul de evrei a fost iniţial mult mai mare. Mai presus de orice îndoială este că în decurs de un an majoritatea evreilor din Basarabia au dispărut şi în Bucovina au rămas circa 17.000 de evrei înainte de al doilea şi ultimul val de deportare, din iunie 1942.

Numărul evreilor surghiuniţi de către autorităţile sovietice înainte de izbucnirea războiului sau mobilizaţi în Armata Roşie sau care au fugit din faţa trupelor româneşti şi germane nu depăşeşte 30.000-40.000.

 numărul_evreilor_basarabia_1930_1941

Cu toate că presa românească n-a dezvăluit adevărul despre campania de exterminare [140] , guvernatorul Basarabiei, generalul Voiculescu, a declarat la sfârşitul lui august 1941 – cu intenţia de a-i impresiona pe români cu contribuţia sa la „reconstrucţia” Basarabiei – că a ordonat pregătirea unui recensământ general, adăugând: „problema evreiască a fost rezolvată în Basarabia. În satele basarabeane astăzi nu mai este nici un evreu iar în oraşe, pentru evreii care au mai rămas, s-au înfiinţat ghetouri” [141].

NOTE:

[1]. Procesul Marii Trădări Naţionale, Bucureşti, 1946, p. 127 (în continuare, Procesul trădării).

[2]. Mihai Antonescu, Pentru Basarabia și Bucovina, îndrumări date administraţiei dezrobitoare. Bucureşti, 1941, p. 60-61.

[3]. Discursul lui Mihai Antonescu a fost reprodus în detaliu în Actul de acuzare al Tribunalului Poporului împotriva a 19 comandanţi, ofiţeri şi ofiţeri administrativi ai jandarmeriilor judeţene de la Cernăuţi, Hotin, Orhei, Cetatea Albă, Ismail şi Chişinău, vinovaţi de exterminarea în masă a populaţiei evreieşti. Din: Anceș, Documents, VI, nr. 15, p. 199-201 (în continuare: Actul de acuzare împotriva a 19 comandanţi). Acuzarea a citat o stenogramă a Consiliului de Miniştri din ziua de marţi 8 iulie 1941 şi a adăugat o copie la documentul de acuzare (vezi M. Carp, Cartea Neagră, vol. III, Bucureşti, 1947, p. 76-78, 91 -92; Ancel, Documents V, nr. 3, p. 4.). Acuzarea în procesul lui Ion Antonescu i-a atribuit Conducătorului acest discurs sau parte din el (vezi Procesul Marii Trădări, p. 246, 301-302). Istoricii români care vor să-l reabiliteze pe dictator au încercat, în ultimul timp, să arunce vina pe Mihai Antonescu şi să nege că mareşalul ar fi putut emite o asemenea directivă, cu toate că ordinele de genocid date mai târziu sunt clare şi-l acuză şi mai mult şi nu pot fi dezminţite. În plus, Mihai Antonescu, care a fost şi a rămas până la capăt unicul adjunct al lui Ion Antonescu, nu ar fi emis asemenea directivă fară ştirea şi consimţământul Conducătorului. Vezi C. Nistorescu, Un fals grosolan din istoria României descoperit după 46 de ani, „Expres” [Bucureşti], anul 3, nr. 16, 21-27 aprilie 1992.

[4]. Ancel, Documents, V, nr. 1, p. 1. Ordinul este citat în „Actul de acuzare contra generalului O. Stavrat”, comandantul Diviziei a 7-a, acuzat de exterminarea evreilor de la Siret, Herţa, Noua Suliţă, Hotin, Lipcani şi împotriva primarului din Herţa şi a subordonaţilor săi: şeful poliţiei locale, ofiţeri, ofiţeri administrativi, funcţionari municipali, primari ai acestor oraşe şi ajutoarele lor, jandarmi, poliţişti şi cetăţeni localnici, în totalitate 35 de persoane acuzate de tortură, exterminare şi furt din avutul populaţiei evreieşti. Din: Ancel, Documents, VI, Nr. 40, p. 424-440 (în continuare, Acuzarea contra generalului Stavrat); vezi şi Procesul Marii Trădări, p. 63-64.

[5]. Instrucţiuni speciale pentru Operaţiunea Barbarossa emise de OKW (Comandamentul suprem al armatei germane) în 19 mai 1941, incluzând „Directiva pentru comportarea soldaţilor în Rusia”. Vezi şi Trial of war criminals before the Nurnberg military tribunal, vol. X, Washington 1951, p. 990-994.

[6]. Actul de acuzare împotriva a 19 comandanţi, p. 202.

[7]. Idem, Idem.

[8]. Actul de acuzare împotriva generalului Stavrat, p. 428. Generalul Dancea a cerut generalului Stavrat, comandantul lui Vartic, să oprească executarea a 80 de evrei. Ca răspuns, Stavrat a explicat că maiorul Vartic „are acțiuni personale” şi a cerut generalului „să nu se amestece întrucât există ordine superioare, iar acţiunile ce au loc nu ţin de el ci de organele pretoratului”.

[9]. Procesul Marii Trădări, p. 36. Şi acest ordin ar fi rămas necunoscut dacă nu ar fi fost citat în întregime în actul dc acuzare împotriva lui Ion Antonescu. Din actul de acuzare s-a aflat în continuare că în urma acestui ordin au fost imediat executaţi o mie de evrei la Mărculeşti, evreii de la Floreşti, Gura Camenca, Gura Căinări ş.a.

[10]. Actul de acuzare împotriva a 19 comandanţi, p. 214. Când s-a cerut generalului Stavrat, comandantul Diviziei a 7-a Infanterie, să aprobe execuţia a 50 de evrei, deoarece un evreu neidentificat a deschis focul împotriva unui soldat român (care n-a fost rănit), el a cerut „să se procedeze conform ordinelor”. Într-unul dintre paragrafele „ordinelor speciale” pe care le-a dat generalul Antonescu se spune că… „pentru un român împuşcat de evrei să fie împuşcaţi 100 de evrei” (Idem, p. 430).

[11]. Rechizitoriu de urmărire contra lt. col. Mihai Boulescu, comandantul legiunii de jandarmi Bălţi, şi împotriva ofiţerilor acuzaţi de colaborare cu unităţi SS la uciderea a treizeci de intelectuali evrei din Bălţi, de organizarea asasinării a optzeci de evrei şi a unui număr de ostatici evrei şi înfiinţarea lagărului Răuţel, 12 aprilie 1948. Din: Ancel, Documents VI, nr. 25, p. 268-275.

[12]. Idem, p. 273-274. Această chestiune a fost clarificată de un tribunal român, la dezbaterile despre asasinarea a sute de evrei la Bălţi (iulie 1941), în locul numit Movila Aviaţiei. În timpul procesului, acuzatul a încercat să arunce vina pe prefectul de la Bălţi, dar tribunalul a stabilit că „ordinul de execuţie a evreilor nu putea fi dat de prefectura judeţului, deoarece în regiune se găseau încă la data execuţiei autorităţile militare. Prefectura judeţului nu putea da astfel de ordin” (p. 274). Ion Antonescu a afirmat la procesul lui că el personal niciodată n-a ordonat măsuri de exterminare”. „În casa mea nu s-a tăiat niciodată un pui de găină. Nu eu am luat măsuri, ci Statul Major”. (Procesul Marii Trădări, p. 51).

[13]. Actul de acuzare împotriva a 19 comandanţi, p. 202.

[14]. Procesul Marii Trădări, p. 41. Nici acest ordin nu ar fi fost descoperit, dacă nu ar fi fost citat în procesul lui Antonescu şi al colaboratorilor lui.

[15]. Actul de acuzare împotriva a 19 comandanţi, p. 201.
[16]. Idem, p. 202.

[17]. Idem. Idem.

[18]. Actul de acuzare împotriva lui Stavrat, p. 426.

[19]. Idem.

[20]. Idem, p. 434. La Hotin, de pildă, unul dintre funcţionarii de rând de la primărie „a intrat în casa ei (a unei evreice) cu arma la spate, i-a comunicat că nu mai are nevoie de lucruri pentru că oricum nu va mai trăi şi, apoi, a încărcat într-o căruţă covoarele, rufâria, perdelele, plapomele etc.” Idem.

[21]. M. Mircu, Pogromurile din Bucovina şi Dorohoi, Bucureşti, 1945, p. 24, 32-33, 39, 44.

[22]. General dr. Ilie Ceauşescu, (ed.), File din istoria militară a poporului român, vol. 5, 6, Bucureşti, 1979, p. 84-85.

[23]. „El a fost singurul străin cu care Hitler s-a sfătuit vreodată în problemele militare când avea greutăţi” (vezi R. Schmidt, Hitler’s Interpreter, London, 1951, p. 206).
[24]. Raportul cu privire la activitatea Einsatzgruppe D din Bălţi şi la sprijinul acordat de poliţia românească în acţiunea împotriva evreilor din Bălţi, de la 29 iulie 1941, comandantul poliţiei de siguranţă şi SD.

[25]. File din istoria militară a poporului român (vezi 22), p. 89.

[26]. Idem, p. 90.

[27]. Idem, Idem.

[28]. Un tribunal românesc a declarat că „în primele zile de la începutul războiului, în mai multe părţi din aceste provincii nu se exercita nici o stăpânire, terenul fiind cu adevărat interregnum sofia”. Ordinul de urmărire împotriva lui Vladimir Clem şi Sofia Loy din satul Banila de pe Ceremuş, care au comunicat bandelor teroriste locul unde poate fi găsită familia Katz în luna iulie 1941 (ceea ce a dus la asasinarea întregii familii şi la prădarea averii lor), mai 1941. Din: Ancel, Documente, II, nr. 29, p. 301.

[29]. Idem, Idem.

[30]. Idem, p. 302.

[31]. Rechizitoriu de urmărire împotriva lui V. Rusu, care a organizat o bandă de terorişti la Sadagura şi, în noaptea dintre 5 şi 6 iulie, i-a lichidat pe evreii din satele Rohozna, Jucika Nouă şi Sadagura (plasa Cernăuţi), şi apoi a confiscat averile celor ucişi, 2 iunie 1948. Din: Ancel, Documents, VI, nr. 30, p. 304-307.

[32]. Idem, p. 305. Rusu, ca şi alţi ucigaşi de evrei, a fugit din nordul Bucovinei la Dorohoi înainte de pătrunderea armatei sovietice în regiune. El a fost judecai de un tribunal sovietic şi a fost condamnat în contumacie la douăzeci de ani de închisoare (Idem, p. 306). Românii nu l-au extrădat, ci l-au judecat la Bucureşti drept criminal de război şi l-au condamnat la o perioadă lungă de detenţie.

[33]. Comandantul Biroului 2 al Statului Major, locotenent-colonelul Alexandru Ionescu, către şeful Statului Major, 11 iulie 1942. Arhiva Statului Major român, Colecţia Armatei a IV-a. Copie în: USHMM, RG 25003, Rall 781.0144.

[34]. Planul pentru înlăturarea clementului iudaic de pe teritoriul basarabean, aflat încă sub stăpânire sovietică, prin organizarea de echipe care vor devansa trupele române. Idem 0145-0146.

Doresc să-i mulţumesc dr. Radu loanid, unul dintre directorii Muzeului Holocaustului din Washington, care a descoperit documentul şi mi l-a pus la dispoziţie.

[35]. Crimele înfăptuite de unităţi ale armatei române care au cucerit nordul Bucovinei şi la Siret (din sudul Bucovinei) sunt descrise în mod amănunţit în Decizia penală în procesul lui Stavrat. Aceste informaţii au fost confirmate de amintirile publicate de supravieţuitorii din aceste locuri, precum şi în numeroase mărturii existente în Arhiva Yad Vashem, Colecţia 0-3. Numai puţine dintre aceste mărturii vor fi citate în continuare, întrucât autorul intenţionează să se bazeze în special pe surse româneşti. Altă sursă importantă este: H. Gold, Geschichte der Juden in Bukowina. Ein Sammelwerk, 2 vol., Tel Aviv, 1958-1962.

[36]. Hatmanu a declarat în cursul anchetei: „Execuţiile [au fost] aduse la îndeplinire de plut. major Matrici Gheorghe, plut. major Istrate N. Agic şi fruntaşul Leonte Vasile… drumul urmat de aceste coloane militare: Siret, Herţa, Noua Suliţă, Hotin, Lipcani… era însemnat… cu sânge şi cu mormane de cadavre ale oamenilor nevinovaţi” (Decizie penală în procesul lui Stavrat, p. 425).

[37]. Idem, Idem, vezi şi Gold (35), vol. 2, p. 105-108.

[38]. Decizie penală în procesul lui Stavrat, p. 426. Este cazul să amintim că evreii din Herţa – orăşel din Regat care în 1940 a fost anexat la Uniunea Sovietică – s-au considerat români şi nu au încercat să fugă. Ei au rămas acolo şi au aşteptat trupele româneşti „eliberatoare”, bazându-se pe relaţiile lor bune cu vecinii români. Majoritatea n-au știut că în anul cât ei trăiseră sub ocupaţie sovietică (iunie 1940 – iulie 1941), România a devenit un stat fascist. După primul val de crime, care a urmat „bucuriei eliberării”, trupele româneşti au găsit 1.500 de evrei în viață.

[39]. Decizie penală în procesul lui Stavrat, p. 426.

[40]. În actul de acuzare împotriva lui Stavrat se găsesc numele celor care au întocmit lista „suspecţilor”, cuprinzând ”comunişti” şi simpatizanţi, precum şi funcţionari sovietici rămaşi în orăşel (p. 426-427). Scriitorul Marius Mircu care, după căderea regimului antonescian, a scris despre exterminarea evreilor de către români), sprijinindu-se pe mărturiile adunate, aminteşte câteva date specifice despre locuitorii români din localitate. Lista a fost întocmită de Panait Chiţu, liberal, fost ajutor de primar, Mihai Ştelănescu, naţional-ţărănist, Ilie Steclasci, cuzist, Iancu Alexandrescu. Chiar ei s-au lăudat, apoi, că au făcut această listă” (Mircu, vezi 21).

[41] Decizie penală în procesul lui Stavrat.

[42]. Idem, Idem.

[43]. Printre alte date cu privire la măcelul de la Herța consemnate în actul de acuzare împotriva lui Stavrat, şi „o fetiţă de 5 ani, Mina Rotaru, care încă mai respira, a fost aruncată în groapă astfel, fără să se mai aştepte încetarea ei din viaţă” (Idem, p. 417).

[44]. Idem, p. 429. Steinberg, ultimul preşedinte al Comunităţii evreieşti, care a supravieţuit pogromului, a povestit autorului că soldaţii români l-au escortat la cimitir pentru a ajuta la îngroparea celor asasinaţi într-un mormânt comun; el personal a numărat 975 de cadavre. Vezi mărturia lui la Arhiva Yad Vashem, colecţia România 0-11/89. Această mărturie este confirmată de alte două mărturii. (Arhiva Yad Vashem, 03-3666; 03-1916).

[45]. Actul de acuzare împotriva lui Stavrat, p. 429.

[46]. Soldaţii „au găsit localitatea într-un aspect jalnic de jaf, incendii şi măcel, cadavrele fiind presărate… prin curţi şi pe străzi… în loc ca prima măsură care să se ia… să fie ordinea şi curăţenia oraşului de cadavre… au fost prinşi circa 3.000 de evrei şi închişi la fabrica de spirt din Noua Suliţă”. Ibid, p. 429-430.

[47]. La 8 iulie, Vartic a trimis un raport generalului Stavrat în care a subliniat că „un evreu care n-a putut fi identificat a tras cu arma contra trupelor, dar nu a rănit pe nimeni”. Cu toate acestea, a cerut aprobarea pentru măsuri de represiune, adică, pentru executarea a cincizeci de evrei din lagărul de la Noua Suliţă. Stavrat i-a răspuns: „procedează conform ordinelor”; el s-a referit la „ordinele speciale” (Idem, p. 430-431).

[48]. Locotenentul Costea a fost chemat la generalul Stavrat, care l-a mustrat: „Oare n-ai auzit de ordinele generalului Antonescu, de a împuşca o sută de evrei pentru fiecare român care a fost împuşcat de un evreu?” (Idem, p. 430-431).

[49]. Idem, p. 431.

[50]. Idem.

[51]. Rabinul Horovitz din Banila a fost obligat, împreună cu rămăşiţele Comunităţii lui, să mărşăluiască până la Ciudei, duminică 6 iulie, la două zile după pogrom. În continuare, mărturia lui: „Am aflat dureroasa veste. Dorinţa criminalilor pentru executarea evreilor a fost împlinită. În acest sat de 500 de suflete, nu s-a mai găsit nici unul. Din ordinul criminalului maior Carp, această comunitate evreiască a fost măcelărită”. Vezi mărturia rabinului Horovitz din Banila în faţa tribunalului popular, privind exterminarea evreilor din satele şi târgurile Banila, Ciudei, Storojineţ, Jadova, Berhomet, Stăneşti, Costeşti, Hliniţa, Draşniţa şi Vijniţa. Din: Ancel, Documents, VI, nr. 12, p. 145-153; vezi şi Cartea Neagră, vol. III, p. 29.

[52]. Cartea Neagră, p. 30. Carp descrie cum „s-au amuzat” soldaţii români de asasinarea evreilor la Ropcea.

[53]. Uciderea evreilor în satele Stăneşti, Jadova, Costeşti, Cireş şi Răstoace a fost descrisă amănunţit de Carp în Carea Neagră, III, p. 30-31, şi de Mircu (vezi mai sus nota 21), p. 23-51. La Hliniţa soldaţii au omorât cincizeci evrei. Sinagogile au fost profanate şi sătenii au folosit sulurile a 15 Tora (Biblia) pentru confecţionarea de încălţăminte. Rabinul Horovitz, care se afla în coloana supravieţuitorilor Comunităţii din Banila, deportaţi în Transnisrtria sub escorta soldaţilor români, şi care a adunat, pe drum, alţi câţiva supravieţuitori din satele bucovinene a notat: „În satele Costeşti, Hliniţa şi Draşniţa a fost executată 90% din populaţia evreiască. În Costeşti rămas din circa 400 de suflete, un singur copil, un orfan” (mărturia rabinului Horovitz).

[54]. Soarta evreilor din Briceni, Lipcani, Făleşti, Mărculeşti şi Floreşti a fost descrisă în amănunţime de către autor: Vezi J. Ancei şi Th. Lavi (redactori). Pinkas Hakehilot, Enciclopedia comunităţilor evreieşti. România, în ebraică, vol. 2, Ierusalim, 1980. (vezi Rechizitoriul de urmărire emis de procurorul general din Bucureşti împotriva executanţilor pogromului de la Iaşi şi asasinarea evreilor din Sculeni, Mărculeşti, Gura Căinări, 28 iunie 1941. Arhiva Yad Vashem 0-11/73; vezi şi Ancel, Documents, II, nr. 38, p. 410-411). În actul de acuzare contra lui Ion Antonescu se spune, printre altele, că în orăşelul Climăuţi din judeţul Soroca au fost concentraţi 300 de copii, femei şi bărbaţi la 12 iulie 1941, au fost împuşcaţi şi îngropaţi într-o groapă comună la marginea satului (Procesul Marii Trădări, p. 36).

[55]. Vezi Cartea Neagră, III, p. 35. Vezi anexa la mărturia lui Jacob Slenzler, Arhiva Yad Vashem PKR III, 0-11/89, p. 261-262.

[56]. În orăşelul Lipcani au fost împuşcaţi 12 evrei luaţi ca ostatici la Lincăuţi. În Hotin au fost împuşcaţi patruzeci de ostatici. La Ceplăuţi-Hotin au fost ucişi toţi evreii din sat, circa două sute (vezi Cartea Neagră, III, p. 35). Masacrul evreilor de la Ceplăuţi-Hotin este bine cunoscut datorită mărturiei inginerului Leon Şapira, născut acolo (arhiva Yad Vashem, Colecţia România 0-11/89 PKR III, p. 116-117): „odată cu retragerea ruşilor s-a constituit o bandă de pogromişti condusă de patru ucraineni: Gheorghe Histruga – agricultor; Vasile Ţap – un om fără meserie definită care obişnuia să lucreze în casele evreilor; Nicolae Dobja – secretarul primăriei; şi Parfenie Panko – căruţaş. Ei au obţinut arme de la comandanţii unităţilor militare române şi au primit permisiunea să acţioneze liber împotriva evreilor. Ei au ordonat evreilor să se adune la un kilometru distanţă de sat şi i-au jefuit de tot ce aveau asupra lor; înainte de asta le-au jefuit casele.

[57]. Einsatzgruppe D, una dintre cele patru unităţi de acest tip, a acţionat pe teritoriul care a cuprins Basarabia, regiunea din sudul Cernăuţiului şi de la Moghilev-Podolsk până la Marea Neagră, inclusiv întreaga Transnistrie, punând în aplicare ordinele cu privire la exterminarea evreilor. La 21 iunie, Einsatzgruppe D a părăsit Duben din Germania şi la 24 iunie a ajuns în România.

[58]. Cartea Neagră, III, p. 36.

[59]. Idem, Idem. Vezi şi Ancel. „Chişinău”, din: Pinkas Hakehilot Rumania, vol. 2, p. 411-416.

[60]. Ancel, Documents, V, nr. 2, p. 2. Planul este amintit în Rechizitoriul de urmărire împotriva lui Eftimie Vasile, plut. de jandarmi, secretar al legiunii de jandarmi Orhei, şi împotriva a 21 de comandanţi de posturi din regiunea din jur cu privire la îndeplinirea dispoziţiilor de exterminare, tortură, violare şi jaf a evreilor din judeţe, 1950. Din: Ancel, Documents, nr. 41, p. 441-445 (în continuare, Rechizitoriu de urmărire împotriva lui Eftimie).

[61]. Idem, p. 445.

[62]. Rechizitoriu de urmărire contra a 19 comandanţi, p. 207.

[63]. Idem, Idem.

[64]. Idem. Existenţa unui ordin scris ne este cunoscută, deoarece ordinul a fost prezentat ca document în procesul unor criminali de război români în anul 1950 (dosar 547/950).

[65]. Întunirea de la Roman a legiunii Lăpuşna, citirea ordinelor secrete de către locotenent-colonelul Caracaş şi interpretarea verbală pe care a dat-o sunt descrise în mod amănunţit în Rechizitoriul de urmărire împotriva locotenent-colonelului N. Caracaş, comandantul legiunii de jandarmi din Lăpuşna şi împotriva a şapte din subalternii lui; împotriva lui E. Savopol, pretorul Armatei a III-a; şi împotriva locotenent-colonelului D. Eliescu – pentru comiterea de crime în zona legiunii jandarmeriei din Lăpuşna şi Soroca, pentru uciderea de evrei, partizani și suspecți politic în decursul lunilor iulie-septembrie 1941, 19 august 1948. Din: Ancel, Documents, II, nr. 37, p. 345, în continuare: Rechizitoriu de urmărire împotriva lui Caracaş).

[66]. Ancel, Documents, V, nr. 4, p. 8.

[67]. Drumul parcurs de legiunea Lăpuşna de la Roman la Călăraşi şi uciderea a 250 de evrei au fost descrise în Rechizitoriul de urmărire împotriva lui Caracaş. Tribunalul declară că „evreii din Călăraşi au fost concentraţi şi executaţi în urma dispoziţiilor acuzatului Nicolae Caracaş. Execuţia a fost îndeplinită de către plutonierii de sub comanda acuzatului, Nicolac Şaptebani, Constantin Văcaru, sergentul major Serghei Mocanu şi de alţi jandarmi care erau în misiune şi care au fost identificaţi. (Ancel, Documents, VI, nr. 37, p. 333-334).

Surse evreieşti au arătat că numărul celor ucişi a fost cu mult mai mare. Două mii de suflete (mai mult de jumătate din populaţia evreiască) au fost împuşcaţi de soldaţii romani la intrarea în târg, în timp ce au făcut percheziţii din casă în casă. Evreii s-au ascuns în poduri, pivniţe sau pe la vecinii lor români. Cei care au supravieţuit după primul val de masacre au fost împuşcaţi de jandarmi în pădurea Vetominoasa, pe drumul de la Călăraşi la Şipoteni. Jandarmi au uitat să raporteze încă un fapt: evreii au fost duşi la locul execuţiei cu mâinile legate şi au fost ucişi cu mitraliera. Pe ucigaşi i-au descris după aceea trei femei evreice care s-au creştinat. Puţinii evrei care au reuşit să fugă în Uniunea Sovietică şi care s-au înapoiat după eliberare au găsit în oraş doar o singură rămăşiţă de viaţă evreiască: „sinagoga comisionarilor”. Pe groapa comună a evreilor din orăşel, supravieţuitorii au ridicat în amintirea lor un monument. Despre aceasta vezi şi mărturiile evreilor din Călăraşi. Arhiva Yad Vashem, 03/897, 898, 1940.

[68]. Ancel, Documents, V, nr. 3, p. 6. Întrunirea de la Roman, în cursul căreia Meculescu a împărţit ordinele scrise cu privire la „curăţirea terenului Basarabiei”, şi la care a adăugat dispoziţiile sale verbale de a se trage în evrei, a fost descrisă în Actul de acuzare împotriva a 19 comandanţi, p. 199-218

[69]. Circulara a fost anexată la dosar de către procuratură şi a fost confirmată de martori oculari şi de câţiva dintre subordonaţii lui (Ancel, Documents, V, nr. 4, p. 8; Actul de acuzare împotriva a 19 comandanţi, p. 210).

[70]. Actul de acuzare împotriva a 19 comandanţi, p. 201.

[71]. Idem, Idem.

[72]. Ordinul „curăţirii Basarabiei de suspecţi politic” dat de C. Vasiliu, comandantul general al jandarmeriei, este citat în ordinul de arestare împotriva comandantului legiunii din Chilia, Atanasie Mihalache, şi a nouă dintre subordonaţii lui, acuzaţi de uciderea a 250 de suspecţi politic şi 500 de evrei pe teritoriul legiunii sub comanda sa, 2 mai 1948. Din: Ancel, Documents, II, nr. 27, p. 284-297.

[73]. Act de acuzare împotriva a 19 comandanţi, p. 211.

[74]. Idem, 214.

[75]. Idem, Idem.

[76]. Vezi 70, p. 287.

[77]. Idem, Idem.

[78]. Idem, p. 286.

[79]. Idem, p. 294.

[80]. Idem, p. 295, vezi şi Cartea Neagră, III, p. 71-72; Ancel, Documents, V, nr. 30, p. 29.

[81]. Idem, Idem.

[82]. Dosar foarte secret despre căpitanul în rezervă I. Gh. Vetu. Idem, nr. 189, p. 360.

După uciderea evreilor, la 13 august, Inspectoratul jandarmeriei din Chişinău a trimis o dare de seamă procurorului general şi, la 19 august, încă o dare de seamă „după o coordonare anticipată cu Legiunea din Chilia”. În darea de seamă se spune că „după ce au fost scoşi la munca câmpului, evreii de la Tătăreşti au refuzat lucrul, devenind agresivi; în acest fel au fost împuşcaţi 118 evrei, restul au fugit, şi acum sunt căutaţi”. Dar Mihalache ştia foarte bine împrejurările în care au fost ucişi 451 de evrei la Tătăreşti. Vezi ordinul de arestare împotriva comandantului legiunii din Chilia. Din: Ancel, Documents, VI, nr. 27, p. 295. Aceste dări de seamă se află în: Ancel, Documents, V, nr. 45, 48.

[83]. Cartea Neagra, III, p. 72. Ancel, Documents, V, nr. 123, p. 190-191; nr. 136, p. 241. Vezi şi dosarul secret despre Vetu (vezi 80). Dosarul a fost pregătit în biroul inspectorului general al jandarmeriei şi cuprindea recomandarea ca Vetu să fie dat în judecată sub învinuirea de tratare necorespunzâloare a averilor şi bunurilor evreilor. Dosarul cuprindea 25 de documente cu privire la activitatea lui Vetu şi despre uciderea a 451 de deţinuţi evrei în lagărul Tătăreşti (Arhiva Yad Vashem, Colecţia România 0-11/60; Ancel, Documents, V, nr. 189, p. 359-367).

[84] Idem, p. 363.

[85]. Rechizitoriu de urmărire împotriva lui Eftimie, p. 444-445.

[86]. Al doilea Rechizitoriu de urmărire contra căpitanului C. Popoiu, şi a unor comandanţi de secţii şi posturi ale legiunii de jandarmi din judeţul Orhei, în număr de 36, acuzaţi de încarcerarea evreilor din judeţul Orhei în ghetouri, de înfiinţarea unui pluton de execuţie şi de exterminarea a 900 de evrei din oraşe şi a sute de evrei din sate, 1950. Din: Ancel. Documents, VI, nr. 44, p. 497 (în continuare, al doilea Rechizitoriu de urmărire contra lui Ropoiu).

[87]. Idem, Idem.

[88]. Rechizitoriu de urmărire contra căpitanului dc jandarmerie Constantin Popoiu, a unor oliţeri şi funcţionari cu grade inferioare din legiunea Orhei, în număr de 16, pentru vina de exterminare a evreilor din zonele rurale deportaţi (prin Rezina), violări de fete şi femei, confiscări de obiecte ale evreilor în drum spre lagărul Mărculeşti şi spre ghetoul din Chişinău, precum şi uciderea de evrei care nu puteau să păstreze ritmul, în drum spre Nistru, 1950. Idem, nr. 43, p. 512-513.

[89]. Idem, p. 458. Preotul satului Budăi din judeţul Orhei i-a întâmpinat pe jandarmi cu pâine şi sare şi i-a anunţat imediat că trei evrei se ascund în sat: toţi au fost prinşi şi împuşcaţi. În satul Hleneşti a rămas în viaţă doar soţia unui sătean localnic, care s-a botezat; dar a fost dusă de către ţărani la comandantul postului din sat, Micolae Neagu, şi a fost împuşcată pe loc (Idem, p. 461).

[90]. La Tribica din judeţul Orhei soldaţii au predat jandarmilor 25 de evrei pe care aceştia i-au ucis imediat (Rechizitoriu de urmărire împotriva lui Eftimie p. 449). La Suhuluceni, unităţile au predat jandarmilor patru evrei, pe care aceştia i-au împuşcat în aceeaşi zi. La Bieşti, jandarmii au ucis într-o casă zece evrei arestaţi de o unitate germană, şase bărbaţi, trei femei şi un copil. Vezi Rechizitoriul de urmărire contra a doi căpitani de jandarmerie de la Orhei, C. Popoiu şi I. Adamovici, şi a 32 de subofiţeri, acuzaţi de aplicarea ordinelor de exterminare a populaţiei evreieşti, de executarea evreilor din ghetoul Teleneşti şi a altor sute de evrei din satele din regiune, de torturi, jaf şi viol, 1950. Din: Ancel, Documents, VI, nr. 42, p. 470-471 (în continuare, Rechizitoriu de urmărire contra lui Popoiu şi Adamovici).

[91]. Idem, p. 459.

[92]. Idem, p. 460.

[93]. Idem, p. 461.

[94]. Rechizitoriu de urmărire împotriva a 19 comandanţii, p. 207-208.

[95]. Rechizitoriu de urmărire împotriva lui M. Boulescu, comandantul legiunii Bălţi a jandarmeriei, şi a unor ofiţeri acuzaţi de colaborare cu unităţi SS în omorârea a treizeci de intelectuali evrei din Bălţi, de organizarea omorârii a optzeci dc evrei şi întemeierea lagărului Răuţel.

[96]. Ordin de arestare împotriva lui Eftimie, p. 447.

[97]. Rechizitoriu de urmărire împotriva lui Caracaş, p. 342.

[98]. Rechizitoriu de urmărire împotriva a 19 comandanţi, p. 207.

[99]. Idem, Idem.

[100]. Idem.

[101]. Ordin de arestare a căpitanului de jandarmerie I. Adamovici, a unor subofiţeri, sergenţi, comandanţi de plutoane și posturi în legiunea Orhei a jandarmeriei, în număr total de 37, acuzaţi de executarea ordinelor de exterminare a evreilor în sate şi pentru inventarea de metode de omor. (Ordin de arestare împotriva lui Adamovici).

[102]. Ordin de arestare împotriva lui Popoiu şi Adamovici, p. 470.

[103]. Idem, p. 467.

[104]. Ordin de arestare împotriva lui Adamovici, p. 513.

[105]. Al doilea ordin de arestare împotriva lui Popoiu, p. 497.

[106]. Ordin de arestare împotriva lui Adamovici, p. 513.

[107]. Ordin de arestare împotriva lui Popoiu şi Adamovici, p. 463.

[108]. Idem, p. 464.

[109]. Idem, p. 465.

[110]. Rechizitoriu de urmărire împotriva lui Caracaş, p. 336.

[111].Rechizitoriu de urmărire împotriva a 19 comandanți, p. 112. În ziua sosirii lor la Chiperceni, jandarmii i-au arestat pe evreii satului, în număr de douăzeci şi, după câteva ore, i-au împuşcat. Cadavrele au fost lăsate la marginea satului tară a fi îngropate (al doilea ordin de arestare împotriva căpitanului Popoiu, p. 498).

[112]. Documentele de la Nürnberg NO – 2651. Căpitanul Popoiu a găsit pe moşia lui o familie de evrei de trei persoane. El a ordonat comandantului jandarmeriei locale să-i execute şi cele trei victime au fost îngropate de țărani departe de moşie (al doilea ordin de arestare împotriva lui Popoiu, p. 499).

[113]. Idem.

[114] Ordin de arestare împotriva lui Popoiu şi Adamovici, p. 465.

[115]. Ordin de arestare împotriva lui Eftimie, p. 465.

[116]. Ordin de arestare împotriva lui Popoiu şi Adamovici, p. 470.

[117]. Rechizitoriu de urmărire împotriva lui Caracaş, p. 341.

[118]. 500 de evrei au fost executaţi la Mărculeşti de către Mihăilescu folosind o „armă automată de producţie rusească provenită din captură” (Rechizitoriu de urmărire împotriva executanţilor pogromului de la Iaşi, p. 410).

[119]. Rechizitoriu de urmărire împotriva lui Caracaş, p. 342; Rechizitoriu de urmărire împotriva a 19 comandanţi, p. 208.

[120]. Metoda de execuţie obişnuită consta în împingerea evreilor în fluviu şi împuşcarea celor care încercau să ajungă înotând pe malul opus; majoritatea femeilor şi copiilor, care nu ştiau să înoate, s-au înecat imediat (Cartea Neagră), III, acte 20-26, p. 65-70).

[121]. Raport de la Inspectoratul jandarmeriei din Chişinău către marele pretor cu privire la omorârea a două sute de evrei şi aruncarea cadavrelor în Nistru, din: Ancel, Documents, V, nr. 35, p. 42. Armata a III-a a deschis o cercetare pentru a descoperi cine a fost responsabil pentru crimă. Doi supravieţuitori evrei au prezentat o descriere exactă a felului în care au fost înecate cadavrele în fluviu. Cartea Neagră, III, acte 23-24, p. 67-69.

[122]. Idem, p. 38.

[123]. Idem. p. 82.

[124]. Rechizitoriu de urmărire împotriva lui Caracaş, p. 341.

[125]. Comandantul staţiei Chiţcani, Vasile Lungu, a apucat un evreu din satul lui, l-a legat şi l-a dus la podul de peste râul Răut; l-a aruncat peste parapet şi l-a înecat. Claud Marin, comandantul staţiei din Modovate, a arestat şase evrei, i-a legat unul de altul şi i-a dus la malul Nistrului. Acolo i-a predat lui Nicolae Capriceanu, soldat de sub comanda lui, şi i-a ordonat să tragă în ei. „Capriceanu i-a dus pe evrei la malul fluviului şi, împreună cu Ismane, țăran localnic, după un semn stabilit, i-a împins înspre fluviu, în aşa fel încât au căzut imediat în apă. Cu scopul de a raporta comandantului său că i-a executat pe evrei prin împuşcare şi nu prin metoda sadică de înecare, a tras câteva gloanţe în aer” (Ordin de arestare împotriva lui Popoiu şi Adamovici, p. 516).

[126]. Mărturia lui Eugen Cristescu, fostul comandant al SSI, din: Cartea Neagră, II, p. 43, 51. Einsatzgruppe au fost constituite cu scopul de a asigura spatele unităţilor combatante şi de a întări armata. Vezi Rechizitoriul de urmărire a Tribunalul din München împotriva unuia dintre comandanţii Einsatzgruppe D, Paul Johannes Zapp. Din: Ancel, Documents, VI, nr. 47, p. 545.

[127]. Mărturia lui Eugen Cristescu, Idem.

[128]. Documentele de la Nürnberg, NO – 2851.

[129]. Idem, NOKW – 3233, NO – 2952.

[130]. Idem, NO – 2952.

[131]. Cartea Neagră, III, nr. 14, p. 55-56.

[132]. Documentele de la Nürnberg, NO – 2651, NO – 2934, NO – 2938, NO – 2949, NO – 2950.

[133]. Idem, NO – 2934.

[134]. Idem, Idem, precum şi NO – 2939.

[135]. Idem, NO – 4540; Ereignismeldung Ud SSR, NO – 52.

[136]. Documentele de la Nürnberg, NOKW – 3453.

[137]. „Buletinul Demografic al României”, anul V, no. 3, martie 1936, „al populaţiei evreieşti din România”, 1943, p. 25, 145; Copie în Ancel, Documents, I, nr. 45, p. 274-276, 305-322.

[138]. Die Bevölkerungszählung in Rumänien 1941, Viena, 1943.

[139]. Calafeteanu & M. Covaci, Situation of the Jews in Bessarabia, Bukovina and „Transnistria” in the 1941-1944 Years, Bucharest 1983, p. 8 (copia Idem, X, nr. 182, p. 487).

[140]. Statisticile pe care le-a pregătit departamentul de statistici al Centralei Evreilor pe baza datelor furnizate de către Institutul Central de Statistică prezintă un tablou exact al demografiei evreieşti în cele două provincii. Vezi şi Die Bevölkerungszählung in Rumänien: recensământul special al populaţiei evreieşti în provinciile Basarabia, Bucovina şi judeţul Dorohoi, 1930-1942 (Ancel, Documents, I, nr. 40, p. 324); Cartea Neagră, III, nr. I, p. 41-42.

[141]. „Curentul”, 27.8.1941.

 Jean Ancel, Contribuții la istoria României, Vol. I, partea II, București, 2001.

Anunțuri

36 de gânduri despre „”SOLUȚIONAREA PROBLEMEI EVREIEȘTI” ÎN BASARABIA ȘI BUCOVINA ÎN LUNILE IUNIE-IULIE 1941

  1. Comentariu redactat

    Promovarea unionismului cu România pe blogul meu este interzisă.
    Este acceptată doar promovarea unionismului cu Tiraspolul și Tighina.
    Vă rog să nu vă mai străduiți, următoarele comentarii de acest fel nu vor avea o viață lungă pe sait.

    Cît privește marșul de duminică, vedeți aici:


  2. Am înţeles. Comentariul a fost plasat aici, fiind cel mai recent, deoarece problema era caldă. Iar acum răspund observaţiei dvs. că, în ce priveşte numărul moldovenilor veniţi de peste Prut, adică cei din România, pentru a-şi susţină cauza reunificării patriei, apelul nu a avut prea mare ecou, numărul lor fiind neînsemnat, ca urmare a faptului că mas-media de la noi nu prea a făcut publicitate, aşa că nu ştiu dacă au fost la Chişinău mai mult decît cîteva sute. Important e că cei ce au venit în principal la marş au fost cei din RîMî, dar după cum spune George Damian un martor permanent al demonstraţiilor de la Chişinău duminica asta au fost prezenţi mai mulţi decît oricînd la chemările Platformei DA.
    Aşa se explică de ce Dodon, Usatîi şi Voronin s-au inflamat atîta. Dacă ar fi fost o joacă ar fi stat netezi şi ar fi încercat să minimizeze manifestaţia, aşa cum încercaţi şi dvs. să o faceţi. Eu nu am comentat ce s-a întîmplat duminică la Chişinău, v-am prezentat numai nişte opinii pe care le-am găsit a fi semnificative. Dacă le-aţi eliminat, e problema dvs., căci blogul e al dvs. Gata cu unionismul, să trecem la ale noastre, cu evreii.

    Problema evreiască din România nu e de ieri de azi. Azi practic ea nu există. Ce a existat a fost răbufnirea unei frustrări, în special din rîndul populaţiei din Moldova, care se vedea strivită de valul nesfîrşit de imigranţi care se infiltrase insidios în oraşele şi tîrgurile moldoveneşti, dar şi punînd stăpînire la sate pe pămînturile româneşti, fără a dori să se integreze în cultura şi religia acestui popor.
    ŞI, ca să fiu mai concret, ca să înţelegeţi cît mai bine ce simţea intelectualitatea cu gradul cel mai înalt de cultură la acea vreme, în prezenţa unei populaţii care dorea să fie separată de populaţia băştinaşă, vreau să citez cîteva opinii din miile de pagini ce s-ar putea scrie pe această temă, pentru a vă face o idee că românii, în special cei din Moldova, erau cei deranjaţi de prezenţa tot mai frecvenă a celor intruşi pentru pericolul ce plana asupra poporului propriei ţări. Citez:

    „Să recapitulăm principalele răni cu care Cahalul, ca o divinitate infernală, ne izbeşte, – răni care sunt mai rele decît plăgile egiptenilor şi care decurg, mai toate, din PATIMA DE PROPRIETATE.
    a) Ovreii au acaparat mai întîi comerţul şi industria, cu care ne fură şi ne înşală, după cum prescrie Talmudul, Pe urmă au înhăţat şi agricultura, pădurile, petrolul, şi, ajutaţi de camătă, – alt procedeu talmudic, au montat bănci, trusturi şi alte întreprinderi jefuitoare, care le permit să sugă şi restul sevei noastre.Şi astfel ne-au răpit toate bogăţiile şi chiar toate izvoarele de existenţă.
    b) Evreii (în text este folosit alt cuvănt frcvent utilizat atunci) s-au servit, – ca mijloace accesorii de distrugere, – de efectele ucigătoare ale patimilor de nutriţie şi reproducere, pe care le-au inoculat românilor. În adevăr, ei au dat bieţilor ţărani lovitura de graţie prin beţie şi prin alcoolism, iar prin desfrîu şi prin prostituţie ne răpesc de la procreaţie femeile şi mai ales fetele, viitoare mame, pe care le fac sterpe. Ei îndeplinesc astfel preceptul talmudic de a extermina pe goim-i (sing. „goi”; plur. „goim” – oameni asemeni animalelor în concepţia evreiască de atunci) şi săvîrşesc un plan, conceput altă dată, dar urmat cu cerbiciepînă astăzi, – acela de a transforma România într-o Palestină rîioasă.

    Pentru ca să ne distrugă cu totul, – adică pentru ca să devină STĂPÎNI ABSOLUŢI peste această ţară, pe care au sărăcit-o, – nu mai rămîne ovreilor decît să capete şi NATURALIZAREA, de care sunt încă lipsiţi. În România, evreii consideraţi în masă, nu se bucură de drepturile de cetăţenie pe care le cer cu multă insistenţă. Ei pot ajunge să le obţină, în mod individual, adresînd petiţiile lor parlamentului. ŞI, într-adevăr, în fiecare an Camerele, prea indulgente, încetăţenesc sute de mii.
    Dar pentru ca petiţia să fie aprobată, trebuie să fie însoţită de un CERTIFICAT DE ONESTITATE RELATIVĂ, lucru greu de găsit pentrum o jumătate milion de … pungaşi şi proxeneţi.” (Opresc aici citatul că mi-ar trebui săptămîni ca să epuizez subiectul)

    Ceea ce am citat aici nu este cules intenţionat de la niscaiva „antisemiţi” notorii, ci de la un medic renumit, cu studii universiare şi practică medicală în clinici franceze, renumitul medic român, Nicolae Paulescu, adevăratul creator al medicamentului denumit „insulină”, ce a salvat de la o moarte sigură milioane şi miloane de oameni. Renumitul medic profesor universitar a spus-o nu acum, sau pe timpul lui Antonescu, căruia i-aţi pus în cîrcă toate păcatele lumii, ci în urmă cu mai bine de un secol.

    Deci plaga aceasta ce s-a abătut în special asupra moldovenilor, a generat, în condiţiile de după primul război mondial cînd au fost promovate drepturile şi libertăţile democratice de exprimare liberă a opiniilor şi asocierii diverselor curente politice, o mişcare menită ca românii să-şi redobîndească drepturile de stăpîni pierdute în cursul sec. XIX ce le-au deţinut chiar în condiţii deosebit de vitrege timp de două milenii, dreptul la vatra strămoşească şi de a se conduce după legi cutumiare proprii.

    Evenimentele din 28-iunie-3 iulie 1940, cănd a fost umilită oastea română de către elemente antiromâneşti duşmănoase, printre care o proporţie importantă o constituiau evreii comunişti, au generat cu uşurinţă în rîndul populaţiei din România impresia fermă că evreii, în majoritate ca promotori ai bolşevismului, au avut principalul rol în acest proces de umilire a soldatului român, în condiţiile în care acesta a fost oprit prin ordine severe de la orice ripostă. Aşa se explică şi acele represiuni necontrolate din timpul revenirii armatei române, aplicate asupra evreilor de către unii jandarmi, de-a valma, majotitatea dintre aceştia fiind nevinovaţi.
    În acest proces barbar de represiune, nu numai jandarmii, care au decis cu de la sine putere şi care au aplicat acele pedepse, dar găsesc mult mai vinovaţi pe cei care au generat evenimentele din Iunie-iulie 1940, adică guvernul sovietic şi bandele de bolşevici infiltrate ca agenţi cominternişti pe teritoriul Basarabilei sprea a destabiliza procesul de consolidare a statului pe întreg cuprinsul ţării. Aceasta a fost cauza principală, represiunea fiind consecinţa.
    Cu toate relele pe care le săvîrşise în trecut evreimea de la vest de Prut împotriva poporului român, nu exista un motiv serios de represiune în 1941 asupra altor evrei, precum s-a întîmplat din păcate. Numărul celor dispăruţi atunci nu poate fi cunoscut niciodată cu precizie, dar estimările cercetătorilor români în domeniu apreciază că în total numărul celor dispăruţi atunci este cuprins între 100.000 şi 150.000. Calcule bazate pe datele culese din diverse surse asupra numărului real al celor dispăruţi conduc către aceste cifre. 250.000 – 300.000 sunt cifre fanteziste aruncate cu ură de către cei ce au fost numiţi să estimeze „holocaustul” românesc. Desigur şi o viaţă de om dacă este luată pe nedrept şi fără judecată este o crimă, dar atunci cînd ele sunt mai multe, cauza care le-a produs trebuie căutată în complexitatea evenimentelor din acea perioadă, şi nu unidirecţionată cum încearcă s-o facă propaganda rusă, cu ură proletară, cum spunea cîndva Maxim Gorki.

    • Dar iată și alt citat desfășurat despre moldoveni, evrei și alte popoare ce locuiau în Basarabia, de la un savant moldovean, Constantin Stamati-Ciurea, care a trăit în perioada respectivă:

      ”Presupunem că unii dintre țărani sunt proprietari de pământ de la 8 până la 12 hectare de familie. Pământul acela însă este așa de rău lucrat și plin de mărăcini, încât productele, necurate fiind, le cumpără ovreii cu prețuri de nimică, ba ce-i mai mult, aceste producte sunt la mulți locuitori zălogite cu ani înainte.

      Astfel țăranul nostru este asuprit în cele financiare, dar cauza acestei asupriri este îndeosebi a se ascrie lenii altoite în sângele românului. Și cu toată poziția lui materialicește zdruncinată, țăranul este mulțumit cu sine și se împacă ușor cu împrejurările și nevoile ce-l întâmpină în viață și în familie.

      Țăranul nostru este acum proprietarul celor 8 hectare de pământ. Dar ce ar face, bunăoară, un neamț din Germania cu așa o proprietate bogată? Negreșit că el în câțiva ani ar avea un capital la vreo bancă, cum le și au, de pildă, coloniștii ce au emi­grat din Prusia și s-au așezat în pustiurile Hersonului și ale Bugeacului. Ei au venit pe la anul 1825 din țara lor numai cu traista pe băț, iar acum rar găsești unul dintre ei, care să nu aibă la băncile din Odesa vreo câteva mii de ruble, să nu aibă așezare temeinică de piatră, boi, cai și oi de Spania, de alte mii de ru­ble. Dar aceștia au fost și sunt activi în întreprinderi, și la deschiderea portului din Odesa, ei și bulgarii colonizați în Bugeac, au procurat toate proviziunile de muncă pentru acest oraș, proviziuni ce se plăteau atunci cu prețuri fabuloase de galantomii consumatori. Astfel câștigau sută la sută* și mai ales că acest oraș era înconjurat de pustiuri mai nelocuite.

      Deci, eu ca român mă uit cu oarecare invidie la acești venetici din lume, ce s-au îmbogățit atunci, pe când țăranul nostru stătea pe loc, în mare mizerie în comparație cu dânșii. Dar ce misterioasă cauză i-a împiedicat să imiteze și ei pe venetici în acel timp? De ce, în loc de nenumăratele care cu mangal, ce le duceau tocmai din codrii Orheiului la Odesa, nu duceau acolo productele țării de mii de ori mai îmbelșugate decât cele din pustiurile Hersonului? Pentru că ei nu le aveau, nelucrându-și pământul, și mai bucuros preferau să vândă la Odesa un car de mangal cu 10 ruble, în loc de a lua pe un car de o sută de căpățâni de curechi 100 ruble, pe o găină 3 ruble, pe un ou 1 franc — tot aceleași prețuri ce se plăteau în California la începutul exploatării. Pe când lupta pentru existență constă din exploatarea diferitelor branșe, țăranul român nu cunoaște decât câștigul ce rezultă din munca cu brațele, ce de multe ori nu i se răscumpără cu mari profituri. El nu gândește că el muncește numai, însă în cele spirituale lâncezește. El este curajos, dar totodată și fricos în orice afacere ce nu o cunoaște, ce strămoșii lui nu au făcut-o; orice încercare pentru el este o problemă grea, o ipoteză încurcată. Benevol și cu supunere se lasă a fi exploatat, fără a-și da silința de a scăpa din mreajă.

      Sunt mulți care învinovățesc pe evrei. Dar antisemiții trebuie să aibă în vedere și aceea că acești lipitori sunt pretutindeni răsfirați și printre nemți și bulgari, care locuiesc în țară. Acești coloniști găsesc însă că evreii sunt un rău trebuincios acolo unde trebuie pusă în activitate patria, răbdarea și calculul în grelele operații de comerț, tocmai precum drojdiile fac să crească pâinea dospind. Îndată ce pâinea este însă coaptă, trebuie să le-o iei din mână imediat, să le-o împărțești numai o parte, căci altfel ei o mănâncă întreagă. Dar țăranul, având libertatea lucrului, fără zapcii ca mai nainte, fiind acum ocrotit, zăcăiește dezmierdat cu „bogății de pământ“ și ca proprietar tot rămâne cu punga deșartă. Ogoarele lui sunt mârșav lucrate și pline de buruieni și de tot felul de semințe ca: măzăriche, neghină, măselari, volbură, tăciune etc., etc. Apoi exploatarea celor 8 hectare se face fără repaos, astfel că în grabă vor trebui a fi îngrășate; la o astfel de operație agricolă însă trebuiesc puteri de cărat, care numai tot al zecelea gospodar le are și chiar acesta este adeseori lipsit de ele prin epizootie.”
      https://ro.wikisource.org/wiki/Carpa%C8%9Bii,_Basarabia_%C8%99i_un_rezumat_istoric_asupra_cet%C4%83%C8%9Bilor_ei

      Iată și altceva despre ”dușmanul extern”, ”altul”, care întotdeauna ne otrăvește viața, ne bea apa, ne mănîncă mîncarea și ne respiră aerul:

      ”Negarea deflectivă este o formă specifică a sindromului general al „externalizării vinovăţiei”, fenomen cu adînci rădăcini sociale şi psihologice, care nu poate fi redus la un teritoriu naţional sau altul. În cele mai multe cazuri, externalizarea vinovăţiei este direcţionată spre aşa-zisul „inamic istoric”, fie el intern (minorităţi naţionale percepute ca ameninţătoare) sau extern. Antisemitismul, arătam într-un articol publicat 1991 care discuta cazul specific al României, a fost întotdeauna parte integrantă a externalizării vinovăţiei. România nu este însă deloc un caz singular. Într-un studiu despre extrema dreaptă în Rusia, Walter Laqueur observă că aceasta împărtăşeşte „convingerea de nezdruncinat că străinii sînt vinovaţi de toate nenorocirile Rusiei. Orice pacoste s-ar ivi, ea n-are nimic de-a face cu ceea ce rusul a comis sau a omis să comită. Dacă n-ar fi fost uneltirile străinilor, Rusia ar fi mare, prosperă şi puternică”. Pentru a evita neînţelegerile, aş sublinia că externalizarca vinovăţiei nu se limitează cîtuşi de puţin la formaţiunile de dreapta radicală. Ea afectează toate componentele spectrului politic – ba chiar toate nuanţele spectrului uman. Cînd îi spun soţiei că am ars canapeaua cu ţigara deoarece ea nu-mi dăduse o scrumieră, nu fac altceva decît să recurg la o externalizarc personală a vinovăţiei. Externalizarea colectivă a vinovăţiei este nu mai puţin autodisculpatoare. Dacă ea este mai greu de învins, aceasta se datorează faptului că nu există psihiatri colectivi. Şi nu e de mirare că ei nu există: cei care ar putea funcţiona ca atare – scriitori, istorici, jurnalişti – sînt rareori ei înşişi imuni la această maladie colectivă.”

  3. Interesantă observaţia lui Constantin Stamati-Ciurea, însă ea atacă o latură a eficienţei muncii pe care iudeii au practicat-o în altă parte iar populaţiile sedentare în jurul cărora s-au lipit, aflate departe de civilizaţii lumii avansate, trăind prin locuri pustii sau munţi, nu a avut de unde s-o înveţe şi s-o practice. Pentru că aceste populaţii sedentare, izolate de lume, adoptă cu o teamă aparte o nouă îndeletnicire, cum ar fi de ex. aceea a comerţului.
    Nu e vorba de lene, cum spune Ciurea ci de persistarea în tradiţionalism, în rutină, şi adaptarea cu greutate a diversităţii ocupaţiilor care de cele mai multe ori pot fi mai eficiente cu acelaşi efort.
    Deci e vorba de organizare şi şcoală. Ori la români, în vechime, prin tradiţie era desconsiderată utilitatea şcolii, neluînd în seamă faptul că tocmai şcoala adaugă valoare produsului rezultat din muncă. Mai multă valoare realizată într-un timp mai scurt, adică eficienă.
    Numai că evreii, pe acolo pe unde se lipeau, profitau de nepriceperea şi înapoierea localnicilor, lăsîndu-i pe aceştia în neştiinţă şi necalificare pentru ca muncile cele mai ineficiente să le lase pe seama localnicilor. Aşa se face că evreii în România deşi în procent de numai 4% din populaţia ţării deţineau 50% din numărul de studenţi pregătiţi pe cheltuiala statului român. De aceea legionarii au impus „numerus clausus”, adică fiecare naţionalitate să-şi şcolarizeze în facultăţi un număr de tineri proporţional cu ponderea populaţiei lor în societatea românească., lucru pe care eu, unul, îl consider absolut echitabil.
    Aşa se face că marea majoritate a fiilor de evrei îi vedeai ajungînd medici, avocaţi, magistraţi, ingineri, calificări ce le permiteau să dobîndească cu uşurinţă bogăţii, nu să procedeze ca românii, istovindu-se muncind ca proştii, transportînd care pline cu cărbune de la Odesa la Orhei. Ajungînd uneori să formeze şi un monopol asupra acestor meserii unde românii acedeau cu greu.

    Constantin Stamati-Ciurea (n. 4 mai 1828, Chişinău – d. 22 februarie 1898, Caracuşenii Vechi) a fost un scriitor, prozator, dramaturg şi publicist român basarabean. Este fiul scriitorului Constantin Stamati. A activat în calitate de diplomat la ambasadele ruseşti din Paris, Berlin şi Londra.

    A scris povestiri (între care O vînătoare în Basarabia), piese de teatru (Fricosul, Moartea lui Lermontov, Cinofilul ş.a.), iniţial în rusă, pentru că la acea vreme nu a existat o tipografie pentru limba română niciunde în Imperiul ţarist. Mult mai târziu, şi le-a publicat în limba maternă la Cernăuţi, în Bucovina habsurgică. A fost unul din apărătorii identităţii româneşti a populaţiei basarabene, dar şi împotriva abuzurilor la care comunitatea lui era supusă: „Deci, eu ca român mă uit cu oarecare invidie la aceşti venetici din lume, ce s-au îmbogăţit atunci, pe când ţăranul nostru stătea pe loc, în mare mizerie în comparaţie cu dânşii” [1]. În 1895, regele român Carol I i-a răsplatit munca, acordându-i medalia „bene merenti”.

  4. Uitandu-ma la surse vad ca Ancel foloseste in exclusivitate marturii din procesele staliniste organizate in perioada 1946-1952. Holocaust cu 3-400000 de victime evreiesti in Basarabia si Bucovina de Nord o fi fost (la care a participat direct si activ populatia civila bastinasa). Dar cum sa numim masacrarea prin deportare infometare etc practicata de regimul sovietic in perioada 19401941 -1945-1948? I-au cazut victima un numar cel putin egal de oameni…

    • Ce era să facă, dacă autoritățile nestaliniste, adică cele antonesciene, nu doar nu i-au judecat pe cei vinovați de masacrarea evreilor, ci chiar ele au organizat aceste masacre?

      Da, și popoulația locală a participat la nimicirea și persecutarea concetățenilor lor evrei. Există această pată pe conștiința țărănimii moldovenești. Parțial moldovenii s-au spălat de această rușine, participînd în 1944-45 în rîndurile Armatei Roșii la luptele pentru înfrîngerea nazismului în Europa.

      Cifrele celor deportați se cunosc, iar foametea nu a fost organizată intenționat, trebuie să terminăm odată cu aceste discuții de nivelul grădiniței de copii.

      Pe mine altceva mă frămîntă, dacă ceea ce s-a petrecut cu basarabenii în anii lui Stalin, dta dai de înțeles că se numește tot Holocaust, cum să numim ceea ce s-a întîmplat în ultimii 25 de ani, cînd practic am ajuns la numărul populației din 1959?
      http://www.platzforma.md/marea-si-tragica-numarare-un-comentariu-scurt-despre-recensamintul-general-2014/

      Fără țar, ocupanți și Stalin. În timpul ”renașterii naționale”. Cine va răspunde pentru acest genocid? Vă lasă liniștit aceste cifre, vă indignează doar ”holocaustul” săvîrșit de Stalin?

      • Ah, da, am uitat: mulți dintre basarabenii, care au participat direct și activ la lichidarea evreilor, după război au fost judecați și deportați în GULAG.

        Desigur, potrivit poziției oficiale din R. Moldova de astăzi, ei fac parte din cei ce ”au pătimit fără vină” din cauza regimului stalinist. Ei sînt numiți ”martiri” și ”patrioți”, li se deschid monumente, se slujesc parastase în memoria lor, ș. a. m. d.

  5. Dl Y Obidin, foametea din 1946-1947…a fost organizata intentionat si a fost un Genocid caruia i-au cazut victima sute de mii de oameni, conform aceleiasi strategii verificate deja in anii 20 in Ucraina careia i-au cazut victima 2 milioane de tarani. S-a confiscat de la oameni absolut tot, inclusiv graul de samanta, URSS era mare puteau sa-i ajute cu provizii din alte republici sovietice..nu au facut-o…i-au lasat sa moara de foame. Foamete si seceta a fost si in Moldova romaneasca, dar oamenii au putut sa mearga in alte zone ale tarii macar pt un sac de porumb iar copii din zonele cele mai afectate au fost trimisi la diverse familiii in Transilvania si Banat.
    Emigrarea din ultimii 27 de ani nu e genocid…pentru prima data in conditii de relativa liibertate oamenii au posibilitatea de a pleca unde vad cu ochii pentru o viata mai buna. Irlandezii in ultimii 200 de ani au plecat in proportie de 90%, italienii din Sicilia si Calabria tot asa, grecii in proportie de peste 50%…si nu a vorbit nimeni de genocid. Sau poate le statea mai bine oamenilor prin colhozuri?…sa-i lasam sa-si decida soarta singuri.
    Cat despre „crimele” comise de deportatii basarabeni…mare parte erau femei si copii, putin probabil sa fi participat la pogromuri…crima lor..vorbeau limba care nu trebuia si oate aveau o vaca, o capra sau un petec de pamant in plus intrand in categoria „culacilor” (exterminati in masa de tatuca Stalin).

    • Mda, văd înșirate aceleași clișee, despre care am scris de nenumărate ori pe aici, nu văd rostul de a le mai rumega încă odată.
      Milioane, neapărat milioane de victime… Se vede imediat lipsa dvs de cunoștințe, pe care o demonstrați cu nonșalanță.

      Nu a fost o foamete organizată intenționat în Basarabia, precum nu a fost nici în Ucraina, unde nu au murit milioane de oameni, oamenilor nu li se confisca absolut tot, inclusiv grîul de sămînță. Ajutorul de la URSS a venit, însă din păcate prea tîrziu pentru prea multă lume. Vina, că nu s-a cerut ajutor la timp cade pe conducerea de la Chișinău. Totul a fost mult mai complicat, decît scrie în șabloanele întipărite în mintea dvs.

      Dle, în timpul recensămîntului au fost numărați toți, inclusiv cei plecați:

      ”În cadrul RPL 2014 au fost recenzate persoanele cu reședință obișnuită (persoanele care locuiesc pe teritoriul Republicii Moldova pe o perioadă mai mare de 12 luni, indiferent de cetățenie), cât și cele absente din țară pe o perioadă mai mare de 12 luni.”
      http://www.statistica.md/newsview.php?l=ro&idc=30&id=5582&parent=0

      Om bun, înțelegi ce scriu eu? Nu TOȚI cei deportați au fost deportați pentru că ar fi participat la pogromuri contra evreilor. Însă cei ce au participat la astfel de crime, au fost deportați anume pentru asta, nu că aveau vacă sau vorbeau altă limbă. Iar voi îi băgați pe toți la grămadă, socotindu-i pe toți nevinovați. Acolo trebuie de făcut o cercetare serioasă, analizînd fiecare dosar aparte, nu de reabilitat pe toți cu hurta. Sînt sigur, că ne așteaptă decoperiri foarte interesante.

  6. …despre foametea din Ucraina exista deja o bibliografie stufoasa…ei vorbesc de 2 mil de victime… in plin secol XX nu au cum sa moara de foame atatia oameni pe timp de pace…daca nu e vorba de o actiune deliberata. Foametea organizata e demonstrata ca tehnica de impunere a colectivizarii…si in general a supunerii. Cand lumea murea de foame Stalin dadea ordin sa se exporte grane. Nu s-a luat tot la basarabeni in 46-47? Suravietuitorii isi amintesc cum activistii de partid maturau podurile sa nu ramana nici macar o samanta. „Ajutor ” sovietic sosit prea tarziu?…aberant…nu se moare de foame intr-o zi doua sau noua ci in multe luni…iar Basarabia nu e chiar la capatul lumii… La Moscova se stia prin informatori in amanunt ce se petrece in fiecare sat in fiecare moment…sa nu se fi stiut ca se moare de foame?…sa fi depins de „informarea” si „solicitarea” Chisinaului..condus si verifiat direct de Moscova?…sa fim seriosi. Oamenii ar fi fugit…oriunde…dar deplasarea era interzisa, cei care au trecut Prutul au fost intorsi de noii activisti de partid romani zelosi (multi fosti jandarmi). Cred ca cel dominat de clisee istoriografice comuniste esti dumneata, altfel nu ai sustine ca basarabenii s-au inrolat in armata sovietica ‘sa spele rusinea’ de a fi participat la pogromuri. I-au inrolat cu arcanul si i-au trimis in linia intai carne de tun. Macar cei din armata romana stiau ca lupta pentru Transilvania de Nord, nici ei nu au ales sa moare insa prin pusta maghiara si muntii Tatra.
    …tind sa cred ca cei denuntati ca particianti la pogromuri sau alte activitati „antisovietice” nu au ajuns in lagare…ci au fost executati imediat…in gulag ajungeau cei banuiti/suspectati…adica toti (barbati, femei, copii). Dar asa cum spui dumneata…poate ar merita o cercetare…desi cei care mai traiesc, in 1941 erau niste copii…imposibil sa fi participat la pogromuri.

    • Cîtă cașă în capul omului…

      Dacă și cuiva i-a fost măturat podul cu grîu de către activiștii sovietici, asta nu înseamnă că așa s-a făut ABSOLUT CU TOATĂ POPULAȚIA.
      Măcar și din acest exemplu, se vede că știți prea puține despre tragedia din 1946-47, dar vă dați cu părerea ca un mare expert.
      Pentru a avea un minim de cunoștințe, vă sfătui să citiți două cărți, despre aceea perioadă:

      1. Valeriu Pasat. RSS Moldovenească în epoca stalinistă (1940-1953), Chișinău, 2011.
      2. Igor Cașu. Dușmanul de clasă. Represiuni politice, violență și rezistență în R(A)SS Moldovenească, 1924-1956, Chișinău, 2014.

      Deși acești istorici sînt antisovietici înverșunați, dar tot nu și-au permis să zică, după o analiză a documentelor, că foametea a fost organizată intenționat.

      ”Cât priveşte afirmaţia unor cercetători precum că, în general, foametea din anii 1946-1947 poartă un caracter organizat, că a fost consecinţa unor măsuri premeditate, apoi ea nici nu poate fi luată în consideraţie. Trebuie să deţii, să dai dovadă de o logică specifică, deosebită, pentru ca să susţii că Uniunea Sovietică, care pierduse peste 25 milioane de oameni, avea strictă necesitate să mai ucidă câteva sute de mii.”

      Despre ajutorul acordat:
      ”Eforturile depuse la combaterea distrofiei pe parcursul primelor şase luni ale anului 1947, perioada cea mai grea din punctul de vedere al proporţiilor pe care le-a căpătat această maladie în ansamblu pe republică, au fost enorme, practic, pe măsura gravităţii situaţiei. Către mijlocul lunii mai în republică funcţionau peste o mie puncte de alimentare în care luau masa zilnic peste 175 mii de persoane. Numărul celor bolnavi de distrofie către 15 mai 1947 s-a redus faţă de 15 martie al aceluiaşi an, punctul culminant al îmbolnăvirilor cu cca 117 mii de persoane. De la 240.537 până la 123.763 persoane [8].

      Pe lângă cele 175 mii de persoane care zilnic luau masa la punctele de alimentare, peste 1160 mii de persoane primeau ajutor alimentar. În aceste scopuri, pe parcursul lunilor ianuarie-martie 1947 au fost repartizate 20.596 tone de cereale.”

      Mai multe vedeți aici:
      https://razboiulpentrutrecut.wordpress.com/2016/07/16/depasirea-foametei-din-anii-1946-1947/

      ”…tind sa cred…”

      Da, am înțeles deja, că în cap în loc de cunoștințe aveți credințe, care nu au nimic în comun cu realitatea.

      • Care de bună voie, care INVOLUNTAR, dar moldovenii, care au participat de partea URSS în lupta contra nazismului german și aliaților lui, în parte au spălat neamul moldovenesc de dezonoarea, că a asistat pasiv, iar parțial chiar și a participat la măcelărirea vecinilor lor evrei.

    • Despre faptul, că conducrea de atunci a Moldovei nu a anunțat la timp Moscova despre situația catastrofală din republică:

      ”S. Sidorenco scrie în memoriul său „Mi-amintesc şedinţa comitetului de partid judeţean Soroca … alarmaţi, noi raportăm primului secretar M. Naconecinâi despre faptul că grânele în câmp au pierit, oamenii au început să întrebuinţeze în hrană seminţele prevăzute pentru semănat, este neapărat nevoie de a acorda ajutor populaţiei. M. Naconecinâi nu o dată în prezenţa noastră l-a sunat pe N. Sologor, rugându-l să informeze CC al PC (b) din toată Uniunea, Consiliul de Miniştri al URSS. Însă acela, nu se ştie din ce motive, manifesta prudenţă, tărăgăna lucrul acesta” [51].

      S. Sidorenco îl învnuieşte pe N. Sologor că n-a informat la timp şi în deplină cunoştinţă de cauză conducerea de la Kremlin privind situaţia reală din republică. G. Eremei consideră că de acest lucru se face vinovat N. Covali. Afirmaţie confirmată mai târziu şi de A. N. Kosâghin. „Guvernul, menţiona el în cadrul şedinţei lărgite a biroului CC al PC (b) din Moldova, din 24 februarie 1947, a aflat despre situaţia gravă ce s-a creat în republică privind asigurarea cu produse alimentare nu de la Dvoastră, tovarăşe Covali, ci de la procuratură şi din alte relatări, rapoarte” [52]. Faptul că n-au informat la timp conducerea de vârf a Uniunii despre ce se întâmplă cu adevărat în republică nu prezintă în sine altceva decât o greşeală echivalentă cu crima. Nu se ştie, să admitem că o atare informaţie ar fi putut să se soldeze cu anumite neplăceri pe linie de carieră. Deşi, după cum rezultă din cele spuse de A. N. Kosâghin în cadrul acestei consfătuiri, n-a existat nici aluzie la aşa ceva. Însă cât ar fi putut să cântărească acestea din urmă – sancţiunile pe linie de partid sau chiar pierderea postului, pe fundalul zecilor de mii de vieţi omeneşti salvate? Putem vorbi anume de zeci de mii, fiindcă chiar acordat cu întârziere, practic din februarie 1947, când distrofia căpătase proporţii catastrofale, acest lucru s-a reuşit. Însă şi mai grav este faptul nu doar că nu s-a relatat cu insistenţă guvernului unional despre situaţia grea în care s-a pomenit Moldova în vara anului 1946, ci s-a continuat cu încăpăţânare politica de colectări a pâinii către stat. Noi am menţionat că deja în lunile iunie-iulie conducătorii de pe loc băteau alarma, vorbeau despre o catastrofă alimentară ce se abate asupra ţării. Conducerea de vârf a republicii rămânea surdă la aceste semnale, ba mai mult ca atât, continua să se ocupe cu demagogia, declarând că nu poate fi considerată cu adevărat bolşevică acea conducere care nu este capabila să îndeplinească o sarcină de stat de extremă importanţă, că în lupta pentru pâine pentru adevăraţii bolşevici nu există greutăţi de neînvins [53].”

      De asemenea:

      ”În acelaşi context prezintă interes opiniile privind cauza foametei din anii 1946-1947 a două persoane care nu aparţin tagmei istoricilor, dar care au fost martorii şi victimele acestui flagel – Serghei Sidorenco şi Grigore Eremei. Primul, în martie 1946 a fost demobilizat din rândurile Armatei Roşii şi repartizat la muncă de partid în Moldova, în virtutea funcţiilor de serviciu fiind nemijlocit implicat în lupta de combatere a foametei. Al doilea, la acea vreme fiind de o vârstă fragedă, a avut de suferit pe propria-i piele consecinţele acestui flagel.

      Cauzele foametei, conform opiniei lui S. Sidorenco, au fost două: consecinţele extrem de grele ale regimului româno-german din anii 1941-1944 şi seceta fără precedent din anii 1945-1946 [36].

      În anii 1941-1944, terenurile însămânţate cu cereale s-au redus cu 180 mii ha, au fost distruse cca 30 mii ha de vii şi livezi. Au fost scoase din teritoriul Basarabiei zeci de milioane de puduri de produse agricole, cca 500 mii capete de vite. Rezervele de produse alimentare ale ţăranilor s-au redus la limită [37].”
      https://razboiulpentrutrecut.wordpress.com/2016/07/16/depasirea-foametei-din-anii-1946-1947/

  7. Domle-ma faci sa zambesc….Orice regim dictatorial din lume (si poti sa te documentezi) in fata unor catastrofe umanitare…va spune:

    1. „…nu am stiut”…”nu am fost informat”…sunt de vina esaloanele inferioare Nu aveau nevoie de rapoarte de la Centru…aveau informatori in fiecare sat care le raportau direct.

    2. „Mereu vor fi de vina altii”…in speta administratia romaneasca….vad ca pentru autorii citati nu exista rechizitii fortate, nu exista cote obligatorii de predat sovietelor satesti…nu exista nimic in afara de „administratia romaneasca si seceta”. In Moldova romaneasca, 4 ani de razboi nu s-a luat masura confiscarii vitelor sau a graului de samanta. Conventia de armistitiu le-a luat tot…consecita…foamete… In alta ordine de idei, decesul prin inanitie nu s-a datorat lipsei mancarii in sine cat imposibilitatii de deplasare in alte locuri…Administratia sovietica interzicea deplasarea…si pentru asta este direct resonsabila. Decat sa-i scape din ochi” au referat sa-i lase sa moara de foame…e argumentul care demonstreaza caracterul deliberat al catastrofei. Nu cred ca regimului stalinist ii pasa de cateva sute de mii de oameni in plus sau in minus, dupa ce in perioada interbelica au ucis zeci de milioane de oameni, iar in timpul razboiului mare parte din victime s-au datorat modului in care Stalin intelegea sa poarte razboiul. Divizii intregi (de pedeapsa) erau folosite doar pentru a atrage focul inamicului, atacurile frontale etc.

    3. „Puncte de distribuire a alimentelor”? Au existat si in Ucraina…asta nu a impiedicat dezastrul umanitar.

    4. Expresia „tind sa cred” e folosita de orice istoric cat de cat responsabil care nu are acces la toate informatiile (si nici nu are cum sa aiba) si care stie ca in istorie nu exista acces la adevar absolut. Certitudine absoluta exista doar in randul politrucilor care scriu lucrari de propaganda, nu de istorie. Informatia se verifica si mai ales se proceseaza. Sa ajungi la concluzii citand din rapoartele activistilor de partid ai timpului este aberat.

    • Desigur, nu trebuie să ascultăm pe un activist de partid, martor ocular al evenimentelor, mai ales că el are o atitudine critică față de acțiunile conducerii republicane de atunci, dar trebuie să dăm crezare unui ”știetot”, care în 2017 ”cunoaște” mai bine, cum s-au desfășurat faptele și cum trebuie să le interpretăm. 😀 O altă afirmație hazlie, de felul celor cu zeci de milioane de morți în URSS în perioada interbelică, foame organizată intenționat în Ucraina și Moldova, divizii nimicite în atacuri frontale din prostia lui Stalin: văd că sînteți la curent cu toate miturile antisovietice ))

      În cartea sa ”ЗАСУХА И ГОЛОД В МОЛДАВИИ 1946—1947 гг.”, Chișinău, 1990, istoricul B. Bomeșco la p. 43 scrie, că pe timpul foametei în afara republicii, mai ales în Ucraina de Vest, care nu a fost lovită de secetă se aflau zilnic cîte 5-6 mii de persoane din Basarabia, în căutare de produse. Așa că nu puteți spune, că populației îi era interzis să plece în alte părți în căutare de alimente. Da, în România (care la fel era afectată de secetă) nu se putea trece, însă în celelalte părți ale URSS – da.
      Iată, de pildă, mama lui S.I. Lozan pleca și ea de cîteva ori pe an în Ucraina de Vest pentru a schimba covoare de casă pe cartofi, și cîte mii de asemenea cazuri au mai fost…
      https://razboiulpentrutrecut.wordpress.com/2016/06/04/%d0%be-%d0%b3%d0%be%d0%bb%d0%be%d0%b4%d0%b5-%d0%b2-%d0%bc%d0%be%d0%bb%d0%b4%d0%b0%d0%b2%d0%b8%d0%b8-%d0%b2-1946-1947-%d0%b3-%d0%b3/

      Despre faptul că Moscova a luat tot de la țăranii basarabeni și nu a ajutat cînd trebuia:

      ”În august 1946, guvernul URSS părea să fi înțeles amploarea secetei din RSSM și a acceptat să acorde un ajutor alimentar de 24 de mii de tone – de fapt, era vorba de un împrumut de stat care trebuia restituit, fără dobîndă – din recolta anului 1947. Pe de altă parte, s-a acceptat de două ori reducerea volumului de livrări de cereale, inițial de la 265 de mii de tone la 160,9 mii de tone (26 iunie 1946), apoi la 72 de mii de tone (19 august 1946), ceea ce poate fi interpretat ca o acțiune menită să redreseze situația și să nu permită extinderea foametei la nivel de fenomen de masă” (Igor Cașu. Dușmanul de clasă. Represiuni politice, violență și rezistență în R(A)SS Moldovenească, 1924-1956, Chișinău, 2014. P. 211).

      Deci, statul sovietic a micșorat volumul livrărilor de cereale de 3,7 ori, acordînd și un ajutor de 24 de mii de tone. Mai departe istoricul Cașu pe multe pagini descrie cum ajutorul acordat era distribuit greșit, cu încălcări, cum ajutorul era redirecționat în contul livrărilor la stat, cum era furat, lăsat să se strice în depozite rău amenajate, etc. Însă de aceste încălcări tot Stalin se face vinovat, sau autoritățile locale?

      Apropo, de cine ”mătura podurile” basarabenilor, iată o întîmplare caracteristică, așa a fost în majoritatea cazurilor: ”La noi, la Bădragii Vechi, raionul Edineț, au fost cazyuri grave de tot… Cel ami tângă îți era că ne-au ”vândut” oameni de sat, cu care-ai cununat și-ai botezat, cei cu care-ai holteit și ai păscut bobocii și vitele… Da așa – au pustiit totul, și nu străinii, da chiar de-ai noștri, cei de sat, ieșindu-și din piele ca să fie la nivelul cerințelor înaintate de raion” (Igor Cașu, op. cit, p. 221)

      Istoricul V. Pasat scrie, că chiar dacă niciun țăran nu ar fi dat la stat niciun bob de grîu, oricum ar fi fost foamete – într-atît de proastă a fost roada din 1946. Fără ajutor din afară foametea nu putea fi evitată. Conducerea republicii însă nu a bătut alarma, nu a raportat situația adevărată, nu s-a făcut luntre și punte, ca să obțină ajutor destul. Nu există documente care ar demonstra, că ei băteau clopotele neîncetat despre catastrofa care înghițea ținutul, ba dimpotrivă, istoricul V. Țaranov zice, că rapoartele lor și cererile de ajutor întîrziau întotdeauna cu 1,5-2 luni față de timpul oportun pentru a cere ajutor. Ei sau subestimau gravitatea situației sau erau prea încrezători în puterile proprii ale republicii, însă e adevărat că vina cea mai mare cade pe conducerea RSSM. Dacă ei nu cunoșteau situația de pe loc, cum putem pretinde că la Mosocva s-o cunoască mai bine?

      Cît privește ”contribuția” românilor la foametea din Basarabia, vă invit să luați cunoștință în ce stare de istovire se găsea satul moldovenesc în preajama secetei și foamei din 1946-47, abia ieșit din război și ocupație:

      ”Să revenim însă la război şi la impactul pe care acesta din urmă l-a avut asupra economiei ţării, în general, şi asupra satului moldovenesc, în particular. Conform estimărilor efectuate de către unii cercetători doar pierderile de vieţi omeneşti pe care le-a suferit Moldova în perioada celui de-al doilea război mondial se cifrează la cca 650 de mii de oameni.

      Dintre care în jurul la 200 de mii au murit de foame şi de pe urma epidemiilor doar în perioada de la 1 august 1941 până în luna mai 1943 [40]. Fenomen care, incontestabil, prezintă prin sine şi acea stare de sărăcie şi mizerie în care se afla satul basarabean, Basarabia, în ansamblu înainte de război. Toate ramurile economiei au suferit de pe urma războiului. Daune mari a pricinuit acest flagel şi satului moldovenesc. La cele menţionate mai sus putem adăuga că, doar de pe urma operaţiunilor militare ce s-au desfăşurat pe teritoriul republicii numai colhozurile s-au ales cu peste 4800 de construcţii distruse, inclusiv peste 1700 de case de locuit şi peste 200 de depozite pentru cereale şi legume, sere, alte obiecte de infrastructură [41]. Din avutul obştesc al gospodăriilor agricole colective au fost nimicite sau confiscate cca 30 de mii de vite cornute mari, peste 33 de mii de cai, cca 40 de mii de porcine, cca 80 de mii de oi şi capre, peste 137 mii de păsări, în jurul la 9400 familii de albine [42]. Trupele de ocupaţie au confiscat din colhozuri peste 30 mii tone de cereale, peste 2 mii tone de cartofi, 623 tone de legume etc. Operaţiunile militare ce s-au desfăşurat pe teritoriul acestor gospodării au dus la pierderea unor mari suprafeţe de semănături agricole, la distrugerea unor mari suprafeţe de vii şi livezi [43].

      De la cetăţenii republicii ocupanţii au confiscat cca 60 mii de vite mari cornute, peste 60 mii de cai, peste 47 mii de porcine, cca 94 mii de oi şi capre, peste 600 mii de păsări de casă, peste 5300 familii de albine, cca 283 mii tone de cereale, peste 23 mii tone de cartofii etc. Au fost distruse 23842 case de locuit şi 4358 de construcţii auxiliare [44].

      Suma daunelor pricinuite doar gospodăriilor colective (colhozurilor) din judeţul Cahul a atins cifra de cca 348 milioane ruble. Suma prejudiciilor cauzate agriculturii republicii în ansamblu a constituit 6 miliarde de ruble [45]. Deosebit de grele au fost pierderile gospodăriilor agricole din raioanele Tiraspol, Bender, Orhei, Chişinău, peste care a trecut tăvălugul operaţiunilor militare. Aici linia frontului s-a menţinut din aprilie până la sfârşitul lunii august 1944. Majoritatea gospodăriilor din spaţiul respectiv au pierdut toate vitele şi păsările, au rămas practic fără semănături, vii şi livezi, le-a fost distrusă întreaga infrastructură, multe familii rămânând fără case de locuit [46]. Au fost distruse complet centrul raional Criuleni, satele Ustia, Ohrincea, Slobozia-Duşca. Până la război în raioanele din stânga Nistrului existau 12 staţii de maşini şi tractoare în care se numărau – 767 de tractoare. Către vara a. 1944 numărul lor s-a redus de 6 ori [47]. Suprafaţa terenurilor însămânţate cu culturi cerealiere în cele 233 de colhozuri, atunci existente, era de 79,7 mii de hectare. În a. 1943 ea s-a redus până la 35,5 mii ha [48]. Însă cel mai mult a avut de suferit de pe urma ocupaţiei ramura de creştere a animalelor. Din cei 31,2 mii de cai, pe care îi aveau gospodăriile agricole colective din raioanele Camenca, Râbniţa, Dubăsari, Grigoriopol, Tiraspol şi Slobozia la 1 ianuarie 1941 către vara 1944 rămăseseră doar 12,7 mii [49]. Ocupanţii au rechiziţionat din colhozurile regiunii transnistrene peste 18 mii de vite cornute mari, ceea ce constituia 94 la sută din numărul lor total şi practic toate ovinele şi porcinele, cca 48 mii de ovine şi cca 25 mii de porcine, care constituiau respectiv 99 şi 98 la sută din numărul lor total [50].”

      ”Potenţialul de producţie, infrastructura acestor gospodării îndată după eliberare se aflau la pământ. Bunăoară, în sovhozul „Romaneşti”, r-nul Orhei, plantaţiile de vie erau părăsite, neprelucrate şi pline de buruieni. Spalerele şi sârma lipseau. Beciurile, staţia de pompare a apei şi secţiile de producere a coniacurilor au fost dinamitate. Au fost de asemenea dinamitate locomobila şi treierătoarea. Casa directorului, ospătăria şi brutăria incendiate. Unele construcţii de menire productivă şi socială s-au păstrat. Însă majoritatea dintre ele necesitau reparaţie capitală. Lipseau cu desăvârşire orice utilaj de producţie, orice obiect de mobilă [53]. Au fost rechiziţionate toate animalele de tracţiune şi jefuită completamente ferma de creştere a păsărilor. Preluarea activităţilor de producţie trebuia practic începută de la zero [54].

      Cam la fel era situaţia şi în sovhozul „Chişinău” din suburbia capitalei. Aici s-au păstrat plantaţiile de vii şi livezi. O parte din ele se aflau într-o stare satisfăcătoare. Erau prelucrate şi îngrijite. Însă o bună parte din construcţiile cu menire de producţie (cca 30 la sută) erau distruse, cca 50-60 la sută din ele necesitau reparaţie capitală. Lipseau cu desăvârşire orice utilaj, mecanism de producţie, orice obiect de mobilă. Toate animalele productive şi de tracţiune au fost rechiziţionate şi duse în România [55].

      În sovhozul „Ciumai” r-nul Cahul s-au păstrat în întregime plantaţiile de vii. Ele erau prelucrate şi îngrijite şi se aflau într-o stare satisfăcătoare. S-au păstrat chiar şi construcţiile cu menire de producţie cu excepţia beciului şi a grajdului de cai, care au fost incendiate. Ele erau într-o stare bună şi necesitau doar nişte lucrări de reparaţie de rutină. Însă şi această gospodărie, la fel ca şi cele menţionate mai sus, după eliberare s-au pomenit fără inventarul de producţie necesar, fără vite productive şi de muncă. Motoarele de la staţia electrică au fost demontate şi duse în România. O parte din inventarul viu şi mort la fel a fost dus în România. O parte a fost furat de localnici [56].

      Situaţia era similară în toate gospodăriile de acest gen. Exemple asemănătoare am putea aduce referitor la orice gospodărie agricolă de stat, atunci existentă, orice gospodărie colectivă sau individuală. Însă deja cele expuse mai sus, credem, sunt destul de concludente şi nu trezesc nici un dubiu privind scara şi proporţiile pagubelor înregistrate de către gospodăriile agricole ale statului nostru de pe urma războiului. Suprapuse situaţiei reale precare în care se afla marea majoritate a gospodăriilor ţărăneşti din Basarabia înainte de război, ele scot în evidenţă cauzele principale ce au stat la originea tuturor greutăţilor, cataclismelor sociale, ce au zguduit satul moldovenesc în primii ani de după război.”

      ”Însă cu adevărat tragică se prezintă starea ţăranului moldovean la acea vreme prin prisma sănătăţii lui. Dacă până la începutul războiului, cu toate greutăţile de existenţă, specifice perioadei interbelice, anului de cotitură în soarta sa – 1940, starea lui de sănătate mai era cum era, apoi cei patru ani de ocupaţie militară l-au vlăguit definitiv, nu numai fizic, rupându-i din trupul lui pe cei mai viguroşi, apţi de muncă, capabili să facă faţă intemperiilor ce s-au abătut asupra lui, ci şi moral, psihologic, aducându-l la o stare plină de deznădejde, făcându-l să creadă că necazurile nu mai au sfârşit. Stării psihice şi morale la sigur că i-a aparţinut nu un ultim rol în suita de circumstanţe nefericite ce au cauzat foametea cumplită din anii 1946-1947. Până în perioada imediat de după eliberare, satul moldovenesc, după cum ne-o atestă numeroase documente ale timpului, era bântuit de fel de fel de epidemii – tiful exantematic, bolile venerice, cele gastro-intestinale etc. Despre gravitatea situaţiei la acest capitol ne vorbeşte şi faptul că deja la începutul lunii iulie 1944, adică la doar două luni de la eliberarea raioanelor din nord-estul republicii într-o notă informativă a CC al PC (b) al Moldovei pe numele secretarului CC al PC (b) al Uniunii Sovietice G. Malencov, principala problemă asupra căreia se atrăgea atenţia, în legătură cu starea generală a lucrurilor în zona eliberată, era situaţia epidemiologică. În nota respectivă, printre altele, se menţiona că doar pe parcursul a trei luni, aprilie-iunie, în raioanele respective au fost depistate cca 5500 cazuri de îmbolnăvire de tif exantematic. Cele mai afectate s-au dovedit a fi judeţele Orhei – 2968 de cazuri, Bălţi – 1121, Soroca – 465 de cazuri [86].

      O răspândire şi mai largă în raioanele eliberate au căpătat-o bolile venerice. În raionul Râbniţa au fost depistate 2814 persoane bolnave de sifilis şi 5154 de persoane bolnave de gonoree. În raionul Soroca numărul celor bolnavi de sifilis era de 5463 de persoane [87]. De notat că nu toate persoanele contaminate de aceste boli au putut fi depistate şi luate la evidenţă. Pentru aceasta nu exista nici numărul de medici necesar, nici condiţiile prielnice unui control frontal al tuturor celor bănuiţi în mediul real de atunci.

      Cauza principală a acestei situaţii, conform opiniei autorului acestei note informative, secretarul de atunci al CC al PC (b) al Moldovei N. Salagor, rezida în starea generală a condiţiilor de existenţă în timpul ocupaţiei, în urma căreia sistemul de ocrotire a sănătăţii, dacă putem califica în felul acesta ceea ce exista în acest domeniu la vremea respectivă, adică înainte de război – clădiri, cadre, aparate, medicamente, pe parcursul a 3 ani de ocupaţie au fost distruse, irosite, însuşite. Utilajul, instrumentele, aparatajul medical au fost scoase din ţară şi expediate în România. ”
      https://razboiulpentrutrecut.wordpress.com/2016/06/26/despre-starea-social-economica-a-satului-moldovenesc-catre-mijlocul-anilor40-al-sec-al-xx-lea/

      În curînd voi publica un șir de documente românești, care arată, cum și în ce volum erau scoase din Transnistria și Basarabia în România cereale, animale, utilaj industrial, etc.

  8. Despre mizeria si saracia satului basarabean de dinainte de 1941 nu cred ca are rost sa discutam…stiu doar ca era intrecuta de mizeria si saracia satului sovietic. „Istoricii” de partid inventariaza sarguincios efectele rechizitiilor militare ale administratiei romanesti dar au o amnezie totala in a inventaria efectele ocupatiei sovietice 1940-1941 (deportarile imediate, organizarea colhozurilor, confiscarea cvasitotala din gospodarii a animalelor si utilajelor…cate or fi fost). Probabil ii numesc „eliberatori” pt ca nu-i asa in 1939-1940 armata sovietica „eliberatoare” aliata cu armata nazista a „eliberat” Polonia, a executat intregul corp de ofiteri „imperialisti reactionari anglofili” polonezi la Katin dupa care a mai „fericit” si statele baltice si Karelia finlandeza.
    Am sa-mi inchei prezenta pe acest blog cu o concluzie…referitoare la ce a insemnat ocupatia tarista si mai apoi sovietica a teritoriului dintre Prut si Nistru. In 1918, Romania a preluat de la Imperiul tarist cea mai saraca si mai inapoiata regiune a tarii…a devenit curand Siberia Romaniei, un loc de detasare ca pedeapsa pentru cei mai corupti functionari, jandarmi, politisti. In 1944 a urmat „eliberarea” sovietica…ce a fost ce n-a fost, un lucru e sigur. In 1991 dupa 45 de ani de administratie sovietica acestia au lasat in urma cea mai saraca fost republica sovietica si cea mai saraca tara din Europa.

    • Sînt de acord, că Basarabia în 1918 era o regiune înapoiată. Însă dacă o comparăm cu ceea ce era în 1812, apoi diferența e ca între cer și pămînt. Nu degeaba Pușkin descria despre ținutul nostru ca ”o regiune pustie” – nici nu era populată ca lumea, fără să mai zic de ceva centre de industrie, cultură și știință. Locuitorii acestei regiuni abia cu 30 de ani în urmă au încetat să mai fie vînați ca fiarele în pădure, capturați și vînduți ca animalele la tîrgurile de robi din imperiul turcilor. În 100 de ani s-a făcut un progres uriaș față de poziția inițială.

      În 20 de ani românii n-au reușit să facă mare lucru, iar de acum în ce stare disperată au lăsat Basarabia în 1944 s-a spus în comentariul de mai sus.

      În anii puterii sovietice s-a făcut un salt imens în toate domeniile, în comparație cu situația din 1945. S-au construit sute de întreprinderi industriale, e de ajuns să spunem, că în 1990 în 5 zile se producea tot atîta producție, cît în întregul an 1940.

      Totul se cunoaște prin comparație. E necesar să-i criticăm pe ruși și comuniști, dar cum demonstrăm noi că sîntem mai buni? În 26 de ani de independență nu s-a construit o cușcă de cîine în țara noastră, nu măcar ceva asemănător cu ceea ce s-a făcut în perioada sovietică. Cu ce se pot lăuda cei ce latră toată ziua despre ”ocupația bolșevică„ și ”crimele staliniste”?

      Apropo, pentru a face din R. Moldova cea mai săracă țară din Europa nu un ultim rol l-au avut și românii, cum își zic ei: începînd cu Snegur, Druc, Lucinski, … și terminînd cu frumoșii de Filat, Leancă, Chirtoacă, Plahotniuk, …

  9. Cum adica „a face”…RM era cea mai saraca tara din Europa si in 1990 atunci cand au preluat-o „romanii” de care spui dumneata. In alta ordine de idei cred ca „Voronin”…cel care a avut cea mai lunga „domnie” numa roman nu este. Descrierile lui Puskin nu valoreaza mare lucru din punct de vedere documentar, iar „saltul imens” din perioada tarista…se poate vedea nu facand comparatie cu perioada de dinainte de 1812 (cand nu a fcut parte din sistemul administrativ al Imperiului Otoman) ci facand comparatie cu Principatul Moldovei. Era saracie si acolo dar, mai gaseai licee, universitati, ziare, miscare intelectuala…nu intamplator aproape toti scriitorii cu care RM se mandreste azi, au activat in Principatul Moldovei iar ulteror in Romania. Basarabia a dat mari nume ale culturii romanesti, Hasdeu, Russo, etc dar toti au plecat din Basarabia in Romania (nu de bine ce le era). Povestile despre nivelul productiei din 1990 de 365 de ori mai mare decat in 1940…sa le creada activistii de partid comunisti si propaganda KGB-sta. Ca din cifre si hartii ai zice ca peste tot in lagarul comunist se duba sau se tripa productia de la un an la altul…dar lumea o ducea de la un an la altul tot mai prost. In 1990 in Basarabia se traia in ritmul anotimpurilor, 70% din populatie era (si este) rurala practicand aricultura de subzistenta…dar nu asta ar fi problema…ci faptul ca marea lor majoritate nu aveau acces la apa curenta, canalizare. Cati stiu ce inseamna un dus fierbinte dupa 12 ore de munca? Iti spun eu …foarte putini. Dar poti sa stai linistit…Basarabia nu e singura…peste tot imperialistii taristi sau sovietici vorbesc despre „misiunea civilizatoare” si „pustiul de bine” pe care l-au facut tarilor si regiunilor „eliberate”. Dar…ce a fost Finlanda sub taristi…si ce este Finlanda independenta…ce a fost Kazahstanul tarist sau sovietic si ce este Kazahstanul azi, ce au fost statele baltice tariste sau sovietice si ce sunt azi. Peste tot pe unde au fost asemeni otomanilor au lasat saracie si subdezvoltare spre deosebire de alte Imperii care au avut intradevar un ror civilizator (Imperiul Britanic, Imperiul Habsburgic, Franta). Si astazi daca e sa facem comparatie intre Basaraia (Moldova de sub rusi), Bucovina (Moldova de sub Habsburgi) si Principatul Moldovei…de departe zona cea mai prospera, europeana si dezvoltata e Bucovina.

    • Pușkin nu-i autoritate, cum să nu – ”noi știm mai bine”.
      În 1803 Chișinăul avea 260 de case – asta era ”orașul” principal din provincia alăturată la Rusia. Ce reprezenta restul, ne putem ușor închipui. La momentul alipirii la Rusia, în Basarabia erau doar 40 de biserici de piatră, restul – din lemn. Care regiune dezvoltată, aici nici populație nu era, aici supraviețuirea fizică nu-ți era asigurată, de-amu era lucru mare, că au încetat incursiunile și jafurile tătarilor. Către sfîșitul sec. XIX Chișinăul deja devenise unul din orașele cele mai mari ale imperiului, depășind ca număr de locuitori Iașiul. Iată doar un indiciu, care ne arată ritmul dezvoltării.

      Cît privește situația din Moldova ”liberă”, iată ce ne mărturisește O. Ghibu în cartea sa ”De la Basarabia rusească la Basarabia românească”:

      ”Nici un ţăran basarabean n’a venit în timp de o sută de ani să se aşeze în România, nici măcar temporal, pentru nici un motiv. In vreme ce plugarii ardeleni ajunşi la sapă de lemn din cauza sistemului de oprimare politică şi economică, treceau cu zecile de mii la diferite servicii „în ţară”, Moldovenii, în setea lor după pământ, se duceau mai bucuros în Siberia, decât să treacă dincoace, Prutul, la fraţii pe cari îi ştiau într’o mizerie înfiorătoare.”

      În schimb:

      ” Lucrînd în arhiva de stat a RSS Moldovenești în anii 70-80 ai secolului trecut în privința descoperirii surselor pentru tema mea, eu am răsfoit zeci de dosare de arhivă cu materiale despre moldoveni și valahi fugiți de la moșierii lor în anii 30-40 ai secolului XIX din Principatele Dunărene în Basarabia și despre primirea și aranjarea lor aici. Printre ele sînt și de acelea, din care reiese, că autoritățile Principatelor Dunărene erau foarte nemulțumite de faptul că Rusia continuă să primească țărani-fugari de peste Prut. Iașii și Bucureștii întreprindeau demersuri diplomatice pe lîngă Petersburg în această privință.”, nu spune istoricul I. Grec.

      Iată ce spunea în 1915 un alt martor din România:

      ”Vorbeşte cu ţăranii din ţinuturile Dorohoiului ori Botoşanilor — bine înţeles cu cei mai deştepţi şi cari se mai „mişcă” din sat. Aproape cu toţii îţi vor spune că au trecut; odată sau de mai multe ori, şi dincolo, peste Prut. Cu toţii rămân minunaţi în faţa stării materiale înfloritoare a fraţilor de acolo. De obiceiu se duc ai noştri după cai în Basarabia. Foarte mulţi ajung pe la Bălţi. Şi văzând lucrurile le ţin minte bine şi le spun mereu la cei de acasă! Nopţi şi zile întregi am stat cu moş Gh. Teodoru din Călugăreni, ţinutul Botoşani, de tâlc, şi nu mai isprăvià vorbindu-mi despre obiceiurile Moldovenilor din părţile Ismailului sau „Boligradului”. Credinţa creştinească a acestora e ridicată în slavă.
      Un sat basarabean e chipul perfect al unui sat dintre Prut şi Carpaţi, cu deosebire că în privinţa stărei materiale Basarabenii stau mai bine, ca Românii din Regat, — nu în toate părţile însă. … Am văzut ţărani ce ţin 4—10 ori şi mai multe perechi de boi, îi îngraşă şi-i vând bine fiind centre de populaţie ca Odesa, Varşovia, Kameniţ-Podolsk, etc. O pereche de boi prea buni ajunge şi 600 ruble; ba şi mai mult. Arate-mi cineva la noi, în România, un sat unde să fie la 400 de locuitori 2—3—4 mii de boi. In Basarabia nu sunt rare astfel de sate. (VASILE D. MOISIU ”ŞTIRI DIN BASARABIA DE ASTĂZI”, BUCUREŞTI. 1915.)

      Nu știu cine și cu ce se mîndrește, dar eu personal nu prea mă mîndresc cu Hasdeu, Russo ș. a. care în loc să rămînă cu compatrioții lor și să lupte pentru propășirea lor, i-au abandonat și au fugit, să le fie lor ”mai bine”. Halal de așa patrioți.

      În 1940 în Moldova se producea 0,02 miliarde de kW/oră de energie electrică, iar în 1986 – 17,7 miliarde. De 900 de ori mai mult. Este acesta un indicator al progresului? asemenea salturi imense au fost făcute în toate domeniile: industrie, agricultură, învățămînt, ocrotirea sănătății, cultură, știință. Mai sînt și alții, care cred în ”cifrele și hărțile propagandei kgbiste”:

      ”Recent, vorbeam cu un bun amic din Chişinău, scriitorul si traducătorul Oleg Panfil (Interviul cu el poate fi citit în noua mea carte Intelighenţia rusă azi). El susţinea, pe bună dreptate, ca nivelul de industrializare atins în anii 60-80 din perioada sovietică este unul fără precedent şi care, din păcate, nu va mai putea fi atins niciodată. Oleg îmi spune ceva de genul: „cînd călătoresc pe lîngă fosta uzină MEZON, unde în anii’ 70 se asamblau microcipuri pentru computere, valabile ca model şi azi în Japonia, sau Mikroprovod – care producea cabluri pentru industria aeronatică, pe care acum îl produce doar o singură uzină din lume, înţeleg că la un astfel de nivel tehnologic, Moldova nu va mai ajunge NICIODATĂ, pentru că astfel de tehnologii sȋnt la cheremul a doar cinci state din această lume. Niciodată, Moldova nu va mai avea acces la acele sume colosale, necesare elaborării unor astfel de tehnologii, nici la acea elaborare ştiinţifică, ce presupune decenii de cercetare şi investiţii astronomice”.

      Perioada aceea este foarte importantă şi din păcate nimeni nu vrea sa o discute serios, căci nu-i aşa, acum ne ocupam să prindem vrăjitoarele comuniste şi orice încerci să discuţi depre perioada sovietică a RM trebuie neapărat să fie redus la GULAG. DA, a fost multă suferinţă şi foarte multă represiune, dar trebuie analizate toate sectoarele sociale. De ce e important să discutăm şi despre tipul de industrializare, nivel de educaţie, structurare socială a anilor 60-70? E important să înţelegem ce fel de infrastructură şi ce fel de munci presta o bună parte a populaţiei în diversele ei sectoare. Pentru că atunci, pentru prima data în Basarabia, a apărut o pătură socială educată, nu doar în sectorul umanist, ci şi medical, tehnic etc. E un caz fără precedent cînd în spaţiul nostru predominat agrar, în doar o generaţie, s-a creat o întreagă clasă de medici, ingineri, agronomi etc foarte bine educată, care mai tîrziu avea sa joace un rol hotărâtor în procesul de creare a statului RM. Crezi că întîmplător are loc explozia culturală fără precedent în acei ani? Vezi realizările extraordinare în muzică, literatură, film, dans, operă şi teatru etc. Acel nivel de deschidere entuziastă, universalism cultural şi intelectual, precum şi nivel educaţional tehnic, nu cred că-l vom mai atinge curînd în RM. In anii aceea a fost o deschidere în RM mult mai universalistă (poate şi din cauză că la Moscova se întîmpla acelaşi fenomen, iar spaţiul sovietic avea alt tip de circuit) decît în România acelor ani. Asta e o temă foarte interesantă, însa din păcate, lăsată în uitare.

      Să vă spun ceva şi despre sat? Păi haideţi să facem o statistică cu cîte cinematografe, librării, dispensare medicale, parcuri auto deţineau satele moldoveneşti în anii 70-80 şi cîte mai sînt funcţionale astăzi. Rezultatul e catastrofal. Eu nu idealizez trecutul, ci vreau să trag un semnal de alarmă faţă de catastrofa în care ne aflăm.”
      https://razboiulpentrutrecut.wordpress.com/2013/06/20/vasile-ernu-despre-perioada-comunista-a-istoriei-republicii-moldova/

      Repet, s-a făcut mult, nu s-a făcut mult în perioada sovietică, astea-s vorbe, însă unde sînt rezultatele noastre proprii de după eliberare? ce succese poate prezenta RM, scăpată de dominația comunistă și țaristă, care ne ținea permanent în stare de subdezvoltare? Iată succesele:

      ”Astăzi, conform bilanțului pe anul 2012, volumul PIB-ului, adică volumul tuturor mărfurilor și serviciilor produse de noi, reprezintă doar 59% din nivelul anului 1989. 1989 a fost anul realizării celui mai mare volum de producție în Moldova. Adică în toți acești ani, în mai mult de 20 de ani, noi încă nu am reușit să obținem nivelul de dezvoltare economică pe care îl aveam în 1989. Acum despre volumul investițiilor, o problemă spinoasă, o chestiune strategică pentr Moldova. Noi nu atingem nivelul anului 1989 cu 80%, adică volumul investițiilor reprezintă 1/5 din ceea ce era în 1989, și așa, din an în an, după 1989 investițiile au scăzut mereu. La fel și industria: producem puțin mai mult de 50% din ceea ce producea în 1989, agricultura produce mai puțin de 40%, și această listă poate fi continuată. Adică în comparație cu ce potențial a acumulat și avea statul, noi folosim acest potențial pe jumătate.”
      https://razboiulpentrutrecut.wordpress.com/2013/11/24/economista-elena-gorelova-despre-economia-moldovei-in-1989-si-acum/

      Despre care ”rol civilizator” al Imperiului Britanic vorbiți, despre acesta:
      Colonizarea Irlandei https://ro.wikipedia.org/wiki/Colonizarea_Irlandei
      Marea Foamete Irlandeză https://ro.wikipedia.org/wiki/Marea_Foamete_Irlandez%C4%83
      Opium Wars https://en.wikipedia.org/wiki/Opium#Prohibition_and_conflict_in_China
      Atlantic slave trade https://en.wikipedia.org/wiki/Atlantic_slave_trade
      Timeline of major famines in India during British rule https://en.wikipedia.org/wiki/Timeline_of_major_famines_in_India_during_British_rule
      Etc, etc

      Sau acesta:

      ”În 1865 tronul Belgiei a fost ocupat de către Leopold al II-lea. Întrucât la acel moment Belgia era o monarhie constituţională, statul era condus de către Parlament, iar regele nu deţinea o putere politică reală. Devenind rege, Leopold şi-a pus scopul să transforme Belgia într-o putere colonială, încercând să convingă Parlamentul să preia experienţa celorlalte puteri europene care explorau activ teritoriile Asiei şi Africii. Însă, întâmpinând indiferenţa totală a parlamentarilor belgieni, Leopold a decis să-şi întemeieze cu orice preţ propriul imperiu colonial.

      În 1876, Leopold finanţează Conferinţa Internaţională Geografică din Bruxel, în cadrul căreia propune înfiinţarea unei organizaţii de caritate pentru „răspândirea civilizaţiei” printre locuitorii din Congo. Unul dintre scopurile organizaţiei trebuia să fie lupta cu munca forţată din regiune. Ca rezultat, a fost fondată „Asociaţia africană internaţională”, al cărei preşedinte a devenit însuşi Leopold. Activitatea intensivă, sub masca carităţii, i-a asigurat acestuia imaginea de filantrop şi principal protector al africanilor.

      În anii 1884-1885 la Berlin s-au convocat la o conferinţă puterile europene cu scopul de a împărţi teritoriul Africii Centrale. Datorită activităţii sale anterioare, dar şi intrigilor iscusite, Leopold primeşte în proprietate un teritoriu de 2,3 milioane km2 pe malul sudic al râului Congo şi întemeiază aşa-numitul Stat Liber Congo. În conformitate cu acordul de la Berlin, acesta şi-a asumat angajamentul să ocrotească bunăstarea populaţiei băştinaşe, să amelioreze condiţiile morale şi materiale de viaţă ale acesteia, să lupte cu munca forţată, să conlucreze cu misiunile creştine şi expediţiile ştiinţifice, precum şi să ridice nivelul comerţului liber.

      Suprafaţa noii posesiuni a regelui era de 76 ori mai mare decât teritoriul Belgiei. Pentru a deţine controlul asupra populaţiei Congo, care număra câteva milioane, a fost înfiinţată o structură „Forţele Publice” – o armată constituită dintr-un anumit număr de triburi autohtone conduse de ofiţeri europeni.

      Sursa principală de venit a lui Leopold a devenit exportul cauciucului natural şi a fildeşului. Condiţiile de lucru pe plantaţiile de cauciuc erau insuportabile: sute de oameni mureau din cauza foamei şi a epidemiilor. Deseori, pentru a forţa aborigenii să lucreze erau luate ca ostatici femeile şi copiii acestora şi ţinuţi în captivitate pe toată perioada sezonului de muncă. Pentru cea mai mică abatere, muncitorii erau mutilaţi şi omorâţi. De la reprezentanţii „Forţelor Publice” se cerea utilizarea raţională a proiectilelor în timpul operaţiunilor de menţinere a ordinii. În calitate de dovadă erau prezentate mâinile tăiate ale celor executaţi. Uneori cheltuind mai multe proiectile decât era permis, aceştia mutilau persoane absolut nevinovate.

      Ulterior, imaginile satelor distruse şi ale aborigenilor mutilaţi, inclusiv ale femeilor şi copiilor, au fost demonstrate lumii şi au contribuit la formarea opiniei publice, sub a cărei presiune în 1908 regele a fost nevoit să-şi vândă teritoriile statului belgian, devenind la acel moment unul dintre cei mai bogaţi oameni din Europa.

      Numărul exact al victimelor din Congo pe timpul dictaturii lui Leopold nu se cunoaşte, dar experţii consideră că acesta variază de la trei la zece milioane de persoane. Către anul 1920 populaţia Congo înregistra doar jumătate din numărul locuitorilor din anul 1880.”
      https://razboiulpentrutrecut.wordpress.com/2016/11/17/acte-cu-caracter-genocidal-in-istoria-omenirii/

      ”Civilizația” acestor imperii era plătită cu sîngele și sudoarea celor ”supuși civilizării”, iar bogăția lor însemna ruinarea și mizeria coloniilor.

  10. Sa incepem cu ultima parte a respunsului Dumitale…rolul imperiului britanic. Din cate stiu eu Imperiul Britanic a lasat in urma sa (StateleUnite, Canada, Australia, Singapore Hong Kong)…Pana la sfarsitul anilor 80′ colonia britanica Hong Kong rula mai mult capital decat intreaga China si avea un PIB de 40 de ori mai mare (astazi doar de 10 ori).

    In rest dumneata ii fi facand cercetari prin arhive dar le desprinzi de contex. Cum gaina vecinilui este totdeauna mai grasa probabil exista marturii despre starea satului basarabean in care o duce mai bine decat satul din dreapta Prutului, dar exista muulte, prea multe alte marturii (pe care cei ca dumneata le ignora) care vorbesc exact de contrariu si anume despre exodul masiv in dreapta Prutului (famillile boieresti, elitele satelor, intelectualii),si despre depopularea de autohtoni a Basarabie si rusificarea prin colonizari a guberniei.
    Nu iti spun nimic BP Hasdeu sau A Russo…dar cine iti spune ceva…nu cumva „marele istoric” sovietic V Stati sau poate genialul autor au dictionarului Moldo-Roman?
    …Dezvoltarea fara precedent a „artelor, stiintei, tehnicii” din anii 70′ un RSS Moldoveneasca. Nu stiu daca ai remarcat in ce hal isi vorbeau limba materna majoritatea basarabenilor (inclusiv elitele intelectuale si realizatorii de emisiuni radio-tv in anii 80 si inceputul anilor 90’….si asta spune multe despre „dezvoltarea invatamantului, culturii si artei”. A fost poate unica perioada de relativa prosperitate, relativa deschidere destindere si crestere economica in tot lagarul socialist european nu doar in RM si in acest context a dat si Basarabia regizori, artisti, poeti.
    Cat despre „micorcipurile pentru computere” produse in RM in anii 70’…aici ai spus-o si chiar m-a pufnit rasul. Sa inteleg ca „tehnicienii sovietici” activi in RSS Moldoveneasca trebuiau sa dea lectii lui Steve Jobs sau Bill Gates.

    • Toate părțile Moldovei erau înapoiate, toate erau cam la același nivel – că una sau alta era cu jumătate de centimetru înaintea sau în urma alteia, nu este semnificativ – toate lîncezeau într-o înapoiere înspăimîntătoare.

      Socialismul le-a ridicat la un anumit nivel de dezvoltare, care nu poate fi negat de niciun om cu un minim de bun sens. Poate că cineva ar fi vrut, ca peste noapte Moldova să înceapă a trăi ca Elveția. Așa pot gîndi numai niște oameni naivi, care cred în miracole. Noi vedem ce miracole a făcut Moldova de la 1991 încoace. În Moldova sovietică nu se trăia ca în Elveția, însă nici ca în Bangladesh. Pe cînd de la dispariția comunismului ne îndreptăm tot mai mult în direcția Bangladeshului.

      Toate țările ”civilizate” și-au clădit ”civilizația” pe prădarea bogățiilor din țările ”necivilizate”. Istoria SUA înseamnă exterminarea aborigenilor și folosirea sclavilor (în sec. XIX!!!) ca forță de muncă. Statele dezvoltate au exploatat și continuă să exploateze resursele naturale și forța de muncă din țările lumii a treia. ”Civilizația” occidentală ipocrită este murdară de sînge și clădită pe oasele a milioane de victime omenești.

      Precum se întîmplă cînd discuția se lungește, văd că ne-am abătut de la tema inițială.

  11. Cultural vorbind (si nu numai) perioada de aur a Moldovei romanesti si a fost 1859-1918…si partial perioada interbelica. Care o fi fost perioada de aur a Basarabiei…poate undeva, candva inainte de 1812, in nici un caz in perioada sovietica. RM incet incet se ridica mai cu ajutor euopean, mai cu ajutor rusesc, mai cu ce trimit cei din afara…multi se plang si sunt nostalgici fata de epoca apusa pt ca vremurile de altadata sunt mereu mai bune iar memoria e selectiva. Sunt curios daca tanarul basarabean din ziua de azi la volanul unui Audi second hand care isi face planuri sa lucreze sezonier pe undeva sau sau are dileme in ce priveste universitatea pe care o va alege s-ar intoarce la munca de Kolhoz sau la cele 150 de ruble pe luna oferite de conditia de muncitor in mareata industrie sovietica republicana de dinainte de 89. Moldova nu traia intr-o noapte inspaimantatoare, era o societate arhaica cu propriul farmec. Prefer casele traditionale moldovenesti cu cerdac si inecate in verdeata si acoperite cu sindrila, custilor din beton cenusiu acoperite cu ondulin de baraca pe care l-a implicat civilizatia si nivelul de trai comunist…implicit proletarizarea unei lumi rurale, arhaice dar…probabil fericite in mica ei lume. Pe undeva poate ca discutia a deviat…ce vroiam sa spun e faptl ca documentele sau evenimentele istorice tragice incluiv holocaustul evreilor de care e responsabil statul roman si cetatenii sai, trebuie analizat in context si in dimensiune comparata cu alte genociduri (ceea ce desigur nu ii absolva cu nimic pe cei care au comis crime impotriva apopulatiei civile indiferent de idealurile in numele carora au facut-o…culmea ca unii nici nu aveau alte idealuri sau justificari in afara de ura viscerala fata de evrei sau pur si simplu sadismul sau dorinta de jaf).

    • Pe mine mă interesează nu păreri personale, dar tabele, date statistice, cercetări științifice riguroase… Măcar și de acestea:
      https://razboiulpentrutrecut.wordpress.com/2015/02/04/despre-economia-romaniei-interbelice/

      Nu știu ce farmec poate fi în casa cu cerdac la umbra nucilor, cînd nu mai prididești să-ți duci pruncii la groapă:

      ”Mortalitatea infantilă: dimensiuni impresionante la Cornova. Deconstruind portretele celor două familii, familia Mariei Tacu şi cea a lui Toader Popa din Cornova, aşa cum apar ele în studiile lui Zamfirescu şi Costa-Foru, le reconstruim doar pe baza informaţiilor cu caracter sanitar în ce le priveşte. Şi extragem în primă fază acele date privind mortalitatea infantilă, recunoscând însemnătatea acesteia în rândul marilor probleme sanitare ale localităţii.

      Pe scurt şi foarte sec: Maria Tacu din Cornova a născut 16 copii. Dintre aceştia, în vara lui 1931 îi mai trăiau doar trei; cu alte cuvinte, aproape fiecare sarcină a femeii se soldase, mai devreme sau puţin mai târziu, cu un deces. Astfel, dintre cei 13 copii morţi, niciunul nu depăşise 3 ani de viaţă (iar cele patru perechi de gemeni cărora le-a dat naştere Maria Tacu nu supravieţuiseră mai mult de 2-3 săptămâni)….

      ….„Un fapt demn de remarcat – ce pare a fi o trăsătură spirituală generală a satului – este acela că pentru copiii morţi, chiar pentru amintirea lor, femei Maria Tacu nu are aceeaşi afecţiune ca pentru cei rămaşi în viaţă. Faptul morţii îl priveşte cu o tărie sufletească care aproape ia forma de insensibilitate sau îmbracă haina unei convingeri cu o cauzalitate complexă, încălcând deopotrivă domeniul economicului şi acela al spiritualului: «Dar nu mi-au murit numai mie; au murit la toţi, căci aşa trebuie să fie. Ce mă făceam eu cu 18 copii, dacă ar fi trăit toţi şi trebuia să-i hrănesc?»”[9].

      Dincolo de observaţia lui Zamfirescu – decesele copiilor sunt privite din punct de vedere economic, „cu ce să-i fi hrănit pe toţi?”, şi din punct de vedere spiritual, „aşa trebuie să fie” – nouă ne atrage atenţia prima parte a punctului de vedere al femeii: „Dar nu mi-au murit numai mie; au murit la toţi…”, semn că morţile din familia Tacu nu reprezentau un caz singular în sat, ci o regulă; iar oamenii se obişnuiseră cu regula, necutezând să creadă că ar putea fi şi altfel.”
      https://razboiulpentrutrecut.wordpress.com/2013/12/28/cornova-basarabia-la-13-ani-de-la-unire-cu-romania-portret-sanitar-ii/

      Mortalitatea infantila (morti sub un an la 1000 nou-nascuti) în Moldova:
      1938 – 182,5 – în medie pe România, în Basarabia probabil era și mai mare.
      1970 – 23,3
      1986 – 26,4
      2015 – 9,7.
      Înbunătățirea situației este mai mult decît evidentă. Și acesta este doar un aspect al vieții din Basarabia. Asemenea schimbări au avut loc în toate sferele.

      Privite prin prisma luptei de clasă, evenimentele din Rusia și URSS din prima jumătate a sec. XX capătă un sens. Acolo avea loc lupta pe viață și pe moarte dintre clasa muncitoare, aliată cu țărănimea săracă și burghezie și elementele reacționare din rîndul țărănimii și micii burghezii. Clasele exploatate se răzbunau pentru secolele de asuprire suferite de la prigonitorii lor.
      Dar încă nu am înțeles, care era sensul prigonirii și deportării (din Basarabia și Bucovina de Nord) a evreilor din România? Exproprierea concurenților economici?

      • In perioada interbelica, Romania, Yugoslavia, URSS erau „fruntasele” Europei la mortalitate infantila, nou nascutii mureau mai ales de poliomelita…urmau conditiile sanitare etc.
        „Lupta de clasa” de care vorbesti dumneata este un produs ideologic Marx, Engels, Lenin @ Co, demontat de liberalism si neoliberalism cu al lor welfare state…respectiv de evolutia istorica propriu zisa. A fost o ideologie confortabila pentru imperialismul sovietic…in numele luptei de clasa si al „eliberarii” proletariatului asuprit aveau justificarea ideala pentru a cucerii intreaga lume. Te opui ideologiei oficiale sau conducerii …esti „dusman al poporului”. Culmea ipocriziei in ziua de azi in fostul imperiu sovietic (si RM in primul rand) cei mai mari comunisti au ajuns sa fie si cei mai mari capitalisti (a se vedea onor Voronin…”urmasul” lui Stefan cel Mare).
        Referitor la statistici, date, tabele…sunt bune…doar acolo unde reflecta date reale si nu fabricate. Fatul ca se tripleza productia de carbune intr-ozona nu inseamna neaparat bogatie…poate sa fie exact invers daca costurile de productie depasesc valoarea propriu zisa a carbunelui extras.

        Care era rationamentul deportarilor? Buna intrebare si de pus cam peste tot in Europa si la polonezi si la unguri si la slovaci.

        – Rationament economic, sa le puna mana pe averile (considerate ilicite) facute de multi dintre ei in cateva decenii de la 0. In Moldova au emigrat masiv mai ales dupa 1850 (din Imperiul tarist mai ales). In cateva decenii au ajuns 50% din populatia urbana, dominand comertul, sistemul bancar si mai ales sistemul de creditare (camataria).
        – Ura si invidia acumulata de generatii…In Ugaria (si probabil si in Romania) reprezentau 5-6% din populatie dar ocupau in jur de 50% din populatia universitara, cadre medicale, juristi, finantisti, ingineri etc.
        – Taranii ii urau pentru ca vedeau in evreu un peronaj sinistru…arendasul de pamant, cel care inchiriaza de la proprietar o mosie dupa care o stoarce de profit pamantul ca atare si taranii care il lucreaza (prin imprumuturi a caror dobanda taranii nu o mai puteau plati niciodata, si prin tot felul de tertipuri functionaresti). Adesea evreul este asociat si „gulerelor albe” functionarilor de stat, perceptorii, colectorii de impozite, care nu munceste la camp ca tot omu cinstit ci te invarte din hartoage si cifre de neinteles pentru ei.

        – Rationament ideologic – dement-d ar raspandit in epoca in intraga Europa mai ales in randul natiunilor si culturilor tinere care abea se ridicasera – purificarea etnica, eliminarea elementelor considerate neloiale ca neapartinand unei definitii predefinite a natiunii.

        …erau tapii ispasitori ideali pentru absolut orice…criza economica, criza financiara, cresterea pretului la alimente, indatorare peste puteri, cresterea pretului la pamant etc.

        …ce este cel mai greu de inteles e condamnarea si deportarea in bloc/condamnarea colectiva si mai ales condamnarea odata cu adultii si a femeilor si mai ales a copiilor,

      • Pentru cunoașterea trecutului avem nevoie de lucrări științifice serioase. Din păcate, ele se întîlnesc foarte rar. Paranoia antisovietică întîlnită de mine pe paginile acestor ”cercetări” mă face să le suspectez din start de ”prezumție de minciună”.

        Lupta de clasă va dispărea doar odată cu dispariția claselor sociale. Cît timp există clase sociale care au interesele lor diametral opuse, atîta timp va fi și antagonism între aceste interese, deci va fi și luptă între clase.

        Chestia cu welfare state, în opinia mea, pe scurt se lămurește în felul următor:

        1. Văzînd ce se petrece în Rusia, unde clasele exploatate au sucit gîtul burghezilor, punînd stăpînire pe mijloacele de producere din țară, burghezia din Occident, pentru a nu se repeta situația din Rusia și la ei, a decis ”să se împartă” puțin cu clasele sărace, ca să nu fie revoluție și în Europa. Deci, proletariatul rus a speriat într-atît clasele conducătoare din Occident, încît ele s-au văzut nevoite să înbunătățească situația claselor exploatate, pentru ca ele să nu se molipsească de comunism. Apropo, reforma agrară din România din 1921 la fel este o urmare a Revoluției din Rusia sovietică. Pentru ca România să nu explodeze, la fel ca Rusia, regele a fost nevoit să împartă pămînt țăranilor. Despre aceasta scrie, de pildă, economistul român Teodor Râșcanu în cartea sa ”Problema pământului în România”, București, 1922. Prin urmare, victoria proletariatului în Rusia a asigurat înbunătățirea situației țărănimii din România.

        2. Exploatarea țărilor din lumea a treia. Căpătînd profituri fabuloase din exploatarea economică a Africii, Asiei, Americii Latine, burghezia din Occident își poate permite să ridice nivelul de trai în Europa și USA, să formeze așa-zisul welfare state. Pentru a păstra ”pacea socială” în Occident, capitaliștii ”dăruiesc” o parte din superprofiturile obținute claselor de jos, formînd astfel acolo o aristocrație muncitorească, așa-numitele ”gulere albe”. De fapt, clasa muncitoare din Occident este complice al exploatării țărilor din lumea a treia. Interesant, de ce oare welfare state este doar în UE și America de Nord, dar niciodată în Columbia, Nigeria sau Filipine? Despre toate acestea, de unde se ia bunăstarea în Occident, vreau să public un articol, în care această temă va fi tratată mai pe larg.

        Cît privește analiza dumitale a cauzelor represiunilor împotriva evreilor în România, în linii mari, sînt de acord cu ea. Cu toate că negi existența luptei de clasă, admiți prezența antagonismului între țărani și arendașii evrei. Anume acest conflict și reprezintă lupta de clasă.

  12. Dumneta esti indoctrinat rau de tot…cum rar mi-a fost dat sa vad in ultimii ani.

    Despre ce „victorie a proletariatuli” vorbesti dumneata in URSS?…a luat puterea o clică care a introdus un sistem de exploatare al muncitorimii si taranimii cum nu a mai cunoscut tara aia. Prin colhozuri s-a inventat mecanismul perfect de a lua taranilor tot produsul muncii lor lasandu-le cat sa nu moara de foame Daca impotriva patronului muncitorul mai facea o greva, mai putea manifesta o nemultumire…impotriva statului sovietic greva sau nemultumirea inseamna Gulag si moarte. Soarta taranului sovietic nu o mai comentez pentu ca era si este mizerabila prin comparatie cu soarta taranului din oricare alta tara mai rasarita (valabil si atunci si acum).

    Welfarestate a fost un concept de guvernare introdus dupa decolonizare si culmea in primul rand in tari care nu au avut niciodata colonii (Suedia, Danemarca, Germania)..tot acolo poti sa verifici si ce inseana societate fara clase, iar acolo unde aceste clase exista vei vedea ca nu au interese diametral opuse ci interese comune, si nici nu isi dau in cap unii altora. In alta ordine de idei Imperiul tarist iar mai apoi URSS au fost ce altceva decat imperii coloniale…care au lasat in urma popoare intregi in stare de inapoiere si subdezvoltare. Asa cum am mai spus exista imperii si imperii…ucrainieii din rutenia si fosta Galitie se raporteaza si azi cu nostalgie la Imperiul Habsburgic care intradevar a fost un factor de modernizare.
    Faci o legatura schematica specifica scolii ideologice sovietice intre prosperitatea unor state occidentale si colonialism…Germania, Italia, Suedia, Daenmarca, Finlanda, Elvetia, Norvegia si altele, nu au avut colonii.
    Ce inseamna cele 2 sisteme…cred ca ilustratia perfecta o ai in exemplul diferentei dintre Corea de Nord si Corea de Sud…au pornit in 1953 de la acelasi nivel (unii cu ajutor sovietic) altii cu ajutor american..fiecare bloc ideologic si-a „exportat sistemul”. In virtutea logicii dumitatale creata in laboratoarele kominterniste ai spune ca in Corea de Nord „”a castigat proletariatul ” strans unit” in jurul lui Kim Ir Sen, in timp ce in Corea de Sud proletarul sud corean e infometat si in lupta pe viata si pe moarte cu clasele asupritoare sprijinite de capitalul american. Despre tehnologii si dezvoltare industriala…ce sa mai vorbim…ai sa spui ca produc totusi rachete si uraniu imbogatit cu tehnologie sovietica…o fi dar asta nu inseamna nimic pentru nivelul de trai al celor ce muncesc.

    Reforma agrara in Romania a fost inceputa de Al Ioan Cuza in 1860 si promisa taranilor pe front in 1916 de Regele Ferdinand…nu a avut o legatura directa cu Revolutia Bolsevica.

    • Interesant, de ce oare în timpul războiului II mondial muncitorimea și țărănimea sovietică nu a întors armele împotriva ”clicii” comuniste, care, chipurile, le exploata într-un hal, care nu s-a mai văzut, ci a apărat-o, cu prețul a milioane de vieți? Raționamentul dumitale îi certat cu logica, iar enunțurile nu corespund adevărului istoric.

      Și apoi, pe mine mă interesează, oare unde ducea ”clica” produsul muncii țăranilor: îl arunca în mare sau îl căra pe lună? Oare produsul muncii țăranilor nu era folosit tot de întreaga societate sovietică? Sau muncitorii, orașele, armata, slujbașii nu trebuiau să se alimenteze, ei trebuiau să trăiască cu aer?

      Văd că la dumitale totul se limitează la GULAG. Eu am prezentat deja cîteva date despre succesele obținute de societatea sovietică. Asemenea date au fost obținute în URSS în toate sferele activității umane. Cu gulaguri tu nu vei reuși să micșorezi mortalitatea infantilă de 10 ori, să mărești speranța de viață cu 30 de ani, să mărești numărul școlilor, spitalelor, bibliotecilor, caselor de cultură de zeci de ori, etc, etc. Așa că nu știu cine dintre noi este mai îndoctrinat.

      Eu am zis că înbunătățirea stării materiale a oamenilor muncii din Occident s-a făcut concomitent pe 2 căi:

      În urma luptelor de clasă dusă de oamenii muncii din Occident (însuflețiți de victoria proletariatului din Rusia) contra burgheziei, aceasta din urmă s-a văzut constrînsă să cedeze o parte din bogățiile acumulate păturilor de jos. Capitalul a hotărît, că-i mai bine să cedeze o parte, decît să piardă totul, decît să sară în aer tot sistemul, cum s-a întîmplat în Rusia. Profitul, pe care este nevoit să-l cedeze oamenilor muncii din țările occidentale, capitalul îl recuperează din exploatarea (exploatare = furt) țărilor din așa-numită lume a treia. Nu mai țin minte pe ce sait am citit, că țările din lumea a treia ZILNIC doar dobîndă plătesc țărilor din Occident circa 700 milioane de dolari. Nu mai vorbim de alte forme de exploatare. Cu așa bani cum să nu-ți poți permite să împarți beneficii populației, și încă s-o faci pe priceputul?

      Cînd vine vorba despre socialism vs capitalism, întotdeauna se dă exemplul Coreea de nord vs Coreea de sud. Eu nu cunosc situația din Coreea de nord, și de aceea nu mă avînt să mă dau cu părerea despre ceva ce nu știu. Acolo societetea este foarte închisă, și informații credibile practic nu pătrund de acolo.

      dar de ce cînd vine vorba despre capitalism, dumitale întotdeauna îmi tot dai ca exemplu Finlanda, și nu Uganda? Și acolo, și dincolo e tot capitalism, nu? Numai că, necătînd la binecuvîntatul captalism, liberalism și neoliberalism Uganda este una din țările cele mai sărace din lume. De ce nu ne povestiți ceva despre succesele capitaliste ale țărilor ca Uganda? Cînd capitalismul le va ajuta să ajungă din urmă Finlanda?

      ”Reforma agrara in Romania a fost inceputa de Al Ioan Cuza in 1860 si promisa taranilor pe front in 1916 de Regele Ferdinand…nu a avut o legatura directa cu Revolutia Bolsevica.”

      ”Din 1913 pînă în 1917 întrebarea despre reforma agrară a continuat să atîrne în aer. Probabil, și în continuare ea ar fi rămas în aceeași situație, dacă nu ar fi izbucnit revoluția rusă, care a răsturnat regimul țarist. În Rusia în timpul revoluției țăranii au expropriat pămînturile moșierilor și le-au împărțit între ei. Acest fapt periculos ar fi putut molipsi și masele noastre țărănești, care întrau în contact cu soldații ruși pe front. Atnci clasele noastre conducătoare l-au sfătuit pe regele Ferdinand, cu scopul de a zădărnici ideile revoluționare molipsitoare rusești, să ia în mînile sale inițiativa reformei agrare și să-i exproprieze pe marii proprietari. Aflîndu-se între ciocan și nicovală, regele a fost nevoit să înfăptuiască această tristă misiune” (Dr. Teodor Râșcanu. ”Problema pământului în România”, București, 1922, p. 250-251) [N.B. – Textul poate să nu fie identic întru totul originalului, pentru că a fost tradus de mine dintr-o revistă rusă]

  13. …De ce nu a rasturnat proletariatul exploatat clica sovietica in timpul razboiului?…1. se crease si se perfectionase deja sistemul de represiune care facea foarte dificil acest lucru.
    2. Nazistii nu au avut dificultati prea mari in a recruta peste 1 milion de voluntari din Ucraina si Belarus
    3. Cand e vorba de nationalismul rus (pe care a mizat masiv Stalin)…omul uita de toate. Iar nazistii nu erau „eliberatori”…ci exterminatori…au venit cu o ideologie foarte precisa de eliminare a raselor inferioare (slavii). Si astazi sunt istorici care considera ca daca Germania nu ar fi atacat URSS in baza doctrinei naziste ar fi putut sa-si alature Rusia Alba (sau ce mai ramasese din ea) si sa castige.

    Nu sti ce e in Corea de Nord?…da si dumneata pe un jurnal de televiziune oficial nord corean…ca e reprezentativ sau intreaba pe cineva care a fost acolo (si sunt nu putini). Alte tari blagoslovite de „dictatura proletariatului” Cambogia, Vietnam…toate au inceput sa se ridice doar dupa ce au re-introdus „capitalismul” si au dat posibilitatea oamenilor sa mai faca cate ceva in afara de a trage la jug pentru 3 mese pe zi….de China ce sa mai vorbim.

    Vrei tari din lumea a treia…sunt destule care au ales sistemul sovietic…si sunt mai sarace decat Uganda (Mozambique, Republica Central Africana…al carui presedinte/imparat s-a dovedit a fi canibal sau Zair).

    Bogatia tarilor occidentale (aici includem Japonia) nu provine din „exploatarea tarilor din lumea a treia…sarace” asa cum ssutine doctrina sovietica ci din propria productivitate si export de tehnologie. Apropos…SUA are angajata in agricultura 6% din populatie si este unul din cei mai mari exportatori de alimente din lume…URSS are in agricultura 50% din populatie si nu a reusit niciodata sa-si asigure paine in cantitate suficienta.

    Asa cum am spus majoritatea tarilor bogate nu au avut colonii, iar treaba cu dobanzile returnate la imprumuturi este o alta gogorita …aceste tari au primit pereu ajutoare si au facut mereu imprumuturi…mare parte li s-au sters (pt ca oricum nu puteau plati)….de exemplu sume uriase imprumutate (in numele solidaritatii socialiste) de tari din blocul comunist de diverse tari din lumea a treia (bani luati de la gura propriilor cetateni) aceste tari (Romania, Ungaria, Polonia, Bulgria) nu ii vor mai vedea niciodata. Se imprumuta bani, se fura, se cheltuie in interes personal …dupa care se arata cu un deget acuzator spre „interesele oculte ale capitalului mondial”…confortabil nu? In ideologia sovietica… mereu sunt de vina altii..(de regula tarile industrializate avansate)…niciodata propriul sistem …falimentar, corupt, inapoiat. Calculele legate de cresterea sperantei de viata,, alfabetizare, nivel de trai etc…nu se fac prin raportare la punctul de la care s-a plecat (nu ai de unde sa sti cum ar fi evoluat Rusia fara revolutia bolsevica) ci se fac prin raportare la alte tari europene sau din aceeasi liga…ori aici…URSS e la distante siderale de toti indicatorii altor mari puteri economice europene sau SUA.

    Dspre reforma agrara…cred ca Rascoala din 1907 (ca veni vorba de arendasul evreu) a avut un efect mai puternic decat Revolutia bolsevica…care o fi avand si ea influenta ei. Multi considera insa ca Reforma agrara nu a impunatatit prea mult viata taranilor, a scazut catastrofal pretul pamantului si productia agricola, a incetinit dezvoltarea industriala…in planul reformei agrare se considera ca o parte dinntre tarani in 1,2,3 decenii vor vinde pamanturile care se vor concentra in mainile unei noi clase de fermieri si se vor indrepta spre orase pe masura ce se va dezvolta industria…timpul insa nu a avut rabdare cu ei.

    • Încă odată mă conving, că știi istorie doar din zvonuri. Ai auzit pe undeva despre un milion de ”voluntari” și te dai mare știutor.

      Chiar dacă presupunem, că au fost un milion de ”voluntari” (mulți dintre care au fost recrutați cu forța sau au fost puși de nemți în fața alegerii: ori îi slujesc pe ei, ori riscă să moară de foame), totuna această cifră confirmă afirmația mea: că majoritatea erau de partea sovietelor. Un milion de voluntari reprezentau 3% din totalul celor recrutați în Armata Roșie în timpul războiului și 1,5% din toată populația rămasă sub ocupație nazistă, adică ”voluntarii” reprezentau excepția, și nu regula. Majoritatea absolută era de partea puterii sovietice.

      Cu Mozambicul și Zairul iar ai dat cu oiștea-n gard: ce legătură au avut aceste țări cu sistemul sovietic? Dar chiar și dacă unele țări au avut: cum poți pretinde, că acolo unde capitalismul timp de un secol nu a reușit să aducă progres și bunăstare (altminteri de ce lumea ar fi făcut revoluție?), socialismul să facă minuni în 2-3 ani? Mai ales cînd capitaliștii din afară îți pun mereu bețe-n roate: intervenție militară, embargo, blocadă economică…

      Eu cunosc multe despre miturile antisovietice, și știu, cîte oceane de minciuni au fost și sînt aruncate asupra Uniunii Sovietice: îmi imaginez, că tot atîtea sînt revărsate și peste Coreea de Nord, Cuba, Vietnam…

      ” In ideologia sovietica… mereu sunt de vina altii..(de regula tarile industrializate avansate)…”

      Aici nu sînteți departe de adevăr: oare nu țările industrializate avansate au invadat imediat Rusia Sovietică și au finanțat Armata Albă în timpul războiului civil, provocînd daune materiale și pierderi umane imense? Nemaivorbind de Germania nazistă industrializată avansată, care a făcut una cu pămîntul tot ce se găsea în partea europeană din URSS, provocînd pierderi inimaginabile și aruncînd țara înapoi cu zeci de ani? Totul trebuia refăcut și reconstruit din nou. Oare nu țările industriale avansate au impus URSS cursa înarmărilor, cînd în Uniunea Sovietică 40% din bugetul țării se ducea în sectorul militar? Toate aceste resurse puteau fi îndreptate spre înbunătățirea condițiilor de trai ale populației. URSS nu exista în condiții ideale, de seră, ea trăia în încercuire capitalistă, înconjurată de prădători, care o sufocau în continuu. Și așa este o minune, că a reușit să reziste 70 de ani…

      ”nu ai de unde sa sti cum ar fi evoluat Rusia fara revolutia bolsevica”

      Probabil tot așa, cum evolua și pînă la revoluție – era o semi-colonie a Occidentului: căile ferate, industria, bogățiile minerale, sistemul bancar în mare parte se aflau în mîinile capitalului străin, care a și mînat-o în 1914 într-un război absurd și inutil pentru Rusia. La fel vedem cum evoluează ea de la 1991 încoace: de la 20%, cît reprezenta URSS în economia mondială, a ajuns sub 3%, și e în continuă scădere…

      Matá recurgi la un procedeu ieftin și necinstit. Cînd e vorba de capitalism, scoți în evidență doar avantajele lui și efectele pozitive, uitînd să pomenești, cu ce preț au fost obținute aceste efecte, cîte crime au fost săvîrșite și cîte zeci de milioane de victime a costat progresul. În schimb cînd vine vorba de socialism și URSS, accentuezi atenția doar asupra gulagului și kgbului, trecînd cu tăcerea faptul, că socialismul a avut și rezultate pozitive incontestabile. Dacă era atît de bine în capitalism, de unde au apărut atîtea mișcări socialiste și revoluționare?

    • Iată ca ”welfareismul” european este încet-încet demontat. Cauza: lipsa concurenței cu sistemul socialist sovietic, cînd capitalul era nevoit să copieze programele sociale din blocul socialist. Nu mai există orînduirea sovietică, care prin exemplul ei presa necontenit burghezia din Occident, aceea fiind impusă să se îngrijească de bunăstarea populației de acolo. URSS juca un rol constructiv în stăvilirea poftelor prădătoare ale capitalului occidental și în menținerea standartelor de trai înalte ale oamenilor muncii din Vest. Acum acest ”obstacol” nu mai există, capitalismul își poate arăta fața adevărată.
      http://petras.lahaine.org/?p=1902

  14. In perioada interbelica URSS avea cea mai mare armata din lume si un numar de tancuri si avioane care depasea cel al tuturor tarilor beligerante luate impreuna (desi de proasta calitate)…asta apropos de cursa inarmarilor. URSS a fost mereu in ofensiva…nu indefensiva vizand extinderea imperiului si a influentei politice si ideologice (in numele luptei de clasa si al eliberarii proletariatului). In alianta cu nazistii au ocupat estul Finlandei, tarile baltice, polonia de est, Basarabia si Bucovina de nord…. in perioada post-belica in timpul Razboiului Rece 120 de divizii sovietice stationate in Polonia, Germania de Est si Ungaria puteau oricand (teoretic) sa impuna „dictatura proletariatului” in intreaga Europa Occidentala si sa ajung ala Marea Nordului in mai putin de 1 saptamana…ca tot vorbesti de cursa inarmarilor. In alta ordine de idei occidentul mult hulit a asigurat victoria URSS in razboi, in prima parte a razboiului prin ajutoare economice si militare uriase iar in a doua parte prin bombardarea zi si noapte o obiectivelor industriale (inclusiv a oraselor) Germaniei (jumatate dintre pilotii englezi sau americani si-au pierdut viata in misiunile de bombardament).
    Vietnam, Cuba Corea de Nord…in viziunea dumitale „paradisuri ale muncitorilor si taranilor” …tot ce se spune despre Cuba si Corea de Nord (uriase gulaguri pentru propria polpulatie) dupa parerea ta sunt minciuni ale propagandei capitalismului….Vietnamul a inceput sa se ridice din anii 80, cand comunistii lor au intordus treptat privatizarea si economia de piata….deci sunt tot atat de comunisti precum e China anului 2017.
    Rusia produce doar 3% din PIB-ul mondial …nu datorita sistemului…ci datorita pierderii unei parti a imperiului (Kazahstan Ukraina, etc) pe de–o parte iar pe de alta datorita ridicarii unor economii emergente China, India, Brazilia…toate fostele mari economii mondiale ale anilor70-80…produc in ziua de azi un procent mult mai mic din PIB-ul mondial datorita noilor economii emergente.

    …Nu stiu care dintre noi face „istorie” in functie de zvonuri, selectare a surselor si propaganda ieftina…asta apropos de cei 10000 E pe an de care are nevoie un student basarabean in Romania pentru „haine, bautura si distractie”…si asta spune multe despre calitatile de „cercetator” pe care le ai.

    Eu nu am spus ca sistemul „capitalist” ar reprezenta idealul social si economic…dar prin comparatie cu ce a insemnat socialismul sovietic…(chiar si in perioadele lui mai bune)…distanta este mare…precum distanta dintre Corea de Nord si Corea de Sud. Ca veni vorba daca vrei sa vezi socialism adevarat mergi in tarile scandinave…desi nici sistemul lor nu e perfect pentru ca la un moment dat ii alung ape cei care muncesc din greu si ii jupoaie prin impozite de 70% si atrag putorile care prefera sa stea pe ajutor social (adesea echivalent cu 1 salar bunicel).

    • Eu ți-am scris, că am înțeles deja, că cunoști istorie doar din zvonrui, nu trebuie să mai demonstrezi aceasta în fiecare comentariu ulterior.
      La dumitale se primește exact ca în zicătoarea: A auzit clopotul, dar nu știe de la care biserică.

  15. …bine domnule ideolog ex kgb-ist…te las cu blogul dumitale de 2 bani…cu lupta dumitale de clasa…si cu paradisurile dumitale muncitoriesti URSS, RSS Moldoveneasca, Corea de Nord, Vietnam si Cuba…si cu „istoricii” dumitale profesionisti a la Stati, Lazarev & Co.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s