PURIFICAREA NAȚIUNII – UN PROIECT DE ȚARĂ NETERMINAT

purificarea_natiunii_solonari-700x350

Vasile Ernu în discuţie cu Vladimir Solonari, autorul volumului Purificarea naţiunii. Dislocări forţate de populaţie şi epurări etnice în România lui Ion Antonescu, 1940-1944” (Polirom 2015, colecţia “Studii româneşti”).

Stimate domnule Vladimir Solonari, mă bucur că volumul dumneavoastră „Purificarea naţiunii.Dislocări forţate de populaţie şi epurări etnice în România lui Ion Antonescu, 1940-1944” a fost tradusă în limba română. Cum a apărut această carte? De unde interesul Dvs. pentru acest subiect delicat?

M-am născut la Chişinău, Basarabia. Mulţi dintre prietenii mei erau evrei. Ei si părinţii lor îmi vorbeau despre ce s-a intâmplat cu evreii în timpul celui de-al Doilea Război mondial. Nu-mi venea să cred. Aceste mărturii contraveneau „istoriei” războiului pe care o „cunoşteam” din filme, cărţi, manualele sovietice – am fost înconjurat de ea din copilărie. „Se ştia” că „fasciştii germani” au fost duşmanii de moarte ai tuturor oamenilor sovietici. „Au fost totuşi evreii o ţintă specială a nemţilor?” – mă întrebam. Am descoperit Holocaustul pas cu pas, în mod gradual, dar istoria evreilor din Basarabia mi-a ramas, în mare parte, o enigmă. Am vrut să aflu ce s-a întâmplat cu ei, din ce cauză, cum s-au comportat la timpul respectiv compatrioţii mei neevrei cu ei. Adică, cei cu care mă identificam, cum s-au comportat ei cu evreii? O problemă, cum spuneaţi, „delicată”, dar şi fascinantă. Una care te copleşeşte şi de care nu te poţi debarasa. Aşa, cel puţin, a fost şi mai rămâne cazul meu. Am fost bucuros când am gasit la Muzeul Holocaustului din Washington o mulţime de copii de documente din arhivele R. Moldova, Ucrainei, Rusiei, României. Am început să lucrez pe tema Basarabiei, dar la un moment dat mi-am dat seama că nu pot înţelege această problemă fără să cercetez politica guvernelor Ion Antonescu faţă de toţi evreii din România, precum şi faţă de toate minorităţile etnice din această ţară. Aceasta din cauză că am aflat de existenţa unei viziuni împartăşite de factorii decizionali din epocă – de epurarea totală a Romaniei de toţi evreii. De ce, cum, din ce cauză? – mă întrebam eu. De ce nu s-a realizat acest proiect până la urmă? Am încercat să răspund la aceste întrebări în cartea de faţă, scrisul căreia mi-a luat aproape zece ani. Dar n-am abandonat nici acum problema atitudinii populaţiei din Basarabia şi Bucovina faţă de persecutarea evreilor. O bună parte a cărţii este dedicată acestui subiect.

Un subiect spinos, puţin discutat la noi şi care irită mulţi „patrioţi locali”: colonizarea. Vorbiţi de colonizare şi strămutare în cadrul acestui proiect al construcţiei „idealului naţional”? E un soi de ceea ce mai nou se numeşte auto-colonizare? Sau e o colonizare de tip clasic? În ce constă această colonizare?

Colonizarea despre care vorbesc era un proiect de aducere a românilor etnici din străinătate şi „plasarea” (termenul original din epocă) pe proprietăţile minorităţilor care urmau să părăsească România în cadrul acestui proiect de „epurare totală” a ţării de neromâni. Aşadar, se considera că o stare ideală, sau firească, a unei naţiuni, este atunci când toţi membrii unui grup etnic sunt adunaţi în cadrul unui stat naţional, populaţia căruia trebuia să fie compusă în exclusivitate de membrii acestui grup etnic. Viziunea se contura deci în felul următor: „Le dăm bulgarilor pe toţi bulgarii noştri etnici şi în schimb primim pe toţi românii etnici din Bulgaria. Bulgarii plasează bulgarii lor pe proprietăţile foştilor proprietari români, iar noi plasăm pe românii din Bulgaria pe proprietăţile foştilor proprietari bulgari de la noi.” Acelaşi lucru şi cu ungurii. Era o schemă crudă şi care s-a ciocnit de multe dificultăţi practice: lipsa de încredere reciprocă faţă de ţările vizate, discrepanţa între statisticile demografice oficiale din ţările învecinate şi calculele oferite de nationaliştii români, mult exagerate, şi care au fost acceptate de guvernul român ca fiind adevărate, şi multe altele. Din această cauză s-a pus în aplicare numai o mică parte a viziunii, în Dobrogea, prin schimbul de populaţie cu Bulgaria, agreat de guvernele ambelor ţări la momentul semnării tratatului de la Craiova privind cedarea Dobrogei de Sud. Încercările de a purcede la schimbul total de populaţie cu Bulgaria au eşuat, precum au eşuat şi încercările de acelaşi fel cu Ungaria. Privitor la sârbi şi ucraineni, se prevedea ca schimburile cu ţările respective vor fi efectuate la sfârşitul războiului fără ca aceste ţări să fie consultate, ele urmând să facă parte din rândul celor învinse. Iar evreii şi ţiganii trebuiau să „dispară”, într-un fel sau altul. Nu neapărat în sensul distrugerii fizice, posibil şi prin deportarea spre est, în teritoriile Rusiei învinse. Adică, colonizarea pe proprietăţiile „eliberate” era legată nu numai de efectuarea schimburilor de populaţii mai „legitime”, dar şi de Holocaust ca atare. Trebuie să adaug că au existat câteva planuri de aşa fel de „epurare”, elaborate în cadrul diferitor instituţii ale statului român. Unele din ele au fost descoperite şi publicate înainte de mine de alţi istorici, altul l-am găsit eu. Dar în carte am încercat să încadrez aceste documente într-un tablou mai larg şi mai multidimensional.

Unul din subiectele durute este cel legat de „eugenia românească”, axată pe un „rasism fără rasă”. Cum a avut loc şi în ce măsură s-a realizat acest demers?

Da, tranşez şi acestă problemă. De existenţa mişcării eugenice în Romania s-a ştiut mai de mult, nu sunt primul care a scris despre ea. Trebuie să mai adaug că eugeniştii români se considerau – pe bună dreptate – o parte a unei mişcări internaţionale, cu ramificaţii în aproape toate ţările europene (în afară de Uniunea Sovietică) şi în America de Nord. Ceea ce am demonstrat eu este că deşi aceşti intelectuali nu au acceptat ideea de rasă biologică ca o categorie de bază a analizei biologiei umane, au făcut acest lucru nu din cauza devotamentului faţă de principiul de egalitate a tuturor grupurilor umane. Din contra, au fost nişte naţionalişti acerbi, promovau fobiile etnice, în special cea împotriva ţiganilor, ungurilor şi a slavilor de est (mai puţin împotriva evreilor, deşi nu le-au fost prieteni). Erau împotriva rasismului „ştiinţific”, aşa cum el a existat în perioada interbelică pentru că el promova preeminenţa rasei „ariene”. Acest tip de rasism zis şi „arian” presupunea că românii nu erau catalogaţi, din considerente morfologice, drept arieni. Fiind conştienţi de faptul că adepţii rasismului arian înclinau a trata pe români drept un fel de Untermenschen, eugeniştii români au încercat să redefinească ideea de „neam” ca pe o realitate biologică (şi nu numai culturală, cum credeau aproape toţi românii). Ei insistau că deşi din punct de vedere „biologic” românii erau un amestec de diferite rase şi etnii (precum dacii, romanii şi chiar slavii de sud), acest amestec având loc multe secole în urmă, neamul „s-a cristalizat” în perioada evului mediu timpuriu. Acum, insistau eugeniştii români, puritatea de sânge a neamului român trebuia păzită cu aceeași severitate cu care naziştii germani protejau „puritatea de sânge” a nemţilor lor. Adică, teza mea este că eugeniştii români au încercat să substituie noţiunea de „neam” noţiunii de „rasă”, dându-i un conţinut extrem de xenofob şi, implicit, violent. Am încercat să demonstrez că acest discurs al lor, în pofida ridicolei sale calităţi intelectuale, a influenţat gândirea experţilor guvernamentali care au contribuit la elaborarea politicii de „epurare etnică”.

Noul proiect politic al unei ţări bazat pe un „ideal naţional” porneşte cu un proiect pe care-l numiţi „Provincia model”. Care este această provincie şi care sunt mecanismele de realizare a acestei „provincii model”? Proiectul s-a realizat?

Este o altă ideie de bază a cărţii. Eu insist asupra faptului că, văzând că problemele practice nu permiteau realizarea „purificării totale” a României, Ion Antonescu şi susţinătorii lui au purces la punerea în aplicare a unui proiect tranzitoriu, adică „provincia model”. Două provincii estice, Basarabia şi Bucovina, trebuiau să devină „modele” pentru restul României. În urma eliberării Basarabiei şi nordului Bucovinei de sovietici, ele trebuiau dotate cu instituţii administrative noi – deveneau singurele provincii ca unităţi administrative în întreaga Românie, guvernate de guvernatori numiţi de Ion Antonescu cu puteri lărgite şi cu dreptul de a suspenda aplicarea legilor naţionale în provinciile „lor”. Aceste provincii trebuiau să demonstreze cum urma să înflorească România reaşezată pe bazele statului ghidat de principiile naţionalismului integral, cum îl numea conducătorul statului. Aspectul principal era epurarea etnică. S-a început cu evreii (germanii etnici au plecat şi mai înainte, în baza unor convenţii încheiate de Reich-ul nazist cu sovieticii şi românii în 1940), dar în curând trebuiau să plece ucrainenii, bulgarii şi alti minorităţi, aşa ca la sfârşitul războiului şi chiar înainte de epurarea totală a României, aceste provincii trebuiau să devină pe deplin „purificate”. Am încercat să explic de ce numai evreii au fost total „epuraţi”, şi numai în Basarabia, pe când alte minorităţi, deşi sever discriminate, au supravieţuit prigoanei.

Unul din subiectele sensibile de care nu vă ocupaţi direct, ci doar indirect, este cel legat de perioada României Mari şi a administraţiei româneşti din Basarabia. Administraţia românească a făcut un şir de greşeli care au creat un soi de reticenţă populară faţă de ea (mai tîrziu avea să fie speculată de propaganda sovietică): de la înlocuirea cadrelor administrative locale cu oameni aduşi din ţară, de o calitate îndoielnică („Basarabia vă mănîncă!” era o ameninţare comună la Bucureşti pentru birocraţi), politici agresive etc. Există o scrisoare adresată Bucureştiului scrisă de faimosul grup de politicieni de la Chisinău care au făcut Unirea şi care pun problema în termeni foarte duri: Bucureştiul tratează Basarabia ca pe o colonie. E o temă puţin discutată, dar merită să o punem în discuţie. Cum vedeţi dumneavoastră această problemă?

Într-adevar, nu m-am ocupat de acest subiect şi chiar nu sunt sigur în ce măsură sunt indicat să-mi exprim părerea la această temă. Dacă insistaţi, voi încerca să pun asemenea acuzaţii la adresa politicii româneşti în Basarabia într-un context istoric. În primul rând, trebuie să ne amintim că după Primul Război mondial graniţele României s-au extins atât de mult încât guvernele resimţeau o lipsă acută de funcţionari publici pentru a face faţă nevoilor de administrare a noilor provincii. Hotărârea de a extinde aplicarea legilor naţionale asupra noilor provincii imediat după alipirea lor a făcut imposibilă angajarea funcţionarilor localnici în instituţiile statului român. În plus, Basarabia era privită ca fiind cea mai înapoiată provincie. Prin urmare, angajarea acolo pentru funcţionarii din regat era percepută drept foarte puţin prestigioasă. Aşadar, este normal că pregătirea personalului funcţionăresc în Basarabia era mai joasă decât ar trebui să fie pentru a facilita integrarea provinciei în România Mare. Trebuie de adăugat că românii se temeau – şi pe bună dreptate – de agresiunea Rusiei sovietice, de penetrarea agenţilor ei în provincie. Sentimentele filoruse ale unei părţi considerabile a populatiei Basarabiei, care îşi aducea aminte de epoca ţaristă, mai liniştită şi pentru mulţi mai prosperă, ofereau sovieticilor marje lărgite de manevră pentru activităţi subversive. Administratorii, poliţiştii, jandarmii şi militarii români angajaţi în Basarabia priveau populaţia locală cu neîncredere şi o guvernau cu mai multe abuzuri justificabile prin starea de asediu care a fost păstrată acolo timp indelungat după alipirea Basarabiei la România. Adică, climatul general nu era prielnic pentru integrarea sufletească, cum se spune în epocă. Pe de altă parte, trebuie să avem în vedere şi lupta aprigă între partidele politice din România interbelică, cultura politică în multe aspecte puţin rafinată şi moravurile de o calitate îndoielnică ale elitelor româneşti sau cel puţin ale unei părţi a lor. În asemenea condiţii, acuzaţiile reciproce exagerate, limbajul incendiar nu au fost fenomene rare. Cred că acuzatia de politică colonială dusă chipurile de guvernele naţional-liberale în Basarabia în anii douăzeci ţine de acest grup de fenomene.

În realizarea acestui „nou proiect de ţară” în care a avut loc un amplu proces de deportări şi epurări ale teritoriilor de diverse grupuri etnice şi politice, dumneavoastră vă puneţi problema durută: Ce au făcut? Şi ce ştiau ei? Care e răspunsul…?

Cred că vă referiţi la ultimul capitol din carte, în care pun problema complicităţii societăţii româneşti în crimele de război. Am pus problema în felul următor: dictatura antonesciană nu a fost una totalitară. Opoziţia a fost urmărită de poliţie, de Sigurantă şi de SSI, dar nu a fost reprimată ca în URSS sau în Germania nazistă în timpul celui de-al Doilea Război mondial. Clasele educate româneşti ştiau – cum sper că am demonstrat – de persecuţiile sălbatice ale evreilor din Basarabia şi Bucovina, dar protestele au fost rare şi slabe. Chiar naţional-ţărăniştii, care au protestat, încercau să pună răspunderea pentru masacre pe seama nemţilor. Şi mai puţine au fost protestele împotriva deportării ţiganilor. Există deci problema răspunderii morale. Nu în sensul că toţi românii din epocă aveau mâinile însângerate – doar un numar restrâns au participat la masacrarea evreilor –, dar în sensul că n-au încercat să le oprească, găsindu-şi diferite pretexte pentru a nu interveni, pentru a nu ridica vocea împotriva atrocităţilor. De ce oare? Răspunsul meu este că societatea în mare parte împărtăşea „idealul naţional”, adică accepta premisa că puritatea etnică era o singură stare firească pentru un stat zis naţional, cum se vedea România, şi suspecta minorităţile, în special evreii, de uneltiri anti-naţionale. Nu pretind că răspunsul oferit este unul satisfăcător. Îl consider mai curând o invitaţie la o conversaţie mai aprofundată.

Ion Antonescu rămîne în continuare un personaj polemic, dar important în istoriografia românească şi în imaginarul colectiv românesc. Ce rol a avut el în toată această poveste? Cum îl evaluaţi astăzi?

Vă răspund fără nici un echivoc: a fost un personaj totalmente dezagreabil, un adevărat criminal de război. Nu-i pot aprecia calitităţile militare, dar ştiu că a fost un om de un nivel de cultură generală scăzut, cu vederi înguste, megaloman şi xenofob, duplicitar şi egocentric. Se credea salvatorul naţiunii, dar de fapt se iubea pe sine însuşi, nu ţara sa sau oamenii din ţară. Nu am nicio simpatie faţă de el. Păstrez în schimb simpatie faţă de alte persoane discutate în carte, cei care aparţineau opoziţiei democratice, precum Iuliu Maniu, locţiitorul dumnealui Ioan Hudiţă, primarul Cernăuţilor Traian Popovici, scriitorul şi memorialistul Mihail Sebastian, şi altele. Aceştia au fost cei care şi-au păstrat decenţa în vremurile cele mai inumane.

Articol preluat de pe platzforma.md

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s