GENOCIDUL EVREILOR ÎN TRANSNISTRIA ÎN LUMINA STATISTICILOR ROMÂNEŞTI

SURSE SI CIFRE

În diversele capitole ale acestei lucrări [J. Ancel, ”Transnistria”, vol. I, II, III – y. o.] au fost citate mai multe statistici privind numărul evreilor care trăiau în Basarabia, Bucovina şi Transnistria în timpul Holocaustului: dimensiunile operaţiunilor de exterminare iniţiate de germani şi români: Einsatzgruppe D; „curăţirea pământului străbun” iniţiată de români în Basarabia şi Bucovina, precum şi deportările din toamna şi iarna anului 1941. Cifrele amintite în capitolele precedente se bazau mai întâi pe surse autentice, de primă mână, extrase din rapoartele armatelor şi serviciilor administrative române, apoi pe estimările organizaţiilor evreieşti şi pe mărturiile supravieţuitorilor. Încercarea de a estima cu cât mai multă rigoare posibilă numărul victimelor din zonele aflate sub control românesc a devenit tot mai dificilă din cauza politicii de clarificare şi de reordonare a datelor, pe care regimul Antonescu a dus-o după Stalingrad. El a încercat — pe hârtie — să reducă pe cât posibil numărul evreilor ucişi în timpul recuceririi celor două teritorii româneşti, precum şi numărul deportaţilor în Transnistria. Această preocupare a venit din partea liderilor administraţiei, conştienţi că într-o zi li se va cere socoteală pentru crimele comise împotriva poporului evreu.

Anii 1944-1995 marchează o definitivă schimbare a perspectivei în câmpul studiilor privind Holocaustul. Deşi arhivele României nu au fost cu adevărat deschise marelui public, aşa cum s-a întâmplat în celelalte state foste comuniste, autorităţile române au acceptat ca dosarele şi chiar colecţii întregi de dosare din arhiva de stat privind „problema evreiască” să fie fotocopiate. Meritul pentru reuşita acestui demers revine muzeului U.S. Holocaust Memorial din Washington şi, în primul rând, ştiinţei de carte, hotărârii şi tenacităţii unuia dintre directorii săi, dr. Radu Ioanid. Imensa cantitate de material acumulat la Washington a transformat acest muzeu în centrul mondial al cercetărilor asupra Holocaustului evreimii române; fără consultarea acestui material ar fi imposibil să pregăteşti un studiu demn de acest nume.

E foarte probabil ca cercetătorii să fie surprinşi văzând pentru prima oară statisticile, în sfârşit disponibile, privitoare la acest capitol despre Holocaust. Se pare că regimul lui Antonescu a ținut permanent să înregistreze statistic datele privind „soluţia” problemei evreieşti, atât cele din România, cât şi cele din Transnistria. Antonescu a făcut distincţia între propria sa „contribuţie” şi cea a germanilor, informându-se şi despre lichidarea evreilor ucraineni din Transnistria. Cifrele, grupate sub ordinele administraţiei române au fost adunate de toate corpurile militare şi civile implicate în deportare şi exterminare: armata, jandarmeria şi poliţia, administraţia Transnistriei; precum şi de la diverse ministere guvernamentale: Ministerul de Interne, Ministerul Apărării Naţionale, Preşedinţia Consiliului de Miniştri şi, până la un punct, Ministerul de Externe, condus de Mihai Antonescu, personaj care, de-a lungul unor anumite perioade, a preluat în fapt şi atribuţiile unui prim ministru.

Comparând aceste cifre secrete privind exterminarea, cu statisticile întocmite de organzaţiile evreilor români devine posibil să verificăm şi, în multe cazuri, să confirmăm cifrele acceptate anterior. Numărul evreilor ucişi este calculat pe baza a trei recensăminte efectuate de-a lungul unei perioade de doisprezece ani, precum şi pe baza cifrelor secrete adunate de Preşedinţia Consiliului de Miniştri între 1941 şi 1944.

Primul recensământ general este efectuat în 1930 printre locuitorii „României Mari” înregistraţi în funcţie de naţionalitate, religie şi limbă maternă. Pe 6 aprilie 1941, după anexarea de către Uniunea Sovietică a Basarabiei şi Bucovinei de Nord, respectiv anexarea nordului Transilvaniei de către Ungaria, a fost efectuat un recensământ al populaţiei României mutilate (incluzând populaţia evreiască).

În august-septembrie 1940, după ce Basarabia şi Bucovina au fost recăpătate, a fost efectuată o numărătoare a rezidenţilor din teritoriile eliberate, inclusiv a evreilor din lagăre şi a celor care fuseseră încă internaţi. Locotenent-colonel Palade, un trimis al Statului Major care a sosit în Basarabia pentru a organiza deportările în Transnistria, a adunat statistici anterioare expulzării efectuate cu ajutorul armatei şi al jandarmilor, statistici care par să arate numărul total al evreilor aflaţi în viaţă la începutul lui august 1941. Pe 20 mai 1942, un recensământ special al rezidenţilor „având sânge evreiesc” a fost efectuat în Regat şi în sudul Transilvaniei. Unul asemănător a fost efectuat în iunie— iulie 1942, în Basarabia [1], iar recensământul „indivizilor cu sânge evreiesc” din Bucovina a fost încheiat pe 20 iulie 1942. Aceste cifre constituie temeiul parţial pe care s-au bazat statisticile secrete întocmite de Preşedinţia Consiliului de Miniştri, care, aşa cum am arătat, au fost necunoscute până acum. Statisticile secrete se leagă de cele două aspecte ale Holocaustului: deportarea şi lichidarea.

În aprilie 1942, guvernatorii din Basarabia şi Bucovina au fost rugaţi să trimită Cabinetului Administraţiei Basarabiei, Bucovinei şi Transnistriei din cadrul Preşedinţiei Consiliului de Miniştri cifre precise privind numărul evreilor din următoarele categorii: cei care au fost deja deportaţi, cei care n-au fost încă deportaţi şi cei care, necesari fiind din diverse motive, nu vor fi deportaţi pe viitor. În intervalul cuprins între mai şi iunie 1942, a avut loc al doilea val de deportări, mai redus, al evreilor din Cernăuţi şi Dorohoi, iar în august—septembrie, mai mult de 2 200 de evrei de pe teritoriul României au fost şi ei deportaţi.

Deoarece evreii erau mutaţi dintr-un loc în altul, iar numărul lor se diminua rapid, există riscul ca unele victime să fie numărate de două ori: o dată în vremea deportărilor, şi a doua oară în lagăre. Din acest motiv sunt necesare unele clarificări asupra metodei de lucru şi a principiilor călăuzitoare folosite în selectarea şi prezentarea cifrelor. Iată în continuare, în linii mari, care sunt problemele susceptibile să ducă la greşeli de calcul în stabilirea cifrei totale a evreilor români ucişi înainte de sosirea lor în Transnistria.

În iulie—august 1941, zeci de mii de evrei au fost ucişi în Basarabia şi Bucovina, ca urmare a politicii deliberate a României de „purificare a pământului strămoşesc” — un eufemism pentru epurarea etnică ordonată în secret de Antonescu. În această perioadă, administraţia română — unilateral, fără a exista o coordonare ca planurile Germaniei — a deportat zeci de mii de evrei în Transnistria, înainte de semnarea acordului de la Tighina. Unii dintre ei au fost ulterior repatriaţi, însă cei mai mulţi au fost ucişi de către germani şi români în regiunile Moghilev şi Râbniţa. În august—septembrie 1941, au fost înfiinţate lagăre evreieşti în nordul şi centrul Basarabiei; aici au fost internaţi şi evreii din nordul Bucovinei (exceptându-i pe cei din zona Cernăuţi). De la sfârşitul lunii septembrie şi până la sfârşitul lui noiembrie 1941, evreii din aceste lagăre au fost deportaţi, iar transportul s-a făcut pe jos.

În octombrie 1941, evreii din Cernăuţi şi din sudul Bucovinei au fost deportaţi cu trenul; cei din Dorohoi şi din împrejurimile lui au fost deportaţi, în acelaşi condiţii, în noiembrie. Un număr apreciabil dintre cei deportaţi pe jos au fost ucişi de-a lungul călătoriei, pe când majoritatea evreilor deportaţi cu trenul au ajuns în Transnistria, în afara celor câteva sute care au pierit în vagoanele pentru vite, şi a celor câteva mii împuşcaţi în lagărul de la Mărculeşti sau în punctul de tranzit de ia Atachi.

Pentru a evita estimările imprecise sau eronate, au fost stabilite anumite reguli directoare privind întocmirea statisticilor. Următoarele date au fost luate în calcul pentru stabilirea cifrei totale a celor ucişi: statisticile oficiale româneşti, care erau secrete atunci şi au rămas aşa până de curând; apoi, statisticile întocmite începând de la Holocaust încoace de către organizaţiile evreieşti, mai ales de Centrala Evreilor (Judenrat), care a primit această permisiune din partea autorităţilor române (rapoartele acestea din urmă au fost publicate în timpul sau după guvernarea Antonescu). Statisticile şi estimările derivate din mărturiile supravieţuitorilor sau cele venite din partea instituţiilor evreieşti sau româneşti nu vor fi luate în calculul final.

Numărul evreilor în zonele anexate de Uniunea Sovietică în iunie 1940, conform recensământului, din 1930, era de 277 949. împărţit după cum urmează: Basarabia — 206 958; Bucovina de Nord — 69 051; ţinutul Herţa — 1 940. Antonescu însuşi a decis să deporteze şi toţi evreii din Bucovina de Sud, care erau în număr de 23 937 în 1930, şi pe cei din zona Dorohoi — 12 932. Conform recensământului din 1930, totalul evreilor care urmau să fie exterminaţi sau deportaţi era deci de 314 818 [2]. Aşa cum s-a arătat, o dată cu recucerirea Basarabiei şi a Bucovinei de Nord, evreii (cei mai mulţi din Basarabia) au fost măcelăriţi, şi a urmat o deportare în masă a celor din ţinuturile Bucovinei de Nord înspre nordul Basarabiei, unii dintre ei fiind trimişi dincolo de Nistru. Numărul exact al evreilor ucişi în primuf val al exterminării este necunoscut; însă el e de ordinul zecilor de mii.

La începutul şi sfârşitul lunii august s-a făcut o numărătoare a evreilor din lagărele din Basarabia; aceste cifre oferă, pentru prima dată, o imagine asupra numărului supravieţuitorilor primului val de ucideri. Înainte de a examina aceste statistici, trebuie amintite deportările în grabă efectuate de armata română în a doua jumătate a lunii iulie 1941. Pe 24 iulie, armata a deportat 25 000 de evrei, alături de alte două grupuri care totalizau 7 000 de persoane, ducându-le peste Nistru, în regiunea Moghilev. Dintre aceştia, doar 15 500 au supravieţuit; cei mai mulţi au fost aduşi înapoi în Basarabia de către nemţi, via Iampol, în 17 august 1941. Amintim că printre evreii aflaţi în lagărele din Basarabia existau şi evrei din Bucovina de Nord, care fuseseră deportaţi pe jos, până în Basarabia.

Ancel statistici 1

Cifrele pentru Bucovina, atât cea de Nord cât şi cea de Sud, sunt mai detaliate şi provin din mai multe surse.

Ancel statistici 2

Aceste statistici precise de mai sus arată o scădere a numărului evreilor din ambele părţi ale Bucovinei, în comparaţie cu cifrele indicate de recensământul din 1930. În Bucovina de Sud, numărul evreilor s-a micşorat cu 5 796 în comparaţie cu 1930 — ca rezultat al pogromurilor din vara lui 1940 şi al refugierii evreilor în partea sovietică a noii graniţe trasate, sau în zona română a Bucovinei în perioada împărţirii acestui. În regiunea Dorohoi, 1 386 de evrei au dispărut din evidenţe în urma pogromurilor de aici, a faptului că unii evrei erau aruncaţi din tren în timpul mersului, sau a fugii unora dintre ei în alte zone ale României, datorită terorii politice instituite în Dorohoi chiar înaintea venirii la putere a legionarilor. Cea mai mare parte a evreilor din ţinutul Herţa au rămas acolo şi, în afara câtorva zeci dintre ei, au fost deportaţi în Transnistria. În Bucovina de Nord, de la un recensământ la altul, au dispărut 15 242 de evrei, mulţi dintre ei în zonele periferice, aşa cum vom vedea mai jos. Traian Popovici, primar al Cernăuţiului şi un om integru şi amabil, estima numărul evreilor din nordul Bucovinei la circa 65 000—70 000 atunci când s-a reinstaurat autoritatea română. Cel puţin 15 000 dintre ei au fost ucişi în timpul eliberării regiunii, sau au fost mutaţi o dată cu deportările precipitate din iulie 1941. Pe lângă cei 16 000 de evrei ucişi în partea ucraineană a Nistrului, comisia de anchetă desemnată de Antonescu pentru a cerceta „neregulile” în confiscarea proprietăţilor evreieşti din ghetoul din Chişinău a descoperit că aproximativ 25 000 de evrei din cei 75-80 000 pe care reprezentantului Comandamentului de Război îi găsise în Basarabia în august 1941 „muriseră din cauze naturale, evadaseră sau fuseseră împuşcaţi“ [9].

Cifrele privind deportarea evreilor în Transnistria au fost neclare şi chiar contradictorii până astăzi. Existau rapoarte ale jandarmeriei (amintite în această lucrare); rapoarte ale Ministerului de Interne; şi statistici ale oficialilor din Centrala Evreilor (sau, mai precis, Comitetul pentru Ajutorare). Aceste discrepanţe au fost acum înlăturate, în urma documentării oferite de „Volumul 33“ al Arhivelor Preşedinţiei Consiliului de Miniştri (cunoscute şi ca „Problema 33“ sau „Problema Evreiască; vezi mai jos).

La începutul lui aprilie 1942, Cabinetul lui Antonescu pentru Administraţia Basarabiei, Bucovinei şi Transnistriei a cerut guvernatorilor acestor trei regiuni să trimită cifrele aduse la zi pentru evreii deportaţi, cifre împărţite separat pentru bărbaţi, femei şi copii. Scopul acestui ordin era de a pregăti deportarea tuturor evreilor de pe teritoriul României, „deoarece ne aflăm acum în plin proces de selecţie”; altfel spus, era necesar să se determine cui i se va permite până la urmă să rămână, „eliminându-i pe cei indezirabili sau pe cei care nu desfăşoară un negoţ necesar”. Cifrele oferite de guvernatorul Bucovinei sunt exhausive şi precise, în continuare publicăm tabelul aşa cum a fost primit de Preşedinţia Consiliului de Miniştri.

Tabelul anterior este foarte detaliat şi pune capăt oricăror speculaţii asupra numărului evreilor deportaţi din întreaga Bucovină la sfârşitul lui 1941. Trebuie remarcat că aceste cifre includ regiunea Hotin, care ţine de Basarabia, şi regiunea Dorohoi, care era parte a Regatului.

Un secretar din cabinetul Antonescu a folosit ocazia pentru a completa mărturiile privind numărul deportaţilor din Basarabia. în afara celor aproximativ 80 000 de evrei deportaţi din Basarabia (dintre care 25 000 au fost ucişi înainte de a trece Nistrul), mai rămăseseră 753 de evrei în Basarabia, în aprilie 1942 — şi chiar şi aceştia, în ochii autorităţilor păreau, în continuare, prea mulţi.

Ancel statistici 4

Ancel statistici 5

În vara lui 1942, un al doilea (mai redus) val de deportare a avut loc, cuprinzând evreii pe care autorităţile i-au considerat nefolositori statului. Evreii consideraţi necesari totalizau 17 271 în Bucovina şi 753 în Basarabia. În ce priveşte Bucovina nu s-a ştiut până acum că unui atât de mare număr i s-a permis să rămână acolo. De atunci am descoperit că cei mai mulţi dintre ei erau cunoscuţi ca fiind evrei (în ciuda legilor rasiste) şi că puţini dintre ei şi-au schimbat credinţa şi s-au convertit la creştinism.

Ancel statistici 6

Guvernatorul din Bucovina a propus ca alţi 6.234 de evrei din Cernăuţi şi 592 din Dorohoi să fie deportaţi, întrucât au încetat a mai fi folositori [13]. Această deportare nu a avut însă loc. Pe lângă evreii deportaţi în iunie, guvernatorul a raportat Mareşalului că au fost deportaţi 147 de comunişti şi 267 de refugiaţi polonezi. Despre ultimii se ştia că în dreptul fostei graniţe a Poloniei au fost returnaţi grănicelor germani care i-au executat pe toţi.

Numărul deportaţilor din Basarabia şi Bucovina a fost intenţionat redus în rapoartele Ministerului de Interne şi ale Preşedinţiei Consiliului de Miniştri. Aceasta reprezenta o încercare deliberată de a ascunde numărul evreilor transportaţi în „lagărele morţii” pentru a fi exterminaţi, si pe acela al evreilor care au pierit în Transnistria, absolvind astfel statul român şi pe conducătorii lui de responsabilitatea pentru soarta acelora. Nici una dintre statisticile alcătuite de diversele organe administrative nu include convoaiele cu destinaţia Bogdanovca.

Ancel statistici 7

Totuşi, în acelaşi timp, Mihai Antonescu, care a fost înlocuitor al primului ministru, a întocmit o colecţie de dosare secrete cunoscute sub numele de „Problema 33“. Acestea conţineau date „reale“ (şi, în cea mai mare parte, exacte) privind numărul evreilor români şi ucrainieni ucişi, precum şi adevărata cifră a deportaţilor din România şi Ucraina trimişi în „lagărele morţii”, alături de naţionalitatea asasinilor — români sau germani (inclusiv etnici germani autohtoni). Aceste cifre au fost cunoscute abia în 1995. Adevăratul număr al deportaţilor apare sub titlul „Rapoarte contemporane”, în Tabelul 8.

Ancel statistici 8

Ancel statistici 9

O examinare a celor două tabele de mai sus relevă doar diferenţe minore între cifrele indicând numărul deportaţilor; putem concluziona astfel că numărul total al deportaţilor a fost de aproximativ 180—190 000 de evrei. Începând cu ianuarie 1942 se observă o tendinţă limpede a rapoartelor jandarmeriei de a ascunde numărul deportaţilor trimişi direct în „lagărele morţii”, iar apoi, de a reduce sistematic, pe hârtie, numărul total de deportaţi, în ciuda evidentelor contradicţii cu cifrele trimise de guvernatorii din Basarabia şi Bucovina în 1942.

Dovada încercării de a ascunde realitatea despre convoaiele trimise direct la Bogdanovca poate fi găsită în rapoartele jandarmeriei citate mai sus. Acestea conţin numărul de deportaţi, precum şi punctele de tranzit prin care ei au trecut în marşul forţat către Transnistria. La sfârşitul lui octombrie 1941, Alexianu i-a raportat direct lui Antonescu că „am primit un număr mai mare de evrei decât mă aşteptam” : 50 000 de evrei trecuseră deja prin Moghilev, iar convoaie având fiecare câte 10—15 000 de evrei începuseră să curgă prin Iasca şi alte puncte de trecere a frontierei. Transnistria de Sud, adăuga Alexianu, a fost greu lovită de război; nu există alimente şi nici alte posibilităţi de a-i hrăni pe evrei [17].

Totuşi, în raportul jandarmeriei din ianuarie 1942 nu apare nici o menţiune despre aceste mari convoaie care au trecut prin Iasca-Ovidopol. Un singur raport (făcut public pentru prima dată în ‘96) notează numărul evreilor români duşi în „lagărele morţii”. Din motive încă necunoscute, autorul raportului — general Constantin Vasiliu, inspector general al jandarmeriei — nu include şi evreii deportaţi în ţinutul Moghilev. Tabelul următor oferă o împărţire pe puncte de trecere a Nistrului a numărului evreilor din aceste convoaie.

Ancel statistici 10

Aşa cum am arătat mai sus, ştim că numărul total al evreilor care au fost deportaţi via Iasca-Ovidopol (în noiembrie 1941) şi au ajuns în viaţă la Bogdanovca este de 29.476. Vasiliu a notat pe o hartă anexată raportului că aceşti evrei au fost duşi în împrejurimile din Bogdanovca; însă raportul nu arată câţi evrei au murit sau au fost ucişi pe durata drumului. S-ar părea că ei erau cam 40 000, dacă luăm în considerare evreii care erau împuşcaţi în convoaie, mureau de epuizare şi de tifos, mai ales în lagărul de la Vazdovca [19]. O examinare a rutelor deportărilor nu lasă loc pentru nici o îndoială: aceştia erau evrei din sudul şi centrul Basarabiei care erau deportaţi prin punctele de tranzit din sud, duşi la Berezovca, şi apoi trimişi la Bogdanovca. Aceste convoaie nu apar în nici un raport oficial al jandarmeriei sau al M. I.

În alte două rapoarte citate în tabel, numărul deportaţilor via Iasca-Ovidopol (2 216) a fost intenţionat falsificat, încă din octombrie 1941, Alexianu afirma că a fost îngrijorat de mărimea convoaielor, numărând câte 10 000 de persoane fiecare, care treceau prin Iasca. În aceeaşi lună, a notat că 50 000 de evrei trecuseră deja prin Moghilev. Însă în ciuda faptului că aceste convoaie continuau să tranziteze pe aici în noiembrie şi chiar în decembrie, jandarmeria n-a înregistrat decât cifra de 55—912 evrei. În mod similar, rapoartele din septembrie 1942 nu includ circa 6 500 deportaţi, din vara până în toamna lui 1942, iar numărul total de deportaţi rămâne practic neschimbat. În ce priveşte deportările via Iasca, e evident că aceşti evrei (care au fost cu toţii ucişi în Bogdanovca, aşa cum povestesc puţinii martori care au supravieţuit) nu au fost incluşi în rapoarte pentru a se ascunde externarea lor în masă pe ţărmurile fluviului Bug.

Dacă am adăuga cifrelor fictive ale jandarmeriei pe cei aproximativ 30 000 de evrei duşi la Bogdanovca, deportările suplimetare din 1942, pe cei 40 000 de evrei care muriseră deja în 1941 (25 000 în Basarabia înainte de deportare, şi încă 16 000 în deportările efectuate în grabă), ajungem la un total de 185—190 000, aşa cum a admis şi legaţia germană de la Bucureşti. Chiar Antonescu era de acord cu o cifră similară, deşi se pare că nu i-a luat în calcul pe cei 25 000 de evrei care au murit în lagăre înaintea deportărilor.

Cifra finală de 146 423 deportaţi a fost găsită într-un memoriu pregătit de Consiliul de Miniştri în 21 septembrie 1942, care conţine o „listă a evreilor deportaţi”. Se notează acolo că „90 334 de evrei au fost deportaţi din Bucovina, iar 56 089 din Basarabia” . Dacă îi adăugăm şi pe cei 41 000 care pieriseră deja în 1941, ajungem la un număr similar de deportaţi: 187.000. Trebuie evidenţiat că problema celor 25.000 de morţi i-a fost comunicată lui Antonescu, într-un raport secret din decembrie 1941; restul de 16 000 fiind amintit în rapoartele prefecţilor de la faţa locului.

Rapoartele secrete ieşite de curând la iveală, împreună cu rapoartele jandarmeriei şi ale emisarilor Comisiei de Ajutorare, fac posibilă urmărirea etapelor exterminării deportaţilor în Transnistria. Deţinem câteva surse importante:

1. Numărătoarea evreilor din Transnistria din aprilie 1942, efectuată de administraţia Transnistriei, sursă până acum necunoscută [20].

2. Statistici asupra numărului deportaţilor, întocmite de Comisia de Ajutorare, începând cu februarie 1942. Acestea nu fac distincţie între populaţia evreiască locală şi deportaţi [21].

3. Cifrele Comisiei de Ajutorare din 22 martie 1942, privind numărul evreilor deportaţi [22].

4. Cifrele jandarmeriei privind deportaţii evrei în Transnistria la 1 septembrie 1943 [23].

5. Lista completă a evreilor din Transnistria în 15 noiembrie 1943, aşa cum a fost întocmită de Preşedinţia Consiliului de Miniştri după analizarea rapoartelor jandarmeriei [24].

6. Alte semne [25].

Cifrele din tabelele următoare arată declinul constant al populaţiei evreieşti care supravieţuiesc în nordul şi, parţial, în centrul Transnistriei, începând cu martie 1942 (i.e. către sfârşitul epidemiei de tifos), în acele zone din care evreii n-au fost trimişi în lagărele de exterminare. Orice modificare semnificativă a numărului de evrei dintr-o anume regiune poate fi pusă în seama politicii administraţiei şi deciziilor generate de respectiva politică; de exemplu, expulzarea evreilor din oraşul Moghilov în lagărele de pe Bug (mai ales lagărul de exterminare de la Peciora şi cel de la Scazineţ). Decizia de a-i încredinţa pe evrei în seama forţelor germane de ocupaţie de pe celălalt mal al Bugului a redus numărul evreilor din regiunea Moghilov, de la 54 604 în aprilie 1942, la 34 974 în martie 1943. La fel, predarea evreilor din regiunile Balta şi Berezovka firmelor germane de construcţii şi escadroanelor morţii naziste a determinat o scădere a numărului evreilor. În regiunea Berezovca, din cei 36 000 aduşi iniţial de la Odessa, au supravieţuit 1 544; lor li s-au alăturat alţi 2 238 de evrei români care au sosit în august—septembrie 1942. Prin ianuarie 1943 la Berezovca mai erau în viaţă doar 425 de evrei. (Aceste cifre nu iau în seamă exterminarea unui număr — rămas necunoscut — de evrei localnici). Operaţiunile româno-germane de ucidere în masă desfăşurate în judeţul Berezovca au fost tratate pe larg în această lucrare.

În mare, se pot identifica motive care să explice orice modificare semnificativă în cifrele referitoare la un anumit judeţ şi o anumită perioadă. Trebuie amintit că între iunie şi septembrie 1942, alţi 6.537 de evrei deportaţi din Cernăuţi şi România s-au adăugat celor 88 187 număraţi de Jandarmerie în martie 1942, ajungându-se la un total de 94 724. În decursul unui an (adică între martie 1942 şi martie 1943), 22 510 de evrei au murit sau au fost ucişi, iar aceste lucruri se întâmplau după masacrele din Odessa şi „regatul morţii”, precum şi după epidemia care ar fi curmat, se pretinde, vieţile a cel puţin 60 000 de evrei. În majoritatea lor, s-a afirmat, aceşti evrei au fost predaţi firmelor germane de construcţii sau „escadroanele morţii” naziste, de peste Bug; alţii au murit de foame sau de boală, sau au fost omorâţi în judeţul Berezovca.

Ancel statistici 11Ancel statistici 11 2

Principala necunoscută a ecuaţiei o constituie numărul evreilor ucrainieni incluşi în aceste recensăminte. Prin martie 1942, când administraţia Transnistriei aştepta cu nerăbdare să scape de toţi evreii din jurisdicţia sa (în conformitate cu acordul de la Tighina), evreii ucraineni au fost incluşi în recensământul secret efectuat în acea perioadă: o îngrămădire de cifre care nu conţineau nici un nume. După momentul Stalingrad, administraţia românească a încetat să-i includă şi pe evreii ucraineni în recensămintele sale şi i-a luat în evidenţă doar pe evreii care au fost deportaţi din Basarabia şi Bucovina. Spre sfârşitul lui 1943, s-a început trasarea unei distincţii între aceştia şi evreii care au fost deportaţi din Regat (inclusiv judeţul Dorohoi), din moment ce Antonescu accepta să-i primească înapoi doar pe aceştia din urmă. Comitetul de Sprijin şi toate celelalte organizaţii evreieşti, cu excepţia Centralei, nu au făcut deosebire între tipurile de evrei, încercând să ţină evidenţa tuturor şi să salveze cât mai mulţi dintre ei.

Pentru a estima cât de cât corect numărul evreilor ucraineni care au supravieţuit primului val de exterminare, declanşat de Die Einsatzgruppe D şi de armatele germană şi română, este necesar să împărţim Transnistria în trei zone: judeţele din nord — Moghilev, Tulchin, Jugastru, Râbniţa, Balta; judeţele de sud — Golta, Ananiev, Dubăsari, Berezovca, Tiraspol, Ovidopol, Ociacov; respectiv Odessa — oraşul şi judeţul. Autorităţile române au adunat statistici privind numărul evreilor ucraineni pe care i-au ucis (în primul rând, trimiţându-i în regatul morţii); dar n-au efectuat o numărătoare separată a evreilor ucraineni pe care i-au găsit acolo „preluând” Transnistria, din moment ce aceştia erau oricum sortiţi morţii, ei trebuind să fie daţi pe mâna nemţilor, conform acordului de la Tighina.

La începutul lui decembrie 1941, SSI a fost solicitat să întocmească un raport privind „numărul evreilor care n-au fost încă mutaţi în zona situată la est de linia de cale ferată Jmerinka-Odessa” [26] (adică în regiunea adiacentă Bugului, de unde ei urmau să fie duşi mai departe, pe malul german al râului). SSI include în acest raport şi evreii localnici, deşi aceste cifre sunt incomplete. Conform acestui raport, aproximativ 75 000 de localnici evrei se aflau în viaţă în jurul datei de 19 decembrie, împărţiţi după cum urmează: judeţul Moghilev — în jur de 14 000 (dintre aceştia, cam 5 000 din oraşul Moghilev); judeţul Iampol — 6 294 (nu e clar dacă toţi aceştia erau evrei localnici); judeţul Dubăsari — nici un evreu rămas în viaţă; judeţul Râbniţa — 987; judeţul Tiraspol — 3 072 de evrei localnici care, se menţionează explicit, au fost deportaţi la Bogdanovca (cu excepţia a 60—70 de meseriaşi); judeţul Odessa — 44 417 evrei localnici. Aşa cum am specificat, aceste cifre sunt parţiale întrucât ele nu includ deportările efectuate pe jos, în convoaie, din Odessa, Balta şi întreg sudul Transnistriei, deportarea a circa 25 000 de evrei din judeţul Râbniţa (vezi mai jos), deportările din judeţul Moghilov etc.

Abia în aprilie 1942 —în timpul pregătirilor pentru deportarea tuturor evreilor din România în lagărele morţii din Polonia, şi încercând să obţină o evidenţă a deportărilor evreilor transnistreni deportaţi peste râul Bug — Consiliul de Miniştri a ordonat efectuarea unui recensământ care să stabilească numărul evreilor rămaşi în viaţă, al celor deportaţi şi al celor care urmau să rămână acolo unde se aflau întrucât erau necesari din motive care ţineau de economia locală.

Aceste cifre au fost ţinute secrete, fiind date publicităţii abia în 1995.

Aşa cum am menţionat, nu există cifre oficiale privind numărul evreilor ucraineni din nordul Transnistriei care au rămas în viaţă în septembrie—octombrie 1941; singura noastră posibilitate de a estima numărul lor se bazează pe mărturiile celor deportaţi din Basarabia şi Bucovina, care s-au interesat de numărul evreilor aflaţi în ghetourile şi lagărele prin care au poposit. Cifrele pe care aceştia le pronunţă nu sunt întotdeauna exacte. În plus, trebuie notat că deportaţii n-au trecut prin toate oraşele şi satele în care încă mai locuiau evrei autohtoni; astfel, informaţiile noastre despre ei sunt incomplete.

În oraşele şi satele din judeţele centrale şi din nord, deportaţii din România au găsit circa 45 000 de evrei care supravieţuiseră execuţiilor efectuate de către Einsatzgruppe D şi de către unităţi ale armatelor germană şi română. Mai mult de 10 000 de evrei au fost omorâţi de către forţele de ocupaţie germane după sosirea deportaţilor din România, cifrele arătând că numărul total al evreilor localnici care au rămas în viaţă era de cel puţin 35 000 [27]. Aşa cum am arătat, în aceste cifre nu sunt cuprinşi evreii din judeţele sudice, inclusiv Râbniţa, Golta şi Odessa.

După instaurarea regimului românesc în Transnistria, autorităţile române au determinat deportarea localnicilor evrei în lagărele de exterminare şi, în general, spre Bug (de-a lungul întregului râu), cu scopul de a-i aduna laolaltă pe evrei în vederea predării lor autorităţilor germane de ocupaţie, conform acordului de la Tighina. În cele din urmă, evreii ucraineni au murit sau au fost ucişi. Numărul lor a rămas, până azi, necunoscut. Astăzi se ştie că administraţia Transnistriei a efectuat o numărătoare a celor deportaţi, numărul total al bărbaţilor, femeilor şi copiilor fiind deliberat micşorat de către jandarmerie. Administraţia a mers până la a menţiona explicit locurile unde evreii au fost măcelăriţi de către germani (şi nu de către soldaţii români). Prezentăm mai jos un tabel datat 23 mai 1942, aşa cum a fost el întocmit de administraţia Transnistriei şi semnat de Alexianu. Trebuie să menţionăm că sintagma „evrei evacuaţi din Transnistria” se referă de fapt la evreii care au fost ucişi, deoarece germanii au refuzat să îi ia în primire (exceptând două transporturi totalizând 14 500 de evrei pe care i-au lichidat pe loc; vezi mai jos).

Tabelul următor arată că românii au omorât 32 433 dintr-un total de 32 819 de evrei din Odessa, la care ne vom referi mai jos. Cel mai mare număr de localnici evrei care au fost trimişi în lagărele de concentrare proveneau din judeţul Râbniţa. Însă aceste cifre nu sunt complete. Se ştie, de pildă, că autorităţile române au deportat în regatul morţii evrei provenind din Balta; rapoartele în acest sens au fost pe larg amintite în lucrarea de faţă. De asemenea, se cunoaşte că mii de evrei din judeţul Moghilev au fost „evacuaţi” din satele situate de-a lungul râului Bug şi lichidaţi. La fel, lipsesc orice referinţe la deportările (efectuate „pe jos”, fără mijloace de transport) a zeci de mii de evrei din oraşul Odessa şi din judeţele din sud între octombrie şi decembrie 1941. Alexianu a avut grijă să menţioneze că evacuările din zona Dubăsari au fost efectuate de către trupele SS, ceea ce echivalează cu a spune că germanii sunt responsabili pentru executarea acestor evrei. Într-adevăr, cum am mai amintit, aproximativ 20 000 de evrei din Dubăsari au fost „evacuaţi” în două uriaşe morminte colective.

Ancel statistici 12

Împărţirea (în bărbaţi, respectiv femei şi copii) a celor deportaţi în grup (vezi tabelul 12, mai sus) arată cu limpezime diferenţa enormă între numărul bărbaţilor şi cel al femeilor şi copiilor, care au fost deportaţi din Odessa şi omorâţi la Berezovca; mai mult decât atât, cifra de 32 819 evrei este înşelătoare deoarece ea se referă doar la cei deportaţi din Odessa cu trenul. Această inadvertenţă a fost remediată în urma unei directive a Consiliului de Miniştri din 22 iulie 1942, întărită de o alta, datată august 1942. Ordinul cerea guvernatorilor din Basarabia, Bucovina şi Transnistria să pregătească şi să raporteze „cifre şi o situaţie a deportării evreilor din Transnistria”, împreună cu propuneri legate de viitoarele deportări [29].

Pe 11 septembrie 1942, Alexianu a trimis următoarele statistici ale deportărilor (pe jos) ale evreilor din sudul Transnistriei — cifre care nu apar în actele anterioare referitoare la „evacuarea” evreilor din Transnistria.

Ancel statistici 13

În tabelul de mai sus, „dispărut” trebuie înţeles ca un eufemism pentru „lichidat”. Generalul Tobescu a folosit acelaşi termen atunci când la 16 septembrie 1943 a raportat ministrului de interne că 582 de evrei deportaţi din România în septembrie 1942 şi trimişi în judeţul Berezovka au „dispărut” — cu toate că se ştia că cei mai mulţi dintre ei au fost daţi pe mâna SS-ului şi executaţi, şi că restul au fost ucişi de către jandarmi [31]. La fel ca şi tabelul 12, tabelul de mai sus este incomplet datorită faptului că el nu conţine nici o cifră referitoare la evreii omorâţi de români în judeţele din sudul Transnistriei, notând pur şi simplu că aceşti evrei „au dispărut”. Se aminteşte totuşi — pentru prima oară în rapoartele administraţiei — de 4 000 de evrei din judeţul Moghilev, din nord, în timp ce toate celelalte statistici se referă la zona de sud a Transnistriei. Acest document confirmă că 65 000 de evrei din judeţul Odessa „s-au mutat” în regatul morţii” şi în judeţul Berezovca, în afara celor aproximativ 30 000 care au fost exterminaţi în Odessa şi, în consecinţă, nu s-au mai mutat nicăieri.

Cifrele adunate de către autorităţile române cu privire la lichidarea evreilor ucrainieni provenind din diverse regiuni (vezi tabelul 14, mai jos) fac pentru prima dată aproximarea — pe baza surselor documentare româneşti — a numărului de evrei duşi în „regatul morţii” şi în judeţul Berezovca, principalele centre de exterminare de care dispuneau autorităţile româneşti:

Ancel statistici 14

Acest tabel confirmă două stări de fapt care apar menţionate de ambele surse: a) cel puţin 70 000 de evrei au fost exterminaţi în lagărele morţii din zona Domanevca a judeţului Golta — Bogdanovca, Domanevca şi Acmecetca (vezi capitolul despre „regatul morţii”); şi b) circa 70 000 de evrei ucrainieni din judeţul Odessa şi din sudul şi vestul Transnistriei au fost într-adevăr concentraţi în judeţul Berezovca, aşa cum afirma comisarul-şef Schlotter din Nicolaev în telegrama sa din 5 februarie 1942 către Alexianu (vezi capitolul despre Berezovca).

Pe 13 martie 1942, însărcinatul cu afaceri al legaţiei germane din Bucureşti, un anume dr. Stelzer, cerea în mod formal secretarului general al Ministerului de Externe, Gheorghe Davidescu, ca românii să înceteze a mai trimite evreii din judeţul Berezovca înspre malul german al Bugului. Stelzer informa Ministerul de Externe că două convoaie — unul numărând 6 500 de evrei, iar celălalt 8 000 — au fost deja trecute în partea germană. El afirma mai încolo că „se pare că ar mai fi un alt grup de 60 000 de evrei în Berezovca, pe cale de a fi trimis peste Bug” [38]. Aşa cum am arătat, cifrele furnizate de sursele româneşti, germane şi sovietice cofirmă că cel puţin 140 000 de evrei au fost concentraţi în judeţele Golta şi Berezovca. În aprilie 1942, 1 779 de evrei rămăseseră în viaţă în „regatul morţii”, din mai mult de 70.000 înregistraţi acolo la finele lui 1941; în judeţul Berezovca, dintre cei deportaţi din Odessa au supravieţuit 1 544 de evrei. Toti ceilalţi au fost ucişi [39].

Avem acum posibilitatea să estimăm numărul evreilor ucraineni aflaţi în Transnistria la instaurarea administraţiei româneşti, în septembrie 1941: ei ar fi fost în număr de cel puţin 180 000-200 000 (vezi tabelul 15, mai jos). Această cifră nu include evreii omorâţi de către soldaţii şi jandarmii români sau de către acoliţii lor ucrainieni, în timpul înstăpânirii administraţiei româneşti în Transnistria, şi nici evreii care se găseau în judeţele din sud la vremea venirii românilor. În ce-i priveşte pe ultimii, nu ştim câţi dintre ei au supravieţuit instaurării regimului românesc şi câţi au fost omorâţi în lagăre, întrucât administraţia română nu s-a deranjat să-i numere; totuşi, ea a observat mai târziu că aceştia „au dispărut” şi ei.

Cifra reală a evreilor ucraineni pe care administraţia românească i-a avut iniţial în jurisdicţie pare să fi fost mai mare decât o arată totalizarea de mai jos, fiindcă lipsesc cifre referitoare la numeroase sate din centrul şi nordul Transnistriei. Dacă la toate acestea adăugăm cele câteva zeci de mii care au fost împuşcaţi de către trupele germane, devine evident că majoritatea evreilor din Transnistria nu au reuşit să se refugieze înspre est şi să scape astfel din calea înaintării impetuoase a armatei germane, care, în primele zile ale războiului pe frontul de Răsărit avansa vijelios de-a lungul Ucrainei. Mai mult, din unele mărturii aflăm că majoritatea evreilor care se grăbeau să ajungă mai la est erau nevoiţi să se retragă întrucât armata germană ajunsese deja cu mult în faţa lor.

Ancel statistici 15

Putem acum să ne întrebăm câţi evrei ucraineni din Transnistria au fost ucişi de către români. În septembrie 1943, Comitetul de Sprijin estima numărul evreilor ucraineni care supravieţuiseră la aproximativ 10 000-15 000 [41]. Radu Lecca, comisarul însărcinat cu problema evreilor, concluziona la finele lui noiembrie 1943 (după recensământul tuturor evreilor deportaţi din România), că toţi evreii, cu excepţia celor 50 741 deportaţi, erau localnici [42]. Aceasta înseamnă că cca. 20 000-22 000 de evrei ucraineni erau încă în viaţă în noiembrie 1943 (vezi tabelul 11). În consecinţă, între septembrie 1941 si noiembrie 1943, cel puţin 170 000 de evrei ucraineni au fost ucişi — majoritatea de către români — sau au fost daţi pe mâna localnicilor de etnie germană, care i-au măcelărit (mai ales în judeţul Berezovca). Numărul evreilor de origine română care au rămas în viaţă în Transnistria, în noiembrie 1943, nu depăşea 50 000, aşa cum apare el în numărătoarea efectuată de jandarmi la 1 septembrie 1943. În plus, circa 140 000 de evrei din Basarabia şi Bucovina au fost omorâţi în Transnistria în perioada septembrie 1941 — septembrie 1943; totalul ne arată cifra de 310 000 de evrei.

Cifra nu include evreii executaţi fie în timpul recuperării Basarabiei şi Bucovinei de Nord de către armatele română şi germană, fie cu ocazia aplicării ordinului secret al conducerii române de „a purifica pământul strămoşesc”. Trebuie evidenţiat că şansele evreilor din Basarabia şi Bucovina de a se refugia în interiorul Uniunii Sovietice erau şi mai reduse decât cele ale evreilor din Transnistria, din două motive. Mai întâi, ei au avut mai puţin timp la dispoziţie pentru a reacţiona, şi apoi, autorităţile sovietice erau, ca să spunem aşa, destul de puţin entuziaste în a acorda sprijin acestor noi veniţi. Numărul evreilor care au reuşit să se strecoare în Uniunea Sovietică venind din Basarabia şi Bucovina de nord este necunoscut [43].

Primul recensământ efectuat de români în teritoriile ocupate la începutul războiului de Uniunea Sovietică şi anexate acesteia în 1940 a fost efectuat în august 1941. Comparaţia cu recensământul din 1930 arată că 131 202 evrei „au dispărut” din Basarabia, la fel ca 15 242 de evrei din Bucovina de Nord — rezultă un total de 146 444 evrei (cifrele exacte sunt următoarele: 206 958 de evrei în Basarabia, după recensământul din 1930, comparativ cu 75 756 la sfârşitul lui august 1941; 69 051 de evrei în Bucovina de Nord în 1930, faţă de 53 809 în august 1941). Dintre aceştia, cel puţin 100 000, dacă nu mai mulţi, au fost ucişi de autorităţile româneşti — armata, jandarmeria şi populaţia locală — în timpul recuceririi acestor teritorii şi imediat după, ca urmare a „purificării” [44]. În consecinţă, statul român poartă vina exterminării aproximativ unui sfert din milionul de cetăţeni, evrei pe care-i avea — 100 000 în decursul „purificării pământului străbun” (iulie — septembrie 1941), şi încă 150 000 în Transnistria. Reprezentantul Crucii Roşii în România pe perioada războiului, Carl Kolb, a ajuns şi el la o cifră similară [45].

Putem, de aceea, să concluzionăm — în primul rând pe baza surselor româneşti pe care le avem acum la dispoziţie — că regimul Antonescu care a guvernat statul român este vinovat de moartea a cel puţin 410 000 de evrei, în rândul cărora intră şi 170 000 de evrei ucraineni. Dintre toţi aliaţii Germaniei naziste, România a avut cea mai mare „contribuţie” la exterminarea poporului evreu. Deşi a dat mai puţini evrei pe mâna criminalilor nazişti decât a făcut-o vecina sa, Ungaria, România şi-a folosit de bună voie armata, jandarmeria şi celelalte forţe aflate sub controlul său pentru a comite genocidul — nu pentru a flata Germania nazistă, nu din calcule legate de interesul naţional şi, înainte de toate, nu din vreo ură profundă faţă de poporul evreu. De asemenea, România şi-a pus la punct o reţea de ghetouri şi lagăre în Transnistria pentru a putea dispune de acei evrei care au reuşit să supravieţuiască primului val de exterminări şi vicisitudinilor deportării. A făcut acest lucru fie deportându-i peste râul Bug, în Ucraina ocupată de germani, fie prin intermediul altor metode.

POSTFAȚĂ

Nu este deci întâmplător că Holocaustul în România a început (ca şi în Germania nazistă) cu respingerea şi negarea acestor valori universale:

„Vă rog să fiţi implacabili. Omenia siropoasă, vaporoasă, filozofică n-au ce căuta aici… Prin urmare să folosim acest moment istoric şi să curăţăm pământul românesc şi naţiunea noastră de toate nenorocirile care le-au abătut veacurile asupra acestui pământ… Dacă este nevoie, să trageţi cu mitraliera… îmi iau răspunderea în mod personal şi spun că nu există Lege… în nici un caz nu ne mai oprim în faţa unordispoziţiuni legale… Deci fără forme, cu libertate complectă… îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari.”

Prin cuvintele lui Mihai Antonescu, în şedinţa guvernului din marţi 8 iulie 1941, România s-a dezis de acţiunile etice şi normele universale pomenite înainte. Cartea mea despre Transnistria a cunoscut trei momente şi trei versiuni. Prima variantă a fost completă în 1989, dar atunci a început prăbuşirea comunismului şi după 2—3 ani s-au deschis arhivele în fosta Uniune Sovietică. Între 1992—1996 am petrecut peste 8 luni în arhivele de la Moscova, Kiev, Odessa, Nicolaev şi Chişinău şi peste 4 luni la arhivele Muzeului Holocaustului de la Washington al cărui oaspete am fost. Documentele descoperite de mine în aceste arhive stau la baza acestui studiu. Am fost nevoit să refac textul de trei ori. Mi-am dat seama că de fapt n-am cunoscut amploarea Holocaustului conceput şi executat de Statul Român.

Ce am ştiut?

Am ştiut că Transnistria a servit de zonă de surghiun şi concentrare a evreilor rămaşi în viaţă după primul val de execuţii, ordonat de Antonescu, prin ordinul de „curăţare a terenului” — echivalentul românesc pentru „soluţia finală” nazistă. Am ştiut de dispariţia a 60.000—-70.000 de evrei în Transnistria. Am ştiut de epidemia de tifos. Am ştiut de crimele de la Bogdanovca şi chiar de arderea cadavrelor. Dar această cunoaştere se baza pe procesele criminalilor de război români din anii 1945—1946 şi nu stăpânea întreaga documentaţie adecvată, când analizăm asemenea perioade.

Credeam şi eu că regimul românesc în Transnistria era în mare parte diferit de cel nazist şi mult mai uman. Am ştiut că în Transnistria trăiau şi evrei localnici dar credeam că numărul lor era de câteva zeci de mii.

Ce n-am ştiut şi am descoperit în arhive?

Nu ştiam că Transnistria urma să folosească drept zonă de tranzit pentru evreii deportaţi din Basarabia, Bucovina şi judeţul Dorohoi şi că urmau să fie predaţi nemţilor pe Bug. Nu ştiam că în septembrie-octombrie 1941, Ion Antonescu planificase să-i lichideze şi pe evreii din România, în primul rând pe cei din Moldova, pe aceeaşi cale. Nu am ştiut că numărul deportaţilor s-a cifrat la 180.000-190.000 şi că peste 41.000 au fost ucişi de români după primul val de exterminare, ca rezultat al aplicării ordinului secret de „curăţire a terenului”. Nu am ştiut că numărul de evrei localnici găsiţi în viaţă, după ocuparea Transnistriei, se cifra la circa 190.000-200.000, dintre care numai 100.000 la Odessa. Nu ştiam că circa 170.000 din aceşti evrei au fost lichidaţi chiar de români sau predaţi nemţilor pentru lichidare. Nu am ştiut de amploarea epidemiei de tifos şi de îngrădirea voită şi conştientă a oricărei forme de ajutor ceea ce constituie tot un mijloc românesc de exterminare. Nu am ştiut de implicarea corpului medical românesc, civil şi militar, în această crimă şi de răspunderea morală a Bisericii Ortodoxe Române faţă de atâţia morţi pornind de la refuzul de a-i considera pe evrei drept oameni. Nu am ştiut de predarea conştientă a circa 15.000 de evrei, cetăţeni români, autorităţilor naziste de ocupaţie din Reichskommissariat Ukraine pentru a fi folosiţi ca sclavi şi apoi executaţi — după ce regimul antonescian punea capăt politicii de exterminare din Transnistria. În general, când am început studiul nu i-am crezut pe români capabili de asemenea crime împotriva umanităţii, de o aşa inimă rea şi credeam că doar nemţii, ucrainenii, lituanienii pot ajunge în aşa un grad de dezumanizare.

Problema Holocaustului din România a încetat de a fi o problemă evreiască şi este în primul rând o problemă românească, a societăţii româneşti şi a viitorului ei.

Evreii ucişi de români au fost îngropaţi, incineraţi, aruncaţi în puţuri etc. şi tragedia lor face parte din tragedia poporului evreu. Pentru România, recunoaşterea crimei constituie un subiect intern, de început de asanare morală, de început de asumare a trecutului, de reconstituire a propriei imagini, aşa cum a fost şi nu aşa cum doreşte cineva să fie. O societate şi un popor fără defecte, fără părţi negative nu au ce îndrepta şi nu simt nevoia unei dezbateri publice sincere, serioase, profunde a caracterului ei. România va continua deci să se strecoare prin, sau pe lângă istorie crezând că poate fi în acelaşi timp democratică şi reacţionară, civilizată şi barbară, umanistă şi şovinistă, occidentală şi balcanică… ca apoi să fie din nou şi din nou surprinsă că nimeni nu o ia în serios.

Iniţiativa acestui proiect, în forma în care apare, mai întâi în versiunea română, aparţine Centrului Goldstein-Goren din Universitatea Tel Aviv, care pregăteşte publicarea lucrării în limba engleză.

Doresc să mulţumesc în mod deosebit doamnei Doina Uricariu pentru iniţiativa de a publica studiul în România. Fără ea şi fără energia, inteligenţa şi capacitatea ei de muncă Transnistria nu ar fi văzut lumina tiparului.

Distanţa, poşta şi complexitatea studiului precum şi timpul scurt care a stat la dispoziţie nu ne-au permis nici mie, autorului, nici editurii să eliminăm toate greşelile care s-au putut strecura, unificând un material vast şi oferind cititorilor o versiune în limba română definitivă, perfectă, după o versiune în limba engleză la care editura din Israel mai lucrează. Îmi cer scuze pentru aceste greşeli. Dacă va exista o a doua ediţie promit să le corectez. În încheiere doresc să accentuez că acest studiu se ocupă în special la anii 1941-1942. Din mijlocul anului 1943 s-a produs o îmbunătăţire a condiţiilor de trai ale evreilor, mai ales în nordul Transnistriei, datorită ajutorului trimis de evreii din România şi a încetării politicii de exterminare a guvernului antonescian.

Îmi dau seama ce va însemna această carte pentru noua generaţie şi pentru istoriografia română.

Jean Ancel
Ierusalim, 1997

NOTE:

[1]. Date referitoare la evreii din „România Mare” (recensământul din 1930). Buletinul Demografic al României, anul V, nr. 3, martie 1936, pp. 154-155, 344-345. Cifrele, incluzându-le pe cele din recensământul „deţinătorilor de sânge evreiesc”, au fost preluate dintr-un studiu demografic publicat de Judenrat (Centrala Evreilor) în 1943: Centrala Evreilor din România, Breviarul Statistic al populaţiei evreieşti (în continuare: Breviarul) [Bucureşti], 1943. În publicaţia Centralei n-au fost incluse cifrele recensământului evreiesc din august-septembrie 1941, care au fost descoperite abia după înlăturarea de la putere a regimului fascist al lui Antonescu. Ele au fost publicate de secţiunea română a Congresului Mondial Evreiesc în 1945: Congresul Mondial Evreiesc, Secţiunea din România, Populaţia evreiască în cifre, Memento Statistic (în continuare: Memento Statistic), Bucureşti, 1945, pp. 37-39. Rezultatele recensământului „deţinătorilor de sânge evreiesc” în Bucovina au fost publicate de autor în Ancel, Documents, I, nr. 43, pp. 286-290. Recensământul a cuprins şi judeţele Hotin şi Dorohoi. Vezi: Centrala Evreilor din România, Secţiunea Statisticii, Recensământul locuitorilor având sânge evreiesc în Guvernământul Bucovinei, situaţia încheiată la 20 iulie 1942 (broşură). Rezultatele recensământului evreilor în lagărele basarabene. Rezultatele recensământului evreilor în lagărele din Basarabia, care au fost culese de trimisul Cartierului de război, locotenent-colonelul Palade, au fost incluse în Raportul Investigativ nr. 2. Acest raport fusese ordonat de Antonescu pentru „anchetarea neregularităţilor din ghetoul Chişinău”, după eşecul Băncii Naţionale Române şi al altor instituţii de a confisca toate bunurile evreilor. Cartea Neagră, III, nr. 19, pp. 61-65.

[2]. Rezultatele recensământului din 1930: Memento Statistic, pp. 36-37,42.

[3]. Chestiunea este discutată in extenso într-o lucrare detaliată despre România, care va fi în curând publicată de Yad Vashem (în capitolul 18, asupra lagărelor si ghetourilor din Basarabia). Vezi: Cartea Neagră, III, pp. 80, 99-100, 104-106.

[4]. Statisticile efectuate de locotenent-colonelul Palade, trimisul Cartierului general de război pentru organizarea deportărilor în Transnistria, sunt incluse în Raportul Investigativ nr. 2 al Comitetului, care fusese alcătuit pentru examinarea „neregularităţilor” din ghetoul Chişinău. Nedatat [aprox. decembrie 1941], Arhivele Chişinău, 706-1-69, p. 48; copie în: Cartea Neagră, III, p. 61. Palade concluziona că la momentul respectiv în lagăre erau internaţi 75.000-80.000 de evrei. Cei care au redactat raportul notau că la începutul deportărilor fuseseră ucişi 25.000 de evrei (vezi infra).

[5]. Rezultatele recensământului evreilor au fost secrete şi n-au fost publicate în timpul regimului lui Antonescu; nu le-a avut la dispoziţie nici Centrala care a pregătit Breviarul Statistic. Publicarea intenţiona să celebreze realizările regimului în privinţa eliminării evreilor din România. După cum s-a afirmat, cifrele au fost descoperite după război. Memento Statistic, pp. 32-38.

[6]. Ibid., p. .39, 42, 43.

[7]. Cifrele provin din recensământul din aprilie 1941 şi din cel întreprins de armată în august-septembrie 1941 în „teritoriile eliberate”. Între numărul de evrei consemnat de armată şi totalul combinat al diverselor cifre există o mică diferenţă de 646: 66.388 + 6.883 + 53.809 = 127.080.

[8]. Problema convoaielor mari de aproximativ 30.000 de evrei care au fost trimişi peste Nistru, în deportările organizate în pripă apare în documentele româneşti ale vremii: un raport al Inspectoratului Jandarmeriei Bucovina, datat 8 august 1941, privind deportarea a 20.000 de evrei şi refuzul germanilor de a permite deportări suplimentare – Cartea Neagră, III, nr. 43, p. 97; o directivă a pretorului Poitevin din 5 august 1941, privind primirea şi internarea a 20.000 de evrei deportaţi de peste Nistru – Cartea Neagră, III, nr. 39, p. 95 (această directivă n-a fost îndeplinită); o directivă a pretorului Poitevin, privind primirea şi închiderea a 3.000 din cei 12.000 de evrei care fuseseră deportaţi spre est, peste Nistru, şi pe care germanii îi trimiseseră înapoi peste fluviu – ibid., nr. 41, p. 56; solicitarea adresată de Antonescu ambasadorului german din Bucureşti, la 16 august 1941, pentru a împiedica întoarcerea în Basarabia a 11.000 de evrei care aşteptau pe malul ucrainean lângă Soroca. Antonescu le-a cerut germanilor „să-i mute în alta direcţie”. Documents on German Foreign Policy, seria D, vol. XIII, doc. 207, pp. 318-319. Finalmente, 3.000 de evrei au fost trimişi înapoi, la 5 august 1941, prin Atachi (Cartea Neagră, III, nr. 41, p. 96); alţi 2.000 au fost trimişi, la 9 august, prin Vadu-Raşcov (aceştia au fost imediat împinşi înapoi în Ucraina, care continua să se afle sub ocupaţie militară germană; ibid., nr. 46, p. 99); iar alţi 13.000 la 16 august 1941. La 17 august 1941, Cartierul de război i-a ordonat marelui pretor să-i interneze pe cei aproximativ 13.000 de evrei (de fapt, numai 12.500) care fuseseră returnaţi de germani în teritoriul românesc, prin Iampol-Soroca, ibid., nr. 55, p. 104. Conform documentelor româneşti, numărul total al evreilor deportaţi în aceste convoaie organizate în pripă a fost de 32.000; aceleaşi surse evaluează la 16.000 numărul celor trimişi înapoi. Un număr aproape egal de evrei au fost ucişi de soldaţii germani şi români pe malul ucrainean al Nistrului.

[9]. Cartea Neagră, III, nr. 19, p. 61. Originalul se află în Arhivele Chişinău, 706-1-69, p. 49.

[10]. Guvernatorul Bucovinei către președinția Consiliului de Miniștri, având anexat un tabel, 9 aprilie 1942, Arhivele Ministerului de Interne, Problema 33 [sau ”Problema Evreiască”], vol. 21, p. 131; localizată la USHMM/RG-25.006M.

[11]. Ibid., pp. 132-134.

[12]. Referitor la deportările din Basarabia: raportul guvernatorului Basarabiei, Voiculescu, către Preşedenţia Consiliului de Miniştri, nedatat [la începutul lunii septembrie 1942], ibid., pp. 153-154. Referitor la deportările din Bucovina: telegrama cifrată a guvernatorului Bucovinei, Calotescu, către Preşedenţia Consiliului de Miniştri, 22 iunie 1942, ibid., p. 215. Din numărul total de deportaţi din Bucovina, 360 au fost deportaţi din Dorohoi: 196 bărbaţi, 82 femei şi 82 copii. Anexa nr. 1 a raportului guvernatorului către Antonescu, 12 iulie 1942, ibid., pp. 206, 210. În plus, 76 de evrei din diferite judeţe ale Bucovinei au fost deportaţi la 8 iunie 1942; aceştia n-au fost luaţi în calcul în raportul lui Calotescu. Sursa: Cabinetul Militar al guvernatorului Bucovinei, tabelul de deportaţi din judeţe (32 bărbaţi, 27 femei, 17 copii), Anexa nr. 4 la raportul lui Calotescu, ibid., p. 205. Vezi, de asemenea, Raportul Preşedenţiei Consiliului de Miniştri asupra operaţiunii de deportare din Bucovina, 18 iunie 1942, ibid., p. 217.

[13]. Raportul guvernatorului Calotescu asupra desfăşurării deportărilor în iunie 1942 şi propuneri pentru deportări suplimentare în octombrie. 21 august 1942, ibid., p. 162.

[14]. Vezi două tabele pregătite de Ministerul Afacerilor Interne în noiembrie 1943. Cartea Neagră, III, nr. 248, pp. 450-451.

[15]. Surse pentru „rapoarte contemporane” în tabelele anterioare (nr. 1, 4 şi 7) şi pentru alte statistici: ianuarie 1942 – raportul-sinteză al Inspectoratului Jandarmeriei pentru perioada 15 decembrie 1941 – 15 ianuarie 1942. Ancel, Documents, V, nr. 133a, pp. 216, 238; septembrie 1942 – Inspectoratul Jandarmeriei Transnistria către administraţia Transnistriei, sinteza deportărilor, 9 septembrie 1942, Problema 33, vol. 21, p. 152; septembrie 1943 — Inspectoratul Jandarmeriei către Ministerul Afacerilor Interne, 16 septembrie 1943. Cartea Neagră, III, nr. 244, p. 438; noiembrie 1943 — Ministerul Afacerilor Interne, Biroul Probleme Poliţie, raport asupra deportării şi trimiterii înapoi a deportaţilor (incluzând tabelul). Ibid., nr. 248, pp. 447-450.

[16]. Sursele,în ordinea apariţiei în tabel: „Rumanien wird Judenrein”, Bukarester Tageblatt, 8 august 1942; Dr. Gh. Tătăranu, Expunere de titluri şi lucrări ştiinţifice, Odessa, 1943, p. 11 (Dr. Tălăranu pomeneşte de 200.000 deportaţi, incluzând 24.000 de ţigani care fuseseră deportaţi în Transnistria în vara anului 1942); raportul conducerii sioniste din România către liderul sionist Zilberstein din Geneva, care se referă de asemenea la deportaţii din 1941, iunie 1943; Ancel, Documents, IV, nr. 328, p. 630; memoriul adresat de dr. Filderman guvernului român, 12 octombrie 1943, Cartea Neagră, III, nr. 247, pp. 444-445; memoriul adresat de Ion Antonescu către Tribunalul Poporului, 15 mai 1946, p. 16, Arhivele Ministerului de Interne, dosarul 40010, vol. 4, localizat în USHMM/RG-25.004M, rola 31. În memoriu, Ion Antonescu scrie: „Conform calculelor mele, au fost deportaţi cel mult 150.000-170.000 de evrei”.

[17]. Raportul lui Alexianu către Antonescu privind situaţia din Transnistria, octombrie 1941. Arhivele Odessa, 2242-1-677, p. 152.

[18]. Raportul din 9 decembrie 1941, semnat de generalul Vasiliu, comandantul Jandarmeriei, asupra concluziilor operaţiei de deportare, Arhivele Ministerului de Interne, dosarul 18844, vol. 3, localizat în USHMM/RG-25.004M II. Vasiliu nota un total general de 108.002 deportaţi, omiţănd evreii deportaţi în judeţul Moghilev (în jur de 70.000-75.000, conform rapoartelor din ianuarie şi septembrie 1942). Vezi nota 15. Memoriul secretariatului general al Preşedenţiei Consiliului de Miniştri, incluzând sinteza cifrelor asupra deportării evreilor, redactat în urma ordinelor primite de la mareşalul Antonescu, 21 septembrie 1942, Problema 33, („Problema Evreiască”), vol. 21, p. 149.

[19]. Aproximativ 31.000 de evrei au fost deportaţi prin Râbniţa. Nu este cunoscut numărul celor care au ajuns vii în „regatul morţii”. Prefectul de Golta, Isopescu, afirma în raportul lui din 13 noiembrie 1941 către guvernatorul Alexianu că aproximativ 8.000 de evrei, dintre „cei trimişi peste Nistru”, au murit în satul Vazdovca, fiind „loviţi” de febra tifoidă (în continuare: Isopescu, raportul din 13 noiembrie 1941). Nicolaiev, 2178-1-66, pp. 151-151b.

[20]. Raportul secret al guvernatorului Alexianu, incluzând tabele, prezentat Cabinetului Civilo-Militar din Preşedinţia Consiliului de Miniştri, 23 mai 1942. Arhivele Ministerului Afacerilor Externe, Problema 33, dosarul 21, pp. 143-144. Tabelul citat aici se referă la numărul evreilor din Transnistria la 1 aprilie 1942.

[21]. Centrala Evreilor. Cifre privind ajutoarele centralizate acordate evreilor între 18 februarie şi 12 decembrie 1942 (în continuare: Cifrele Comitetului de Ajutor din 1942). Lista include statistici parţiale asupra numărului de deportaţi în ghetourile din Transnistria, adunate de membrii Comitetului de Ajutor din Bucureşti de la şefii ghetourilor, înainte ca să se permită contactul cu deportaţii. Membrii Comitetului nu au reuşit să strângă cifre despre toate ghetourile şi lagărele. Din câte se cunoaşte, această sursă nu a fost studiată până acum. Ancel, Documents, V, nr. 170, pp. 306-314.

[22]. Comitetul de Ajutor. Statistici privind numărul evreilor deportaţi în Transnistria, clasificaţi pe sate, raioane şi judeţe (în continuare: Cifrele Comitetului de Ajutor din 1943). Anexa nr. 1 la raportul Comitetului, 22 martie 1943, ibid., nr. 185, pp. 345-348. Se crede că aceasta a fost cea dintâi folosire a sursei respective.

[23]. Inspectoratul Jandarmeriei din România. Cifre privind numărul evreilor deportaţi în Transnistria din Basarabia şi Bucovina, clasificaţi pe sate şi judeţe (în continuare: statisticile jandarmeriei). 1 septembrie 1943, Cartea Neagră, III, nr. 244, pp. 439-442.

[24]. Preşedenţia Consiliului de Miniştri. Cifre privind numărul evreilor din Transnistria la 15 noiembrie 1943, clasificaţi conform regiunilor din care fuseseră deportaţi: Basarabia, Bucovina, Dorohoi şi Regat. Documentul original consemnează că la total ar trebui adăugaţi 706 evrei din lagărul Grosulovo, ceea ce duce la cifra de 50.633. Arhivele Ministerului Afacerilor Externe, Problema 33, dosarul 22, p. 589. Cifrele au fost strânse în scopul organizării unei operaţiuni de revenire a deportaţilor. Antonescu a aprobat doar întoarcerea evreilor originari din Dorohoi şi din Regat – într-adevăr, aceştia au fost singurii evrei care au revenit înainte de eliberarea Transnistriei de către armata sovietică.

[25]. Vezi, de exemplu, memoriul lui Filderman către generalul Constantin Tobescu, şeful administraţiei Inspectoratului Jandarmeriei din Bucureşti, conţinând sugestii pentru organizarea întoarcerii deportaţilor (în continuare: memoriul către Tobescu). Memoriul compară cifrele Jandarmeriei cu cele ale Comitetului de Ajutor, în privinţa numărului de evrei deportaţi în Transnistria, 17 noiembrie 1943. Ancel, Documents, V, nr. 236, p. 518.

[26]. Raportul SSI către Preşedinţia Consiliului de Miniştri, asupra evreilor aflaţi la vest de linia ferată Jmerinca-Odessa, 24 decembrie 1941, pp. 325-327; USHMM/RG-25.002M, rola 18.

[27]. Calculul se bazează pe cifrele publicate în Pinkas Hakehilot, România, vol. 1, capitolul despre Transnistria. Mărturiile şi statisticile au fost examinate de autor. În cazurile când au fost menţionate numărul de familii, nu de indivizi, s-a făcut presupunerea că fiecare familie număra patru membri. În cazurile în care evreii au rămas în viaţă, dar numărul lor este necunoscut, apare un semn de întrebare:

Obodovca – 60; Ozarineţ – 300; Olgopol – 150; Israilovca – 1.000; Ananiev — ?; Arva — 120; Balta – 2.800; Balchi — 12; Bar + Balchi -7.000; Birzula – ?; Bratslav — 747; Brailov — 3.000; Berşad — 4.000-5.000; Gurei – 10; Dubăsari – 200; Jurin – 1.000; Derebcin – 450; Voitovca – 1; Voroşilovca – 200; Vindiceni – 50; Vinoj – 5; Verhovca – 40; Zabocrici – 400; Jmerinca — 1.200; Crinovca – 10; Tulcin – 3.123; Trostineţ – 500; Iampol – 400; Iaruga – 370; Iarişev – 700; Lucineţ -1.600; Moghilev – 3.723; Murafa – 800; Nemereţ – 100; Savaran – 150; Stanislavcic – 400; Popivţi – 20; Penchioca – 10; Chichelnic — 800; Cernăuţi – 850; Capuslerna – 100; Copaigorod – 1.200; Cucavca – 20; Chianovca – 4; Crasnoje – 300; Crijopol — ?; Râbniţa — 1.467; Şargorod – 1.800. Totalul este de 40.602, dintre care cel puţin 10.000 au fost executaţi de germani după sosirea deportaţilor din România (Bar + Balchi – 7.000; Brailov – 3.000). Vezi, de asemenea, lista ghetourilor şi satelor, majoritatea lor fiind locuite de evrei ucraineni locali, al căror număr este necunoscut: Pinkas Hakehilot, România, vol. I, pp. 385-386.

[28]. Guvernatorul Alexianu către Cabinetul Civilo-Militar din Preşedinţia Consiliului de Miniştri, informând că strânsese statisticile solicitate pe baza rapoartelor prefecţilor, incluzând trei tabele: evrei deportaţi din Transnistria, evrei nedeportaţi, şi evrei care nu fuseseră prevăzuţi pentru deportare (în continuare: tabelele lui Alexianu), 23 niai 1942. Problema 33, p. 135 (evrei care au fost deportaţi).

[29]. Secretarul general al Preşedinţiei Consiliului de Miniştri, Ovidiu Vlădescu, către guvernatorii Basarabiei, Bucovinei şi Transnistriei, 22 iulie 1942; repetarea acestei directive la 14 august 1942, Problema 33, pp. 166, 263.

[30]. Comandantul Jandarmeriei din Transnistria către guvernământul transnistrian. Statistici privind stadiul deportărilor evreilor din Transnistria. Ibid., p. 161. Ar trebui remarcat că în raportul ce însoţea tabelul, el a folosit în mod incorect cuvântul „deportare”, în locul termenului cod „evacuare”.

[31]. Lista nominală a 598 de evrei care au fost deportaţi din România în septembrie 1942, deoarece solicitaseră repatrierea în URSS (adică, revenirea în Basarabia), cu însemnarea „dispăruţi”. De asemenea, o listă nominală a 16 evrei care supravieţuiseră. 16 septembrie 1943. Ancel, Documents, V, nr. 211, pp. 441-453; nr. 212, p. 454.

[32]. Vezi Tabelul 10 (raportul din decembrie 1941) şi nota 18.

[33]. Vezi cifrele privind Râbniţa în tabelul nr. 12.

[34]. Vezi Tabelul 13.

[35]. Isopescu, raportul din 13 noiembrie 1941; vezi nota 31.

[36]. Vezi nota 13, care consemnează că evreii din cele patru judeţe sudice au „dispărut”, fără a oferi cifre.

[37]. Raportul Comitetului Raional al Partidului Comunist din Odessa (Obkom) consemna că 115.038 de oameni (adică evrei) au fost ucişi în lagărele din raionul Domanevca şi alţi 35.000 în judeţul Berezovca – cu totul 150.038. Arhivele Partidului Comunist din Odessa, 2-2-52, p. 25.

[38]. Stenograma conversaţiei dintre secretarul general al Ministerului Afacerilor Externe, Gheorghc Davidescu, şi consilierul Legaţiei germane din Bucureşti, dr. Gerhard Shtelzer, 13 martie 1942. Arhivele Ministerului Afacerilor Externe, Problema 33, rola 58, localizată în: USHMM/ RG-25.0064, rola 6.

[39]. Raportul telefonic al pretorului de Domanevca, Iliescu, asupra repartizării evreilor în raion, 17 aprilie 1942. Nicolaev, 2178-1-5, p. 382. Franz Rademacher, consilier în departamentul pentru evrei şi probleme rasiale al Ministerului Afacerilor Externe din Berlin (Deutschland Abt. D III), nota la 12 mai 1942 că 28.000 de evrei care fuseseră aduşi de români în satele germane din Transnistria fuseseră exterminaţi. (La momentul respectiv, numărul deportaţilor din Odessa totaliza aproape 35.000. Câteva mii dintre ei au fost duşi în judeţul Golta, iar un număr necunoscut — se pare tot câteva mii – au murit îngheţaţi sau au fost împuşcaţi pe drum, cadavrele fiind arse în gări.) Documentele de la Nurnberg, NG 4817. În privinţa numărului de evrei rămaşi în judeţul Berezovca în aprilie 1942, vezi tabelul nr. 12.

[40]. Sursele din tabele, în ordine: judeţele nordice – totalul consemnat de deportaţii din România, plus încă 4.000 de evrei „evacuaţi” din judeţul Moghilev de către autorităţile române (vezi tabelul nr. 13); Odessa – Cifra de 100.000 se bazează pe câteva surse: raportul guvernatorului Alexianu către mareşalul Antonescu referitor la vizita acestuia la Odessa (consemnând că peste o treime din locuitorii Odessei sunt evrei), 7 noiembrie 1941. Arhivele Odessa, 2242-1-671, p. 130; raportul guvernatorului Alexianu către Antonescu referitor la situaţia din Transnistria (consemnând că în Odessa există 100.000 de evrei), 11 decembrie 1941. Ibid., p.2242-1-677, p. 197; stenograma şedinţei de cabinet din 13 noiembrie 1941 (consemnând că în Odessa există aproape 100.000 de evrei). Arhivele Ministerului de Interne, dosarul 410010, volumul 78, pp. 221-222. Alte surse pot fi de asemenea utilizate pentru a dovedi că la momentul ocupării Odessei, în oraş trăiau 100.000 de evrei: aproape
22.000 de cadavre au fost descoperite în gropile comune din Dalnic şi 5.000 de evrei (dacă nu mai mulţi) au fost spânzuraţi şi împuşcaţi pe străzi; 65.000 au fost „evacuaţi”, după cum consemnează chiar administraţia transnistreană (vezi tabelul nr. 14) şi raportul Obkom (vezi nota 36); Râbniţa şi alte regiuni – vezi tabelul nr. 12.

[41]. Raportul detaliat al Comitetului de Ajutor privind starea deportaţilor din Transnistria, 5 octombrie 1943. Ancel, Documents, V, nr. 219, p. 470.

[42]. Radu Lecca pentru mareşalul Antonescu, privind modalităţi de aplicare a deciziei mareşalului de readucere a deportaţilor în Transnistria, 20 noiembrie 1943 .Ibid., VII, nr. 393, p. 457.

[43]. Se presupune că aproximativ 15.000 de evrei au fost deportaţi din aceste două regiuni de către autorităţile sovietice (în principalîn Siberia), imediat înainte de izbucnirea războiului, ca parte din deportările în masă ale diverşilor „duşmani ai poporului” – 5.000 din Bucovina şi aproximativ 10.000 din Basarabia. Conform unei surse evreieşti care nu a fost verificată, jumătate din ei au revenit în Basarabia de-a lungul anilor. Într-un memoriu prezentat autorităţilor şi presei în octombrie 1944 de Matathias Carp (care a fost, de asemenea, secretar general al FUCE), numărul evreilor deportaţi, în Siberia şi în alte regiuni, de către autorităţile sovietice în 1940, era estimat la aproximativ 20.000; numărul evreilor care au încercat să fugă a fost de aproximativ 50.000. Se ştie acum că cei mai mulţi dintre ei n-au reuşit să scape. Vezi: „General Statement on the Actual Situation of the Jews in Roumania, October 1944“. Arhivele Carp, vol. II, p. 514. Se ştie acum că numărul evreilor care au supravieţuit în Rusia şi au revenit în Basarabia după eliberare a fost nesemnificativ. Marea majoritate a evreilor basarabeni a fost lichidată, iar populaţia evreiască locuind actualmente în Republica Moldova provenea din alte zone ale Ucrainei şi Rusiei.

[44]. Pentru informaţii suplimentare (inclusiv tabele) privind aplicarea ordinului de „curăţire a terenului”, vezi: Jean Ancel, „The Romanian method of solving the «Jewish problem » in Bessarabia and Bukovina, June-July 1941″, Yad Vashem Studies, vol. XIX, Ierusalim, 1988, pp. 187-232.

[45]. Reprezentantul Crucii Roşii în România, Carl Kolb, estima la 40.000 numărul evreilor deportaţi din Bucovina de autorităţile sovietice în vara anului 1940, şi la alte 10.000 numărul celor care au fugit. Kolb a notat că doar un mic număr s-au întors. El n-a izbutit să adune statistici privind numărul celor deportaţi de către sovietici din locuinţele lor din Basarabia, nici numărul celor care au fugit, deoarece, în decembrie 1943, la momentul vizitei sale în Basarabia, nu mai existau evrei în ghetoul Chişinău. El a determinat că pieriseră aproximativ 270.000 de români evrei. Raportul lui Carl Kolb, reprezentantul Crucii Roşii în România, privind numărul morţilor în rândul evreilor din România, 10 august 1955. Ancel, Documents, VIII, nr. 434, pp. 536-537. Vezi, de asemenea, scrisoarea lui Kolb privind acelaşi subiect, adresată activistului sionist Marcu Cohin, datată 30 iulie 1962. Ibid,, nr. 448, pp. 613-615.

Raportul iniţial al lui Kolb, din 14 ianuarie 1944, „privitor la vizita în Transnistria” (actualmente în posesia autorului), confirmă cifrele consemnate de reprezentantul Crucii Roşii în 1955. Vezi: Rapport Kolb, delegue du Comite International de la Croix-Rouge, sur le voyage en Transnistrie (11-21 decembre, 1943), USHMM/ICRC, 659/2/112-49.

Sursă: Jean Ancel, ”Transnistria”, vol. III, București, 1998.

Anunțuri

8 gânduri despre „GENOCIDUL EVREILOR ÎN TRANSNISTRIA ÎN LUMINA STATISTICILOR ROMÂNEŞTI

  1. Cum să mai credem minciunile evreilor cînd Crucea Roşie Internaţională spune clar în urma analizelor şi documentărilor că în lagărele germne ar fi murit cca 271.000 iar nu 6.000.000 cum susţine pripaganda evreiască? Citez din engleză:

    „RED CROSS EXPOSES “JUDAIC” HOLOCAUST HOAX: INTERNATIONAL RED CROSS (IRC) DOCUMENT CONFIRMS 271 THOUSAND NOT 6 MILLION DIED IN CONCENTRATION CAMPS”

    Aha, parcă înţeleg: Nemţii au ucis 271.000 iar românii au exterminat 400.000! Doamne, cît de neserioşi pot fi unii oameni!
    Ei, asta înseamnă propagandă, d-le Obidin! Mizerabilă!

    • Conform unor estimări foarte exacte ale lui I. Levit, în Transnistria, Basarabia și Bucovina au fost exterminați de către naziști aproximativ 330-350 mii de evrei( Calvarul… Chișinău, 1998. P. 9-10). În calculele noastre sîntem tentați să acordăm credibilitate concluziilor lui Izeaslav Levit, dar cu următoarea rezervă: acestea sînt cifrele minime ce indică volumul pierderilor concetățenilor de naționalitete evreiască. Totalurile date sînt confirmate indirect și prin cifrele prezentate la Tribunalul de la București referitor la numărul evreilor români deportați la ordinul lui I. Antonescu, adică, în primul rînd, al celor basarabeni și bucovineni. ”În total au fost deportați de pe pămîntul țării românești 315 641 cetățeni români, dintre care au fost exterminați 270 641”( Procesul lui Ion Antonescu. București, 1995. P. 390). În orice caz, în ianuarie 1944, pe teritoriul dintre Bug și Nistru rămăseseră încă aproximativ 75 000 de evrei( Evreii din România între anii 1940-1944. Vol. 2. Problema evreiască în stenogramele Consiliului de Miniștri. București, 1996. P. 542).

      Însă să revenim la subiectul ce ține de numărul total al evreilor uciși pe teritoriile ocupate ale Moldovei și Ucrainei, precum și al celor din România însăși. Ca o confirmare a cifrei pe care am prezentat-o deja referitor la numărul evreilor nimiciți, I. Levit scrie: ”În unul dun rapoartele semnate de viceministrul afacerilor interne al României, generalul corpului de armată C. Vasiliu, ce menționează că în lagărele din Transnistria au rămas, conform unor surse, 78 000, iar conform altor susrse – 50. 741 de evrei dintre cei deportați din Basarabia, Bucovina de Nord și din unele județe ale României. Aceasta înseamnă că în decurs de doi ani de viață în lagăre au murit 120-140 mii de evrei. Dintre evreii locuitori ai Transnistriei au supraviețuit aproximativ 15 000 de oameni. Adică, în anii dominației fasciste, în Transnistria au pierit mai mult de 300 000 de evrei. Iar în total, luîndu-se în calcul și pe cei nimiciți în vara-toamna 1941 pe teritoriul Basarabiei și Bucovinei, numărul evreilor căzuți jertfe ale genocidului nazist a constituit 330-350 mii de oameni( Левит И. Пепел прошлого стучит в наши сердца. Холокост. Кишинёв, 1997. С. 9).

  2. Aveţi aici şi unfragment din articol. Dacă e dificil de înţeles, pot să-l şi traduc. Asta pentru a înţelege mai bine. Lăsaţi-l pe ANCEL în plata Domnului şi căutaţi articole mai credibile, d-le Obidin.

    OFFICIAL INTERNATIONAL RED CROSS RECORDS RELEASED

    Sealed and guarded since the end of WWII at Arolsen, Germany, the Official IRC records reveal the actual Concentration Camp total death toll was 271,301

    For years, people around the world – “the West” in particular – have been told that “six million Jews were systematically murdered by Germans in ‘Concentration Camps’ during World War 2.”

    Thousands of honest people disputing this claim have been viciously smeared as a hateful anti-Semite. Several countries around the world have jailed and heavily fined people for disputing the claim that “6 Million” Jews were killed.

    Provided here is a scanned image of an Official International Red Cross document, proving the so-called “Holocaust” [the long-and-often-claimed-6-million Jews] is just plain wrong. Jews around the world have intentionally exaggerated and perpetually lied for the purpose of gaining political, emotional and business advantages for themselves.

    They committed willful, criminal FRAUD upon millions of trusting people around the world!

    Please NOTE that the truth has been known since long before 1979!!! The above compiler, replying to a letter, had to rely on information that was already in existence!!!

    Tax-payers of Germany, Switzerland, Austria, Latvia, Poland and other nations have had multiple Millions of dollars taken from their wages to be paid out to “holocaust survivors” and their descendants for something that DID NOT HAPPEN.

    The tax-payers of these United States of America spend Billion$ each year in direct, indirect and military support of the State of Israel (which is not Biblical Israel).

    This is intentional, criminal fraud on a scale so massive as to be almost incomprehensible.

    Red Cross and East German government figures put the total deaths at every camp as 272.000, and 282,000 respectively which includes homosexuals, communists, gypsies, murderers, paedophiles etc. The 6 Million figure is a Kabbalist number, a magickal figure which featured in news papers in the early 1900’s

    Where do the innocent Germans, Americans and others go to get a refund?

  3. In 1903 a Christian child was found murdered in Kishinev and this triggered the resurgence of the notion of Blood Libel, an accusation that the Jews used the blood of a Christian child to create their Passover matzo. A bloody wave of pogroms broke out and continued through 1905 leaving an estimated 2,000 Jews dead.

    “The anti-Jewish riots in Kishinev, Bessarabia are worse than the censor will permit to publish. There was a well laid-out plan for the general massacre of Jews on the day following the Orthodox Easter. The mob was led by priests, and the general cry, ‘Kill the Jews’, was taken up all over the city. The Jews were taken wholly unaware and were slaughtered like sheep. The dead numbered 120 and the injured about 500.

    https://bonarhistory.wordpress.com/banarsky-bonar-family/chisinau-pogroms/

  4. Iată o ştire interesantă pe care o puteţi accesa deschizînd link-ul de mai jos.
    România nu este o ţară catolică, aşa cum este Polonia sau Lituania, însă noi avem relaţii bune cu Biserica catolică.
    Papa Ioan-Paul al II-lea a vizitat în anul 1999 România şi a fost foarte mulţumit de primire. Puţinii catolici şi greco-catolici existenţi în România au fost bucuroşi de prezenţa lui printre credincioşii din România pe care îi păstoresc.
    Aici nu e vorba de credinţă, ci de o stare de spirit. Oamenii se simt uniţi şi protejaţi de acelaşi scut papal, sub aceeaşi pavăză a umanităţii, iar acţiunea nu trebuie considerată a fi îndreptată împotriva cuiva.
    Tot la fel am fi bucuroşi să-l primim şi pe Kiril, numai să nu vină cu gînduri duşmănoase faţă de noi, şi să lase Moldova în pace, căci Moldova a avut şi are biserica ei care nu s-a închinat niciodată Moscovei.
    http://www.pavlicenco.md/2016/01/20/papa-francisc-ar-vrea-sa-vina-in-romania-in-2018-la-aniversarea-a-100-de-ani-de-la-marea-unire/

  5. Dar e foarte normal ca şefii de stat să fie în mijlocul oamenilor cultelor. Între biserică şi şefii de stat întotdeauna a existat respect şi cooperare, mai ales că Biserica întotdeauna pomeneşte conducerile statului, oricare ar fi ele iar conducătorul de stat chiar dacă nu crede are interes politic să ţină aproape Biserica.
    1). Pentru ca prin Biserică enoriaşii, mirenii să fie ataşaţi de statul lor
    2). Pentru ca oamenii politici să capete simpatia credincioşilor, care la noi, ca şi în Rusia nu sunt puţini şi nu constituie o minoritate.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s