DESPRE EPIDEMIA DE TIFOS DIN TRANSNISTRIA (1941-1943)

26DA9567-8E52-4C3C-8D9E-66E0E6A52F58_mw1024_s_n

IZBUCNIREA EPIDEMIEI

Cuprinzătorul raport privind situaţia din Transnistria, trimis de Alexianu mareşalului Antonescu, pe 11 decembrie 1941, conţine două declaraţii vizibil contradictorii: „în multe lagăre evreieşti, a izbucnit tifosul, din cauza mizeriei în care trăiesc”. Şi imediat după aceea, în capitolul destinat „condiţiilor sanitare” din regiune, guvernatorul adaugă: „Deşi au început epidemiile, mai ales cea de tifos în general, condiţiile sanitare din Transnistria sunt bune” [1]. Prin urmare, guvernatorul Alexianu a recunoscut prezenţa unei boli cumplite (care ucisese zeci de mii de civili şi soldaţi români în timpul primului război mondial); totuşi, în ciuda faptului că se răspândea în majoritatea lagărelor evreieşti, doborând zeci de mii de evrei, i-a raportat la vremea aceea lui Antonescu (şi a continuat s-o facă) că în Transnistria condiţiile sanitare erau bune şi că apăruseră doar câteva cazuri de tifos în întreaga regiune. Situaţia se afla sub control, a declarat el. Este demn de remarcat că, spre deosebire de majoritatea membrilor administraţiei române din Transnistria, Alexianu era un om educat, talentat — profesor universitar, „specialist de drept public, membru fondator al Institutului de Ştiinţe Administrative”, aşa cum îi plăcea să se prezinte [2]. Prin urmare, ar fi fost imposibil să nu fi sesizat discrepanţa dintre cele două declaraţii ale sale.

Contradicţia poate fi explicată prin faptul că evreii din Transnistria nu mai erau consideraţi fiinţe umane. În ochii lui Alexianu, ai prefecţilor, pretorilor, medicilor militari şi civili, evreii nu erau decât o turmă în tranzit, care urma să fie predată germanilor, după ce treceau râul Bug, pentru a fi exterminaţi, conform Acordului, de la Tighina. Şi când planul original nu a fost pus în practică, s-a hotărât să se elimine sursele epidemiei in situ, de exemplu în „regatul morţii”. De aceea, „tratamentul” prescris pentru epidemia de tifos în sudul Transnistriei, pe unde au trecut trupele româneşti în drum spre front, a fost radical — la recomandarea medicilor români, atât militari, cât şi civili şi din recomandarea mareşalului Antonescu: „Lasă-i să moară pe aceia”, a spus Antonescu la şedinţa de guvern din 16 decembrie 1941, când Alexianu i-a informat pe miniştrii prezenţi că „avea” 85.000 de evrei bolnavi de tifos în satele din sudul Transnistriei, unde aceştia „au venit” (verb ambiguu) şi a propus să fie deparazitaţi, ca să nu-i molipsească pe soldaţii români [3].

Acest capitol va examina următorul fapt: situaţia creată de izbucnirea epidemiei în ghetourile şi lagărele din nordul şi centrul Transnistriei, unde administraţia română nu a abordat radical epidemia; răspunsul autorităţilor medicale româneşti la dezastrul din Transnistria; şi mobilizarea evreilor înşişi în lupta împotriva bolii, în ciuda tragediei de proporţii care-i lovise.

După cum s-a afirmat mai devreme, ghetourile din nordul Transnistriei şi o parte din cele înfiinţate în regiunea centrală au fost rezultatul eşuării planurilor şi organizării din cadrul armatei române — iar mai târziu şi din cadrul administraţiei române, în egală măsură — eşec determinat de imposibilitatea de a împinge zeci de mii de evrei dincolo de Bug şi între timp de a-i adăposti în acea regiune. Principala cauză a acestei situaţii fără ieşire a fost corupţia exagerată din cadrul administraţiei. Faptul că ghetourile au continuat să funcţioneze, s-a datorat efortului concertat al liderilor acestora (de obicei, conducătorii tradiţionali, transportaţi împreună cu comunităţile lor), care au încercat să se facă „utili” în ochii autorităţilor, pentru a întârzia deportarea la următoarea destinaţie, şi anume, la Bug. Această situaţie trebuie înţeleasă în condiţiile în care Germania nazistă nu a respectat Acordul de la Tighina, care ar fi permis guvernului transnistrian să predea evreii autorităţilor germane din Ucraina. Acest capitol nu se referă la conducerea ghetourilor şi lagărelor, la condiţiile de trai ale celor de acolo, la autoguvernarea evreiască etc. — probleme importante, care merită un studiu separat — ci doar la situaţia creată prin izbucnirea epidemiei.

Tifosul fusese semnalat deja în lagărele înfiinţate de români în Basarabia, ca puncte de tranzit, pentru cei care aşteptau să fie deportaţi. Evreii nu contactaseră boala înainte să fie alungaţi din casele lor, dar epidemia (de notorietate în primul război mondial) nu dispăruse complet din regiune. S-au asociat şi alţi factori care au slăbit rezistenţa evreilor şi i-au făcut să cadă pradă maladiilor de tot felul: condiţiile impuse de autorităţile române, lipsa hranei şi a apei (nu numai pentru spălat, dar şi pentru băut), suprapopularea lagărelor, faptul că oamenii locuiau în grajduri, expuşi intemperiilor, abuzurile fizice şi psihologice şi marşurile nesfârşite de la un loc la altul.

Autorităţile române nu au luat nici o măsură pentru a preveni răspândirea tifosului sau a-l trata, după ce apăruseră primele cazuri încă din Basarabia, deoarece evreii fuseseră „condamnaţi” oricum exilului şi detenţiei. Autorităţile se aşteptau, în cel mai bun caz, ca evreii să se îngrijească singuri, fără să le asigure nici un fel de vaccinuri, medicamente sau mijloace de dezinfecţie. Ministerul Sănătăţii din Bucureşti, care s-a sesizat la jumătatea lui august 1941 de apariţia epidemiei în rândurilor locuitorilor din ghetourile Basarabiei, a dat următoarele indicaţii pe 26 august 1941:

Să se ia măsuri ca ghetourile vereşti înfiinţate atât cu evrei din Basarabia cât şi cu evrei din Ucraina în unele oraşe din Basarabia să posede unul sau mai mulţi medici evrei, care să asigure asistenţa medicală şi să execute sub controlul organelor sanitare toate măsurile de profilaxie şi de igienă şi medicină preventivă. Deasemenea să se ia măsuri de către organele în drept pentru aprovizionarea cu alimente a acestor ghetouri” [4].

Cu alte cuvinte, medicii evrei trebuiau să trateze epidemia fără nici un fel de medicamente, în condiţiile în care erau ei înşişi prizonieri în lagăr; autorităţile considerau că principala lor sarcină era aceea de a preveni, pe cât posibil, răspândirea bolii. Ministerul Sănătăţii din România spera că, punând capăt înfometării evreilor, vor reuşi să reducă numărul celor contaminaţi (ceea ce reprezintă o recunoaştere indirectă a legăturii dintre slăbirea rezistenţei organismului şi răspândirea maladiei); dar recomandarea de a furniza alimente nu s-a transpus în practică. Convoaiele de evrei trimise în Transnistria au suferit în continuare de foame. Aşa s-a încheiat „tratamentul” bolii în Basarabia, considerată teritoriu românesc.

În Transnistria, convoaiele de evrei care nu au fost dirijate către „regatul morţii”, au fost nevoite să străbată o zonă în care tifosul nu fusese complet eradicat sub regimul sovietic (după cum a remarcat dr. Tătăranu, epidemia devenise endemică în acea regiune). Tifosul a fost diagnosticat în rândurile deportaţilor din clipa în care au pus piciorul în Transnistria, la începutul lui octombrie 1941. În momentul acela, în ciuda numărului mare de cazuri, se putea evita totuşi o epidemie, dacă acele convoaie ar fi rămas pe loc şi dacă evreii contaminaţi ar fi fost cât de cât trataţi. Dar faptul că marea majoritate a victimelor tifosului exantematic erau evrei şi că se dorea să fie împinşi cât mai repede spre Bug a fost decisiv: Convoaiele şi-au continuat marşul [5]. Pe 21 octombrie 1941, după ce 50.000 de evrei traversaseră Bug-ul, prin Atachi şi Iampol, Alexianu i-a raportat lui Antonescu referitor la convoaiele de câte 10.000—15.000 evrei fiecare care soseau unele după altele şi nu avea cu ce să hrănească oamenii: „Starea sanitară a evreilor este foarte proastă. Toţi medicii mei sunt la faţa locului, pentru a asigura izolarea acestor bolnavi şi pentru a feri populaţia de contaminări” [6].

Dar epidemia nu a oprit fluxul deportărilor. Nici unul din convoaie nu a fost oprit pentru a se aplica tratamentul necesar şi „carantina bolnavilor” a constat doar într-o încercare nereuşită de a îngropa miile de trupuri care se adunaseră în punctele de tranzit, de-a lungul drumului. Alexianu a susţinut deja, în acelaşi raport, că toate condiţiile sanitare din Transnistria erau „foarte bune”.

”Cu toată vremea rea, cu toate împrejurările anormale, cu tot afluxul de populaţie şi cu întreaga mişcare a trupelor de la noi, starea sanitară în Transnistria este foarte bună. În afară de câteva cazuri izolate de tifos exantematic, care au fost izolate imediat şi luate severe măsuri de a nu se înmulţi şi în afară de câteva cazuri de febră tifoidă, care nu prezintă caracterul unei epidemii, nu avem maladii contagioase în Transnistria.

Am luat toate măsurile pe care le-aţi ordonat cu privire la băi, la deparazitare şi asigurarea curăţeniei populaţiei.

Nădăjduim că vom intra în iarnă cu bine şi vom scăpa fără flagelul bolilor contagioase” [7].

„Cazurile izolate” de tifos nu se refereau la evrei, ci la jandarmii şi soldaţii care contactaseră boala când escortau convoaiele. Raportul a indicat clar că Antonescu (care a constatat personal ororile tifosului în timpul primului război mondial) era perfect conştient de pericolul pe care-l reprezenta epidemia pentru soldaţi; din acest motiv, a ordonat personal să se ia măsuri pentru prevenirea răspândirii epidemiei între ucraineni. Dar nu a pomenit nimic de evrei.

Antonescu nu a ordonat oprirea deportării evreilor din lagărele din Basarabia sau Bucovina şi convoaiele au continuat să se deplaseze către „regatul morţii” din sud şi nord, trecând prin Moghilev şi Iampol. Dar, când febra tifoidă s-a răspândit la animalele din Transnistria, guvernatorul Alexianu a dat ordinul telegrafic să se oprească transportul de vite, oi şi porci în ţară, din cauza epidemiei care a izbucnit [8]. Deschiderea arhivelor în fosta Uniune Sovietică ne-a furnizat informaţii din surse româneşti (care s-au adăugat mărturiei supravieţuitorilor evrei) cu privire la măsurile reale luate de autorităţile române în Transnistria, în privinţa epidemiei izbucnite în rândurile evreilor din convoaie, în timp ce se aflau în tranzit spre destinaţia lor — cu excepţia regatului morţii.

Epidemia de tifos s-a răspândit rapid, purtată de convoaie în toate părţile Transnistriei. Trebuie remarcat, în acest context, că marea majoritate a evreilor din Bucovina (inclusiv Cernăuţi) şi din raionul Dorohoi, nu erau contaminaţi de tifos sau altă boală molipsitoare când au fost deportaţi. S-au îmbolnăvit în Transnistria, aşa cum au confirmat toţi supravieţuitorii. Administraţia română din Transnistria era convinsă că putea separa soarta evreilor de cea a populaţiei locale; pentru ei, epidemia era o tragedie exclusiv evreiască. De aceea, toate eforturile lor s-au canalizat în izolarea evreilor de localnici (atât pe drum, cât şi în diverse locuri unde au fost duşi).

Raionul Balta, care era atât o haltă pe drumul către regatul morţii, cât şi destinaţia finală pentru unele convoaie, reprezintă un exemplu pentru măsurile luate de autorităţile române pentru stoparea epidemiei. La începutul lui noiembrie, prefectul local, colonelul Vasile Nica, a emis o ordonanţă specială în această privinţă:

”Având în vedere starea sanitară a judeţului şi numeroasele cazuri de tifos care bântuie raioanele din judeţ, în special acolo unde sunt cartiruiţi evrei precum şi localităţile prin care trec convoaiele de evrei semănând tifosul,

Având în vedere că contrar dispoziţiunilor date în privinţa combaterii tifosului exantematic, se mai găsesc evrei liberi şi Având în vedere că încă se mai găseste personal nemobilizat ORDONĂM:

Alt. 1. Nici un evreu nu va putea părăsi lagărul destinat, atât cei veniţi din alte localităţi cât şi cei din localitate.

Art. 2. Pentru toţi evreii care vin din alte localităţi se va fixa un singur drum, fiind interzis a schimba itinerariul.

Art. 3. Tot personalul sanitar de orice grad care se află în raioane, va fi mobilizat pentru combaterea tifosului, cunoscând că cei ce refuză a da ajutor vor fi aspru sancţionaţi.

Art. 4. Plata personalului nou-mobilizat va fi suportată de raioane, care vor întocmi tabele în acest sens.

Art. 5. În localităţile unde sunt prea mulţi bolnavi se vor construi barăci pentru izolarea lor.

Art. 6. Nici un locuitor nu are voie a cumpăra şi îmbrăca haine provenite de la evrei, sau a veni în contact cu evrei. Cei dovediţi vor fi pedepsiţi.

Art. 7. Toate băile se vor pune în funcţiune, iar în comunele unde nu există, se vor organiza case de băi.

Art. 8. Evreii care se vor găsi în afară de lagăr, vor fi sancţionaţi aplicându-se ordonanţa nr. 23” [9].

Ordonanţe similare au fost emise de toţi prefecţii judeţelor în care nu s-a realizat o „abordare radicală” a problemei tifosului. Ordonanţa de mai sus confirma clar că evreii erau consideraţi ca „vinovaţi” de răspândirea tifosului; confirma de asemenea nevoia de a mobiliza toate resursele posibile în lupta împotriva epidemiei, ţinând în acelaşi timp evreii într-o stare de totală izolare în lagărele şi ghetourile lor, prevenind orice legătură cu populaţia creştină şi instituind măsuri preventive în sate. Administraţia a emis un ordin separat, referitor la funcţionarea băilor publice, stabilind să se înfiinţeze băi publice în fiecare sat, într-una din „casele abandonate de evrei” [10].

Practic vorbind, izolarea evreilor de restul populaţiei şi interdicţia de a „face comerţ” cu ei — oamenii nu aveau voie să accepte hainele lor în schimbul mâncării — a însemnat înfometarea a zeci de mii de evrei. Ordonanţa se referea de asemenea la evreii care erau duşi în convoaie către regatul morţii; în cazul acestora, se stipula un singur „tratament”: să fie duşi mai departe, pe un traseu fix şi nimeni să nu se abată de la el. Ordonanţa împuternicea jandarmii, miliţia ucraineană sau oricare autoritate locală, să împuşte orice evreu care se găsea în afara perimetrului lagărelor şi ghetourilor (aplicarea ordonanţei 23 era de fapt un eufemism pentru permisiunea de a-i executa); într-adevăr, mulţi evrei prinşi pe drum în timp ce căutau de mâncare au fost împuşcaţi mortal.

Autorităţile militare şi jandarmeria din Transnistria au fost de asemenea alarmate de izbucnirea tifosului şi scarlatinei în rândul evreilor. Deja pe 14 octombrie 1941, cartierul general al jandarmeriei din Transnistria, care răspundea de transferarea convoaielor dincolo de Bug şi în toate celelalte zone ale regiunii, a emis ordonanţa nr. 419, care interzicea folosirea evreilor la muncile câmpului, pentru a-i împiedica să intre în contact cu ţăranii localnici. Ordonanţa decreta de asemenea că evreii din oraşul Balta vor fi deportaţi în regatul morţii, rezolvând astfel problema tifosului în acel judeţ.

Corpul 2 de Armată, care ştia de epidemia din judeţul Balta, a insistat asupra „soluţiei” stipulate în Acordul de la Tighina, cu germanii; după părerea lor, situaţia reclama concentrarea evreilor „în tabere de muncă şi întrebuinţaţi la lucru, până când, după terminarea operaţiunilor [germane în Rusia] evacuarea lor spre Est va fi posibilă” [11]. Armata a cerut ca guvernatorul să o ţină la curent cu orice schimbare pe care o făcea, pentru a pune evreii să muncească în lagăre şi nu a manifestat nici un fel de interes faţă de aspectele medicale ale problemei. Între timp, numărul cazurilor de tifos descoperite în rândurile jandarmilor şi soldaţilor care escortau convoaiele continua să crească.

Se poate afirma cu certitudine că autorităţile au reacţionat mai rapid în acele judeţe apropiate de Nistru şi în zonele populate de români localnici. Prefectul judeţului Jugastru, colonelul Ştefan Gheorghiade, de exemplu, a raportat guvernatorului că un soldat şi un jandarm au contactat tifos în judeţul lui „din contactul cu transferaţii afară din Ţară [din Basarabia şi Bucovina]”. Când a adăugat că „în general starea sanitară este bună, exceptând aceste două cazuri”, se referea doar la români şi ucraineni; epidemia se răspândise deja în rândul populaţiei locale evreieşti şi făcuse numeroase victime printre evreii înfometaţi şi istoviţi, care erau mânaţi prin Iampol, către Berşad şi Bug [12]. Izbucnirea epidemiei de răpciugă (în documente „morvă”) în rândul cailor a generat un răspuns imediat din partea guvernatorului, care ştia ce sensibil era Antonescu la acest subiect (Antonescu a fost ofiţer de cavalerie şi a fost pasionat întotdeauna de cai). Alexianu a trimis o telegramă tuturor prefecţilor, prin care le-a cerut să se ocupe personal sau prin reprezentanţi autorizaţi, în vederea acordării ajutorului necesar veterinarilor, în lupta împotriva epidemiei de răpciugă în rândul cailor. Măsurile trebuie luate fără nici o ezitare [13].

La începutul lui decembrie, epidemia de tifos exantematic n-a mai putut fi considerată drept o problemă care-i privea numai pe evrei. În toate oraşele şi satele unde fuseseră cazaţi evrei, izbucniseră diverse boli contagioase: dizenterie, tifos şi febră tifoidă. În Moghilev, unde se aflau în jur de 15.000-20.000 de evrei şi care servise ca punct de tranzit pentru încă 50.000, la jumătatea lui decembrie, se înregistraseră numeroase cazuri de febră tifoidă [14]. Alexianu nu mai putea să ignore boala. În raportul său sumar către Antonescu, din 11 decembrie 1941, anterior şedinţei care a luat în discuţie soarta evreilor de la Odessa şi din „regatul morţii”, a declarat că până la începutul lui decembrie, au trecut Nistrul mai mult de 115.000 evrei. Datorită numărului lor mare, „nu au încăput în zonele destinate şi a trebuit ca aşezarea lor să se extindă şi în alte zone”, adică nu numai în satele de-a lungul Bug-ului, aşa cum se stipulase. A recunoscut că epidemia de tifos a izbucnit în lagărele evreieşti, dar a continuat să susţină — în acelaşi raport — că „starea sanitară în Transnistria este bună”, deoarece cei contaminaţi erau numai evrei. Măsurile pe care le-a implementat, după cum reiese din cele de mai sus, s-au limitat la următoarele: un efort constant de a izola evreii de restul populaţiei care, însemna practic înfometarea lor — situaţie care a mărit numărul victimelor — lăsând întreaga responsabilitate a tratamentului în seama medicilor evrei din rândurile deportaţilor, fără să li se furnizeze medicamente sau ajutoare. Singura sugestie practică pe care a făcut-o în raportul său către Antonescu a fost recomandarea de a concentra toţi evreii „inapţi de muncă” la Bug şi de a-i preda germanilor la primăvară, punând astfel capăt luptei de a combate epidemia [15].

La şedinţa guvernului din 16 decembrie 1941, citată anterior, Antonescu a hotărât că principalul efort cu privire la epidemie, va fi concentrat pentru prevenirea răspândirii ei în rândurile soldaţilor şi, abia după aceea, în rândurile ucrainenilor. Echipamentele de deparazitare — cuptoare speciale pentru deparazitarea hainelor infestate cu păduchi, pentru a distruge microbii — se găseau în număr mic şi nu erau suficiente pentru armata din Transnistria, când Alexianu i-a pus această problemă lui Antonescu. Mareşalul a trimis imediat mai multe cuptoare în Basarabia din stocul armatei din România, pentru a preveni răspândirea bolii în rândurile populaţiei româneşti de acolo, dar nu a făcut acelaşi lucru pentru ucrainenii din Transnistria; pentru ei, trebuiau construite „cuptoare elementare de dezinfecţie”. Familiarizat cu epidemia din experienţa sa din timpul primului război mondial, Antonescu a prevenit guvernul — mai ales pe Alexianu şi pe Ministrul Sănătăţii, profesorul Tomescu — că tifosul este mai virulent primăvara decât iarna:

”Iată ceea ce am de spus, domnule Alexianu, din experienţa mea: tifosul exantematic izbucneşte în luna februarie. Trebuie să ne organizăm pentru atunci. Trebuie să limităm terenul bolii, să trimitem trenuri-băi şi de deparazitare, pentru că altfel, în februarie, vom avea epidemie pe scară foarte întinsă. Deci, luaţi măsuri acum, domnule doctor Tomescu. În februarie vine calamitatea, când iese omul slăbit din iarnă, pentru că nu s-a hrănit cum trebuie şi n-a ieşit din casa lui” [16].

Întreaga discuţie, inclusiv toate măsurile citate pentru dezinfectarea ucrainenilor „în satele unde au venit evrei” şi în general nu se refereau în nici un fel la evreii care erau condamnaţi deja la moarte sau la deportare în Reickskommissariat Ukraine. „Tratarea” tifosului exantematic din regatul morţii a soluţionat problema în sudul Transnistriei, în ciuda faptului că boala a manifestat noi răbufniri, mai ales în judeţul Berezovca, în rândurilor supravieţuitorilor evrei care au rămas acolo şi a acelor care au fost aduşi mai târziu (a se vedea mai jos). La sfârşitul lui ianuarie 1942, s-a produs o severă izbucnire a tifosului în toate ghetourile şi lagărele din nordul Transnistriei, cu excepţia celor de la Djurin, Murafa şi Jmerinca, unde condiţiile de trai ale evreilor erau ceva mai acceptabile decât în celelalte localităţi [17]. Între octombrie 1941, când boala a fost diagnosticată prima oară şi martie 1942, autorităţile au rămas pasive din convingerea că tifosul (şi alte boli contagioase care s-au manifestat o dată cu el) combinat cu înfometarea şi izolarea, era cea mai bună metodă de a scăpa de evrei — cu condiţia ca tifosul să se limiteze la ghetouri. Şi chiar aşa a fost. Zeci de mii de evrei au pierit în timpul epidemiei de tifos din iarna lui 1941/42 şi în primăvara care a urmat. Dar, când autorităţile române s-au dovedit incapabile să limiteze epidemia la zonele locuite de evrei, au trecut la acţiune: evreilor li s-a permis pentru prima oară să primească ajutor în combaterea bolii de la fraţii lor din România.

Această dilemă — între dorinţa de a scăpa de evrei (lăsându-i pradă tifosului) şi necesitatea de a opri răspândirea bolii — a fost exprimată de un medic militar român, în ianuarie 1943, la o întrunire a medicilor evrei de la Moghilev, pentru a discuta prevenirea unei noi recrudescenţe a bolii în ghetouri: „Noi v-am trimis aici ca să muriţi dar, pe de altă parte, vă cerem să nu existe boli epidemice” [18].

EFORTURILE DEPUSE DE ADMINISTRAŢIA ROMÂNĂ ÎN COMBATEREA EPIDEMIEI

Până la Stalingrad, administraţia română din Transnistria a trăit cu ideea că situaţia din Transnistria va continua la infinit, conform promisiunii făcute de Antonescu miniştrilor săi, când le-a vorbit despre o ocupaţie care va dura două milioane de ani. După cucerirea Odessei, un departament al Direcţiei Sanitare a fost înfiinţat la Tiraspol pentru a se ocupa de igienizarea regiunii. Cele mai presante probleme cu care se confrunta această Direcţie erau epidemiile şi combaterea lor; penuria de medicamente; renovarea spitalelor existente şi înfiinţarea altora noi, mai ales pentru militari [19]. După cum s-a amintit, şeful Direcţiei Sanitare era maiorul Dr. Gheorghe Tătăranu, directorul Laboratorului de Igienă şi Sănătate publică din Bucureşti, care fusese mobilizat. Ţinând seama de modelul guvernământului transnistrian, Direcţia Sanitară a hotărât să păstreze o parte din reţeaua sanitară locală şi să recruteze medici localnici aleşi cu grijă, precum şi alt personal medical [20]. Pe 6 martie 1942, după o perioadă iniţială în care spitalele din zonă au fost reechipate, s-a înfiinţat un organism separat — Direcţia Spitalelor — condus de dr. Petre Niculescu. Mai târziu, a fost înfiinţat de asemenea un alt treilea organism, cunoscut sub numele de Direcţia Sănătăţii; a funcţionat ca un fel de organ de conducere, coordonându-le pe celelalte două, care concurau una cu alta în anumite probleme. Până în ultima zi a administraţiei române, Direcţia Sănătăţii a îndeplinit rolul unui minister al sănătăţii semi-oficial.

Direcţia Sănătăţii a continuat să administreze activitatea începută de Direcţia Sanitară, al cărei prim scop, la sfârşitul lui 1941 şi în prima jumătate a lui 1942 a fost „preîntâmpinarea şi combaterea bolilor infecto-contagioase în mijlocul populaţiei civile, punând astfel la adăpost de contaminare trupele luptătoare pe teren şi cele în trecere” [21].

Cel de-al doilea scop al Direcţiei Sănătăţii a fost prevenirea răspândirii epidemiei în România. Iniţial, nu a avut mijloacele necesare să lupte împotriva epidemiei şi nici nu a găsit resurse locale. La această situaţie s-a adăugat alt factor, care a împiedicat acţiunile de ajutorare a zonelor lovite de epidemie: iarna timpurie şi deosebit de aspră, care „a oprit aproape orice deplasări în interiorul judeţelor” (în afara deplasării convoaielor cu evrei, care a continuat indiferent de vreme).

La sfârşitul lui octombrie, Marele Cartier General a pus la dispoziţia administraţiei transnistriene cinci servicii de higienă şi profilaxie şi opt echipe de contagioşi, pentru a combate epidemia de tifos; dar aceste unităţi îşi aveau priorităţile lor: „Cum epidemia ameninţă pe deoparte Ţara, pe de alta spatele frontului din Crimeea, neputând realiza o combatere generală, s-a hotărât concentrarea mijloacelor disponibile în sud pentru a asigura comunicaţiile armatei cu Ţara” [22]. Serviciile de higienă ale armatei au fost dispuse de-a lungul Nistrului, formând un cordon sanitar, aveau misiunea să-i oprească pe bolnavii de tifos să pătrundă pe teritoriul României. Alte servicii au staţionat pe fâşia de teren de la marginea vestică a regiunii, în acele judeţe cu populaţie majoritară românească. Unităţile rămase au primit sarcina să reorganizeze serviciile sanitare din fiecare judeţ [23]. Doar câteva din unităţile sanitare ale armatei erau mobile, majoritatea funcţionând ca staţii permanente [24]. În cursul anului 1942, 11 din cele 13 unităţi sanitare conduse de personal medical militar au fost predate medicilor români civili (şi personalului auxiliar) pe care a reuşit să-i angajeze administraţia [25].

Sistemul medical fondat de români în Transnistria, care cuprindea medici militari români, medici civili români şi medici localnici nu dispunea de personal suficient pentru a trata ucrainenii bolnavi de tifos şi alte maladii. Această lipsă a fost suplinită de medici evrei din România, care au înfiinţat opt laboratoare medicale, în scopul identificării şi diagnosticării bolilor din judeţele transnistriene, împreună cu echipele medicale locale [26].

Administraţia considera că epidemia de tifos reprezenta o ameninţare pentru forţele militare române şi regimul român în general. De aceea au venit în ajutorul ucrainenilor, încercând să prevină răspândirea bolii. Administraţia a considerat că evreii erau vinovaţi de izbucnirea bolii; ca purtători de tifos, trebuia să fie „ţinuţi sub observaţie” (dar nu în sens medical) pentru a preveni extinderea dezastrului. Autorităţile locale nu au primit nici o dispoziţie ca să acorde vreun fel de ajutor evreilor şi nici unităţile sanitare permanente sau mobile ale armatei nu primiseră ordin să-i trateze. Medicii români, fie militari, fie civili, nu considerau evreii nişte fiinţe umane care aveau nevoie de tratament; şi, în consecinţă, evreii nu au fost incluşi în statisticile victimelor tifosului. Când era vorba de evrei, singurul „tratament” care trebuia să li se aplice era izolarea şi îngroparea morţilor. (În ceea ce priveşte „tratamentul” evreilor, se impune, bineînţeles să se facă distincţia între situaţia din judeţele Golta şi Berezovca, pe de-o parte şi judeţele Moghilev, Tulcin şi Balta, pe de alta.)

EVREII – CAUZĂ SI PURTĂTORI AI TIFOSULUI EXANTEMATIC

Maiorul dr. Gheorghe Tătăranu, care a pregătit un raport special, referitor la tifosul din Transnistria, în aprilie 1942, a declarat explicit că „aduc la cunoştinţă acest subiect de epidemiologie… având o influenţă covârşitoare asupra operaţiunilor militare în cursul campaniei viitoare”. Această declaraţie a fost dată ca urmare a eforturilor masive ale jandarmilor şi miliţiei ucrainene din iarna lui 1941/42 (la recomandarea doctorului Tătăranu însuşi), de a „rezolva” problema tifosului în regatul morţii şi de a „preveni epidemia” în judeţul Berezovca — înţelegând prin aceasta, lichidarea evreilor de la Odessa, aflaţi acolo (a se vedea mai jos).

Acum este evident că toţi medicii români au dat vina pe evrei şi ulterior pe ţigani pentru răspândirea epidemiei, fără să ţină cont de cei care i-au contaminat: „tifosul exantematic a fost importat din Basarabia de nord de câţiva evrei şi apoi însămânţat (prin intermediul lor) în judeţele din apropierea Bugului, unde au fost aşezaţi”, a subliniat dr. Tătăranu în raportul său [27]. După părerea doctorului Tătăranu, acest dezastru s-a produs nu din cauza hotărârii de a deporta evreii, ci din cauza eşecului de organizare care a împiedicat deparazitarea evreilor înainte de a trece Nistrul, deoarece evreii aduşi [pe râu] depăşeau cu mult aparatura de dezinfecţie existentă.

Din numeroasele mărturii ale supravieţuitorilor acestor convoaie, se ştie că nu s-a făcut nici o încercare de deparazitare în punctele de traversare a Nistrului, în afară de faptul că mulţi evrei au fost aruncaţi de pe plutele care-i transportau sau că s-a tras cu arma în plin, în masele de oameni care aşteptau traversarea — dacă asta se poate numi „deparazitare”. Deşi staţiile de deparazitare ale armatei funcţionau la sfârşitul lui octombrie 1941, ele nu tratau evreii, care aveau oricum soarta pecetluită. În raportul doctorului Tătăranu, din aprilie 1942, care trebuia să tragă concluzii din greşelile făcute de personalul medical român, în iarna lui 1941/42, a recunoscut că, în timpul masivului val de deportări, „n-a fost stabilită o legătură între comisia de evacuare a evreilor şi staţiunile de deparazitare” — cu alte cuvinte, raportul a stabilit că evreii au fost deportaţi în Transnistria fără să fie examinaţi medical sau dezinfectaţi.

”Vă pot da numai două exemple: într-una din zile, către sfârşitul lunii octombrie, au sosit în punctul Otaci un convoi de 5.000 evrei care trebuiau să treacă şi cu toate insistenţele şeful echipei volante de contagioşi nr. 48, însărcinat cu deparazitarea în acest punct, a spus că nu are capacitatea necesară de deparazitare, deşi avea şi un tren-baie la dispoziţie, comandantul convoiul i-a trecut Nistru într-o singură zi.

Serviciul de Igienă şi Profilaxie Râbniţa mi-a raportat că la 6 noiembrie au trecut pe la Rezina 2.000 evreii incomplet deparazitaţi.

Socotesc că era necesar ca la punctele de trecere să fie anunţat cu câteva zile înainte, numărul celor ce vor trece şi ziua, iar până la această dată, să fie cantonaţi toţi în afară de satele contaminate şi apoi dirijaţi către punctele de trecere.

Cred că ar fi fost foarte bine ca în cele două puncte de debarcare: Mărculeşti şi Otaci să fie construite barăci sau clădiri amenajate ca adăpost pentru un timp scurt de unde să se dirijeze convoaiele potrivit puterii de deparazitare a fiecărei staţiuni” [28].

Aceste recomandări date post factum şi în atâtea cazuri post mortem, au fost emise după ce realitatea şi faptele erau consumate, deoarece au fost scrise în aprilie 1942, după ce operaţiunea de deportare pe scară largă se încheiase; dar este evident că ar fi trebuit să servească ca o lecţie pentru deportarea masivă a evreilor din România, care urma să înceapă.

Drept rezultat al situaţiei descrise mai jos, mulţi din evreii care nu au fost mânaţi către „regatul morţii”, erau deja molipsiţi de tifos, când au ajuns pe locul viitoarelor ghetouri şi lagăre din judeţele Balta şi Tulcin. La jumătatea lui decembrie 1941, şeful Serviciului sanitar din judeţul Balta, dr. Decusară a raportat că „mai mult de 10.000 evrei, mulţi din ei bolnavi de tifos”, au sosit în raionul Bersad. Nu a furnizat nici un fel de cifre referitoare la numărul celor contaminaţi deoarece, pentru întreg personalul medical, militar sau civil, evreii încetaseră să mai fie consideraţi nişte fiinţe umane. După cum s-a arătat, singurul tratament ordonat sau recomandat în privinţa evreilor era carantina, pentru a nu infesta ucrainenii şi a răspândi epidemia.

”După informaţiuni primite, evreii umblă liber prin toate satele şi le vând hainele lor. Asemenea umblă liber şi evreii locali.

La raionul Berşad între populaţia locală sunt mai mult de 1.000 bolnavi de tifos exantematic (între care sunt mulţi elevi). Unii din personalul medic[al], care până acuma au fost fără de lucru, renunţă de lucru la epidemie.

În raionul Obodovca, sunt 150 cazuri de tifos exantematic din care 19 militari (soldaţi şi ofiţeri români) care se află la spital. La Obodovca se organizează încă o baracă pentru 60 de paturi.

La Olgopol bolnavii sunt mai prin toate satele. E necesar de a organiza barăci pentru bolnavi şi de luat personal medic[ al |. Noi am dat ordin la raioanele Barşad, Olgopol şi Obodovca despre închiderea şcolilor prin comune unde se află epidemie de tifos exantematic, oridine despre organizarea barăcilor şi mobilizarea personalului sanitar.

Pentru a opri răspândirea epidemiei, e necesar de luat următoarele măsuri:

1. De fixat strict pentru convoaiele evreilor numai un singur drum. 2. Evreii se va fi izolaţi de la populaţia ceialaltă” [29].

Raportul citat este destul de limpede şi nu necesită explicaţii. Starea evreilor în raionul Obodovca, pentru a oferi alt exemplu, este descrisă mai jos cu o claritate fără echivoc, de comandantul jandarmeriei locale, sergentul-major Şteflea, ale cărui îndatoriri l-au adus în contact direct cu evreii din ghetou:

”Starea evreilor din raionul Obodovca, judeţul Balta, este îngrozitoare de felul cum trăiesc. Din această neagră mizerie, lipsă de case, de mâncare, de săpun, de medicamente şi de toate celelalte bunuri pentru un trai mai normal, tifosul îşi ia o mare proporţie din care cauză molipseşte şi armata, precum şi populaţia civilă ucraineană.

Rugăm a se interveni grabnic locului [sic!] în drept, pentru a se lua măsuri ca să putem scăpa de tifos exantematic” [30].

În raportul său, sergentul major Şteflea a solicitat să se ia măsuri „pentru îndulcirea traiului sau a-i executa”. Se pare însă că s-a răzgândit, pentru că această frază a fost tăiată — dar nu chiar atât de bine încât să nu se poată înţelege ce a scris.

Cele două rapoarte citate mai sus se completează reciproc, furnizând o imagine detaliată a situaţiei. Numai în raionul Berşad din judeţul Balta, au pierit 20.000 de evrei din cauza tifosului (a se vedea mai jos). Singurul „tratament” practicat de medicii români din Obodovca a constat din izolarea totală a evreilor. Deja la începutul lui ianuarie 1942, era imposibil să te apropii măcar de ghetou, deoarece toţi evreii de acolo se îmbolnăviseră de tifos.

Ghetoul Obodovca era practic o adunătură de grajduri şi cocine de porci, la un colhoz, unde au fost înghesuiţi câteva mii de evrei. Ghetoul a fost declarat zonă contaminată, a fost încercuit cu sârmă ghimpată şi păzit de jandarmi şi miliţieni ucraineni. Interdicţia de a intra sau de a ieşi din ghetou se referea şi la aprovizionarea cu alimente aşa că, în afară de sutele de evrei răpuşi de tifos, mulţi alţii au pierit de foame şi sete [31]. (Aceştia din urmă reprezintă cea de-a treia „opţiune”, neprecizată de sergentul-major care a sugerat să li se îndulcească traiul sau să fie executaţi.)

Lipsa apei potabile s-a produs din cauză că ţăranii localnici se temeau să vină în contact cu evrei infestaţi. „Fântânile aparţineau ţăranilor şi ne împiedicau adesea să luăm apă. Lipsa apei potabile şi condiţiile cumplite de trai au înrăutăţit epidemia. Sute de deportaţi au contractat virusul”, a scris un supravieţuitor de la Obodovca [32]. Alt supravieţuitor a confirmat că majoritatea celor 1.000 de evrei care au venit din lagărul de la Edineţi în acelaşi transport, nu erau contaminaţi, boala s-a declanşat la câteva săptămâni după ce au fost aruncaţi în grajdurile colhozurilor din Obodovca: „Acolo nu era nici un medic. Am fost chinuiţi de foame şi frig… Mulţi au murit în epidemia de tifos de la Obodovca şi din lagărul vecin Ţibulevka” [33].

În trei sau patru luni au pierit în jur de 1.000 de evrei, dintr-un convoi de 1.200, care fuseseră aduşi iarna la Obodovca :

”Am fost băgaţi ca nişte vite într-un grajd uriaş dintr-un colhoz abandonat. Eram vreo 1.200 de oameni… Era decembrie şi se lăsase un frig năpraznic. Grajdul nu avea uşi, ferestre sau paturi. Stăteam pe jos. Lagărul era păzit de jandarmi [români] şi de miliţieni ucraineni. În scurt timp, a izbucnit tifosul exantematic. A durat trei sau patru luni şi a răpus 1.000 de vieţi. A murit şi singurul medic dintre deportaţi” [34].

Trebuie remarcat că situaţia de la Obodovca, descrisă mai jos, nu e prezentată aici pentru că ar fi fost ieşită din comun, ci pentru că documentele româneşti referitoare la acest ghetou corespund cu mărturiile supravieţuitorilor, conferind o imagine autentică a condiţiilor de acolo. O situaţie similară a existat şi în alte ghetouri înfiinţate de români în iarna lui 1941/42.

”În apropiere, în ghetoul Ţibulevca, 35—40 de evrei mureau de tifos în fiecare zi. Trupurile lor erau stivuite pe sănii şi aruncate într-o groapă comună „fără nici un fel de ceremonie religioasă”. Evreii nu primeau nici un fel de asistenţă medicală. Erau păziţi de miliţieni ucraineni localnici, înarmaţi de jandarmerie. Pe jandarmi îi interesa doar câţi evrei rămâneau în viaţă: „Jandarmii veneau o dată la două zile, ne scoteau pe un teren şi ne numărau… Eram obligaţi să purtăm steaua galbenă şi nu aveam voie să părăsim ghetoul, care era păzit de miliţie, alcătuită din ţărani ucraineni” [35].

Până pe 20 ianuarie 1942, rămăseseră în viaţă 180 de evrei la Ţibulevca, dintr-un convoi de 2.000 de oameni, care a fost adus în noiembrie 1941: 100 de bărbaţi, 76 de femei şi 4 copii, dintre care aproape toţi aveau membrele degerate. În satul vecin, Budei, la aproximativ 7 km de Obodevca, 450 de evrei au pierit de tifos, dintr-un convoi de 1.200 de oameni, jumătate din ei fiind deportaţi din orăşelul Storojineţ, din nordul Bucovinei. De-a lungul acelei ierni, tifosul a răpus câte 10-12 evrei pe zi [36].

În ciuda numărului mare de deportaţi care au murit de tifos sau erau pe moarte — aceste două grupuri însumau împreună zeci de mii de suflete — nu s-a făcut nici un efort să se oprească răspândirea epidemiei în rândurile evreilor şi victimele evreieşeti nici nu au fost menţionate în statisticile administraţiei medicale române, militare sau civile. În raportul său periodic, care rezumă situaţia din Transnistria în perioada 15 ianuarie 1941-15 ianuarie 1942, jandarmeria Transnistriei s-a referit la izbucnirea epidemiei din cauza condiţiilor aspre de trai şi a „suprapopulării unor regiuni cu mase compacte de evrei”. Conform acestui document, numărul bolnavilor de tifos era de 318, dintre care 200 în judeţul Tulcin, 86 în Ovidopol, 10 în Ananiev şi 22 în Golta — toţi ucraineni — plus 34 de jandarmi români „care au făcut paza convoaielor de evrei evacuaţi” [37]. Răspândirea bolii în rândul trupelor române s-a realizat prin interzicerea impusă soldaţilor de a folosi aceleaşi trenuri cu localnicii ucraineni; această restricţie a rămas în vigoare până în aprilie 1942.

Nici Direcţia Sanitară nu a inclus evreii în calculul victimelor tifosului, precizând că numărul celor afectaţi de epidemie între 1 noiembrie 1941 şi 1 noiembrie 1942 era de 20.000 (jumătate fiind din judeţul Balta). Această cifră nu include nici un evreu.

În raportul jandarmeriei, evreii erau citaţi doar ca motiv şi cauză a epidemiei, niciodată ca victime. Evreii şi tifosul au fost menţionaţi de diverse autorităţi române, numai în anumite contexte: îngrădirea libertăţii de mişcare a evreilor; interzicerea trupelor române de a intra în ghetouri şi în lagăre; interzicerea comerţului şi a legăturilor de orice formă cu evreii, interzicere care se extindea şi asupra ucrainenilor. Prefectul judeţului Balta a emis o ordonanţă importantă, referitoare numai la evrei şi la tifos, pe care a trimis-o legiunii de jandarmi care deservea judeţul, precum şi la sediul poliţiei din oraşul Balta, ambele aflându-se sub jurisdicţia sa (în judeţul Balta s-a înregistrat cea mai severă epidemie de tifos, care a făcut cele mai multe victime).

”Suntem informaţi că în tot oraşul umblă din casă în casă cerşind, copii de evrei, răspândind astfel tifosul exantematic.

Aceştia umblă liberi, nestingheriţi de nimerii şi fără semnul distinctiv.

Binevoiţi a lua măsuri ca nici un evreu să nu părăsească ghetoul, fără permis special pentru corvezi şi meseriaşi, iar în ce priveşte organizarea şi purtarea lor, luaţi măsuri severe pentru executarea întocmai a Ordonanţei Guvern, nr. 23” [38].

Pentru a epuiza subiectul epidemiei din rândul evreilor, ar trebui să se scrie câte o monografie separată despre fiecare ghetou şi lagăr din Transnistria, sarcină care nu face obiectul acestui studiu. Dintre cele 165 de lagăre şi ghetouri identificate în Transnistria, în afară de zecile de colhozuri şi sovhozuri care au servit drept lagăre temporare, au fost alese patru, pentru a urmări evoluţia epidemiei: ghetourile de la Şargorod, Moghilev şi Berşad, care au avut împreună cel mai mare număr de victime ale tifosului în comparaţie cu populaţia) şi judeţul Berezovca, după exterminarea în masă a evreilor de la Odessa.

TIFOSUL LA ŞARGOROD

Un deal pe care se aflau 332 de căsuţe vechi, înghesuite, de lut, cu străzi înguste, a fost declarat ghetou de pretorul raionului, Iosif Dindelegan. Acest pretor corupt şi brutal a venit în oraş exact cu două zile înainte de sosirea primului convoi cu deportaţi. În octombrie şi noiembrie, 7.000 de deportaţi au sporit rândurile celor 1.800 de evrei localnici; în decembrie 1941, erau 9.000 de evrei în ghetou, majoritatea din Bucovina, dintre care 900 din Dorohoi. Casele, multe dintre ele în ruină, nu puteau adăposti un număr atât de mare de evrei şi mulţi s-au adăposit în sinagogi, în puţinele instituţii publice, în pivniţe şi în poduri sau oriunde găseau un acoperiş oarecare.

Nu existau gropi pentru îngroparea gunoaielor şi străzile erau întotdeauna murdare. „Populaţia locală era obişnuită să-şi arunce excrementele în jurul caselor sau pe terenurile virane” [39]. Clădirile joase erau lipsite de aerisire şi soarele nu avea cum să pătrundă pe ferestruicele mici, care erau întotdeauna închise. Camerele erau întunecate chiar şi ziua. Se scoate apă din patru fântâni descoperite, fără sistem de scurgere, aşa că toată apa de ploaie şi mizeria se scurgeau înapoi în puţuri şi fiecare se folosea de găleata lui murdară pentru a scoate apă din puţ. Cele patru fântâni nu aveau capacitatea necesară să furnizeze destulă apă pentru mii de oameni. Existau şi câteva izvoare naturale în jurul oraşului, dar autorităţile au interzis evreilor să se apropie măcar de ele. „Puţul din care noi am luat apă se afla în apropierea unei mori. Localnicii, ca să-şi bată joc de noi, prindeau guzgani şi şoareci în capcană şi-i aruncau în puţ” [40].

În oraş nu exista baie publică şi era imposibil să te speli în camerele înghesuite, din cauza lipsei apei şi a faptului că stăteau claie peste grămadă. Nu era nici săpun şi nici gaz, care era folosit pentru deparazitarea de păduchi, iar etuvele de dezinfecţie nu mai funcţionau. Şi ca nenorocirea să fie deplină, localnicii — atât ucraineni, cât şi evrei — erau plini de păduchi.

Pentru a înţelege mai bine situaţia, ar trebui să nu uităm că a rămâne la Şargorod reprezenta un privilegiu vândut evreilor contra unor sume exorbitante de Dindelegan şi oamenii lui. Cealaltă alternativă era să mergi mai departe, în necunoscut, către Bug şi germani.

Evreii care au venit în ghetou din Bucovina şi Dorohoi nu aveau tifos la sosire. Un supravieţuitor din Bucovina a lăsat următoarea descriere a oraşului:

”La Şargorod nu exista canalizare şi nici băi. Târgul era suprapopulat. Oamenii nu aveau încotro şi trebuiau să-şi facă nevoile într-o mlaştină din apropiere. Bărbaţi, femei, tineri şi bătrâni stăteau pe vine unul lângă altul; renunţaseră demult la pudoare. Mlaştina emana o duhoare sufocantă, chiar şi din depărtare. Îţi venea din ce în ce mai greu să te apropii de ea… Oamenii se înghesuiseră în case mici, în colibe, unde se certau unii cu alţii. Mizeria era de nesuportat. Era imposibil să faci duş sau să te speli. Epidemia de tifos a izbucnit şi s-a răspândit repede. Nimeni nu a mai reuşit s-o oprească” [41].

Epidemia s-a răspândit atât de repede nu numai din cauza aglomerării de populaţie, a mizeriei, păduchilor şi condiţiilor sanitare cumplite; aceşti factori au fost exacerbaţi de foamete şi malnutriţie, de interdicţia de a părăsi ghetoul, de starea de slăbiciune a deportaţilor şi „şocul psihologic al deportării în sine” (acest ultim factor fiind citat de liderii Comitetului evreiesc local) [42].

Primele cazuri de tifos au fost diagnosticate încă de la începutul lui noiembrie 1941, de un număr relativ mare de medici evrei, deportaţi împreună cu comunităţile lor. Epidemia a izbucnit în forţă, în decembrie, şi i-a luat pe toţi pe nepregătite — pe doctori; Comitetul evreiesc (Judenrat), condus de Meier Teicii, fostul lider al comunităţii sucevene; personalităţi publice evreieşti din toate comunităţile sau rămăşiţe ale diverselor comunităţi, care au ajuns la Şargorod [43].

Lipseau cu desăvârşire instrumentele medicale şi alte mijloace materiale de tratare a unei asemenea epidemii, cum ar fi vaccinurile şi medicamentele; săpunul şi gazul, sau banii necesari pentru a le obţine, pentru 9.000 de oameni; etuvele de deparazitare; băile publice, etc. Reprezentaţii administraţiei române din oraş şi judeţ au rămas complet indiferenţi la aceste semne evidente. Au refuzat să-şi dea seama că această catastrofă nu-i va afecta doar pe evrei. În ianuarie, majoritatea medicilor evrei au căzut răpuşi de tifos unul după altul (20 din 27), 12 din ei au murit. Epidemia a atins apogeul în martie şi până în iunie, 60 % din cei care o contractaseră (1.449 de evrei din 2.414) pieriseră din cauza acestei boli [44]. (Rata mortalităţii a fost de fapt mai ridicată decât cea reflectată în statisticile oficiale ale Comitetului evreiesc, care i-au inclus doar pe cei care-şi înregistraseră numele.) Sute de evrei au murit de frig şi foame, unii dintre ei, suferind în acelaşi timp de tifos. Mulţi au căzut pur şi simplu pe stradă şi au murit pe loc. Până în martie 1943, au rămas în viaţă doar 3.085 din cei 7.000 de deportaţi, care sosiseră în noiembrie 1941 [45]. Unul din supravieţuitori a înşirat după cum urmează motivele ratei ridicate a mortalităţii (în ordinea importanţei lor): „Foamea, lipsa măsurilor sanitare şi a medicamentelor, mizeria şi păduchii… Mureau o mulţime în fiecare zi. Ne era cumplit de foame” [46]. În casele joase, sute de evrei — uneori familii întregi — zăceau arzând de febră, fără să aibă pe nimeni care să-i ajute. Nu aveai de unde să ştii dacă, în final, muriseră de foame, sau din cauza bolii. Cea mai tragică situaţie era la cele două sinagogi, care adăposteau sute de deportaţi; în câteva săptămâni, s-au transformat în camere ale morţilor şi muribunzilor:

”Cele două sinagogi erau înţesate cu deportaţi. Condiţiile din aceste două morminte colective pentru cei rămaşi în viaţă erau şocante. O duhoare greu de descris învăluia întreaga zonă… o dată am intrat înăuntru, să văd cum este. Când m-am apropiat de intrare, a trebuit să-mi ţin respiraţia. Spre groaza mea, am văzut un cadavru care zăcea pe paie. Nu-i păsa nimănui, de parcă ar fi fost un lucru obişnuit. Când am deschis uşile, am crezut că o să mă sufoc. Şi iată la ce am fost martor: am văzut oameni în ghearele morţii, cu feţe palide, ca de ceară, oameni „îmbrăcaţi” în zdrenţe, abia legate pe lângă ei, tremurând de frig. Iarna era foarte aspră. Într-un colţ, se uşura cineva. Un bătrân stătea pe podea, pe nişte paie şi îşi culegea păduchii de pe haine. Lângă Arca Sfântă era o femeie pe jumătate dezbrăcată, care plângea. Nu am mai putut să suport. Am fugit afară, la aer curat” [47].

Străzile erau pline de „cadavre ambulante” — „oameni cu masca morţii pe faţă”, după cum se exprimă martorul citat mai sus. Foametea şi boala, a remarcat un supravieţuitor, „au schimbat caracterul şi morala oamenilor”. Omul a devenit lup: „Instinctul de supravieţuire a devenit mai important ca orice. Sufletele s-au împietrit. Erau oamenii care nu-şi primeau în casă nici cele mai apropiate rude, de teamă să nu se molipsească. Distruşi, epuizaţi, se târau pe străzi, îmbrăcaţi în zdrenţe” [48]. Cei mai jalnici erau copiii orfani care cerşeau din uşă-n uşă. „Oamenii nu-i lăsau în casă, pentru că erau purtători de virus. Parcă mai aud şi acum vaietele jalnice şi rugăminţile copiilor de la ferestre: doamnă, doamnă, daţi-mi ceva de mâncare. Rachmunis [expresia idiş pentru « aveţi milă »]. Peste câteva ore, aceiaşi copii… zăceau morţi într-o căruţă, printre mormanele de cadavre” [49].

Epidemia a continuat să secere vieţi până în iunie 1942. Efortul deportaţilor înşişi, combinat cu medicamentele şi ajutorul financiar care a început să sosească de la evreii din România (a se vedea mai jos) a micşorat în cele din urmă numărul victimelor.

Când epidemia a izbucnit pentru a doua oară, în octombrie 1942 (în cea de-a doua iarnă a deportărilor), reţeaua medicală instituită de deportaţi a reuşit s-o frâneze rapid; de data aceasta au murit numai patru evrei. Tragedia primei epidemii de tifos de la Şargorod şi din celelalte ghetouri din nordul Transnistriei s-a desfăşurat pe fundalul unui climat de totală „indiferenţă” din partea autorităţilor române [50].

TIFOSUL LA MOGHILEV

Inspectoratul General al jandarmeriei din Transnistria a raportat în decembrie, înainte de izbucnirea în forţă a epidemiei de tifos, că rata mortalităţii în rândul evreilor creştea zilnic, „din cauza foametei şi frigului” şi că evreii vindeau tot ce aveau şi îşi păstrau numai hainele de pe ei [51].

Tifosul exantematic a fost diagnosticat la Moghilev către sfârşitul lui decembrie 1941. Ghetoul fusese lovit mai înainte de o epidemie de febră tifoidă (adusă de deportaţii din lagărul de la Edineţi), care nu făcuse prea multe victime. Primul caz de tifos a apărut în „cazarmă” —nume dat unei magazii uriaşe — asemănătoare unei clădiri, în afara Moghilev-ului: după ce se încheiaseră deportările prin Atachi, această construcţie a fost transformată în adăpost temporar pentru evreii care fugeau din lagărele mici înfiinţate în satele din jur, pentru cei care nu reuşeau să obţină permis de şedere în Moghilev şi pentru toţi „săracii, cerşetorii şi oropsiţii” din rândul populaţiei evreieşti [52]. După cum a remarcat Comitetul evreiesc local, încă în iunie 1942, evreii care erau transportaţi cu trenul la Atachi şi de acolo pe jos la Moghilev nu erau infestaţi cu microbul tifosului. Motivele izbucnirii epidemiei de tifos au fost similare cu cele de la Şargorod, fiind accentuate de diverşi factori locali: prizonierii de război ucraineni, care au fost eliberaţi din lagărele germane de prizonieri şi erau purtători de tifos; răspândirea rapidă a epidemiei în oraşele şi satele din jurul Moghilev-ului, care au fost transformate în ghetouri, aşa cum au fost Tropova, Ozarineţ, Sadova şi Lucineţ; faptul că evreii care au reuşit să scape din oricare lagăr de-a lungul Bug-ului au contactat imediat tifos şi aşa mai departe. În iunie 1942, după cum s-a arătat mai devreme, Comitetul evreiesc local a îndrăznit să alcătuiască un raport referitor la epidemia din oraş şi din raionul Moghilev şi să-l trimită în secret la Bucureşti. Documentul conţinea, printre altele, o descriere amănunţită a motivelor izbucnirii epidemiei. Oraşul, a scris comitetul, era în ruine. Majoritatea caselor erau distruse total sau parţial, nu aveau ferestre şi nici uşi. Nistrul inundase străzile, după ploile abundente de toamnă şi totul era acoperit de mâl. Numărul deportaţilor depăşise cu mult pe cel al apartamentelor disponibile, inclusiv apartamentele distruse, care fuseseră ocupate oricum:

”Câte 5-19 familii se îngrămădesc în odăi unde, în mod normal, locuia o singură familie. În cel mai scurt timp a dispărut orice urmă de igienă. Cu toţii dormeau pe duşumele, îmbrăcaţi şi acoperiţi cu hainele pe care le purtau în timpul zilei; oamenii nu se spălau săptămâni întregi şi nu-şi schimbau deloc rufăria. Murdăria creştea văzând cu ochii, iar lipsa closetelor şi a unei canalizări, precum şi absenţa totală a unui serviciu de ridicat gunoaiele, nu puteau decât să contribuie la crearea condiţiunilor prielnice marilor epidemii… Frigul din lunile noiembrie şi decembrie, lipsa mare de combustibil, de băi accesibile celor evacuaţi, lipsa totală de săpun şi petrol, condiţiile neigienice de trai şi altele, au făcut ca o mare parte din ei să devină purtători de păduchi şi încă de mulţi păduchi” [53].

Un doctor evreu din Cernăuţi, care a fost deportat la Moghilev şi a tratat primele cazuri de tifos, a declarat că boala se răspândea ca focul: „Oamenii cădeau morţi pe stradă, sau se culcau noaptea cu febră mare şi nu se mai trezeau a doua zi. Epidemia s-a răspândit de la o casă la alta, familii întregi se îmbolnăveau în acelaşi timp; copii mici au rămas fără părinţi” [54]. Rata mortalităţii în rândurile evreilor localnici, după cum a declarat acest medic, a fost mai scăzută decât cea a deportaţilor, pentru că pediculoza (infestarea cu păduchi), care duce la tifos, era endemică în Transnistria.

Dr. Tătăranu s-a referit în raportul său la tifosul exantematic în rândurile evreilor din Moghilev. S-a mândrit cu faptul că epidemia a izbucnit în acest judeţ abia în februarie 1942 şi a pus acest fapt pe seama a doi factori: în judeţele din nordul Transnistriei (Moghilev, Tulcin şi Balta), a subliniat Tătăranu, armata sovietică fusese alungată deja în august 1941, permiţând autorităţilor sanitare ale armatei române să se instaleze la timp în regiune. Din acest motiv, „nu s-au semnalat cazuri de tifos exantematic anterior sosirii convoaielor de evrei“. În afară de asta, faptul că evreii fuseseră transportaţi cu trenul în judeţul Moghilev (până la Atachi) şi nu pe jos, a contribuit la faptul că nu s-au semnalat cazuri de tifos până în februarie. Cu alte cuvinte, aceşti evrei erau sănătoşi când au ajuns la Moghilev, contrar celor susţinute anterior (Tătăranu nu s-a arătat deloc tulburat de această contradicţie).

Alt motiv citat de Tătăranu pentru izbucnirea epidemiei în judeţ, a fost apropierea de graniţa cu Polonia, zonă larg infestată cu tifos. Epidemia din zonă, a adăugat specialistul român, în aprilie 1942, a început abia în februarie [55]. Într-o broşură publicată de acest medic, în 1943, în care descria tot ce realizase ca director al Direcţiei sanitare a guvernământului din Transnistria, Dr. Tătăranu a prezentat statistici referitoare la numărul celor bolnavi de tifos în judeţele din nord (după ce s-a lăudat cu lupta sa „încununată de succes” împotriva epidemiei din judeţele sudice):

”În judeţele din nord cu toate împrejurările foarte grele, iarnă timpurie şi grea, lipsa mijloacelor de combatere şi regiuni suprapopulate am reuşit să focalizez epidemia de tifos exantematic care a înregistrat aproape 30.000 cazuri în perioada 1 noiembrie 1941-30 octombrie 1942, la o populaţie de aproape două milioane locuitori. Între 1 noiembrie 1942-1 mai 1943, graţie măsurilor luate din timp, s-au înregistrat numai 2.500 cazuri cu toate că s-au adus şi ţigani din ţară cunoscuţi bine ca răspânditori de boli contagioase şi în special de tifos exantematic” [56].

În această perioadă, a subliniat Tătăranu, 200.000 de oameni au fost deportaţi din România (cifră care includea şi cei 24.000 de ţigani). Evreii nu au fost menţionaţi nicăieri ca victime ale tifosului. Într-adevăr, în ciuda referirilor la epidemia din oraş şi din judeţul Moghilev, din documentele româneşti oficiale, faptul că boala a făcut zeci de mii de victime în rândul evreilor, nu a fost menţionat în nici un forum oficial. Unica excepţie este raportul emisarului inspectorului general pentru nordul Transnistriei, Dimitriu Ştefănescu, care a stat la Moghilev, în februarie 1942.

Emisarul, însoţit de câţiva funcţionari, a plecat de la Tiraspol la Moghilev într-o maşină personală dar a fost obligat să abandoneze vehiculul pe drum, din cauza viscolelor puternice. După ce şi-a descris activitatea din oraş, a adăugat câteva propoziţii referitoare la evrei:

”Ce să vă mai spun? Că aici e a doua Palestină cred? Au deschis jidanii tot felul de prăvălii, viaţa extrem de scumpă din cauza lor, murdărie şi păduchi cât nu s-a mai pomenit pe lume şi câte multe altele. Exantematicul face ravagii, în fiecare seară mor câte 70-80-100 de jidani, acum au început a se îmbolnăvi şi ucrainenii din localitate. Ar trebui luate măsuri serioase în privinţa aceasta. Noi vă rugăm a ne trimite ceva ser anti-tific să ne facem injecţie că pe aici nu se găseşte. Mai aveţi grijă şi de noi şi nu uitaţi completamente” [57].

Numărul celor care mureau de tifos creştea zilnic, ajungând până la 150 pe zi. Mulţi deportaţi, care au făcut toate sacrificiile să rămână la Moghilev, au început acum să plece de bună voie în alte ghetouri, în ciuda iernii aspre şi a pericolului de a fi împuşcaţi pe drum. Un supravieţuitor care a fugit la Tropova a remarcat că „tifosul ne-a ajuns şi acolo” [58]. Familiile erau spulberate din pricina morţii părinţilor sau a unuia dintre soţi, şi adeseori, cei care rămâneau în viaţă nu ştiau că le murise cineva apropiat, deoarece şi ei zăceau delirând, arzând de febră. Jandarmeria din Transnistria şi administraţia din Basarabia au înăsprit controalele de-a lungul Nistrului, pentru a opri orice transfer de scrisori sau ajutoare trimise de rudele din România evreilor din Moghilev. Pentru a ocoli aceste oprelişti, familiile se foloseau de curieri români, care cereau sume exorbitante.

În decembrie, de exemplu, „doi oameni de legătură ai deportaţilor evrei” cu permise valabile de intrare în Moghilev au fost prinşi cu 72 de scrisori trimise de la Bucureşti şi 174.000 de lei „pentru evreii din Moghilev”. În aceeaşi lună şi în ianuarie, au fost capturaţi alţi patru mesageri şi 315 scrisori. Scrisorile de la Moghilev, traduse din germană, oferă o imagine cumplită a foametei, bolii şi morţi [59]. Pe 15 ianuarie 1942, un sergent-major român care aducea bani deportaţilor de la rudele lor din România a fost arestat la Moghilev. I s-au confiscat banii şi toate sumele pe care reuşise deja să le distribuie, au fost confiscate [60].

Eforturile făcute de Direcţia Sanitară a Comitetului Evreiesc de la Moghilev pentru combaterea epidemiei s-au dovedit inutile şi, în martie 1942, această organizaţie şi-a recunoscut eşecul (a se vedea mai jos). În aprilie, numărul oficial al celor contaminaţi cu tifos exantematic a ajuns la 3.777, dintre care 1.133 au murit; peste o lună, cifra s-a ridicat la 4.451 de victime şi 1.254 de decese — 28% din pacienţii înregistraţi oficial. Nici o casă sau familie nu a rămas neatinsă. Şi, cu toate acestea, autorităţile române au refuzat să ofere asistenţă în lupta împotriva tifosului (această situaţie s-a schimbat într-un fel pe 17 aprilie 1942, când s-a autorizat distribuirea primului transport de medicamente trimis de la Bucureşti, după o întârziere de câteva săptămâni) [61].

Pe 26 ianuarie 1942, în plină epidemie, toţi bărbaţii şi băieţii care se ţineau pe picioare au fost obligaţi să iasă pe un ger năpraznic la repararea drumurilor, la 10 km de Moghilev. „Cei mai mulţi sunt goi” [62]. Strângerea lucrătorilor a fost îndeplinită de poliţia evreiască, deoarece jandarmii nu mai îndrăzneau să se apropie de vreun evreu.

Deşi Comitetul evreiesc a înfiinţat un spital, nu a putut să ofere un ajutor real, în afară de izolarea bolnavilor. Un evreu din Darabani îşi aminteşte de spital, de medici şi de victimele tifosului:

”Oamenii încep să moară ca muştele. Nici măcar muncitorii comunităţii, ce veneau să ridice cadavrele cu furgoanele nu pridideau să facă faţă. De multe ori cadavrele zăceau zile peste zile până venea cineva să le ridice. Încet, încet, fiecare dintre noi se îmbolnăveşte. Vedeai omul mergând pe stradă sau la lucru şi deodată cade. M-am îmbolnăvit şi eu de tifos. Odată cu mine şi ceilalţi. Am zăcut o lună de zile luptând cu moartea, între timp dintr-o fostă şcoală din timpul ruşilor, a fost creat un fel de spital rudimentar, unde medicii, evrei deţinuţi la fel ca şi noi, încep să-i izoleze pe bolnavi. Epidemia atinge apogeul. Sute de oameni mor pe zi, iar cei care au reuşit să treacă cu bine criza arătau ca nişte fantome. Cu greu se puteau ţine pe picioare. Vedeam adesea cadavre vii, şi eu printre ele umblând pe străzi. Zbirii, şi în faţa acestei situaţii disperate, refuzau să ne scutească de muncă. Cine era « sănătos » era obligat să iasă la muncă” [63].

Pe 7 aprilie 1942, a izbucnit epidemia de febră tifoidă în oraş. Când vremea s-a mai încălzit, numărul cazurilor de tifos s-a redus dar, „când au apărut fructele şi legumele proaspete, febra tifoidă a izbucnit din nou“ [64]. În a doua jumătate a lui aprilie, după ce tifosul a făcut mii de victime în rândul evreilor, Comitetul evreiesc a primit în sfârşit ajutor medical în lupta împotriva bolii. Medicul militar român, maiorul dr. Constantin Chirilă, care a fost numit şeful Direcţiei sanitare, a fost singurul membru al administraţiei române care a dat dovadă de oarecare înţelegere faţă de catastrofa care se abătuse pe capul deportaţilor. Cu toate acestea, dacă nu ar fi fost ajutoarele trimise de Comisia Autonomă de Ajutorare de la Bucureşti şi efortul personal al evreilor, epidemia ar fi continuat până ar fi încetat de la sine, sau până ar fi lichidat toţi evreii.

Pe 22 martie, a ajuns la Moghilev primul transport de medicamente trimis de Comisia Autonomă de Ajutorare (a se vede mai jos). Acest ajutor a venit prea târziu pentru cei 3.500 de evrei care muriseră deja — aproape jumătate din numărul total al evreilor contaminaţi la Moghilev [65]; dar a determinat oricum o scădere drastică a numărului victimelor. În ciuda acestui fapt, Alexianu a hotărât pe 19 mai 1942 să transfere 4.000 de evrei de la Moghilev într-un lagăr încropit în grabă, la Scazineţi, unde au murit, în cele din urmă, jumătate din ei. A justificat această hotărâre, spunând: „tifosul a fost adus şi răspândit în raionul Moghilev de deportaţii evrei.” Jandarmeria primise ordin să rezolve problema tifosului din Moghilev, aşa cum se pricepea şi a făcut-o [66].

În ghetourile şi lagărele de-a lungul Bug-ului din judeţele Moghilev, Tulcin şi Balta, epidemia a lovit mai crunt şi consecinţele au fost mai grave. Condiţiile oribile în care trăiau evreii nu au permis să se ia nici un fel de măsuri organizatorice pentru combaterea epidemiei. „Epidemia şi-a urmat o evoluţie naturală necombătută, până la epuizare. În oraşul Berşad [la Moghilev] şi în localităţile din raion au murit de tifos circa 20.000 de oameni. Numai la Ustia, aflată la 5 km de Bug, din 2500 deportaţi au murit 1600“ [67].

TIFOS LA BERŞAD

Încă din primele zile ale regimului român în Transnistria, Berşad, un orăşel din judeţul Balta devenise deja cel mai mare ghetou dintre Nistru şi Bug. Avea 20.000 de deportaţi, în afară de populaţia evreiască locală de 4.000—5.000 de suflete. Primii au fost aduşi evreii din lagărele din Basarabia, care au parcurs tot drumul pe jos. O parte din ei au contractat pe drum diverse boli, inclusiv tifos. Mai târziu au venit deportaţii din Cernăuţi şi sudul Bucovinei, care au fost duşi cu trenul până la Mărculeşti şi de acolo au fost mânaţi pe jos, prin pădurea Cosăuţi, Soroca, Iampol şi Krijopol, Obodevca etc., pe traseul descris anterior; au fost aduşi de asemenea deportaţi de la Dorohoi şi din judeţ. Unii deportaţi au fost obligaţi să plătească pretorului local 10.000 lei de persoană pentru „privilegiul” de a rămâne în oraş şi de a nu fi forţaţi să continue drumul spre lagărele de pe malul Bug-ului sau colhozurile învecinate.

Ghetoul s-a înfiinţat pe 29 iulie. În timpul invaziei oraşului de către forţele germane-române, au fost ucişi 10.000 de oameni — evrei şi ucraineni deopotrivă. Evreii care au supravieţuit au fost concentraţi în partea de jos a oraşului, numită Dolina, care a fost declarată ghetou. (Aceasta s-a întâmplat înainte de sosirea uriaşelor convoaie din Basarabia). Deportaţii care au sosit (aşa cum s-a afirmat) în mai multe valuri, au fost înghesuiţi iniţial în căsuţele din „micul ghetou”. „Marele ghetou” s-a înfiinţat în altă parte a târgului şi s-a întins pe o zonă de 12 străzi paralele, strâmte, unde se aflau 300 – 350 de colibe de lut pe jumătate distruse — locuinţele evreilor localnici. Într-o singură cameră, erau îngrămădiţi până la 60 de oameni.

Un evreu de la Cernăuţi, care a fost deportat la Berşad, pe ruta Mărculeşti, a descris drumul după cum urmează:

”În colhoz [în drum spre Berşad — J. A.] am găsit deportaţi din Basarabia, care erau pe drum aproape de la începutul războiului. Erau plini de păduchi, aproape goi, desculţi şi distruşi. În alt colhoz, unde ne-am oprit peste noapte, am dat peste ceea ce rămăsese din convoaiele anterioare: bolnavi de tifos în agonie şi cadavrele celor morţi” [68].

Trupurile evreilor seceraţi de tifos şi ale celor împuşcaţi în convoaie, în drum spre Berşad, nu erau îngropate. La fel se întâmpla şi cu cei care piereau la intrarea în oraş; erau abandonaţi pe câmpuri. Motivele izbucnirii tifosului în decembrie 1941 sunt asemănătoare cu cele amintite anterior — cu o singură deosebire notabilă. În judeţul Balta, mai ales în raioanele nordice (Berşad şi Obodovca), mii de ucraineni s-au îmbolnăvit de tifos, fiind necesară intervenţia autorităţilor. Direcţia Sanitară a estimat la 6.000 numărul localnicilor ucraineni care s-au îmbolnăvit de tifos în aprilie 1942, număr care s-a ridicat la 10.000 până în luna noiembrie a aceluiaşi an — „aproximativ jumătate din numărul total al bolnavilor de tifos” din Transnistria, citând Direcţia Sanitară, care se referea, bineînţeles, numai la ucraineni [69].

Faptul că ucrainenii s-au îmbolnăvit de tifos într-un număr atât de mare, este pus pe seama a doi factori principali: miile de evrei din convoaie în drum spre Bug au fost dispersaţi în lagăre improvizate de-a lungul fluviului; lăcomia pretorului Constantin Alexandrescu, care a „vândut” dreptul de a rămâne în Berşad şi i-a „pedepsit” pe cei care nu aveau cu ce plăti, alungându-i din târg.

Epidemia s-a răspândit ca focul pe traseul convoaielor către şi dinspre Berşad. A lovit cel mai tare în partea de nord a judeţului, unde se înfiinţaseră zece ghetouri; cel puţin patru din acestea se aflau literalmente pe malul fluviului (pe malul românesc). Prefectul judeţului, colonelul Vasile Nica, şi comandantul Direcţiei Sanitare a armatei, maiorul doctor Gheorghe Filipaş au efectuat două vizite de lucru în raioanele de nord din judeţul Balta — Berşad şi Obodovca, pe 6 şi respectiv 12 decembrie 1941, pentru „a examina condiţiile sanitare” de acolo. Ca urmare a vizitei, au ordonat să se ia măsuri pentru a opri răspândirea epidemiei şi să se aplice un tratament victimelor tifosului.

În raionul Berşad, bolnavii au fost izolaţi. S-au înfiinţat două spitale, unul la Berşad şi altul la Luhova. În fiecare sat, s-au organizat zone de carantină pentru victimele tifosului şi s-a hotărât să fie transferaţi la spitale. S-au luat măsuri de deparazitare a caselor ucrainenilor. În raionul Obodovca, au fost înfiinţate încă două spitale, cu un total de 500 paturi şi bolnavii de tifos au început să fie duşi acolo. „Evreii au fost izolaţi în ghetouri sub pază” şi a început deparazitarea localnicilor ucraineni. În privinţa cauzelor care au dus la izbucnirea epidemiei, Nica şi Filipaș au ajuns la o concluzie definitivă:

”Din anchetele care s-au făcut de personalul sanitar şi medicii militari repartizaţi pentru combatere s-a constatat că tifosul exantematic a fost răspândit de către evrei care au venit în contact cu populaţia, jandarmii care i-au păzit şi trupa de exploataţie. Mulţumită măsurilor mai sus luate precum şi a mobilizării întregului personal sanitar, numărul cazurilor de exantematic e staţionar, şi credem că epidemia va lua sfârşit în scurtă vreme” [70].

Dr. Tătăranu a declarat în raportul său sumar despre tifosul din Transnistria, că au murit 62 de oameni de tifos în judeţul Balta, până în aprilie 1942 [71]. (Acest număr se referă doar la ucraineni). Numărul celor morţi în rândul evreilor a fost atât de mare, încât nu au mai putut fi îngropaţi, mai ales din cauza frigului groaznic. Drept rezultat, sute de cadavre erau împrăştiate pe străzile ghetoului, pe câmpuri şi în cimitire, în aşteptarea îngropării (a se vedea mai jos). Martorul citat anterior, care şi-a pierdut 11 membrii ai familiei la Berşad — inclusiv părinţii, fraţii, surorile şi copiii — a descris cum arătau cei care mureau de tifos:

”Ştiu cum au murit: umflaţi de foame, cu feţele îngălbenite, în zdrenţe, fără nici un cuvânt de alinare în ceasul morţii. O viaţă cumplită, încheiată de o moarte la fel de cumplită. Nimeni nu însoţea căruţa cu morţi… Multe trupuri rămâneau neîngropate, pentru că nu avea cine să plătească groparii. Zăceau împrăştiate pe străzi… Numărul deportaţilor care au murit de tifos şi de foame din decembrie 1941 până în primele luni ale lui 1942 a depăşit probabil cifra de 10.000 — jumătate din totalul celor deportaţi” [72].

Alt supravieţuitor de la Berşad a făcut o estimare şi mai ridicată a victimelor „tifosului, dizenteriei şi frigului care îţi degera membrele” [73]. Spre deosebire de Şargorod şi Moghilev, epidemia de la Berşad a lovit de asemenea populaţia evreiască locală; mulţi dintre ei învinuiau deportaţii din România de această catastrofă. Această martoră descrie condiţiile de la Berşad:

”Nu aveam medicamente şi majoritatea medicilor muriseră în primele luni [de deportare]. Vedeam în fiecare zi căruţe cu morţi, care adunau cadavre de pe stradă şi le îngropau la suprafaţă. Pământul era îngheţat şi era imposibil să-i îngropi aşa cum se cuvine. Abia primăvara, când s-a topit gheaţa, s-au săpat morminte colective. Resturile cadavrelor au fost reînhumate şi comunitatea a înălţat o piatră funerară” [74].

Problema mormintelor săpate la suprafaţă a fost ridicată de asemenea de prefect şi de medicul judeţului. Pe 27 februarie 1942 au trimis o directivă pretorilor şi medicilor guvernamentali din raioanele Obodovca şi Berşad: „Suntem informaţi”, au scris ei, că în raioanele voastre „din cauza gerurilor mari cadavrele au fost îngropate la adâncimi foarte mici. Este strict necesar, odată cu scăderea gerului, aceste cadavre să fie îngropate la adâncimi reglementare”. Ba mai mult decât atât, oficialităţile au ordonat „de a aduce într-o stare higienică” două raioane — „în caz contrar suntem ameninţaţi ca la primăvară să izbucnească o serie de noi epidemii” [75].

Din 1.200 şi ceva de evrei aduşi în ghetoul din Verhovca, din raionul Obodovca, 500 au murit de tifos în iarna lui 1941/42. Ravagiile epidemiei în ghetou au fost descrise de o fetiţă de 12 ani, care a ţinut un jurnal în limba română, imediat după deportarea de la Cernăuţi. Iată ce scria la începutul lui decembrie 1941:

”Ningea. În coliba noastră, domnea un frig nemaipomenit, iar zăpada îşi făcu loc pe pereţi şi pe jos. În gheou tifosul mergea din casă în casă răpind oameni fără milă. După câteva zile s-au îmbolnăvit toţi oamenii. La noi în familie am fost eu prima; da boala mea era într-adevăr un tifos uşor. După mine se îmbolnăvi tata, după aceea bunica, sora şi mama. Tata se chinui cinci zile, şi muri ca un câine. În aceeaşi zi se îmbolnăvi şi bunica şi muri ziua următoare, mai mult de foame şi de frig decât de tifos. Mama, căzu la pat, închise ochii şi nu mai scoase o vorbă. Palidă, rece, zăcea biata mama, din când în când spunând — copii! Între timp sora e grav bolnavă. Nu ştia măcar că tata muri de-acum! Eu m-am însănătoşit după 13 zile. Eram foare slabă, palidă şi nu eram în stare să fac un pas. Doctorul venea din când în când, dar nu ajuta la nimic. După zece zile de boală, mama nu se mai recunoştea. În jurul meu numai bolnavi şi morţi, nimeni nu s-a însănătoşit încă, iar mama pe patul morţii. Singură de tot printre atâţia bolnavi şi morţi, mă rugam pentru fiecare clipă de viaţa mamei mele” [76].

Mama acestei fetiţe a murit pe 16 decembrie „în camera vecină se auzea plânsul unui copil a cărui mamă muri acum câteva zile şi zăcea încă în cămăruţă, putrezită”. Fetiţa descrie ultimele momente petrecute la căpătâiul mamei sale:

”Singură, orfană, nu mai am pe nimeni! Sora dormea liniştită şi nu ştia nimic. Aşteptai cu nerăbdare zorii zilei. E dis-de-dimi-neaţă. Mama zăcea moartă, ochii închişi pe veci, chipul ei blând de odinioară se schimba, avea o faţă palidă şi tristă. Bolnavii se treziră şi ei, se uitau cu ochii trişti la chipul mamei mele şi cu ochii plini de lacrimi murmura fiecare câteva cuvinte. Strânsei toate puterile şi chemai pe nişte basarabeni, să ducă pe mama la cimitir. Cu o sfoară legară pe mama de-o scară şi-o scoaseră din cameră. Am condus-o până la uşă, mă mai uitasem încă odată la chipul ei şi-l mângâiasem pentru ultima oară” [77].

Epidemia a continuat să bântuie în Berşad şi în ghetourile din împrejurimi, secerând 15.000 de vieţi numai în Berşad. Până acum, au existat diferite versiuni privind numărul celor decedaţi din Berşad, cifrele variind între 10.000 şi 20.000. Aceste cifre s-au bazat pe estimările Comitetului evreiesc şi pe mărturiile supravieţuitorilor. Se ştie că au trecut 35.267 de evrei prin Iampol, până la începutul lui ianuarie 1942, în drum spre Berşad şi ghetourile de pe malul Bug-ului (în judeţul Balta) [78]. Câteva mii au fost împuşcaţi pe drum, sau au fost lăsaţi să moară în lagărele de tranzit. În momentul sosirii convoaielor din România, populaţia evreilor localnici din Balta se ridica la 6.000-7.000 de suflete, după cum urmează: 5.000 la Berşad, 800, în Cecelnic, 150 la Olgopol, 50 la Obodovca, 40 la Verhovca şi alţii. În afară de aceştia, un număr necunoscut de deportaţi evrei au trecut prin punctul de tranzit de la Râbniţa (se pare nu prea mulţi, deoarece majoritatea convoaielor erau împinse spre „regatul morţii”). Astfel, în total, au existat 42.000 de evrei în judeţul Balta.

Prefectura din Balta a ordonat efectuarea unui recensământ, care s-a desfăşurat în primăvara lui 1942 şi a fost realizat în general de medici localnici ucraineni şi de şefii serviciilor sanitare întrucât medicii români refuzau să intre în lagăre şi ghetouri; prin urmare, ucrainenii au fost cei care au semnat datele statistice. Astfel, în judeţul Balta, 15.232 de evrei au supravieţuit epidemiei de tifos şi greutăţilor deportării [79]. Conform cifrelor oficiale, care nu pot fi contestate, aproximativ 27.000 de evrei au murit în judeţul Balta în iarna şi în primăvara care au urmat.

Pe baza mărturiei câtorva supravieţuitori, cel puţin 20.000 de deportaţi au fost duşi numai la Berşad, adăugând la aceasta populaţia evreiască, ceea ce a ridicat numărul lor la 24.000-25.000. După epidemie, doar 8.014 evrei mai rămăseseră în oraş. Muriseră în jur de 16.000 [80].

MEDICII EVREI

Epidemia de tifos a răpus mii de evrei. Cei mai mulţi dintre ei au murit anonimi, fapt care scote şi mai mult în evidenţă tragedia medicilor evrei care au pierit de tifos. Au fost primii care au făcut tot ce s-a putut, primii care au încercat — deşi fără succes — să oprească catastrofa şi primii care au căzut victime. În majoritatea cazurilor, moartea lor a fost urmată de sinuciderea soţiei; cei care aveau acces la capsule de otravă le venea mai uşor să-şi ia viaţa. Nu se cunoaşte numărul exact al medicilor care au fost deportaţi împreună cu comunităţile lor dar s-a ridicat, în mod sigur, la câteva sute.

Pentru a înţelege mai bine situaţia, trebuie să ne amintim de statutul medicului în societatea evreiască şi numărul mare de doctori evrei din comunitatea medicală românească, în ansamblul ei. Numai în România (în frontierele din aprilie 1941, fără Basarabia, nordul Bucovinei şi nordul Transilvaniei), erau 8.043 de medici, dintre care 2.078 erau evrei [81]. Drept rezultat al politicii sale de românizare, guvernul lui Goga-Cuza din 1938 şi toate guvernele care i-au urmat au promulgat legi şi ordonanţe speciale, care izgoneau medicii evrei, le îngrădeau exercitarea meseriei, interzicându-le, în cele din urmă, să trateze români.

Un supravieţuitor de la Şargorod a rezumat în două propoziţii situaţia medicilor evrei, deportaţi, neajutoraţi, la fel ca ceilalţi, confruntaţi cu tragedia tifosului. „Doctorii erau doritori să ajute şi se străduiau să domolească epidemia. Dar cei mai mulţi dintre ei i-au căzut victime” [82]. Nu aveau nici un fel de mijloace la dispoziţie cu care să lupte împotriva bolii: nu aveau medicamente, laboratoare, nici măcar cele mai rudimentare mijloace de dezinfecţie, cum ar fi săpunul, gazul (care se ungea pe păr ca agent de deparazitare) sau apa fiartă (pentru fierberea hainelor infestate cu păduchi şi pentru menţinerea igienei personale). Nu aveau acces la staţiile de deparazitare şi etuvele speciale ale armatei române şi mai târziu ale administraţiei.

Un medic experimentat din Cernăuţi, în vârstă de 41 de ani, în momentul deportării, a declarat că evreii din Bucovina nu erau obişnuiţi cu păduchii şi tifosul şi de aceea erau mai puţin rezistenţi. Din acest motiv, s-au îmbolnăvit imediat şi au făcut forme mult mai grave. Situaţia era agravată de foamea şi mizeria în care trăiau, care au facilitat răspândirea epidemiei.

Primele cazuri de tifos nu au fost diagnosticate imediat de medicii care nu se mai confruntaseră cu această boală. Dar chiar şi după ce a fost diagnosticată, nu au avut cu ce s-o trateze [83]. Încă din momentul diagnosticării ei, medicii evrei au recomandat izolarea bolnavilor, ceea ce însemna înfiinţarea unor spitale. Comitetele evreieşti din diferite ghetouri au încercat chiar să organizeze astfel de unităţi de carantină. Dar nu aveau cu ce să le echipeze şi nici resursele necesare să obţină medicamente sau măcar să astupe ferestrele clădirilor în ruină, care au fost transformate în spitale, în cumplita iarnă a lui 1941/42, deoarece autorităţile interziceau încă orice legătură a deportaţilor cu evreii din România. Între timp, numărul victimelor creştea atât de repede încât nici un spital nu mai putea să le facă faţă. Astfel, puţinele spitale care au fost înfiinţate, au ajuns să nu fie altceva decât locuri de depozitare a bolnavilor, muribunzilor şi morţilor (care nu puteau fi îngropaţi pentru că pământul era îngheţat).

În aceste condiţii, transferarea unei victime a tifosului într-un spital din ghetou echivala cu moartea sigură. Din acest motiv, unii ascundeau semnele bolii rudelor lor, nu pentru că ar fi putut să le fie de vreun ajutor, ci pentru că nu voiau să le grăbească moartea. Supravieţuitorul de la Şargorod citat anterior, adaugă:

”Şi eu m-am îmbolnăvit de tifos. Proprietarul nu a spus nimănui că sunt bolnav. După un timp, cei bolnavi de tifos erau transferaţi la un spital, unde nu-i aştepta decât moartea. Nu se asigura nici un fel de tratament şi oamenii mureau acolo în primul rând de foame şi mizerie [înainte ca tifosul să aibă timp să-i doboare]” [84].

În ghetourile mici, chiar şi în cele mai mari şi îndepărtate, nu mai existau medici sau nu existau medicamente, după cum declară un supravieţuitor de la Tropova, din raionul Moghilev: „Kein Arzt, keine Medikamente” [85].

Tifosul a lovit medicii din Şargorod la o lună după izbucnirea epidemiei [86]. În „cazarma şi barăcile” de lângă Moghilev (citate anterior), cei trei medici trimişi de Comitetul evreiesc să îngrijească victimele s-au îmbolnăvit imediat, unul după altul; doi din ei au supravieţuit în mod miraculos. Comitetul evreiesc din Moghilev, ajutat de medicii evrei, a trimis un raport special autorităţilor, descriind ameninţarea tifosului, dar „administraţia sanitară, mai ales direcţia sanitară raională a rămas indiferentă”. Aproape toţi medicii evrei care au înfiinţat spitalul din ghetou s-au îmbolnăvit de tifos, la fel ca asistenţii lor. „Singurul medic încă sănătos se roagă plângând să nu i se mai trimită bolnavi destinaţi unei morţi sigure” [87]. În momentul acela al epidemiei, mulţi medici evrei şi-au pierdut orice speranţă de a opri epidemia sau de a fi utili în vreun fel; mulţi şi-au pierdut dorinţa de viaţă, cu mult înainte să se îmbolnăvească.

Pe 8 ianuarie 1942, dr. Lezer Greif a murit de tifos la Berşad. Soţia lui, Beatrice şi unicul lor copil s-au sinucis imediat după aceea. Pe 13 ianuarie 1942, în ghetoul Şargorod, moare din cauza tifosului Therese Robinson. Fratele ei, doctor Robinson, fost preşedinte de tribunal şi sora sa, Doctor Marbach se sinucid lângă cadavrul surorii lor. Dr. Avraham Reicher, conducătorul Comitetului evreiesc din Şargorod, care a făcut tot ce a putut să oprească epidemia din ghetou, a murit de tifos pe 3 martie 1942. Medicul care l-a îngrijit, dr. Hart din oraşul Vama, din sudul Bucovinei s-a îmbolnăvit de tifos şi a murit la câteva zile după aceea. Soţia lui s-a sinucis imediat după aceea [88]. În februarie 1942, 25 de medici s-au îmbolnăvit de tifos la Moghilev. La Şargorod, (după cum s-a arătat mai înainte), s-au îmbolnăvit 23 de medici din 27; 12 din ei au murit [89]. La Berşad, unde au fost înghesuiţi 25.000 de deportaţi în perimetrul a câteva străzi, zeci de doctori şi soţiile lor au pierit fără să lase nici o urmă; nici un supravieţuitor nu-şi aminteşte numele lor. „Au fost victimele profesiunii lor”, a scris un supravieţuitor [90]. Nu se cunoaşte ce soartă au avut medicii împrăştiaţi de convoaie în zecile de lagăre şi ghetouri din nordul Transnistriei — se ştie doar că au pierit în prima iarnă, într-un efort disperat şi în cele din urmă inutil, de a salva pe cine se putea.

MOBILIZAREA COMUNITĂŢII EVREIEŞTI DIN ROMÂNIA

Tifosul exantematic, care a izbucnit în decembrie 1941 a găsit comunitatea evreiască de la Bucureşti şi mai ales pe conducătorul ei Filderman, într-un moment de grea cumpănă. Atât presa română cât şi cea germană lansaseră o agresivă campanie antisemită. Fuseseră ameninţaţi cu exterminarea, în scrisoarea lui Antonescu, ca răspuns la cea trimisă de Filderman, la sfârşitul lui octombrie 1941. După cum ştim, Filderman îndrăznise să ceară conducătorului să oprească deportarea evreilor basarabeni, afirmând că adevăratul scop al deportării era exterminarea evreilor, din simplul motiv că erau evrei [91]. La vremea aceea, guvernul român impusese sancţiuni severe comunităţii evreieşti în ansamblul ei, inclusiv un împrumut special obligatoriu, de 10 miliarde lei, care nu a putut fi strâns, din cauza sărăciei în care se zbătea majoritatea populaţiei evreieşti. Au fost obligaţi de asemenea să asigure echiparea spitalelor militare, să doneze haine şi încălţăminte, să strângă 5.000 de costume. Presa română, în general, şi nu numai elementele antisemite, „preziceau zilnic implementarea iminentă a „soluţiei finale a problemei evreieşti”, accentuând faptul că „Problema evreiască a intrat în faza rezolvării ei definitive şi nimeni pe lume şi nici o minune nu o mai poate împiedica” [92].

Deja la sfârşitul lui octombrie, primele scrisori referitoare la situaţia din Transnistria începuseră să ajungă la Federaţia Uniunilor de Comunităţi Evreieşti din România (cunoscută sub numele de FUCE). Pe 6 noiembrie, Filderman a cerut Ministrului de Interne să permită emisarilor FUCE să viziteze la faţa locului şi să vadă cu ochii lor ce se putea face „pentru a trece de urgenţă la opera practică [de ajutorare]” [93]. Baroul din România l-a exclus pe Filderman din rândurile sale la începutul lui decembrie, pentru că îndrăznise să-i ceară lui Antonescu „să oprească trimiterea în ghetourile din Ucraina a evreilor din Bucovina de Nord şi Basarabia”, susţinând „că sunt expuşi să se prăpădească de frig şi de foame” [94]. Filderman a recunoscut deschis că primise „scrisori de la conducătorii ghetourilor şi astăzi chiar primim cereri de ajutorare” [95] —în ciuda faptului că toată corespondenţa cu deportaţii fusese interzisă sub ameninţarea unor pedepse severe.

FUCE a înaintat o cerere formală guvernatorului din Basarabia, pe 22 septembrie 1941, şi guvernatorului Bucovinei, pe 6 octombrie 1941 [deci, înainte ca respectivele lor comunităţi să fi fost deportate în Transnistria] solicitând să permită vizita a patru emisari FUCE în lagăre, pentru a acorda ajutor. FUCE a solicitat de asemenea guvernatorului Basarabiei, generalului Voiculescu, să permită „ca o echipă de medici evrei să organizeze asistenţa medicală luând şi măsurile profilactice, pentru a evita izbucnirea epidemiilor ce pândesc această populaţie, slăbită din cauza lipsei de hrană şi trăind în condiţii cu totul neigienice” [96]. Anterior acestor demersuri, FUCE apelase la soţia conducătorului, care era preşedinta Consiliului de Patronaj (o organizaţie de caritate care obţinuse o mare parte din fonduri şi alte bunuri din proprietăţile jefuite ale evreilor), pentru a interveni în numele lor, în următoarele cazuri: FUCE a solicitat permisiunea de a acorda ajutor deportaţilor din lagărele din Basarabia şi de a „ne autoriza să ne adresăm Crucii Roşii a evreilor americani pentru a contribui la ajutorarea evreilor din Basarabia şi Bucovina” [97]. Aceste solicitări au rămas fără răspuns. Secretarii cabinetului lui Antonescu şi ai biroului vice prim ministrului Mihai Antonescu l-au primit „foarte cordial” pe Filderman, aşa cum va consemna ulterior în jurnalul său. I-au promis că-i vor transmite cererile sale pentru obţinerea permisiunii de ajutorare a deportaţilor, dar promisiunile lor nu s-au soldat cu nici un rezultat [98]. Deportările şi exterminarea au continuat, pentru că acesta era planul lui Antonescu.

Ministrul de Interne, generalul Popescu i-a spus explicit lui Filderman că evreii din România nu aveau voie să acorde asistenţă deportaţilor şi i-a precizat că problema nu este de competenţa lui şi nu poate fi rezolvată decât de Antonescu [99]. Paralel cu aceste abordări oficiale, Filderman a apelat la şefii partidelor de opoziţie, Iuliu Maniu şi Dinu Brătianu şi la preşedintele Curţii de Apel, Nicolae Lupu (care servea în acel timp ca om de legătură cu Antonescu), cerându-le să intervină pe lângă Conducător, pentru a opri deportările şi a permite ajutorarea deportaţilor. În acelaşi timp, a cerut să i se asigure libertatea personală, ameninţată de permanentele incitări împotriva lui [100].

Pe 31 octombrie, Mihai Antonescu a emis o ordonanţă specială, care autoriza pe unul din directorii Siguranţei, Radu Lecca, „să se ocupe cu pregătirea lucrărilor pentru reglementarea regimului evreilor” [101]. Această ordonanţă emisă la presiunea consilierului nazist în probleme evreieşti de la legaţia germană din Bucureşti, Gustav Richter, urma să fie primul pas spre „soluţia finală”, în România.

Pe 2 decembrie, dr. Lupu l-a informat pe Filderman că mareşalul autorizase acordarea asistenţei deportaţilor din Transnistria. Ulterior, Filderman a consemnat: „autorizează trimiterea de ajutoare în Transnistria şi, dacă eu îmi iau răspunderea că ţăranii nu-i vor omorî, este gata să-i aducă pe evrei în Transnistria” [102]. Aceasta era o ipocrizie revoltătoare din partea Conducătorului — intenţia de a prezenta hotărârea sa de a deporta evreii ca pe o încercare de a-i salva de furia ţăranilor şi nu ca pe un rezultat al dorinţei sale de purificare etnică, atât în Basarabia, cât şi în Bucovina, care izvora, după cum ştim acum, din ura sa profundă faţă de evrei.

Pe 10 decembrie 1941, Cabinetul Civil-Militar, în numele lui Antonescu, a autorizat FUCE „să poată trimite oficial ajutoare în bani şi medicamente evreilor deportaţi în Transnistria”. Scrisoarea a ajuns la destinaţie pe 17 decembrie 1941, dată la care FUCE a fost dizolvat. (FUCE a fost înlocuit peste câteva luni de Centrala Evreilor, Judenrat-ul central al evreilor din România, a cărui principală funcţie — cel puţin în viziunea naziştilor— era să pregătească deportarea evreilor în lagărele morţii [103]. În aceeaşi zi s-a emis încă o lege, care solicita un recensământ al locuitorilor „cu sânge evreiesc”— un prim pas în drumul spre lagărele din Polonia [104].

Pe 17 decembrie 1941, Radu Lecca şi aghiotanţii săi evrei au apărut la sediul FUCE, anunţând că doctorului Filderman i s-a interzis accesul în clădire, „pentru că a făcut destul rău”. Lecca a cerut de asemenea să i se înmâneze imediat „toată corespondenţa cu America şi Anglia”. Liderul evreu consemna în aceeaşi zi, în jurnalul său: „N-am primit încă autorizaţia de a trimite ajutoare şi zilnic suntem asaltaţi de ştiri care depăşesc în tragedie orice închipuire” [105]. Filderman a mers până acolo încât l-a informat pe Dr. Lupu că era dispus să garanteze personal că deportaţii nu vor fi atacaţi de ţărani, dacă vor fi aduşi înapoi, în Basarabia şi Bucovina. Dar propunerea lui Filderman a rămas fără răspuns [106], dovedind astfel ipocrizia Conducătorului, care susţinea că grija lui pentru siguranţa evreilor îl determinase să-i deporteze.

Prima activitate a noului preşedinte al Centralei, un ziarist, pe nume Henri Ştefan Streitman (care se convertise la creştinism) a fost să trimită un raport Ministrului de Finanţe, prin care îl informa că se adunaseră de la evrei 1.211.598,658 lei ca împrumutul Reîntregirii, la data de 15 decembrie. Şi a promis că va continua campania de colectare cu cea mai mare energie [107]. Şi, într-adevăr, la începutul lui mai, se strânseseră 2 miliarde de lei de la toţi locuitorii „cu sânge evreiesc” [108]. Dacă măcar 10 % din aceste 2 miliarde stoarse de la evrei (ca să nu mai vorbim de celelalte miliarde strânse ulterior) s-ar fi folosit pentru asistenţă, precum şi zecile de mii de costume, cămăşi, pălării, pantofi, lenjerie etc., pe care evreii erau obligaţi să le predea autorităţilor, se poate afirma cu siguranţă că cel puţin 50.000 de evrei n-ar mai fi murit de tifos în timpul primei ierni a deportărilor (1941/42).

Poziţia secretarului general al Centralei, Nandor Gingold (tot un evreu botezat), referitor la ajutorarea deportaţilor din Transnistria era clară şi lipsită de echivoc:

”Acţiunea de ajutorare a deportaţilor trebuie abandonată, deoarece ideea în sine nu e simpatică guvernului, căci toţi cei deportaţi sunt consideraţi ca duşmani ai ţării şi trebuiesc priviţi ca atare şi de către evrei. De altfel, cei ce şi-ar asuma sarcina împlinirii operei de ajutorare… ar asuma răspunderi şi riscuri personale serioase. În ceea ce [mă] priveşte, consider că competenţa [mea] se opreşte la Prut şi astfel că mai departe nu [mă] amestec” [109].

În absenţa unei organizaţii evreieşti care să se folosească de permisiunea acordată de autorităţi, misiunea de a extinde ajutorarea deportaţilor nu a putut fi realizată. Cu toate acestea, ajutoarele nu au încetat. Filderman, împreună cu câţiva asociaţi credincioşi de-ai săi au continuat să trimită clandestin bani şi o mică cantitate de medicamente prin intermediul curierilor români. Dar, ţinând cont de situaţia existentă, nu se puteau trimite ajutoare substanţiale.

Regulamentul Centralei, emis pe 31 ianuarie 1942, care purta semnătura lui Antonescu, nu făcea nici o referire la deportaţii din Transnistria [110]. Ba mai mult decât atât, în această perioadă (octombrie 1941-februarie 1942) ura Conducătorului împotriva evreilor din România, a ajuns la apogeu. La o întâlnire cu un arhitect evreu, pe nume Clejan, care-i construise vila de la Predeal, în munţii Carpaţi (gratis, bineînţeles) Antonescu nu a făcut nici un efort să-şi ascundă intenţiile. Clejan l-a rugat să nu-i oblige deocamdată să poarte steaua galbenă şi să nu înfiinţeze ghetouri [111]. Antonescu a susţinut din nou că „a trimis pe evreii din Basarabia în Transnistria, ca să-i salveze căci altfel i-ar fi omorât ţăranii din Basarabia ca să se răzbune de suferinţele din timpul ocupaţiei ruseşti”. Pe urmă a declarat că evreii — toţi evreii — se opuneau conducerii sale. Conducătorul i-a spus lui Clejan că „este convins de victoria germanilor şi că va fi vai de ţară şi de evrei dacă germanii nu vor învinge” [112].

Într-o scrisoare personală adresată lui Clejan, conducătorul i-a învinuit pe evrei de toate dificultăţile şi eşecurile din istoria României, de faptul că au exploatat România, de activitate subversivă şi spionaj în folosul inamicului, de introducerea corupţiei, de încercarea de dominare economică şi politică a României. A ameninţat că-i va expune fără milă pe evreii care veniseră în România după 1914 şi că-i va izgoni din ţară. Deportaţii din Transnistria constau în cea mai mare parte din aceşti evrei „noi”, care, după părerea lui, se revoltaseră „împotriva armatei” în Basarabia, nordul Bucovinei şi de-a lungul Nistrului:

”Aceştia nu au dreptul să invoce spiritul de omenie, fiindcă omenie nu înseamnă slăbiciune. După ce au răsplătit cu duşmănie şi crimă toleranţa fără de limite pe care au găsit-o în România, unde au prosperat mai presus de visurile lor, evreii aceştia nu mai pot afla omenie nicăieri. Ei îşi iau plata dreaptă pentru faptele şi mişelia lor, şi cei ce se solidarizează cu ei vor avea aceeaşi soartă. Ceilalţi pot să stea liniştiţi. Soarta lor se va decide în spirit de obiectivitate şi dreptate. Iar acei cari au adus servicii ţării, pe câmpurile de luptă sau în alte domenii de viaţă publică, se vor bucura de toată considerarea şi protecţia noastră” [113].

Oricine încerca să intervină în favoarea deportaţilor, era considerat de Antonescu duşmanul statului şi îşi punea în pericol propria existenţă. Din acest motiv, Gingold a refuzat să se implice. Centrala nu dorea să se implice în ajutorarea „deportaţilor politici”, cum îi caracterizase Gingold.

Comisia autonomă de ajutorare este numele organizaţiei evreieşti care şi-a asumat strângerea fondurilor pentru ajutorarea deportaţilor. A fost fondată de FUCE, la sfârşitul lui ianuarie 1941, din iniţiativa lui Filderman, numai pentru a mobiliza ajutorarea numeroaselor victime ale rebeliunii legionare care avusese loc mai devreme, în luna aceea. Conducătorii ei erau unii dintre cei mai dotaţi activişti ai comunităţii evreieşti.

Comisia de ajutorare a fost condus de avocatul Arnold Schwefelberg, un tehnocrat iscusit şi colaborator apropiat al lui Filderman, care nu era afiliat la nici o organizaţie sau partid sionist. Pe parcursul lui 1941, comitetul era foarte ocupat: aduna ajutoare pentru zecile de mii de evrei care-şi pierduseră agoniseala, casele, serviciile şi afacerile şi pentru orfanii şi văduvele pogromurilor de la Iaşi [114]. Conducerea demisă a FUCE şi a mişcării sioniste din România, prezidată la vremea aceea de Mişu Benvenisti, a ajuns la concluzia că acest comitet trebuia să ofere în continuare asistenţă deportaţilor din Transnistria, în ciuda interdicţiei. „Această activitate nu trebuie abandonată” [115].

Persoana aleasă pentru obţinerea permisiunii autorităţilor de extindere a mandatului Comitetului, a fost dr. Moshe Zimmer, un avocat din Cernăuţi, care reuşise să fugă la Bucureşti. Zimmer fusese odată asociatul lui Mihai Antonescu la o firmă de avocatură. Schwefelberg a scris în memoriile lui: „Mulţumită lui, permisiunea de continuare a activităţilor comitetului s-a primit în februarie 1942 şi şi-a extins rolul asupra deportaţilor din Transnistria. Centrala nu a vrut să-şi asume această responsabilitate, pretextând că nu era autorizată să acţioneze dincolo de frontieră şi că evreii transnistrieni erau… bolşevici”. Mihai Antonescu a acceptat ca Zimmer să fie preşedintele comitetului, a continuat Schwefelberg, pentru a se asigura că nu are loc nici un fel de activitate „subversivă”; Schwefelberg a devenit adjunctul său [116].

Secţiunea de Asistenţă a Centralei răspundea numai de ajutorarea evreilor din România (fără să includă Cernăuţi-ul), în timp ce Comisia de Ajutorare era autorizată să adune bani, haine, medicamente etc, pentru deportaţii din Transnistria. Din punct de vedere oficial, Comisiei funcţiona sub egida Secţiei de Asistenţă; cu toate acestea, bugetul lor, administrarea fondurilor, birourile, chiar şi depozitele erau separate. Comitetul de Ajutorare a trecut imediat la strângerea hainelor, medicamentelor şi banilor pentru deportaţi, dar nu a ajuns nimic în Transnistria până în martie 1942 — şi, între timp, epidemia secerase deja peste 60.000 de evrei.

Chiar înainte de 17 decembrie 1941, o dată la care Antonescu a autorizat ajutorarea deportaţilor evrei din Transnistria, un for alcătuit din trei persoane s-a angajat în secret să trimită ajutoare deportaţilor. Aceştia trei erau; Zimmer, Arnold Schwefelberg şi Elias Constiner, care, în afară de alte funcţii, era secretarul pentru România al Joint-ului. Cei trei nu ştiau care era numărul exact al deportaţilor în Transnistria sau locul exact unde se aflau şi nici nu ştiau unde să trimită ajutorul [117]. Activitatea lor era zădărnicită de asemenea de faptul că nu puteau anunţa pe faţă existenţa lor şi nu puteau strânge fonduri pentru deportaţii „politici” — inamicii statului român.

Schwefelberg îşi aminteşte de informaţiile primite la început de Centrală, despre soarta deportaţilor: „Ne-am dat seama treptat de realitate, prin intermediul militarilor care veneau din Transnistria şi pe care-i plăteam să ne spună ce se petrecea acolo” [118]. Unul din aceşti curieri i-a adus lui Filderman o scrisoare de la Laufer, din Moghilev, datată 23 noiembrie, în care descrie starea cumplită în care se aflau deportaţii, adăugând, „situaţia este mult mai rea” decât cea zugrăvită în scrisoarea sa anterioară. A confirmat primirea unei mici sume de bani, împreună cu fondurile pe care reuşise să le strângă la Moghilev:

”Am făcut tot posibilul ca să ajut o parte mică din cei suferinzi, măcar cu o bucată de pâine, şi m-am împrumutat din mai multe locuri pentru scopul sus arătat. Suma de 12.000 ruble şi, în afară de aceasta 50.000 lei, care am depus pentru azil, pentru a da şi celor din azil ajutor. Situaţia pentru cei bolnavi şi bătrânii din azil nu se poate descrie cu cuvinte. Cu acest raport scurt v-am arătat numai situaţia celor din localitatea Moghilev şi acum vă puteţi face impresia asupra celorlalte mii care sunt în împrejurimile de la Moghilev, la o depărtare de 70—80 km de aici. Sunt convins că dumneavoastră care aţi ajutat până acum acelor suferinzi, aveţi intenţia de a da ajutorul cuvenit mai departe.

Oamenii de acolo ar trebui să-i mulţumească lui Dumnezeu că au un acoperiş deasupra capului şi pot să mănânce o bucată de mămăligă, chiar şi o dată pe zi, fiindcă cei de aici ar fi mulţumiţi să aibă o dată la două zile o bucată de mămăligă.

Vă rugăm să interveniţi la locurile competente ca oamenii de aici să nu fie goniţi si alungaţi de aici, acum, iarna, să fie lăsaţi măcar peste iarnă” [119].

În afară de această scrisoare personală, Laufer a trimis o scrisoare semi-oficială la FUCE, în numele Comitetului evreiesc din Moghilev, cerând asistenţă de urgenţă. A inclus câteva descrieri cumplite ale situaţiei evreilor şi a estimat numărul deportaţilor din raionul Moghilev (la 60.000-80.000), făcându-l pe Filderman să tragă în mod greşit concluzia că acesta era numărul total al deportaţilor [120].

În scurta perioadă de o lună de la data în care FUCE a primit primele ştiri despre situaţia deportaţilor, până la dizolvarea organizaţiei, s-a făcut tot ce s-a putut pentru a se acorda ajutor. Imediat după dizolvarea FUCE; aşa cum s-a arătat, Comisia de Ajutorare a preluat toate activităţile sale. FUCE era la curent cu preţurile exorbitante ale alimentelor de la Moghilev. Mari sume de bani şi cantităţi modeste de medicamente au fost trimise în ciuda riscurilor lui Laufer şi lui Jagendorf. Acestea au fost distribuite şefilor comunităţii, pentru a le împărţi cum credeau de cuviinţă. Însă, doar o parte din ajutor a ajuns practic la destinaţie. Chiar şi fondurile care au sosit în Transnistria şi-au pierdut mare parte din valoarea lor, din cauza costului ridicat al vieţii şi a cursului oficial ridicat de schimb al RKKS, care era de zece ori mai mare decât valoarea reală de pe piaţă [121].

Această situaţie s-a perpetuat chiar şi după ce Alexianu a autorizat transferarea banilor prin intermediul Băncii Naţionale Române (a se vedea mai jos). „Conducerea (evreiască) de la Bucureşti nu are nici o vină“, a scris Jagendorf în memoriile sale. „Primim doar o parte din ajutorul financiar şi numai după îndelungate întârzieri impuse de autorităţi.” Banii trimişi prin Banca Naţională erau schimbaţi, remarcă Jagendorf, la un curs nejustificat de 60 de lei la o marcă RKKS. Nici folosirea curierilor nu s-a soldat cu rezultate mai bune:

”Această situaţie ne-a obligat să apelăm la curieri secreţi, selectaţi în primul rând din rândul militarilor români, germani şi italieni. Erau plătiţi gras pentru faptul că aduceau bani şi obiecte de valoare de la evreii din România, celor din exil în Transnistria. Curierii îşi reţineau adesea ajutoarele, pretinzând că au fost confiscate la punctele de control militare sau jandarmereşti. Dar era o minciună, pentru că oricine era prins, era arestat şi condamnat de un tribunal militar la ani mulţi de închisoare” [122].  b

Prin urmare, se poate trage concluzia că eforturile, deşi substanţiale, de a crea o reţea clandestină de ajutorare a deportaţilor din Transnistria în timpul perioadei de tranziţie din clipa când s-a aflat prima oară de soarta lor şi până la crearea Centralei, în februarie 1942, au fost lipsite de succes, în cele din urmă. În afară de câteva mici sume de bani pe care Filderman, forumul interior al F.U.C.E., Comitetul de Ajutorare şi Joint-ul au reuşit să le trimită prin intermediul unor români demni de încredere, cea mai mare parte a fondurilor — care se ridica la milioane de lei — fie au „dispărut”, fie au fost insuficiente pentru a organiza un program eficient de ajutorare.

Izbucnirea tifosului exantematic la Moghilev, sediul Comitetului evreiesc, a stârnit panică în rândurile deportaţilor din judeţul Moghilev, în ciuda faptului că nici atunci nu ştiau (şi se pare că nici mai târziu) cum „rezolvase” administraţia română problema tifosului în sudul Transnistriei. Se temeau că regimul va alege o metodă proprie pentru a pune capăt epidemiei. Dacă se intensifica şi afecta personalul militar, „autorităţile puteau să ne extermine fără probleme, pe noi în locul păduchilor”, a remarcat Jagendorf [123]. De aceea, şefii Comitetului evreiesc care mai funcţionau încă au luat măsuri — deşi ineficiente — de stopare a bolii (a se vedea mai jos).

La Bucureşti, toate eforturile s-au canalizat în direcţia transformării acordului de principiu al lui Antonescu într-o autorizaţie reală, care să stipuleze mijloace practice de transferare a ajutorului, problemă care depindea de fapt, de guvernatorul Alexianu. Această bătălie — pentru că a fost într-adevăr o bătălie — a avut loc în circumstanţe complet deosebite de cele care există acum în relaţiile dintre conducerea comunităţi evreieşti şi un guvern român. Filderman, cel mai însemnat lider al evreilor, fusese neutralizat; acum nu mai avea voie să reprezinte interesele evreilor. Centrala nu începuse încă să funcţioneze şi conducătorii ei au precizat de la bun început că nu intenţionau să se implice în ajutorarea deportaţilor. Reşedinţa permanentă a lui Alexianu se afla la Tiraspol şi evreii nu aveau cum să ajungă la el. Ministrul de Interne le spusese foarte clar că autoritatea lui nu se extindea dincolo de Prut [124].

Bazându-se pe „autorizaţia Preşedinţiei Consiliului de Miniştri” din 10 decembrie 1941 şi pe legăturile strânse cu ministrul de interne, pe de-o parte, şi pe Filderman şi oamenii săi, pe de alta, colonelul Galep (secretarul general al ministrului) a autorizat o delegaţie de cinci evrei să plece în Transnistria, „pentru a organiza ajutorarea evreilor deportaţi” [125]. Galep a acordat delegaţiei permisiunea să viziteze ghetourile din raioanele Moghilev şi Balta, cu aprobarea guvernatorului Alexianu. Emisarii aprobaţi de ministru trebuiau să fie conduşi de Fred Şaraga, unul din oamenii lui Filderman. Alexianu, ocupat atunci cu deportarea evreilor din Odessa, a primit cererea pe 28 ianuarie 1942 şi a răspuns personal pe 31 ianuarie 1942: „Pentru motive de stat, nu cred că este bine a se vizita lagărele. Am arătat în ce condiţii pot trimite tot ce s-a admis. Să se comunice răspunsul dat evreilor” [126].

Pe 28 ianuarie 1942, a acceptat să întâlnească o delegaţie a evreilor, în timpul uneia din vizitele sale de lucru la Bucureşti. Din delegaţie făcea parte şi Streitman, preşedintele Centralei, care nu începuse încă să funcţioneze oficial; Moshe Zimmer; Fred Şaraga, ca reprezentant al Comisiei Autonome de Ajutorare; şi dr. E. Costiner. (Alcătuirea acestei delegaţii a reflectat schimbările masive care au urmat după dizolvarea FUCE pe 17 decembrie 1941.) Întâlnirea în sine şi atmosfera în care s-au desfăşurat discuţiile sunt descrise de dr. Costiner, în raportul său despre activităţile Joint-ului din România în perioada războiului. A subliniat faptul că Alexianu a acceptat cu greu să primească delegaţia:

”Fără să ne invite să ne aşezăm, a întrebat furios ce doream de fapt. Răspunsul a fost că venisem să căutăm soluţii practice de a acorda ajutorul autorizat de mareşalul Antonescu şi că am dori să ne aprobe trimiterea unei delegaţii în Transnistria, pentru a lua legătură cu liderii ghetourilor, în acest scop. Guvernatorul a refuzat categoric acest lucru, deşi deplasarea fusese autorizată de ministrul de interne. I se părea, probabil că era o favoare prea mare şi a spus: „Aşa sunteţi voi; dacă vă întinde cineva un deget, apucaţi toată mâna” [127].

Alexianu a respins ferm ideea unei vizite a emisarilor evrei în „regatul” său şi a declarat că ajutorul „urmează a se mărgini numai la trimiterea de bani şi de medicamente, conform încuviinţării ce ne-a fost dată” [128].

Banii, a adăugat Alexianu, vor fi puşi într-un cont la Banca Naţională Română, pe numele administraţiei Transnistriei, urmând să fie schimbaţi la paritatea de 60 de lei la o marcă. Aceste fonduri urmau să fie transferate prin intermediul guvernului (al prefecturilor) Comitetelor evreieşti locale sau evreilor care primeau ajutoare de la rudele lor. În privinţa medicamentelor, vor fi trimise prefecturilor din Transnistria, care le vor distribui la destinaţiile indicate. Zimmer a cerut permisiunea să trimită şi îmbrăcăminte, haine, unelte meşteşugăreşti şi materiale de construcţie şi guvernatorul a fost de acord. Zimmer a cerut de asemenea permisiunea să se înfiinţeze cantine şi brutării, dar guvernatorul a refuzat, „informându-ne că, din punct de vedere a alimentării, evreii din Moghilev o duc destul de bine. Mai greu stau doar cu adăpostul”. Fred Şaraga i-a cerut permisiunea guvernatorului să existe legături poştale directe între Centrală şi diversele Comitete evreieşti locale. Şi această cerere a fost respinsă. Constiner a cerut permisiunea ca Centrala (de fapt, Comisia de Ajutorare) să-i înainteze lui Alexianu, cât timp se mai afla în Bucureşti, un rezumat scris al problemelor discutate la această întâlnire, pentru ca „Centrala să înceapă imediat operaţiunea de ajutorare” [129].

Se intenţiona ca aprobarea scrisă a lui Alexianu să servească drept confirmare pentru autorităţile române, pentru a evita neplăcerile birocratice şi pentru a fi siguri că Alexianu n-o să-şi dezică promisiunile.

Când se vorbeşte despre autorizaţiile emise de administraţia română de-a lungul acestei perioade, este necesar să se ofere câteva informaţii de fond. În realitate, Alexianu deturna în favoarea statului 90% din banii trimişi în Transnistria de evrei, permiţând deportaţilor să primească doar 1 marcă la 60 de lei (în condiţiile în care cursul de schimb reprezentând valoarea reală era de 6 sau chiar patru lei). El i-a autorizat pe prefecţii corupţi şi pe oamenii lor să distribuie banii rămaşi (după ce erau convertiţi în mărci) Comitetelor evreieşti sau evreilor care primeau ajutoare direct de la rude. Nu se preciza nicăieri că banii trebuiau predaţi imediat sau că evreii vor fi cei care îi vor alege pe membrii Comitetelor evreieşti locale. În multe ghetouri, prefecţii, pretorii şi şefii jandarmilor erau aceia care decideau cine va fi şeful Comitetului evreiesc. Aceşti „lideri” de ghetou semnau chitanţe fictive sau primeau doar o parte din fonduri, semnând pentru întreaga sumă. Chiar şi liderii cinstiţi şi curajoşi erau obligaţi să dea bani prefecţilor, funcţionarilor de stat sau reprezentanţilor lor, pentru a se alege măcar cu o parte din ajutoarele trimise. Cu cât prefecţii şi pretorii erau mai corupţi, cu atât se implicau mai mult în controlul Comitetelor evreieşti; şi cu cât ghetourile erau mai aproape de Bug, cu atât mai mult scădea cuantumul ajutoarelor primite.

Livrările de medicamente au avut aceeaşi soartă şi Alexianu a emis o autorizaţie scrisă de mâna lui, prin care stabilea că vor fi distribuite „conform directivelor (guvernamentale) ale administraţiei farmaciilor”. În realitate, prefecturile şi farmaciştii guvernământului îşi luau partea din aceste medicamente când soseau în sfârşit — după ce epidemia începuse să se domolească (a se vedea mai jos). în timp ce Comitetele evreieşti locale din Transnistria confirmau de obicei primirea întregii cantităţi, pentru a depăşi obstacolele impuse de regimul român, şi în multe cazuri erau obligaţi să-şi dea semnătura. În concluzie, Comitetele evreieşti erau forţate să accepte orice, pentru a asigura continuitatea ajutoarelor şi pentru a primi măcar o parte din ele. Mii de evrei muriseră deja fără să primească ajutoarele care le fuseseră trimise personal de rudele lor; pentru ceilalţi, care mai erau în viaţă, administraţia nu se grăbea să-i depisteze — treceau chiar şase luni, chiar un an, de când banii fuseseră depuşi în conturile filialelor Băncii Naţionale din diversele oraşe ale României [130]. Fără să cunoaştem acest context, ar fi imposibil să înţelegem cum s-a pus de fapt în practică autorizaţia de a trimite ajutoare în Transnistria.

Comisia de Ajutorare s-a grăbit să pună în scris aprobările date de Alexianu, l-a pus pe Streitman să le semneze şi le-a prezentat guvernatorului, înainte să plece din Bucureşti. Alexianu a semnat personal. Acesta a fost cel de-al doilea document care punea în practică permisiunea teoretică a lui Antonescu. În perioada dintre 10 decembrie 1941 şi 31 ianuarie 1942 — timpul care a trecut între cele două autorizaţii — evreii au continuat să moară cu miile. Cu toate acestea, urmau să mai treacă cel puţin două luni, până să primească primele ajutoare (a se vedea mai jos).

Rezoluţiile în scris ale lui Alexianu au adăugat încă un obstacol un calea primirii ajutoarelor:

”Toţi banii trebuiau depuşi în contul nr. 1230 (în Banca Naţională Română) şi chitanţa trebuia dată administraţiei, care-i va distribui ulterior prin intermediul Comitetelor evreieşti, pe baza indicaţiilor trasate de Centrală, cursul de schimb va fi de 1 marcă la 60 de lei. Medicamentele vor fi trimise la prefectura din Moghilev si distribuite prin Comitetele evreieşti, conform directivefor care vor fi emise de Direcţia Farmaciilor (sau de guvernământ). Uneltele meşteşugăreşti vor fi trimise administraţiei, care le va distribui tot prin Comitetele evreieşti. Sticla va fi trimisă la Moghilev. În privinţa articolelor de îmbrăcăminte şi a celor gospodăreşti, acestea vor avea nevoie de o aprobare de export” [131].

S-au impus taxe vamale ridicate pentru bunuri, materiale de construcţie, haine, mai ales medicamente, deoarece se considera că se „exportau” în Transnistria. Comisarul însărcinat cu problemele evreieşti, Radu Lecca, a informat oficial Centrala, pe 27 februarie, că medicamentele nu puteau fi scutite de taxe, decât dacă erau destinate autorităţilor sau armatei [132]. Pe 7 martie 1942, ministrul economiei naţionale a autorizat Centrala să trimită medicamente în Transnistria. Această aprobare impunea evident achitarea „taxelor vamale” [133].

În februarie 1942, administraţia Transnistriei s-a eliberat de orice responsabilitate formală legată de evreii din Transnistria; orice evreu sau organizaţie care încerca să ajute deportaţii, primea acelaşi răspuns: „Vă rugăm să vă adresaţi Centralei Evreilor, care a primit instrucţiuni în această privinţă” [134].

În privinţa adevăratelor intenţii ale lui Antonescu în legătură cu deportaţii, Alexianu era mai bine informat decât ministrul de interne sau înalţii funcţionari de la Preşedinţia Consiliului de Miniştri. Pe 10 februarie, Alexianu a răspuns cabinetului primului ministru că nu a aprobat vizita delegaţiei evreieşti în Transnistria „în scopul ajutorării evreilor deportaţi.” A anexat aprobarea acordată Centralei, stipulând în ce condiţii este permis să se trimită evreilor din lagăre „ceea ce noi (adică Alexianu) am autorizat” [135].

În ceea ce priveşte acordarea permisiunii unei delegaţii de a vizita Transnistria, Alexianu a reuşit să treacă nu numai peste ministrul de interne, ci și peste preşedintele Crucii Roşii, un român de bună credinţă, dr. Ion Costinescu, care intervenise în favoarea deportaţilor, după ce aflase de tragedia lor.

Pe la jumătatea lui ianuarie 1942, dr. Costinescu a apelat personal la mareşalul Antonescu, cerând să se investigheze condiţiile din lagărele evreieşti. A citat mai ales lagărul de la Bogdanovca, unde avea loc chiar în acel moment uciderea în masă şi arderea a mii de evrei. Aici este citat un fragment din cererea sa referitoare la evrei:

”Primim rapoarte de la membrii Societăţii Naţionale de Cruce Roşie, care au vizitat lagăre de prizonieri şi de evrei în Basarabia şi Transnistria. Unele lagăre de prizonieri, unde conducătorii au spirit de iniţiativă şi sunt mai buni gospodari, viaţa prizonierilor este omenească. Măsurile ce aţi dispus să se ia pentru întrebuinţarea prizonierilor la muncă şi mai ales la muncile agricole, le vor asigura un trai mai bun şi vor contribui la îndreptarea distrugerilor războiului, în lagărele de evrei, mizeria şi nevoia, sunt foarte mari. Ştim că sufletul Dvs. de creştin şi de român, nu poate admite asemenea procedee şi suntem siguri că ne găsim în faţa unor metode cu totul neumane, luate în afară de ordinele Dvs. de subalterni fără destulă înţelegere şi fără inimă.

Vă rugăm Domnule Mareşal, să se dispună cercetarea lagărelor de evrei de la Mitki, Odobovca, Balanovca, Bobric şi Bogdanovca.

Societatea noastră fiind gata să-şi facă datoria pentru a vă ajuta în greaua operă de a micşora mizeriile războiului” [136].

Curajosul efort al dr. Costinescu de a interveni în favoarea deportaţilor nu a avut însă nici un efect. Antonescu a ignorat scrisoarea şi problema a fost predată lui Mihai Antonescu, care a dat-o în seama ministrului de interne, cu specificarea „rog, a cerceta” [137]. Ministrul, a cărui jurisdicţie se oprea la Prut, a pasat întreaga problemă lui Alexianu, cerându-i „a se încunoştiinţa de rezultatul cercetărilor” [138]. Alexianu a fost revoltat de această cerere a Crucii Roşii Române, după cum demonstrează răspunsul lui trimis ministrului de interne (aşa cum se obişnuia înainte de Stalingrad, Alexianu şi-a notat remarcile pe margini):

”Avem atâţia soldaţi răniţi şi populaţie civilă românească de care se poate ocupa în primul rând Crucea Roşie. De prizonierii evrei şi de cei din lagăre se ocupă Centrala Evreilor. De ceilalţi prizonieri, se pot ocupa cu plăcere” [139].

Comisiunea de Ajutorare a organizat rapid şi eficient strângerea banilor şi a ajutoarelor, pentru a fi distribuite prin intermediul Centralei, ca parte a ajutorului oficial acordat deportaţilor, dar rezultatele au întârziat să se arate. Comisiunea de Ajutorare, mai ales şefii ei s-au lansat în activităţi publice în mod curajos. Această activitate reflectă într-adevăr curajul lor într-o vreme când conducătorul însuşi respingea dreptul evreilor de a fi trataţi ca nişte fiinţe umane, iar presa vorbea tot mai mult despre soluţia finală iminentă. Ajutorul s-a strâns prin apeluri de colectare de fonduri, prin contribuţii voluntare, prin bani strânşi mergând personal din uşă-n uşă, prin eforturi caritabile colective, menite să trezească conştiinţa oamenilor şi să le arate că toţi răspundeau de soarta deportaţilor din Transnistria. S-a înfiinţat Biroul de colectă, condus de Fred Şaraga. În vara lui 1942, s-a înfiinţat un Comitet de doamne, la iniţiativa lui Finnie Bibiring, Annie Anderman (fost director al OZE [OZE — organizaţie evreiască mondială pentru îngrijirea sănătăţii evreilor şi asistenţă pentru copii] România), Ella Bălan, care conducea Societatea Culturală a Femeilor Evreice şi altele. Eforturile principale s-au concentrat asupra ajutorării orfanilor evrei şi au reuşit să strângă o treime din banii care s-au trimis deportaţilor. Ajutate de profesori evrei şi de mii de copii, aceste femei au reuşit să organizeze colecte de haine vechi, în toată ţara, pentru deportaţi [140].

În afară de apelurile permanente, s-au organizat campanii speciale, de exemplu: în sinagogi, la sărbători; în rândurile muncitorilor din fabrici, a comercianţilor. S-au făcut apeluri prin breslele care reprezentau diverse profesiuni; s-au făcut apeluri generale… s-au făcut donaţii la nunţi şi înmormântări; s-au emis carnete de donaţie de familie; s-a reţinut 1% din salariile angajaţilor evrei care-şi dădeau consimţământul în scris; s-au organizat contribuţii speciale din partea liber profesioniştilor, etc. [141].

Situaţia era departe de a fi ideală; nu toţi erau dispuşi să dea bani de bunăvoie şi nu toţi îşi puteau permite lucrul acesta. La început, Comisiunea de Ajutorare a avut voie să trimită numai bani, la paritatea exorbitantă de 60 de lei de marcă. Dar, pentru a evita acest jaf făţiş stabilit de stat, Comisiunea a preferat să trimită pantofi, haine şi alte articole. În acest scop, Comisiunea a „mituit-o” pe doamna Antonescu, mai exact a oferit „contribuţii” organizaţiei de caritate pe care o conducea — „ofrande”, după cum le caracteriza Schwefelberg. S-a folosit de asemenea de intermediari şi oameni care făceau parte din cercul Primei Doamne, pentru a obţine pe ocolite autorizaţiile enumerate mai jos:

”… să trimită articole, adunate prin apeluri colective pentru atelierele deschise în ghetouri; diverse lucruri, cum ar fi bucăţi de piele, ace, ace du cusut şi mai ales sare, peste cantitatea necesară uzului personal (al deportaţilor), deoarece puteau s-o dea ţăranilor ucraineni, în schimbul alimentelor. Comitetul a reuşit în cele din urmă să înfiinţeze un birou de colectă şi export…” [142].

Începând cu primele luni ale lui 1943, s-au primit bani de la Crucea Roşie Internaţională (în realitate, de la Joint). Dar nu toate ajutoarele ajungeau în Transnistria. Unele erau furate chiar la Bucureşti, iar altele din lăzi, pe drum, fiind înlocuite cu pietre; multe erau luate de funcţionarii administraţiei transnistrene; altele le erau „oferite” cadou de liderii Comitetelor evreieşti, ca să poate primi restul cât mai repede. Chiar dreptul de a trimite acest ajutor, „bunăvoinţa” autorităţilor trebuia câştigată tot cu bani, de fiecare dată. Diversele metode „locale” de a pune mâna pe ajutoare sunt prea numeroase pentru a fi citate aici. Revoltătoare a fost atitudinea unor şefi de Comitete evreieşti care distribuiau ajutoarele după cum credeau de cuviinţă, preocupându-se mai întâi de nevoile familiei şi prietenilor lor. Acţiunile lor au lăsat o rană deschisă în rândul deportaţilor, o rană care nu s-a vindecat niciodată; chiar şi azi oamenii sunt revoltaţi când îşi amintesc de distribuirea nedreaptă a ajutoarelor din România, in orice caz, începând cu vara lui 1942, acest ajutor a salvat de la moarte sigură ceea ce mai rămăsese din deportaţii aflaţi în nordul şi centrul Transnistriei. Trebuie remarcat că paralel cu coletele voluntare pentru deportaţi, evreilor din România li s-au impus taxe uriaşe, care depăşeau de 10, chiar de 100 de ori sumele trimise deportaţilor transnistrieni [143].

Prima depunere de bani şi medicamente pentru deportaţi a avut loc în februarie 1942, dar Banca Naţională şi mai apoi administraţia transnistriană nu s-au grăbit să o înmâneze Comitetului evreiesc din Moghilev. „Sumele de bani trimise evreilor şi medicamentele”, după cum se consemnează de către şeful secretariatului de la Cancelaria guvernatorului din Tiraspol, s-au primit pe 25 februarie 1942 [144]. Pe 17 martie, acelaşi secretariat nu a înaintat spre rezolvare problema „banilor şi medicamentelor expediate evreilor din lagăre” [145]. Pe 31 martie încă nu se făcuse transferul de ajutoare evreilor. Primul transport de medicamente a sosit la Tiraspol, la sediul guvernatorului Alexianu şi conţinea „76 de pachete cu medicamente” şi o sumă de bani. Pe 15 martie, s-au transmis salutări prefectului de Moghilev şi rugămintea să distribuie medicamentele „Comitetelor evreieşti“ [146]. Prima livrare de medicamente a sosit abia la sfârşitul lui martie, la două săptămâni după ce s-a primit prima sumă de bani [147]. Pe 7 aprilie 1942, a izbucnit o nouă epidemie de febră tifoidă la Moghilev, din lipsa vaccinurilor [148].

Serul antitific exista deja la vremea aceea, dar era imposibil de obţinut pe piaţa liberă din România, după cum remarcă Comitetul de Asistenţă în primul său raport din septembrie 1942. Din acest motiv, serul nu a salvat deportaţii de tifos în timpul iernii lui 1941/42. Abia în martie 1943, după numeroase întârzieri, un transport de ser anititific, trimis de Comisia de Ajutorare din Bucureşti a ajuns la Moghilev [149]. Acest transport a sosit înaintea izbucnirii celei de-a doua epidemii de tifos în oraş şi judeţ.

Comisia de Ajutorare a reuşit să trimită cantităţi însemnate de medicamente la Moghilev, pentru tratarea tuberculozei, bolilor intestinale şi dizenteriei; inoculări şi vaccine împotriva paratifosului, o formă mai uşoară de tifos; aparate de dezinfecţie; calciu; sedative de diverse tipuri. Comisia a remarcat faptul că:

”În condiţiile lipsei mijloacelor necesare pentru tratament şi a numărului mare de bolnavi, cantităţile trimise nu au fost suficiente, din păcate, pentru fiecare lagăr în parte. Ba mai mult decât atât, în România se observă de curând o acută lipsă de medicamente. Multe articole sunt greu de obţinut chiar şi cu bani mulţi. De aceea furnizarea de medicamente scade de la zi la zi” [150].

La sfârşitul lui mai 1942, după ce până şi autorităţile au devenit conştiente de dimensiunile catastrofei tifosului în Transnistria, Radu Lecca (comisarul responsabil de soluţionarea problemei evreieşti de la Preşedenţia Consiliului de Miniştri) a instruit Centrala să trimită „bani şi medicamente” deportaţilor din Transnistria [151]. Prin aceasta, a declarat în scris că responsabilitatea sorţii evreilor cădea pe umerii lor, nu ai autorităţilor româneşti. Pe urmă, acelaşi organism a revocat autorizaţia acordată evreilor de a trimite bani personal rudelor din Transnistria, prin intermediul Băncii Naţionale [152].

La sfârşitul lui decembrie 1942, când două corpuri româneşti de armată au fost decimate la asediul Stalingradului, regimul român a acceptat să permită unei delegaţii a Comisiei de Asistenţă să viziteze anumite ghetouri — după ce Alexianu i-a prevenit să nu încerce să ia direct legătura cu deportaţii. Vizita, care a avut loc la începutul lui 1943, a marcat prima întâlnire dintre evreii din România şi cei ce supravieţuiseră din deportaţii din nordul Transnistriei.

În concluzie: Liderii evrei din România au aflat imediat de epidemia de tifos din ghetourile din nordul şi centrul Transnistriei, dar administraţia română a făcut tot posibilul să împiedice comunitatea evreiască din România să ajute deportaţii. Sume de bani şi mici cantităţi de medicamente au început să sosească oficial în Transnistria, la sfârşitul lui martie – începutul lui aprilie 1942, când epidemia secerase deja cel puţin 60.000 de deportaţi.

EFORTUL PERSONAL AL DEPORTAŢILOR DIN TRANSNISTRIA

Evreii deportaţi aflaţi în judeţele din nordul Transnistriei care mai erau capabili de o gândire coerentă şi care nu-şi pierduseră complet minţile în iarna cumplită a lui 1941/42, şi-au dat treptat seama că tifosul exantematic şi factorii care-l declanşează erau mijloacele folosite de regimul român pentru a-i lichida (spre deosebire de metodele mai directe folosite în sudul Transnistriei). Necesitatea de a crea o zonă ferită de epidemie de-a lungul căilor de tranzit şi rutelor de aprovizionare ale armatelor române şi germane, coroborată cu ura lui Antonescu faţă de evreii „ruşi” i-a obligat pe români să găsească o „soluţie” şi s-o aplice. În nord, s-a hotărât să lase natura să-şi urmeze cursul, împiedicând orice legătură dintre deportaţi şi fraţii lor din România — ceea ce însemna practic blocarea oricărui ajutor sau efort de salvare. „Ceea ce nu au reuşit bestiile fasciste”, a scris o evreică, supravieţuitoare a masacrelor din primii ani ai nazismului, „a desăvârşit acest dezastru, tifosul” [153].

În iarna lui 1941/42, autorităţile române care erau instalate în întreaga Transnistrie au încetat să se mai intereseze de soarta evreilor. Atâta timp cât mureau în linişte şi epidemia nu ameninţa trupele, jandarmii sau oficialităţile venite din România, nu era nici o problemă [154]. În plus, eşaloanele superioare ale administraţiei aşteptau încheierea luptelor din est, pentru a putea implementa articolul în înţelegere cu germanii, care cereau ca evreii din Transnistria să fie duşi peste Bug şi să fie predaţi în mâinile lor. „Noi, aici, vom rămâne cu Ucrainienii, iar nu cu Evreii”, a scris prefectul judeţului Moghilev, colonelul Năsturaş, când a ordonat expulzarea evreilor din judeţ [155].

Singurul mod de a întârzia măcar, dacă nu se putea preveni, exterminarea în masă a deportaţilor a fost crearea unei reţele interne, care să ceară ajutorul evreilor din România. Acest capitol nu se referă la constituirea unei conduceri evreieşti în Transnistria sau România, ci examinează mai degrabă încercările de autoorganizare ale deportaţilor, pentru a lupta atât împotriva tifosului, cât şi a sorţii pe care le-o hărăzise regimul român. A fost o luptă împotriva „metodei româneşti” de a scăpa de evrei — moartea fără plutoane de execuţie.

Când situaţia s-a înrăutăţit, şefii ghetourilor din Transnistria nu au aşteptat cu mâinile în sân ajutor din afară. Cu precarele mijloace pe care le aveau la dispoziţie, cu micile sume de bani aduse de curierii din România si cu ce mai reuşeau să strângă, au iniţiat măsuri — în condiţii de nedescris — de combatere a epidemiei şi s-au bucurat de un succes parţial. Aceste măsuri s-au aplicat numai în acele ghetouri unde se recunoştea conducerea evreiască (de obicei cele apropiate de Moghilev). În ghetourile din apropierea Bugului şi în satele unde zeci de mii de evrei erau îngrămădiţi în grajduri şi coteţe de porci, epidemia a continuat să facă ravagii. Au supravieţuit doar cei puternici şi norocoşi, în timp ce ceilalţi, adică majoritatea, au pierit. Unii au fost îngropaţi abia în primăvara următoare (a se vedea mai jos).

Iniţial, eforturile conducerii evreieşti din Transnistria s-au îndreptat către înfiinţarea de spitale, care erau mai mult locuri de carantină, decât de tratament. Acolo erau depozitaţi bolnavii, ca să nu moară în camerele unde se înghesuiau. Mai târziu, au încercat să obţină câteva lucruri esenţiale pentru igiena personală, cum ar fi apă potabilă curată, săpun şi gaz; înfiinţarea de băi publice; repararea şi punerea în funcţiune a etuvelor de deparazitare şi, în cele din urmă, să iniţieze dezinfecţii colective în ghetouri.

Acest efort făcut din interior a apărut mai întâi la comunităţile originare din sudul Bucovinei. Doi factori i-au deosebit de deportaţii din Basarabia şi nordul Bucovinei: deportaţii din sudul Bucovinei au fost transportaţi cu trenul, în loc să fie duşi pe jos de la un loc la altul, în Basarabia şi Transnistria, luni în şir. În afară de asta, au fost luate comunităţi întregi, cu rabini şi lideri recunoscuţi, care au organizat imediat acţiuni de ajutorare în ghetourile respective. Au strâns banii de la foştii membrii ai comunităţii cărora le mai rămăsese ceva şi au organizat cantine comune, care i-au ajutat pe cei săraci să nu moară de foame. Acesta este un exemplu al solidarităţi evreilor şi a valorilor evreieşti, care nu s-a manifestat întotdeauna în Transnistria, în acea perioadă.

Spre deosebire de deportaţii din sudul Bucovinei, deportaţii din Basarabia şi nordul Bucovinei nu numai că au fost chinuiţi şi ucişi în timpul marşurilor de luni de zile dar nefiind însoţiţi de conducătorii lor, care fuseseră exilaţi de autorităţile sovietice în Siberia sau în alte zone îndepărtate, cu mult înainte de izbucnirea războiului, nu au putut să-şi menţină coeziunea.

Primul Comitet evreiesc al deportaţilor evrei din judeţul Moghilev a fost înfiinţat de subprefectul din Moghilev, Gheorghe Culnev, pe 18 noiembrie. Scopul său declarat era să „coordoneze munca evreilor deportaţi din oraş şi din judeţul Moghilev” [156]. Prefectul a fost convins să aprobe existenţa sa numai după ce Sigfried Jagendorf, inginer evreu, a promis să restaureze rapid şi să pună în funcţiune o uriaşă fabrică de prelucrare a metalelor, o moară de vânt, patru mori de făină, distilerii, etc, pe gratis. Singurul „preţ” era consimţământul prefectului de a permite rămânerea temporară a câteva mii de evrei în oraşul în ruine şi în judeţ şi să nu-i deporteze mai departe, pe teritoriul aflat sub ocupaţie germană.

Autorităţile au ordonat Comitetului evreiesc să-ţi asume acest prim proiect de renovare a clădirilor avariate pentru administraţia locală, începând cu birourile prefecturii şi poliţiei. În schimb, prefectul, pe nume colonel Băleanu a permis stabilirea lor temporară în Moghilev. Prefectul, a scris Jagendrof în memoriile sale, „comanda o armată de sclavi, gata să-i îndeplinească ordinele, în schimbul unei hârtii cu ştampilă oficială, care ne recunoştea cât de cât statutul de fiinţe umane” [157].

”La jumătatea lui noiembrie, prefectul nu s-a mai referit la Moghilev ca la un oraş interzis evreilor şi s-a înfiinţat primul Comitet evreiesc. Singurul său scop era să asigure mână de lucru gratis şi eficientă pentru autorităţi. Din Comitetul evreiesc făceau parte lideri comunali şi personalităţi publice din Bucovina, dintre care şefii comunităţilor de la Rădăuţi, Suceava şi Gura-Humorului — Isidor Pressner, Meier Teich şi Feiwel Laufer (bine-cunoscutul specialist în prelucrarea lemnului) — şi câţiva ingineri. Subprefectul ne-a prevenit că „oricare membru al consiliului care nu respecta ordinele administraţiei, va fi sever pedepsit” — fapt consemnat şi în raportul oficial [158]. Prefectul a ordonat includerea în Comitetul evreiesc a patru evrei care anterior, excrocaseră bani de la alţi evrei, pentru a le aranja să fie duşi cu camionul şi împărţiseră banii cu prefectul. Pe 21 noiembrie, s-a înfiinţat conducerea Comitetului evreiesc (cei patru colaboratori nu au fost incluşi) şi s-au creat diverse departamente. Inginerul Jagendorf a fost ales preşedinte, iar Laufer adjunctul său [159].

Pentru că se pricepea la prelucrarea lemnului şi avea relaţii cu şefii guvernământului din Bucovina, Feiwel Laufer a fost printre puţinii care ar fi putut să se salveze; dar a preferat să fie deportat, pentru a-i ajuta pe membrii comunităţii sale. Evreii din oraşul său natal nu au putut înţelege de ce a apărut la Moghilev, după deportare, cu o autorizaţie specială pe care o primise de la Bucureşti: „riscându-şi viaţa, a venit la Moghilev cu un permis special, pentru a-şi realiza planul de ajutorare a evreilor”, a scris unul din concitadinii lui [160]. Dar, la vremea aceea, nu ştia nimeni că Laufer cedase rugăminţii lui Filderman de a se oferi voluntar să meargă în Transnistria, pentru a investiga situaţia de acolo „ca un ostaş care a ascultat ordinul Dlui Dr. Filderman — după cum a scris într-unul din rapoartele duse în secret la Bucureşti, (a se vedea mai jos)” [161].

Încă de pe 5 decembrie 1941, Comitetul evreiesc înfiinţase un spital de boli infecţioase în sediul unui spital local în ruine. În acele camere neîncălzite, în care erau înghesuite câte 30 de paturi au fost izolaţi primii bolnavi de tifos exantematic. La începutul lui ianuarie, s-a hotărât înfiinţarea unei a doua aripi, pentru cei bolnavi de tifos exantematic. Pe 11 ianuarie 1942, membrii Comitetului evreiesc şi medicii s-au întâlnit şi au hotărât să ia măsuri pentru a izola bolnavii de tifos şi pentru a lansa o luptă susţinută împotriva acestei boli, „fără nici un fel de ajutor” din partea autorităţilor româneşti. Fără ajutor, fără mâncare, fără medicamente, fără mijloace de încălzire, eforturilor lor au eşuat:

”De acum începe nenorocirea şi dezastrul, cărora cad victime mii de oameni. Singurul pavilion existent pentru izolarea bolnavilor, se arată infectat. În spital nu există etuvă de deparazitare, personalul sanitar al spitalului, se îmbolnăveşte unul după altul, se îmbolnăveşte primul medic al spitalului, se îmbolnăveşte şi cel de al doilea, personalul medical şi sanitar nou angajat se îmbolnăveşte repede şi el, un al treilea medic se îmbolnăveşte înainte de a intra în serviciu; frigul se intensifică pe zi ce trece, sobele nu funcţionează, se instalează sobe mici de fier, aşa numite maşini de gătit; lipseşte însă combustibil şi toate cererile adresate autorităţilor în drept pentru procurarea, chiar contra cost, a combustibilului necesar rămân aproape fără nici un rezultat; din toate părţile se trimit bolnavi noi; spitalul n-are aşternut, n-are nimica şi în special lipsesc medicamentele complet; totul trebuie procurat de unde nu este; se aduc bolnavi pe jumătate îngheţaţi din sate şi se lasă prin coridoare fără a se mai cere aprobarea internării; nu se poate face nici un fel de deparazitare, decât una sumară; bolnavilor le îngheaţă picioarele în paturi; dezastrul din spitale creşte din ce în ce” [162].

În februarie 1942, Comitetul evreiesc local a înfiinţat un serviciu sanitar alcătuit din medici şi surori — majoritatea dintre ei dobândiseră imunitate naturală la boală. Serviciul a împărțit Moghilevul în cartiere (ghetoul s-a înfiinţat abia în vara lui 1942, aşa că evreii erau împrăştiaţi practic în tot oraşul). De fiecare cartier răspundea o echipă care încerca să deparaziteze hainele, cu ajutorul medicului şef al oraşului, o ucraineancă, pe nume dr. Osinkovska — „singura dintre autorităţile care de la început a înţeles, îndrumat şi ajutat în opera grea de combatere a epidemiei”. Autorităţile române au refuzat să acorde vreun ajutor; nu au furnizat lemn pentru sobe şi nici nu au facilitat obţinerea unor mijloace de încălzire. Municipalitatea a respins o cerere care solicita accesul evreilor la baia comunală; abia după ce a primit o sumă însemnată de bani, le-a permis accesul câteva zile. Serviciul sanitar al Comitetului evreiesc a încercat să deparaziteze casele cu un număr mare de bolnavi, dar în zadar. S-a obţinut gaz la bursa neagră. Toti cei care intrau în baia publică erau supuşi aceluiaşi procedeu: li se tăia părul, erau frecaţi cu gaz pe cap şi se deparazitau hainele. Când operaţiunea s-a încheiat, Comitetul evreiesc a recunoscut că aceste măsuri „nu au reuşit să oprească epidemia” din mai multe motive. Erau prea puţine paturi în spitale, „condiţiile tragice de trai ale populaţiei evreieşti au continuat să se înrăutăţească pe măsură ce frigul se înteţea”, iar mijloacele de combatere a tifosului lipseau cu desăvârşire [163].

În martie, numărul bolnavilor şi morţilor a crescut brusc. La vreo două săptămâni după înfiinţarea Centralei la Bucureşti, conducătorul Comitetului evreiesc de la Moghilev, Jagendorf, a încercat să trimită o scrisoare la Centrală, în care a descris situaţia. Ştim acum că această scrisoare nu a ajuns niciodată la destinaţie:

”Recensământul din ultima lună a înregistrat 12.500 de evrei deportaţi în oraşul Moghilev. Sunt fără îndoială mai mulţi; unii au fugit aici din lagăre. Presupunem că suntem vreo 15.000 de evrei. Evreii care stau clandestin ne provoacă o mulţime de probleme. Autorităţile le-au ordonat să se predea până mâine seară şi nu ştim ce-i aşteaptă… În ciuda eforturilor noastre susţinute, tifosul se răspândeşte; nu există casă, sau familie care să nu fi fost lovită de epidemie. Bunul nostru prieten, Feiwel Laufer şi doctorii Gotlieb şi Weissmann fac parte dintre victime. Şase medici sunt în stare critică. În ultimele două săptămâni, a trebuit să cumpărăm medicamente la preţurile de la bursa neagră. E un mister cum obţin speculanţii aceste mărfuri şi noi nu reuşim. Ne dăm perfect seama că suntem lăsaţi să pierim aici, dar nu vom înceta nici o clipă să luptăm, pentru a salva măcar o parte din tineret. Nu vă puteţi imagina ce dezastru este în tot judeţul (Moghilev). Nu pot descrie în cuvinte ce auzim de la aceşti oameni goi şi flămânzi. Nu le putem oferi decât câte o bucată de pâine, din când în când… Ieri nu am putut împiedica evacuarea a 1.000 de evrei din oraş… Vă informăm că mor sute de oameni pe zi. Cei treizeci de gropari, de-abia mai fac faţă. Cadavrele zac grămezi… Acesta este raportul nostru, domnilor. Dacă în zilele următoare nu primim bani, medicamente, etc. vom fi nevoiţi să închidem toate instituţiile noastre… Responsabilitatea vă aparţine” [164].

După cum s-a arătat, banii şi medicamentele au sosit prea târziu şi chiar când au sosit în sfârşit, cea mai mare parte din fonduri au fost confiscate de Banca Naţională, după cum a consemnat de asemenea Jagendorf. Trebuie remarcat, în acest context că, în ciuda creşterii constante a numărului morţilor, care ajunsese până la 200 pe zi, Comitetul evreiesc local raporta autorităţilor un număr mult mai mic. În felul acesta, putea să predea permisele de reşedinţă ale morţilor celor care veniseră „ilegal” [165]. Aceştia fugiseră din ghetouri şi lagăre unde nu exista o conducere evreiască; acolo, singurul „tratament” care li se aplica erau vizitele jandarmilor la două-trei nopţi, care veneau să vadă câţi mai erau în viaţă.

La turnătoria sa, unde Jăgendrof angajase sute de evrei care locuiau în clădiri, separat de restul populaţiei evreieşti din Moghilev, a instituit un regim strict de igienă personală. Lucrătorii erau controlaţi zilnic dacă au păduchi: „Prima oară când era găsit cu păduchi, omul primea un avertisment scris; a doua oară i se tăia raţia de hrană; iar a treia oară era exclus din colectiv (de la turnătorie) — şi, drept rezultat îşi pierdea permisul de şedere, cu toate avantajele pe care le implica — pâine, un adăpost, săpun, apă caldă şi medicamente” [166].

Acest regim era necesar pentru a scoate deportaţii din apatia care-i cuprinsese. În scurt timp, boala, frigul, decesele, foamea, înghesuiala, au început să stârnească reacţii contradictorii : mai întâi fuga dintr-un loc într-altul, în încercarea disperată de a salva bolnavul, de a obţine medicamente, de a chema un medic, de a-l interna la spital. Mai târziu, când au început să moară copii, soţi, părinţi, unii după alţii, a fost evident că spitalul nu oprea moartea, ci o grăbea. Şi apoi, când cadavrele au început să se îngrămădească în mormane, aşteptând zile întregi să fie îngropate, apatia a cuprins întreaga comunitate. De multe ori, — la Moghilev şi mai ales la Şargorod — era nevoie să târăşti evreii la băile publice (după ce fuseseră puse în funcţiune, în cele din urmă) şi să-i obligi să se dezinfecteze.

Soarta lui Feiwel Laufer, liderul evreu care s-a oferit voluntar să fie deportat în Transnistria a fost deosebit de amară. În ciuda faptului că a fost ales în Comitetul evreiesc local şi din motive necunoscute, a fost deportat din Moghilev într-un uriaş convoi de evrei, destinaţi să ajungă la Nazarineţ, un lagăr de pe malul Bugului. În acest convoi se aflau mulţi evrei din oraşul său natal, Gura-Humorului. Pe drum, a fost bătut până la sânge de jandarmi. Conform unui martor ocular, ar fi spus concetăţenilor săi: „Am ajutat un întreg oraş şi acum nu sare nimeni în ajutorul meu”. Deportaţii nu au îndrăznit să încerce să-l salveze. Martorul ocular a adăugat:

”Vom fi copleşiţi pe veci de ruşine, pentru că nici unul din noi nu a încercat să-l scoată din mâna acelor bestii. Laufer a murit la câteva zile după aceea, la Şargorod, în urma bătăii. A fost un om cu înalte principii morale, care şi-a iubit semenii — poate singurul evreu care şi-a riscat şi, în cele din urmă şi-a sacrificat viaţa pentru deportaţi. Fie ca amintirea lui să dăinuie veşnic” [167].

O uşoară schimbare în bine în lupta împotriva tifosului s-a produs la sosirea la Moghilev, pe 13 aprilie 1942 a doctorului Constantin Chirilă, noul şef al Echipei Volante 47 al armatei şi medic şef al judeţului. A convocat imediat medicii evrei şi i-a acuzat de neglijenţă în lupta împotriva epidemiei. Aceştia au protestat, amintindu-i că nu au nici un mijloc de dezinfecţie. Dr. Chirilă a promis că o să-i ajute şi s-a ţinut de cuvânt. A fost singurul medic român care a făcut acest lucru. Comitetul evreiesc local a consemnat în iunie 1942 că „din prima zi de preluare a serviciului, domnul medic maior s-a pus complet în serviciul cauzei ordonând, supraveghind şi controlând toate măsurile ordonate pentru înăbuşirea completă a epidemiei” [168]. Cu ajutorul său, s-a înfiinţat o a doua aripă de izolare, cu 100 de paturi, ridicând numărul total de paturi la 164. Tot prin eforturile lui s-a realizat dezinfecţia caselor şi hainelor evreilor. De data aceasta, a spus Comitetul evreiesc, cuptoarele de deparazitare au primit combustibil şi au funcţionat nonstop. Asistentul doctorului Chirilă, doctor Stuparu a venit de asemenea în ajutorul evreilor. Cu ajutorul dr. Chirilă, 300 de lucrători de la turnătoria lui Jagendorf li s-a permis să cureţe casele, folosind echipamentul pe care l-au confecţionat singuri şi să adune gunoaiele şi excrementele de pe străzi.

Epidemia a fost complet eradicată abia în iunie 1942. Între timp, Comitetul evreiesc local a reuşit să fabrice săpun în secret, să obţină gaz pentru dezinfecţie, să instaleze etuve de deparazitare şi să-i îngroape pe toţi morţii. După cum s-a amintit anterior, o înaltă oficialitate medicală a reunit medicii evrei din Moghilev pe 10 ianuarie 1943 şi i-a prevenit asupra unei noi izbucniri a tifosului. Într-adevăr, deportaţii evrei au fost aduşi în Transnistria pentru a fi lichidaţi, a remarcat el, dar medicii au obligaţia să lupte împotriva epidemiilor. Privită în acest context, atitudinea umană a doctorului Chirilă faţă de evrei este şi mai de admirat.

La Şargorod, de exemplu, Comitetul evreiesc local nu a aşteptat sosirea ajutoarelor. Deja în decembrie 1941, cele mai primitive etuve de deparazitare din oraş erau reparate şi băile publice au fost redeschise (erau dotate cu propriile lor etuve de dezinfecţie). Dar numărul celor loviţi de tifos a crescut rapid şi prima încercare de a lupta împotriva epidemiei s-a soldat cu un eşec, în primul rând din cauza lipsei medicamentelor. Majoritatea medicilor s-au îmbolnăvit şi jumătate din ei au murit. În februarie, s-a înfiinţat un spital în ghetou, cu 100 de paturi şi Comitetul evreiesc a dat ordin ca toţi cei bolnavi să fie aduşi acolo. „Populaţia era dusă cu forţa la baia comunală dar, cu toate eforturile din partea puţinilor medici rămaşi neîmbolnăviţi, epidemia se menţinea la acelaşi nivel ridicat, având tendinţa de a ajunge la apogeu [169].

Rata mortalităţii a atins apogeul în martie şi în aprilie 1942, 36% din cei bolnavi de tifos, au murit. În aceeaşi lună, după ce a sosit primul ajutor din România, s-au obţinut mijloacele necesare reparării şi punerii în funcţiune a etuvelor mai eficiente de deparazitare. Au fost deparazitate hainele şi evreii au fost aduşi la băile comunale. Au fost tunşi şi frecaţi cu gaz pe cap. Din mai 1942, ghetoul a fost împărţit în cartiere, fiecare controlate de o echipă sanitară, care consta dintr-un medic şi un sanitar, care „inspectau zilnic casele”. În vară a avut loc o acţiune generală de dezinfecţie, condusă în întregime de populaţia evreiască. În octombrie 1942, s-au diagnosticat din nou câteva cazuri de tifos, dar serviciile medicale interne au reuşit să oprească epidemia, care a făcut numai 4 victime.

Comitetul evreiesc din Şargorod a reuşit, începând cu aprilie 1942 să mobilizeze evreii în lupta împotriva epidemiei. În timpul acelei luni, au fost reparate puţurile oraşului şi nu numai. S-a repus în funcţiune uzina electrică, „renovare realizată cu sprijinul şi fondurile ghetoului”, pentru a face să funcţioneze pompele de apă. S-a înfiinţat de asemenea o fabrică de săpun. Comitetul evreiesc a instruit populaţia evreiască să fiarbă apa de băut. Comunitatea a fost vaccinată împotriva febrei tifoide, s-a deschis o farmacie în ghetou şi s-au ridicat şase closete. „Toate dărâmăturile din oraş care reprezentau un focar de microbi au fost evacuate.” În cele din urmă, a fost distrusă şi sinagoga unde muriseră sute de victime ale tifosului, în timpul iernii lui 1941/ 42. Supravieţuitorii au fost dezinfectaţi şi repartizaţi în alte cartiere din ghetou. În iunie 1942, tifosul exantematic a reapărut, dar a fost curmat rapid. A făcut doar câteva victime. Paralel cu tifosul, în toate formele lui, au izbucnit şi ale epidemii în Şargorod şi celelalte ghetouri. Dar aceste boli nu fac obiectul acestui studiu. Abia în noiembrie 1943, epidemiile au fost eliminate complet [170].

La Berşad şi în raioanele din sectoarele nordice şi estice ale judeţului Balta, epidemia de tifos exantematic a continuat până s-a stins de la sine. Acolo, Comitetele evreieşti nu au reuşit să-şi îngroape toţi morţii în lunile de iarnă. La Tulcin şi în diverse lagăre de muncă, epidemiile de tifos au izbucnit de mai multe ori. În 1943, boala mai făcea încă ravagii, dar această problemă nu reprezintă obiectul acestui studiu.

Epidemia de tifos a servit ca pretext diverselor operaţiuni de deportare realizate de prefectul Moghilevului, pentru a reduce populaţia ghetourilor. Dintre acestea amintim deportarea a 4.000 de evrei în lagărul de la Scazineţ, în 1942, şi deportarea a 3.000 de evrei în lagărul morţii de la Peciora şi de pe malurile Bugului. După cum s-a arătat mai înainte, tifosul a făcut mai multe ravagii în apropierea Bugului decât în alte zone. „Mizeria unanimă în care trăiesc deportaţii, nu a îngăduit înjghebarea vreunui mijloc de apărare. Epidemia şi-a urmat o evoluţie naturală, necombătută, până la epuizare… Numai la Ustia, 5 km de Bug, din 2.500 deportaţi, au murit 1.600“ [171]. O supravieţuitoare care a fost deportată de la Moghilev, în ghetoul de la Nazarineţ (acolo unde a fost dus şi Feiwel Laufer), a descris epidemia de tifos şi situaţia din iarna lui 1941/42:

”Oamenii cădeau ca muştele. Alimente, medicamente, şi celelalte necesare lipseau cu desăvârşire. Luptam împotriva bolii cu mijloace rudimentare şi, dacă am trecut cu bine prin boală, apoi natura a fost acea care ne-a ajutat. Apelurile noastre disperate de ajutor rămâneau fără răspuns. Eram rupţi de restul lumii. Eram ca pe o insulă pustie, fără ajutor, uitaţi de Dumnezeu şi de oameni” [172].

Aceasta era situaţia în ghetourile şi micile lagăre de pe malul Bug-ului.

În rezumat: Comitetele evreieşti (care s-au înfiinţat în unele ghetouri, mai ales în judeţul Moghilev) au încercat să lupte împotriva epidemiei practic cu mâinile goale. Aceste eforturi care au eşuat au fost iniţiate înainte să se primească un ajutor real din România. Regimul român a blocat iniţial sau a întârziat orice ajutor; epidemia a fost stopată în cele din urmă numai mulţumită banilor, medicamentelor şi altor articole care au sosit vara. Aceste ajutoare au permis continuarea luptei deportaţilor împotriva tifosului şi a altor maladii.

ÎNGROPAREA MORŢILOR

„La Şargorod”, a remarcat unul dintre supravieţuitori, „principala grijă a Comitetului evreiesc a fost îngroparea cadavrelor” [173]. Dificultatea îngropării a zeci de mii de victime ale tifosului, în iarna şi primăvara lui 1942, reflectă toată cruzimea holocaustului românesc. Această problemă a apărut imediat în Basarabia, în timpul execuţiilor în masă care au avut loc acolo, comise de armata şi jandarmeria română, cu ajutorul ţăranilor români şi ucraineni. Problema îngropării morţilor a devenit şi mai stringentă în septembrie-octombrie 1941, în Transnistria.

La începutul lui octombrie 1941, indiferenţa românilor faţă de înmormântarea victimelor lor a scos din sărite comandanţii unităţii Einsatzgruppe D. Aceştia s-au plâns că românii „lasă în general cadavrele victimelor acolo unde le împuşcă, fără să le îngroape” [174]. După cum am amintit mai înainte, jandarmii care escortau convoaiele nu permiteau evreilor să-şi îngroape morţii pe drum. De exemplu, într-un convoi de lângă Iampol, un evreu a primit permisiunea să sape o groapă pentru părintele său „în schimbul unui bacşiş preţios”, cu care a mituit un jandarm [175]. Toată Basarabia era plină de morminte deschise. În general, cadavrele erau aruncate pe marginea drumurilor, unde au rămas neîngropate până în primăvara/vara lui 1942. Duhoarea şi riscul epidemiilor au obligat autorităţile să recruteze ţărani pentru a acoperi cadavrele cu un strat subţire de pământ, făcându-ne să ajungem la concluzia că neîngroparea cadavrelor evreilor reprezenta chiar politica oficială a autorităţilor româneşti.

Administraţia română din Transnistria nu s-a preocupat niciodată de problema îngropării cadavrelor, considerând că — aşa cum au abordat în general problema existenţei evreilor — că este treaba evreilor şi doar ei trebuie s-o rezolve; mai mult decât atât, guvernământul de-abia aştepta să ducă deportaţii, sau ce mai rămăsese din ei, pe celălalt mal al Bug-ului. În multe cazuri, refuzul autorităţilor de a permite îngroparea cadavrelor reprezenta un mijloc de a stoarce bani de la evreii disperaţi. Problema înmormântării a pus la grea încercare comunitatea evreiască şi valorile sale de bază; aceste valori, înrădăcinate într-o profundă credinţă religioasă fuseseră piatra de temelie a existenţei lor. Pentru mulţi evrei aflaţi într-o situaţie care le scăpa de sub control, abandonarea cadavrelor a zguduit în cele din urmă tradiţiile religioase adânc înrădăcinate ale respectului faţă de morţi. Traversarea acestui „hotar invizibil” urma să lase cicatrici de nevindecat în sufletele multora dintre supravieţuitori.

Înainte să se înceapă frigul muşcător şi să se înfiinţeze primele Comitete evreieşti, conceptul datoriei familiale de a-şi îngropa morţii se prăbuşise, pe de-o parte pentru că se destrămase familia în sine, ca nucleu social, dar şi din cauza foametei şi a umilirii fetelor şi femeilor evreice de către jandarmii şi escortele ucrainene, la care se adăuga faptul că aceste convoaie erau tot timpul pe drum, dintr-un loc în altul. Sute de evrei care au murit de tifos în perioada octombrie-noiembrie 1941, în ghetoul Obodovca, şi alte sute care au pierit pe drum, de la Obodovca la Cicelnic şi Ţibulevca au fost lăsaţi în noroi, acolo unde au căzut. Nimeni nu s-a ocupat de îngroparea lor. Primarii satelor ucrainene au hotărât să îndepărteze cadavrele, dar nu să le îngroape.

”Cadavrele celor decedaţi au stat aproape două săptămâni în noroaie. În fiecare dimineaţă, sute de cadavre au fost aruncate de-a valma într-o sanie, transportate în afară din târg şi aruncate în mormane, ca gunoaiele, unde haite de câini erau în aşteptare” [176].

Când Judenrat-urile locale au început să funcţioneze, au avut grijă să organizeze „echipe” care să se ocupe de adunarea şi îngroparea morţilor. În perioada decembrie 1941 — mai 1942, „profesiunea” de gropar avea mare căutare; unii gropari dezbrăcau cadavrele şi vindeau hainele; ba chiar, unii dintre ei, le scoteau dinţii de aur.

În timpul iernii, „sania neagră” care aduna morţii din Şargorod nu prididea să ia toate cadavrele în fiecare zi. Şi chiar dacă morţii erau aduşi la cimitir, nu erau îngropaţi imediat:

”Cadavrele erau scoase afară şi stivuite lângă fiecare casă. Erau aruncate pe sănii la grămadă: bărbaţi, femei, copii. O pânză neagră era aruncată la întâmplare peste morman. La cimitirul evreiesc, sania era descărcată şi cadavrele erau aranjate unele peste altele. Era iarnă. Pământul îngheţase bocnă, nu se putea ţine pasul cu rata mortalităţii. S-au săpat gropi comune, în care erau îngropaţi câte 100-200 de oameni. Groparii smulgeau dinţii de aur din gura morţilor şi apoi îi vindeau la bazar. Pe măsură ce iarna se asprea, se amplifica şi suferinţa” [177].

Pentru a rezolva problema îngropării cadavrelor, Judenrat-ul a hotărât să organizeze evreii în echipe şi să-i trimită pe rând la săpat gropi — sarcină pe care încercau cu toţii s-o evite. Poliţia evreiască dădea pretorului listele cu „absenţi”, care erau pedepsiţi cu 25 de lovituri de bici peste fese [178].

La Moghilev, Comitetul evreiesc a înfiinţat un comitet special care să se ocupe de înmormântări, care a angajat iniţial 30 de gropari. În februarie, a trebuit să-şi dubleze numărul. În ciuda nivelului relativ ridicat de organizare, în comparaţie cu alte ghetouri, când numărul zilnic de morţi ajunsese la 200, un martor a descris cum a văzut „mormane de trupuri aranjate în stive, ca nişte lemne de foc, pe pământul îngheţat, în aşteptarea înmormântării” [179]. Numărul evreilor îngropaţi la Moghilev (aproximativ 4.000) a fost mai mare decât totalul celor care au pierit de tifos deoarece Comitetul evreiesc a trebuit să se ocupe şi de îngroparea a mii de oameni care fuseseră ucişi la traversarea Nistrului; a celor care au murit împuşcaţi, în „barăci”, primele clădiri în care au fost duşi evreii de la Atachi; şi cei care au fost împuşcaţi sau au murit de epuizare pe drum, la est sau la nord de Moghilev. Căruţele adunau zilnic cadavre „din case şi de pe străzi” [180]. Trupurile se îngrămădeau nu numai în cimitire, ci şi pe lângă case şi „zăceau zile în şir, până venea cineva să le ia” [181].

În ianuarie, februarie şi chiar şi în martie, morţii nu au putut fi îngropaţi, deoarece pământul îngheţase până la o adâncime de câţiva metri; din acest motiv, trupurile au fost depozitate la morga cimitirului până la primăvară.

„Pentru ca toate trupurile să încapă în spaţiul existent, erau puse în picioare, ca nişte stâlpi şi peste ele erau aruncate alte cadavre, orizontal… Dacă morţii aduşi la morgă nu erau însoţiţi de un membru al familei, era imposibil să-i identifici; iar când erau scoşi pentru a fi înmormântaţi, nu mai ştiai nici dacă sunt bărbaţi sau femei, pentru că toţi erau în zdrenţe” [182].

În ciuda eforturilor Comitetului evreiesc, la jumătatea lui martie 1942 rămâneau neîngropate 60-80 de cadavre pe zi [183]. Înmormântările se făceau numai în gropi comune deşi, la începutul epidemiei, erau înmormântaţi individual, dacă familia îşi permitea costul taxei de îngropare care trebuia plătită Comitetului evreiesc. Iniţial, Comitetul evreiesc a încercat să păstreze un plan topografic al mormintelor şi a numelor celor decedaţi, atâta timp cât numărul lor nu a devenit copleşitor: pe urmă, însă, când erau îngropaţi cu sutele pe zi, a fost imposibil [184].

La Berşad, serviciul de organizare a înmormântărilor s-a prăbuşit complet în faţă numărului uriaş de morţi. Mulţi zăceau bolnavi de tifos şi nu se puteau ocupa de îngroparea celor dragi. O fetiţă de 13 ani, Ruth Glasberg, din Cernăuţi, a scris în româneşte în jurnalul ei, în 1942:

”În camera aceea am rămas atunci singuri, fiindcă din 30 de oameni câţi eram, acolo am rămas vii numai mama şi cu mine şi alte două persoane, restul au murit toţi. Cred că era tifos exantematic.

După două săptămâni, a murit şi mama care s-a chinuit două luni paralizată. Ştia că moare şi-şi dorea moartea, cu toate că-i era milă de mine că mă lăsa singură pe lume între străini. Am găsit-o ţeapănă într-o dimineaţă lângă mine. Am strigat, am plâns, nu mi-a ajutat la nimic.

Două săptămâni a zăcut afară moartă. Câinii veneau şi rupeau bucăţi din carnea ei. Când mă duceam după căruţa care lua morţii, era întotdeauna plină până-n vârf şi se mai înfigeau la margine patru beţe lungi ca să poată încăpea mai bine morţii. De vreo 50 de ori se ducea şi se tot întorcea de la cimitir ca să adune morţii. Groparul îmi spunea mereu că nu are timp şi de-abia după două săptămâni a venit s-o ridice pe mama. În ziua de 27 ianuarie 1942 am rămas singură pe lume între oameni străini” [185].

„Căruţa cea mare” care aduna morţii a început să funcţioneze la Berşad din decembrie. De câteva ori pe zi, cadavrele erau aşezate în stive la cimitir, unde rămâneau o lună, sau chiar mai mult, pentru că pământul era prea îngheţat şi nu se putea săpa o groapă comună [186]. „Uneori, se adunau 200 de cadavre într-o singură zi” [187]. Majoritatea morţilor au fost îngropaţi de două ori: „Erau acoperiţi cu un strat subţire de ţărână. Pământul era îngheţat şi nu se putea altfel. Abia primăvara, când s-a topit gheaţa, au fost săpate gropile comune. Resturile corpurilor au fost reînhumate şi comunitatea a ridicat o piatră funerară” [188].

Nici la Obodovca nu s-au putut îngropa morţii iarna. „Au fost aruncaţi în mijlocul ghetoului şi lăsaţi în voia câinilor” [189]. Haitele de câini înfometaţi au apărut în Ucraina în toamna anului 1941 din cauza războiului, când multe animale au rămas fără stăpân şi a bântuit o foamete cumplită. Primăvara, resturile au fost îngropate în două gropi uriaşe săpate de-a lungul mormintelor celor 400 de evrei ucişi de oamenii lui Petliura, în timpul războiului civil din 1919. Comitetul evreiesc a cerut la început o taxă ridicată pentru a permite săparea unui mormânt individual. Mulţi evrei religioşi îşi păstrau cu grijă giulgiul când simţeau apropierea morţii, dar în zadar; groparii îl smulgeau de pe cadavre şi-l vindeau, la fel cum făceau cu dinţii de aur. Şi aici pământul îngheţat a creat aceleaşi probleme. „Gropile comune nu erau suficient de adânci şi nici nu fuseseră acoperite cu destul pământ. Porcii şi câinii dezgropau bucăţi de cadavre şi uneori cadavre întregi” [190]. Groparii pretindeau şi primeau obiecte personale de la familii, pentru a avea „bunăvoinţa” să ia cadavrul cuiva.

În câteva ghetouri, s-a adoptat metoda locală de îngropare a cadavrelor pe timp de ger; se făceau ruguri din paie, care erau lăsate sa ardă zi şi noapte pe o bucată de pământ, ca să-l dezgheţe şi să facă posibilă săparea unei gropi comune. Prima încercare de la cimitirul din Şargorod a avut loc pe 6 februarie 1942, „La -40°C, s-a aprins un foc care a ars 24 de ore; în felul acesta, groparii au putut să sape mormântul comun”, în care au fost îngropate 165 de trupuri [191].

Satul Ivaşcauţi (la vreo 10 km de Şargorod) a devenit un punct de tranzit pentru 2.000 de evrei, care au fost „cazaţi” în grajduri şi coteţe de porci. Deoarece nu exista nici un cimitir evreiesc în sat, autorităţile locale au dat deportaţilor un lot de pământ, folosit iniţial ca cimitir pentru cai. La început, oamenii au fost înmormântaţi în morminte individuale, dar nu erau destul de adânci şi cadavrele deveneau hrană pentru câini. Până la sfârşitul lui decembrie 1942, mai rămăseseră în viaţă doar 600 de evrei. În ianuarie 1943, 60 de trupuri au fost stivuite într-o curte. „După îndelungate rugăminţi”, un membru al Comitetului evreiesc a obţinut de la primarul satului ucrainean, trei căruţe pentru transportarea cadavrelor pe terenul primit. „Am reuşit să săpăm mormântul abia după ce am îndepărtat zăpada şi am încălzit pământul, aprinzând nişte paie” [192]. La Tarkanovca, lângă Obodovca, unde au pierit 450 din cei 550 de evrei, în timpul iernii lui 1941/42, supravieţuitorii au fost nevoiţi să aprindă ruguri de lemn pe pământul îngheţat, de fiecare dată când săpau o groapă comună” [193].

La Tropova, un sat aflat la 30 km de Moghilev, un tânăr a trebuit să dea mită un ceas primarului satului, ca să obţină permisiunea să sape un mormânt individual (Sondergrab). I-a luat trei zile să sape două morminte în pământul îngheţat, pentru soacra şi fratele lui, care muriseră de tifos. Dar, când a murit, nu a avut cine să se ocupe de înmormântarea lui [194].

La colhozuri, unde au fost lăsaţi mii de evrei până în primăvară, deportaţii se obişnuiseră cu moartea şi nu se mai ocupa nimeni de înmormântări. Într-un asemenea colhoz de lângă Berşad, în iarna lui 1941, din 78 de evrei înghesuiţi într-o cameră, doar unul nu se molipsise de tifos:

”Doar unul a rămas sănătos: Altman, din Storojineţ şi nu avea cum să-i înmormânteze pe toţi. Punea morţii în căruţă şi-i aducea la cimitirul din Berşad, unde erau îngropaţi în gropi comune. Şi tata a murit acolo” [195].

Deoarece au murit toţi, nu a mai rămas nimeni care să-şi amintească de colhoz şi cu atât mai puţin de numele celor dispăruţi.

La vremea aceea, primarii satelor ucrainene nu permiteau îngroparea cadavrelor, care rămâneau împrăştiate pe câmp, în seama câinilor sălbăticiţi, care se înmulţiseră în iarna aceea. Pe 8 februarie 1942, 16 cadavre au fost devorate de câini la Tropova; şi alte zeci au avut aceeaşi soartă la Ozarineţ [196].

O evreică din Cernăuţi a fost adusă la Balki, în nordul Transnistriei, lângă frontiera cu Ucraina ocupată de germani şi înghesuită într-o cazarmă lungă, unde erau 600 de deportaţi. Iată cum îşi descrie soarta ei şi pe a familiei sale:

”În timp ce zăceam în comă, bolnavă de tifos, cei trei copii ai mei au murit. Nu a avut cine să-i îngrijească, şi au murit de foame. Nu ştiu cum au murit sau care au fost ultimele lor clipe, cum li s-a stins lumina sufletelor lor mici. Nu ştiu dacă şi unde au fost îngropaţi” [197].

Soţul ei a fost împuşcat mortal de gărzi când s-a furişat din ghetou, în căutare de medicamente. Pictorul evreu Arnold Dagani, care a fost deportat din Cernăuţi într-unul din ghetourile de pe Bug, a schiţat în 1943, pe o bucată de hârtie, o scenă cu supravieţuitorii care se rugau pentru sufletele celor dragi: movile de pământ şi, lângă ele, câţiva evrei singuratici care se roagă plângând. Acestea erau gropile comune şi mâna de supravieţuitori rămaşi după prima iarnă cumplită din Transnistria [198].

TIFOSUL ÎN JUDEŢELE DE LA SUD: BEREZOVCA, ODESSA SI OCEACOV

La prima vedere, se pare ca lichidarea evreilor din judeţul Golta, deportarea lor din oraşul şi judeţul Odessa, eliminarea populaţiei evreieşti din judeţul Berezovca şi deportarea tuturor evreilor din sudul Transnistriei rezolvase problema tifosului — dar nu a fost aşa. Focarele de epidemie au continuat să existe, ameninţând periodic cu noi izbucniri ale tifosului.

Câteva mii de evrei au fost lăsaţi în colhozurile din regiunea sudică, mai ales în judeţul Berezovca şi în alte câteva orăşele. Cei mai mulţi erau meşteşugari care au fost lăsaţi acolo să servească jandarmii şi autorităţile române, ca sclavi ai statului român. În vara-toamna lui 1942, epidemia a izbucnit din nou, după deportarea a circa 24.000 de ţigani din România în judeţele din sudul Transnistriei. Principalele preocupări ale Direcţiei Sanitare şi serviciilor sanitare ale armatei au fost definite de dr. Tătăranu:

”1. Să las libertate de acţiune armatei, dând maxim de efort în mijlocul şi sudul provinciei.

2. Să combat cât va fi posibil epidemiile în judeţele din nord” [199].

Trebuie amintit că linia ferată care lega România de front, trecea prin judeţele sudice, până la Rostov. Traseele erau următoarele: Tiraspol-Katarzi-Berezovca-Nicolaev şi Tiraspol—Katarzi—Odessa, iar de aici, de-a lungul şoselei de coastă, spre Crimeea. Liniile ferate se întindeau de asemenea de la Berezovca la Voznesensk până la Kiev, dar acest traseu era mai puţin semnificativ din punct de vedere al obiectivelor armatei române. Chiar înainte să se rezolve complet problema tifosului în raionul Golta, „s-a ivit o nouă problemă” la începutul lui ianuarie 1942, după cum a remarcat Tătăranu: „evacuarea a 35.000 de evrei din oraşul Odessa, unde constituiau un pericol permanent pentru siguranţa trupelor”. După ce a văzut în acest timp cât de periculoasă s-a dovedit a fi epidemia de tifos în Transnistria (în timpul iernii lui 1941/42) — aluzie la zecile de mii de evrei care pieriseră în judeţele din nord — „am stabilit (Direcţia Sanitară şi medicii militari) un plan raţional de evacuare a acestei populaţii evreieşti (din Odessa) în judeţul Berezovca şi partea de sud al judeţului Golta” [200]. Următorul paragraf stabileşte fără echivoc că direcţia sanitară română, atât civilă, cât şi militară a fost implicată în genocid:

”În acest scop am concentrat sub conducerea medicului şef al Municipiului Odesa toate mijloacele sanitare, atât civile cât şi militare. Toată populaţia evacuabilă a fost controlată corporal şi orice caz suspect de boală contagioasă a fost izolat, cercetat amănunţit şi numai ce s-a îndepărtat orice urmă de bănuială a fost constituit un convoi şi pornit la drum. Pe drum, până la locul de destinaţie, convoaiele au fost duse cu trenul până la Berezovca astfel că nu s-a putut contamina în timpul parcurgerii acestei distanţe” [201].

La sfârşitul lui martie, Tătăranu personal a inspectat judeţul Berezovca „în special cele două raioane de la Mostovoi şi Veselinovo.” Nu a sesizat „nici o creştere a epidemiei”, deşi, ţinând cont de numărul mare de deportaţi, „puteam asista la o epidemie analoagă cu cea din judeţul Balta, de la începutul iernii 1941/42″ — referindu-se la zecile de mii de evrei care pieriseră de tifos la Berşad şi în împrejurimi. Tătăranu a adăugat: „Rezultatele acestea dovedesc cu prisosinţă că evacuarea a fost făcută în cele mai bune condiţiuni.” (Pentru descrierea condiţiilor în care a avut loc această deportare pe calea ferată, consultaţi capitolul despre Odessa). Trebuie remarcat, în această privinţă că 200 de bolnavi în stare gravă au fost lăsaţi să moară în spitalul ghetoului şi că nu s-au făcut practic nici un fel de examene medicale.

Dr. Tătăranu nu a constatat nici o creştere în răspândirea tifosului în judeţul Berezovca, deoarece la sfârşitul lunii martie, 28.000 de evrei, din 35.000, cât au fost deportaţi, fuseseră ucişi de nemţi şi multe alte mii muriseră în drum spre Berezovca, fapt omis în raportul său. Responsabilitatea lichidării evreilor de la Odessa revine de asemenea şi medicilor români, care au continuat să privească slaba prezenţă evreiască în judeţul Berezovca ca pe o sursă de iritare, până când s-a făcut auzit zgomotul tunurilor sovietice de dincolo de Bug (a se vedea mai jos).

Din punct de vedere sanitar, deportarea cu trenul a evreilor de la Odessa a fost considerată un succes atât de răsunător, de dr. Tătăranu şi direcţia sanitară din Transnistria, încât Tătăranu nu a ezitat să-şi ofere serviciile guvernului de la Bucureşti, când şi dacă se hotăra deportarea tuturor evreilor din România: ”Rezultatele evacuării evreilor din Odesa în Ianuarie 1942 pot servi de exemplu pentru astfel de probleme în viitor”, a declarat Tătăranu [202]. Raportul Direcţiei Sanitare şi mai ales broşura publicată de dr. Tătăranu despre sine şi contribuţia sa sunt semnificative nu numai în ceea ce priveşte profunda implicare a oficialităţilor româneşti în comiterea genocidului, ci mai ales pentru că conţin cifre deosebit de importante, referitoare la numărul deportaţilor din România şi Odessa. Raportul emis de Direcţia Sanitară, de exemplu, a reactualizat în mod constant numărul deportaţilor de la Odessa şi oferă dovada că între încheierea oficială a operaţiunilor, pe 11 aprilie 1942 (când Comitetul de Evacuare a raportat deportarea a 32.643 de evrei) şi sfârşitul acelui an, au mai fost deportaţi 4.000 de evrei, cifra ridicându-se la 36.000 [203].

Trebuie remarcat că în broşura pe care a publicat-o la Odessa, în iunie 1943 (deci după dezastrul de la Stalingrad), dr. Tătăranu a făcut abstracţie cu totul de rolul său în organizarea şi punerea în practică a deportării evreilor de la Odessa spre judeţul Berezovca. De asemenea nici nu a mai propus autorităţilor să se servească de experienţa sa în planificarea deportării tuturor evreilor din România. Dar acest document a consemnat cifra totală, reactualizată la zi al evreilor care fuseseră deportaţi din România în Transnistria — în jur de 180.000 [204]. Acest număr şocant de deportaţi a fost confirmat de asemenea de surse germane şi de Antonescu însuşi, într-un document care poartă semnătura sa (a se vedea mai jos). După încheierea marii operaţiuni de deportare din România, realizată de armata română în cooperare cu jandarmeria, serviciile sanitare din Transnistria au devenit principala bancă de date — poate chiar unica organizaţie în măsură să ţină evidenţa numărului deportaţilor, deoarece jandarmeria a încetat să mai reactualizeze cifrele.

Condiţiile sanitare din judeţul Berezovca, la începutul lui decembrie 1941 erau cumplite. La vremea aceea, coloane nesfârşite de evrei aduse pe jos din Basarabia şi de la Odessa, străbăteau judeţul în drum spre lagărele de exterminare din sudul Transnistriei. Nu existau servicii medicale si judeţul nu fusese împărţit în servicii de asistenţă medicală raionale. Nu existau medici şi spitalele rămase de pe timpul fostului regim sovietic, aveau doar câţiva infirmieri [205]. Sosirea transporturilor de evrei pe cale ferată de la Odessa nu a schimbat cu nimic situaţia, din cauza iernii deosebit de aspre. Vremea rece făcea imposibilă organizarea oricărei activităţi, în afară de patrularea jandarmilor în sate şi, bineînţeles a operaţiunii de deportare. Deportările pe cale ferată au fost întrerupte numai când condiţiile climaterice au împiedicat fie funcţionarea locomotivelor, fie deplasarea jandarmilor.

Ţinând cont de cele de mai sus, trebuie înţeles de ce escadroanele morţii germanilor locali şi autorităţile române erau atât de nerăbdătoare să „elimine” ameninţarea tifosului, înainte să se răspândească mai mult. În consecinţă, cea mai mare parte din evreii de la Odessa au fost împuşcaţi imediat şi incineraţi prin diverse şi inimaginabile metode. Această „realizare” nu a fost consemnată de Direcţia Sanitară şi nici de dr. Tătăranu, deoarece exista încă o barieră psihologică, care îi împiedica să pună pe hârtie asemenea atrocităţi. La urma urmei, erau medici vestiţi, cu experienţă; unii dintre ei lucrau în bine-cunoscute spitale din România. Nu erau chiar fascişti; doar „buni” români şi „patrioţi”. De aceea descriau deportarea evreilor din Odessa ca „evacuare” (nu se foloseau de cuvântul „deportare”) şi transferarea evreilor cu trenul în judeţul Berezovca, dar nu pomeneau nimic de cele întâmplate după aceea. În schimb, Ministerul de Externe Nazist nu avea asemenea bariere psihologice şi Rademacher a notat în termeni simpli într-un memoriu trimis lui Himmler că 28.000 de evrei au fost lichidaţi în satele germane din Transnistria. Aceştia erau evreii pe care Direcţia Sănătăţii şi medicii români se străduiseră să-i evacueze, pentru a preveni izbucnirea tifosului la Odessa şi în judeţul Berezovca.

În ianuarie sau februarie 1942, judeţul Berezovca a fost divizat în patru raioane, de asistenţa medicala: Berezovca, Mostovoi, Veselinovo şi Landau. În fiecare raion, cu excepţia celui de la Landau, s-a numit un medic şef din rândul medicilor români. La începutul lui noiembrie 1941 s-a ales deja un medic şef de judeţ dintre medicii militari. În privinţa raionului Landau, „fiind sub administraţia germană, aceasta asigură serviciului sanitar la acel raion“, preciza raportul menţionat mai sus. Direcţia sanitară a angajat toţi medicii si majoritatea infirmierilor din zonă şi s-a folosit de aceştia. Începând cu ianuarie 1942, o dată cu sosirea convoaielor de evrei, s-a înregistrat o creştere a numărului de cazuri de tifos în rândul populaţiei ucrainene.

Unităţile armatei române staţionate în zonă s-au preocupat de păstrarea sănătăţii soldaţilor lor prin intermediul serviciilor de asistenţă medicală proprie. Soldaţii mobilizaţi din rândurile românilor din Basarabia pentru munca câmpului, au fost vaccinaţi la Berezovca, şi au fost supuşi de asemenea unor proceduri de dezinfecţie [206]. Încă de pe 16 octombrie 1941, guvernământul transnistrian a trimis de la Tiraspol seruri şi vaccinuri, dintre care şi costisitorul vaccin antitific, în scopul vaccinării cetăţenilor români care făceau parte din administraţie. Guvernământul a cerut ca primii vaccinaţi să fie personalul prefecturilor, iar ce va rămâne, să fie administrat ucrainenilor [207]. S-au trimis de asemenea instrucţiuni prefecturii, referitor la procedura de injectare a vaccinurilor, mai ales a celui antitific [208].

La începutul lui noiembrie, administraţia a instruit prefectura printr-o telegramă să ia măsuri pentru îngroparea cadavrelor rămase pe câmpul de luptă „sau morţi din alte cauze” [209]. Directiva a fost dusă la îndeplinire cu multă conştiinciozitate în raionul Berezovca, datorită prezenţei emisarilor celui de-al treilea Reich în zonă; aceştia nu tolerau cadavre împrăştiate pe câmp sau şosele, atâta timp cât se puteau îngropa. Ce nu au putut să îngroape, au incinerat. Colonelul Bolintineanu, prefectul judeţului vecin, Ananiev, prin care treceau coloanele de deportaţi aduşi din Basarabia, a scris la vremea aceea prefectului de Golta, referitor la un număr de cadavre rămase neîngropate:

”Vă informez că la 40 km sud de Vasdovca sunt 50-60 de cadavre de toate vârstele, într-un stadiu avansat de putrefacţie. Cred că şi Dv. sunteţi de părere că trebuie îngropate, pentru a preveni epidemia. Dacă satul vă aparţine, ordonaţi imediat să se execute cererea mea” [210].

Prefecturile nu ştiau însă exact care erau limitele judeţului şi trebuiau să clarifice cine era răspunzător de îngroparea cadavrelor.

Datorită importanţei judeţului Berezovca şi a numărului mare de populaţie germană, s-au făcut eforturi pentru prevenirea răspândirii epidemiei în rândul ucrainenilor. Aceste măsuri nu vor fi trecute aici în revistă. În perioada ianuarie-iulie 1942, s-au înregistrat numai 323 de cazuri de tifos în rândul populaţiei locale ucrainene, iar în iulie, n-a existat nici măcar un caz. Condiţiile sanitare ale populaţiei ucrainene, mai ales în raionul Veselinovo, erau mizerabile şi populaţia locală era „plină de păduchi”, aşa cum se precizează în raportul direcţiei sanitare a judeţului, menţionat anterior. Problema evreilor din judeţ a rămas nerezolvată. Aceşti evrei erau rămăşiţele deportaţilor din Odessa şi din sudul Transnistriei. Fuseseră duşi direct în colhozuri, ca mână de lucru gratis, pentru agronomii români care se ocupau cu redeschiderea acestor colhozuri (rebotezate cu nume româneşti). Diverşi meşteşugari au fost aduşi în raion, pentru a-i servi pe români — civili, jandarmi, personal militar — şi, ocazional, populaţia ucraineană, de asemenea.

Mai erau şi evreii prinşi mai târziu la Odessa şi în alte zone din sudul Transnistriei, care erau aduşi la Mostovoie sau Berezovca, şi chiar mai departe, în „regatul morţii”. În afară de aceştia, erau evreii deportaţi din România, în toamna lui 1942; unii dintre ei nu au fost lichidaţi imediat de escadroanele morţii germane. Câţiva jandarmi care „au păzit coloanele de evrei care au traversat judeţul”, aşa cum se precizează în raport, s-au îmbolnăvit de tifos. Personalul armatei române a ordonat ca medicii militari încartiruiţi în judeţul Berezovca să participe la operaţiunea de eradicare a tifosului în rândurile ucrainenilor şi prizonierilor de război. Medicilor militari li s-a spus să localizeze cazurile (de tifos), să le izoleze, să pune afişe de atenţionare pe casele celor bolnavi şi să ia măsuri de dezinfecţie, pentru a preveni infestarea unităţilor în tranzit [211]. Evreii nu erau menţionaţi în ordinele armatei.

În judeţul Berezovca, au apărut trei centre principale de tifos, după lichidarea evreilor de la Odessa; toate se aflau în localităţi unde convoaiele trecuseră, sau unde evreii fuseseră lichidaţi. Cel de-al doilea raport al direcţiei sanitare a precizat că aceste trei centre erau Mostovoie, Veselinovo şi regiunea sudică a judeţului, care includea satele Zlataustovo, Dobre, Nădejde, Lisincovo, Sofievca şi Suha Balca. „Anchetele epidemiologice întreprinse în acest scop au arătat că epidemia se datoreşte infiltrării de evrei ce au fost aduşi în diferite lagăre aici în judeţ (subl. aut.)” [212]. Această frază în acuză pe evrei — atât pe cei morţi, cât şi pe cei vii — de eşecul autorităţilor de a eradica epidemia, ceea ce reprezintă o contradicţie. Cum să fie vinovaţi morţii, când ştim (din rapoartele jandarmeriei citate în capitolul despre Berezovca) că, în cel puţin patru sate din sud, convoaiele de evrei au fost exterminate de Selbstschutz, imediat după ce le-au luat în primire de la jandarmii români.

Mostovoie şi Veselinovo au servit ca puncte de tranzit pentru convoaie şi câteva clădiri au fost folosite ca adăposturi temporare în drum spre „regatul morţii” (de aici au luat jandarmii fete evreice cu care să se distreze). În pasajul citat mai sus, comandantul staţiei sanitare nr. 5 a Guvernământului, căpitanul Vasile Gligor, consideră că cei vinovaţi de epidemie au fost evreii infiltraţi în judeţ, dar adaugă în aceeaşi frază că au fost aduşi acolo (împotriva voinţei lor) din alte lagăre.

Nu poate fi vorba în nici un caz de o „infiltrare” a evreilor în regiune, din două motive principale: majoritatea fuseseră ucişi şi groaza inspirată de escadroanele morţii germane. Pe 6 mai 1942, s-a lansat în judeţ o operaţiune la care au participat medici militari şi civili deopotrivă, „pentru a îmbunătăţi condiţiile sanitare ale satelor şi locuitorilor unde sunt staţionate unităţi ale armatei.” Operaţiunea n-a fost un succes şi, la jumătatea lui iunie 1942, judeţul era încă infectat de tifos. Noul comandant al direcţiei sanitare, căpitanul dr. Scarlat Popescu, a învinuit evreii de continuarea epidemiei — făcându-i vinovaţi de eşecul oamenilor săi — şi a insistat să fie alungaţi din zonă:

”Originea probabilă a acestei epidemii de exantematic este şi continuă a fi prin contactul cu evreii ce se găsesc încă prin comunele anunţate, liberi, deşi cu toate intervenţiile făcute de acest serviciu pe lângă Prefectura judeţului şi Regiunea de jandarmi de a fi ridicaţi şi izolaţi în lagăre separate, evreii continuă să se găsească fără pază, circulând din sat în sat chiar şi acolo unde s-au făcut deparazitarea, infectând în felul acesta populaţia civilă din acele comune, care vine în contact direct cu ei” [213].

Cei pe care dr. Popescu îi acuză de răspândirea epidemiei de tifos erau câţiva evrei care au fost împrăştiaţi la sovhozuri de către jandarmi şi miile de evrei (nu se cunoaşte cifra exactă, din cauza execuţiilor permanente) care au fost aduşi într-adevăr din alte lagăre, pentru a-i servi pe stăpânii lor români. Deoarece staţia de dezinfecţie nr. 5 a primit sarcina să eradicheze epidemia din judeţul Berezovca şi pentru că evreii nu mai erau consideraţi fiinţe umane de medicii români de acolo, acest Serviciu şi personalul lui au devenit o curte marţială, care a semnat condamnarea la moarte a evreilor din judeţul Berezovca:

”Aceste lagăre evreieşti neavând nici o pază serioasă mai mult încă unii dintre ei au fost aşezaţi în diferite comune pe la locuitori, s-a putut în felul acesta transmite boala de la unii la alţii, mai ales că gradul de curăţenie, atât corporală cât şi ale veşmintelor lăsau mult de dorit. În urma intervenţiilor energice făcute de Serviciul nostru pe lângă Prefectura judeţului s-a putut ajunge la strângerea acestor evrei răzleţiţi şi trimiterea lor sub pază serioasă în convoaie la centrul Mostovoi şi Suha-Balca pentru a fi ţinuţi în lagăr” [214].

La Suha Balca, un sat de câmpie, care se întinde între Odessa şi Berezovca, români au înfiinţat o ferma de stat (care a înlocuit vechiul sovhoz din epoca sovietică). Aici au concentrat iniţial 500 de evrei localnici şi deportaţi, care au fost puşi să muncească pe câmp şi la fermă 12 ore pe zi. Cei care nu reuşeau să-şi facă norma fixată de autorităţi, erau biciuiţi. Din când în când, germanii din satele învecinate veneau la fermă şi cereau jandarmilor să le predea nişte evrei, pe care îi duceau în satul Gradovca, îi măcelăreau şi îi ardeau în cuptoare, după cum s-a descris în capitolul despre Berezovca. Evreii au fost „cazaţi“ într-unul din grajduri, în condiţiile amintite anterior şi tifosul nu a întârziat să apară. Adesea, evreii descoperiţi în sate de medicii direcţiei sanitare române erau aduşi în convoaie la această fermă de stat. Din acest motiv, numărul evreilor a rămas mai mult sau mai puţin constant, ba chiar a crescut în vara lui 1942, datorită eforturilor Serviciului de Higienă şi Profilaxie. La jumătatea lui iulie 1942, comandantul acestui serviciu, căpitanul Dr. Scarlat Popescu a vizitat ferma (practic grajdul) unde trăiau evreii.

”S-a făcut vizita medicală a 482 evrei din lagărul Suha-Balca. Au fost găsiţi 9 bolnavi de tifos exantematic care au fost izolaţi într-o clădire a colhozului local. S-au dat dispoziţiuni jandarmilor să asigure o strictă pază a evreilor din lagăr pentru a nu veni în contact cu populaţia civilă” [215].

În realitate, erau zeci de evrei bolnavi de tifos la fermă, Aceştia au fost aruncaţi într-o pivniţă — nu într-o „clădire”, aşa cum a raportat doctorul Popescu. Doctorul însuşi a remarcat indirect că nu se acordă nici un fel de asistenţă medicală, în afară de „izolarea” în pivniţă. Chiar şi evreii care sufereau de boli minore, cum ar fi guturai, gripă, etc, au fost băgaţi în pivniţă. Rata mortalităţii a crescut imediat.

Pe 22 septembrie 1942, un convoi de 500 evrei, majoritatea din Odessa, au fost luaţi de la Suha Balca şi duşi la Veselinovo. Un al doilea convoi, de 550 de evrei, care fuseseră deportaţi din România la începutul lui septembrie 1942 au fost aduşi de asemenea în acelaşi sat. Toţi evreii, în jur de 1.000 au fost ucişi la Veselinovo în aceeaşi zi —în ajunul lui Yom Kipur, anul ebraic 5702 (1942). Jandarmii români au fost cei care i-au adunat şi i-au predat escadroanelor germane ale morţii. Ba chiar au împuşcat un număr de evrei [216].

La începutul lui noiembrie 1942, directorul fermelor de stat din Transnistria a vizitat ferma Suha Balca. Vizita a avut loc ca urmare a rapoartelor care arătau că, în ciuda „descongestionării” populaţiei lagărului, ferma continuă să reprezintă un focar de tifos. Conducătorul român al fermei se temea că germanii localnici o să-i dea foc, dacă aflau de tifos. În grajd, a găsit 150 de evrei pe jumătate goi, înfăşuraţi în câteva zdrenţe jalnice. Dormeau pe paie murdare şi erau închişi cu lacătul înăuntru, când nu munceau. O dată pe zi primeau o porţie de supă goală şi un fel de mămăligă. Vizita directorului nu era una de rutină. O evreică scăpase din lagăr şi reuşise să ajungă la prefectul judeţului, Leonida Pop, pe care-l informase despre condiţiile de la Suha Balca. Prin urmare, directorul fermelor venise în lagăr, fiindcă prefectul era îngrozit că epidemia se va extinde, ameninţând soldaţii români şi germani şi, mai ales satele de etnici germani din raion. În raportul său, directorul s-a referit numai la exploatarea mânii de lucru evreieşti:

”Referitor la evreii de la Ferma Balca avem onoarea a face următoarele propuneri. Din cei aflaţi în prezent la Fermă poate să reţină pentru lucru în timpul iernii maximum 40 de evrei. Restul toţi sunt neîmbrăcaţi, desculţi, neputând aduce nici un serviciu în fermă. Aceşti evrei ar constitui un focar de tifos, ce ar pune în pericol în primul rând pe cei capabili de muncă dintre evrei şi chiar din lucrătorii din fermă, din care ferma şi aşa are foarte puţini. Propun ca aceşti evrei să fie ridicaţi şi transferaţi la Mostonoc — rămânând 40 dintre cei aleşi de noi” [217].

Prefectul judeţului a trimis aceste concluzii comandantului de jandarmi din judeţ, singurul organ împuternicit să transfere evreii dintr-un loc într-altul. Comandantul a cerut mai întâi ca evreii să fie îmbrăcaţi, înainte ca jandarmii să-i poată transfera undeva: „s-ar putea interna în ghetoul din comuna Mostovoi, dar trebuie mai întâi să li se dea îmbrăcăminte, fiind literalmente goi“ [218]. La sfârşitul vizitei, prefectul a ordonat ca evreii aleşi să rămână la fermă, să primească săpun şi să li se dea ceva hrană. Pentru cei rămaşi, recomandarea directorului fermelor echivala cu o condamnare la moarte, deoarece Mostovoie devenise un centru de exterminare, unde atât jandarmii români, cât şi etnicii locali germani (care acţionau cu încuviinţarea jandarmeriei) acţionau nestingheriţi. În martie 1943, rămăseseră 99 de evrei la Suha Balca; dar până la 1 septembrie, numărul lor scăzuse la 29 [219].

În iunie 1942, căpitanul dr. Scarlat Popescu a fost numit noul comandant al serviciului de igienă pe judeţ. În raportul său de la începutul lunii iulie, el a notat că în câteva sate, unde predecesorul lui descoperise tifos, cum ar fi Zlataustovo şi Lisincovo, nu mai era nici urmă de boală. Evident, nu mai erau nici evrei, pentru că fuseseră asasinaţi cu toţii de localnicii germani. În diverse alte sate, dr. Popescu a raportat câteva cazuri izolate de tifos, adăugând că „originea probabilă a acestor cazuri, afară de cel din comuna Veselinovo, este probabbil din epidemia de astă iarnă, de la lagărele evreieşti ce au fost pe aici” [220].

Serviciul de igienă a trimis o unitate să dezinfecteze şi să deparaziteze populaţia ucraineană şi lagărele evreieşti din satele Sofievca şi Satu Balca şi în Mostovoie. Cu puţină bunăvoinţă, ar fi fost posibil, în vara lui 1942, să se trateze toate cazurile de tifos din judeţ. Doctorii români aveau la dispoziţie spitalul regional aflat la Mostovoie, care era dotat cu „secţii de chirurgie, boli infecţioase, medicină internă şi pediatrie, şi cu o cameră de naşteri”, cum s-a lăudat pretorul raionului [221]. Evreii nu erau primiţi în acel spital şi nu erau trimişi nici acolo, nici în alt spital din Berezovca. Deşi doctorul a trimis autoclave de dezinfecţie în lagărele evreieşti din sate, iar zdrenţele lor au fost într-adevăr despăduchiate şi, deşi a raportat că nu mai există cazuri de tifos printre evrei, jandarmeria a procedat la aplicarea vechilor ordine. Raportul spune: „În urma ordinelor existente, Legiunea de Jandarmi a strâns resturile de evrei răzleţiţi prin aceste comune şi au fost transportaţi în convoaie sub pază în nordul judeţului spre raionul Mostovoie, unde vor fi utilizaţi la muncile agricole” [222].

Până la sfârşitul verii lui 1943, Mostovoie a servit ca loc de concentrare şi exterminare pentru acei evrei care au fost descoperiţi abia atunci în judeţ şi cei care au încetat să mai fie „utili” şi pentru bolnavi. Cu excepţia celor care au putut mitui jandarmii (ceea ce nu a ajutat întotdeauna) şi a celor care aveau profesiuni căutate, majoritatea au fost lichidaţi de jandarmii români sau predaţi unităţilor de autoapărare sau miliţiei germane, aşa-numita Selbstschutz. Majoritatea evreilor asasinaţi în vara lui 1943 erau ucraineni. Un supravieţuitor a oferit următoarea descriere a metodei de exterminare folosită de către jandarmi: „Metoda [lor] era să ia oamenii de la muncă şi să îi ducă la colhozuri inexistente. În realitate, îi asasinau… în timpul execuţiilor [din Mostovoie], evreii [români] care lucrau la birourile prefecturii au fost mutaţi în curtea fabricii de săpun [ca să poată fi ţinuţi în viaţă, deocamdată — subl. J. A]“ [223]. Sute de evrei ucraineni daţi pe mâna germanilor au fost omorâţi după torturi de nedescris. În mai 1943, 120 de evrei au fost luaţi de la Mostovoie şi trimişi la Selbstschutz, în Veselinovo. Nu au fost împuşcaţi imediat, ci mai întâi torturaţi de către jandarmii români până nu mai puteau fi recunoscuţi. Şeful ghetoului de la Mostovoie, un evreu din Cernăuţi, a fost tăiat în bucăţi, pentru că a refuzat să le dea jandarmilor fete evreice. Un inginer evreu care a încercat să împiedice violul soţiei sale a fost tăiat şi el, după ce a fost obligat să vadă cum soţia îi este tăiată în bucăţi [224].

S-ar putea pune întrebarea dacă doctorii români ştiau că Suha Balca şi Mostovoie — lagărele în care erau transferaţi evreii cu tifos, la cererea lor expresă — serveau drept centre de exterminare. Sau este posibil ca ei să nu fi ştiut ce se întâmpla în aceste lagăre, iar singura lor grijă să se rezume la împiedicarea răspândirii bolii [225]. Răspunsul este simplu. Judeţul avea deja mijloace pentru un fel de tratament al tifosului, dar evreii fuseseră scoşi din categoria speciei umane, fără ca vreun doctor român să protesteze câtuşi de puţin [226]. Execuţiile din judeţ, ca şi din alte asemenea locuri din Transnistria, nu erau efectuate în secret, ele aveau loc la lumina zilei, fără nici o tentativă de camuflare; se petreceau în apropierea, uneori înăuntrul satelor ucrainene, şi ceea ce se întâmpla, înainte şi în timpul măcelului, nu sunt decât scene de o cruzime fără seamăn. Acestea erau metodele folosite, la Odessa, la Dalnic, la Berezovca, la Mostovoie, la Domanevca şi în Bogdanovca (satul ucrainean aflat la mai puţin de un kilometru de Bogdanovca n-a fost evacuat de locuitori, deşi peste 50.000 de evrei au fost omorâţi, iar trupurile lor arse.) Doctorii români ştiau foarte bine ce se întâmpla în Suha Balca şi Mostovoie şi de aceea recomandau trimiterea evreilor acolo.

În vara şi toamna lui 1942, mii de ţigani au fost aduşi în judeţul Berezovca din România. Ca rezultat al „condiţiilor de viaţă”, la fel cu cele ale evreilor, curând a reapărut tifosul, mai ales în satele în care erau deţinuţi ţiganii, Kovalzovca şi Pocrovca, şi în zonele înconjurătoare. Nu vom trata, aici, totuşi, acest subiect [227]. Pentru a combate epidemia, care refuza să dea înapoi, armata română a mobilizat zeci de doctori evrei din România şi i-a trimis în judeţul Berezovca şi în altele din sudul Transnistriei, unde nu mai rămăsese practic nici un evreu în viaţă (vezi mai jos).

În cursul lui 1942, tifosul a izbucnit din nou în câteva judeţe; în Balta şi Moghilev, printre evrei, care reuşiseră să scape de el prin mijloace proprii şi cu ajutorul comunităţii evreieşti din România; şi în Golta, Berezovca şi Oceacov, printre ţiganii care fuseseră deportaţi în vara/toamna lui 1942. Departamentul Sănătăţii a oferit următoarea descriere a situaţiei în raportul lui din ianuarie 1943 (adică dinainte de sfârşitul celei de-a doua ierni):

”În cele mai încercate judeţe Brăila, Moghilău, Golta şi Oceacov s-a dat o adevărată bătălie crâncenă contra tifosului exatematic, care găsea câmp de răspândire în special la ţiganii şi evreii aduşi în lagăre. Graţie acestor sforţări fără odihnă s-a ajuns la rezultate uimitoare, care în comparaţie cu luna Ianuarie din anul trecut, putem să ne mândrim, căci au întrecut toate aşteptările. În adevăr, de unde în Ianuarie 1942 în jud. Balta, au fost 2200 de cazuri, în 1943, aceeaşi lună s-au ivit numai 18 cazuri. În judeţul Moghilău 2100 cazuri, 1942-170, în 1943. În judeţul Golta, 1900, în 1942, şi 89 în 1943. În judeţul Oceacov unde cu toate că în 1942 nu a fost nici un caz, totuşi în anul acesta s-au ivit 310 cazuri. Cauza acestor focare ivite se datorează numai ţiganilor aduşi în acest judeţ, care are populaţie rară şi deci e lipsă de case, haine, săpun, combustibil, petrol etc. Distribuirea acestor ţigani [dispersarea lor la diverşi săteni – J.A.] a dus la apariţia şi împrăştierea tifosului în satele prin care au trecut” [228].

În acest raport, ţiganii sunt puşi mai presus de evrei ca purtători de tifos. Ca şi în rapoartele despre evrei, citate anterior, numărul de bolnavi înregistrat de Departamentul Sănătăţii în ianuarie 1942, în comparaţie cu ianuarie 1943, arăta că ţiganii, ca şi evreii cu un an mai înainte, nu erau consideraţi fiinţe omeneşti şi prin urmare nu erau incluşi în cifre. Dr. Martinescu, directorul Serviciului Sănătăţii, a raportat, de exemplu, că la începutul lui 1942 au existat în districtul Balta un total de 2.200 cazuri de tifos, spre deosebire de 18 în ianuarie 1943, în timp ce în judeţul Golta au fost 1.900 de cazuri în ianuarie 1942, în comparaţie cu 85 în aceeaşi lună a lui 1943. Ţiganii au fost acuzaţi că împrăştie boala şi în acelaşi timp că lipsurile generale din judeţ în care sunt ei ţinuţi au apărut din pricina lor. Toate „realizările” arogate de Departamentul Sănătăţii în acest raport, în privinţa organizării spitalelor, încălzirii, dezinfectării etc. nu se refereau la evrei sau la ţigani.

Numărul de ţigani care au pierit în timpul primei lor ierni în Transnistria (1942/43) este imens [229]. Se cunoaşte, de exemplu, că din 7.500 de ţigani care au fost aduşi în judeţul Berezovca, au rămas în viaţă între 1.800 şi 2.000, după izbucnirea epidemiei de tifos în rândurile lor în decembrie 1942 (vezi capitolul intitulat „Regatul morţii” pentru descrierea epidemiei) [230].

În noiembrie 1942, cu ajutorul dr. Tătăranu (care îşi terminase misiunea, dar a rămas în Transnistria în funcţia de „consilier sanitar” al guvernatorului), dr. Martinescu a compus un set de „Directive pentru prevenirea bolilor infecţioase”, care a fost distribuit în toate judeţele şi raioanele. Aceste instrucţiuni stipulau că libertatea de mişcare a evreilor şi ţiganilor trebuie restrânsă, cu ajutorul jandarmeriei:

”Cunoscându-se că orice aglomeraţii, în special în timp de război, sunt ocazii de răspândire a bolilor contagioase, se recomandă în primul rând ca deportaţii: evrei, ţigani sau repatriaţi cât şi coloniile de muncă, să fie fixaţi în anumite locuri. În al doilea rând se va da o atenţie deosebită deplasărilor celor de mai sus, care se vor face în înţelegere cu autorităţile administrative: jandarmi, medici şi numai din lagărele necontaminate. Jandarmii vor anunţa autorităţile administrative, în special medicilor, orice deplasări, acelor prevăzuţi la începutul acestor instrucţiuni şi vor da orice concurs cerut de autorităţile sanitare” [231].

Medicii primari din judeţ au primit ordinul de a înfiinţa staţii fixe de control şi deparazitare pe Nistru şi pe Bug, ca şi echipe mobile de dezinfectare pentru fiecare subdistrict; în acest scop, s-au folosit evrei care fuseseră deja infectaţi cu tifos. Aceste staţii şi cele 40 cuptoare de deparazitare furnizate de Departamentul Sănătăţii, nu tratau evrei. Pe lângă directive, Departamentul a inclus şi o descriere a ceea ce era considerat un lagăr evreiesc model — lagărul Sevcenco din judeţul Ovidopol. Acest lagăr „model“, în care au fost închişi 293 de evrei, după cifrele oficiale, a fost înfiinţat pe 8 octombrie 1942 la o fermă experimentală între satele Vigoda şi Petrovschi. Doctorul de judeţ, căpitanul dr. Teofil Bucşă, doctor militar împrumutat administraţiei, a formulat ceea ce el a considerat a fi liniile călăuzitoare pentru prevenirea şi combaterea tifosului exantematic şi a altor boli contagioase, trăgând învăţăminte din cele întâmplate în prima iarnă. El a spus că evreii au fost aduşi în lagăr pe 8 octombrie 1942. Doua zile mai târziu, dr. Bucşă şi comandantul jandarmeriei din judeţul Ovidopol, căpitanul Dedulescu, au sosit în lagăr şi au dat, printre altele, instrucţiunile: deportaţii vor fi găzduiţi în 44 de camere anterior curăţite, spălate şi spoite de evrei. Ferestrele trebuiau închise permanent, lăsând doar o fantă subţire pentru lumină. Două camere erau rezervate pentru izolare. Va fi înfiinţată o poliţie evreiască. S-au dat instrucţiuni să se folosească doar apă fiartă. Trebuie amenajate toalete de câmp, iar lagărul să fie înconjurat cu un gard dublu de sârmă ghimpată. În plus, toţi deţinuţii — bărbaţi, femei, copii — urmau să fie dezinfectaţi [232].

În scrisoarea de însoţire, dr. Marinescu a recunoscut că era îngrijorat de noua izbucnire a bolii în cea de-a doua iarnă, dar a subliniat că „anul trecut, acolo unde a fost o colaborare strânsă între autorităţi, epidemiile au fost jugulate de la început” [233]. Dar nici în acest caz nu era vorba de evrei. Şi în privinţa prevenirii bolii, lagărul, considerat de Departamentul Sănătăţii un model demn de urmat, era departe de descrierea luminoasă a doctorului militar — încă o dovadă a rapoartelor false ale doctorilor români. Evreii (de fapt, 312, după mărturiile supravieţuitorilor, şi toţi din Bucureşti), fuseseră condamnaţi la deportare cu membrii familiilor de generalul G. Cepeleanu, inspector general al detaşamentelor de muncă evreieşti, ca pedeapsă pentru lipsa de la locul de muncă, pentru întârzierea cu câteva minute la muncă şi alte asemenea „infracţiuni”.

Au fost găzduiţi la ferma Sevcenco, în 44 de camere curăţite şi spoite, într-o ruină, înconjurată cu sârmă ghimpată. Drept mâncare, au primit o raţie zilnică de pâine de slabă calitate (150 de grame) şi supă de sfeclă. Ca rezultat al dietei, dizenteria şi ulcerul făceau ravagii printre prizonieri. Munceau 12-16 ore pe zi, dezghiocând seminţe de floarea soarelui, iar directorul fermei îi biciuia când avea chef. Cam 50 dintre deportaţi au murit de foame şi frig în primele şase săptămâni, la „ferma model” a căpitanului dr. Bucşă.

”Nu am avut nici un ajutor medical… Nu a bântuit nici o epidemie, dar oamenii mureau de foame sau îngheţaţi… Am fost bătuţi şi puşi la muncă pe câmp cu jandarmii români… O lună de zile cât am stat acolo… am slăbit în aşa hal, că au rămas numai oasele pe noi. De-abia ne ţineam pe picioare” [234].

Pe 26 noiembrie 1942, „lagărul model” a fost mutat la ferma lui Alexianu de la Alexandrovca, pentru a pregăti de iarnă vila guvernatorului. Două luni mai târziu, în ianuarie 1943, evreii au fost transportaţi cu sania la Bogdanovca, unde au fost găzduiţi în cocini. „Am dormit pe jos două săptămâni… unul lângă altul. Ne-au mâncat păduchii de-am făcut răni pe tot corpul. Am ajuns nişte umbre” [235]. Chiar la un an după asasinatele în masă, lagărul Bogdanovca era plin de păduchi şi infectat cu tifos.

În judeţele Berezovca, Golta şi Ovidopol, a izbucnit o a doua epidemie de tifos la mijlocul lui decembrie 1942, continuând până în iunie 1943. De data aceasta, aşa-zisa cauză erau ţiganii, „noua pacoste a judeţului”, conform raportului cpt. Dr. Dumitru Tomescu, doctorul militar al judeţului Golta [236]. Jandarmii, acţionând după instrucţiunile doctorilor români ataşaţi de la armată, efectuau periodic o „curăţire” totală a evreilor din judeţ. În vara lui 1943, judeţul Berezovca a devenit iar zonă de tranzit şi apoi punct de concentrare a forţelor germane, iar doctorilor români li s-a cerut să-şi dubleze eforturile de a ţine boala departe (cooperarea între cele două stabilimente medicale a evoluat gradat de la sfârşitul lui 1941) [237].

După exterminarea evreilor cu tifos în „regatul morţii”, dr. Tătăranu trimitea periodic rapoarte comandamentului misiunii de legătură a armatei germane din Transnistria „cu privire la situaţia epidemiei de tifos în Guvernământul Transnistriei” [238].

La apogeul lichidărilor din Bogdanovca, guvernatorul Alexianu a fost solicitat de comandantul VoMi Hoffmeyer, să nu înfiinţeze o carantină pentru pacienţi în „satul pur german“ Veselinovca, ci într-un sat ucrainean [239]. Prin vara lui 1942, dr. Tătăranu în fruntea unei delegaţii medicale, a făcut o vizită oficială „medicului şef al armatei [germane] de ocupaţie din Ucraina şi Directoratului Serviciului Sanitar (nazist) din Ucraina de la Rovno. Românii erau interesaţi de măsurile instituite de camarazii lor în Ucraina, „în special în ce priveşte bolile infecţioase“. S-a decis să se acţioneze în comun pentru prevenirea epidemiilor dintr-o zonă de ocupaţie în cealaltă. Delegaţia română a vizitat clinicile de la Universitatea din Kiev şi staţiunea de dezinfectare a Wehrmacht-ului din gara Kazatin — „ultima perfecţiune în această materie”, spune raportul. Administraţia Sănătăţii a remarcat că făcuse tot ce putuse pentru a ajuta armata germană, trimiţând periodic statistici cu bolile din Transnistria şi oferind asistenţă în spitale şi clinici când este nevoie [240].

Intensificarea prezenţei unităţilor militare în judeţul Berezovca şi în Transnistria de sud, în general, a forţat administraţia să ia măsuri de imunizare a populaţiei împotriva holerei în vara lui 1943 — cu excepţia evreilor, care erau ai Comitetelor evreieşti. Printre jandarmi şi personalul militar român (ca şi printre ţăranii români) făcea ravagii sifilisul, iar războiul nu a făcut decât să intensifice problema. În noiembrie 1942, un doctor de la Batalionul 4 Jandarmi a trasat liniile directoare pentru serviciile de igienă din Transnistria: „să se identifice jandarmii infectaţi cu sifilis şi gonoree din toată Transnistria şi să se trateze aceste boli care se iau.” Doctorul descria trei tipuri de sifilis comune printre jandarmi şi a cerut ca toţi jandarmii să se testeze [241].

Administraţia din Transnistria a emis un ordin special privind „necesitatea de a trata bolile venerice şi a izola purtătorii”, în scopul principal de a proteja soldaţii români încă neinfectaţi [242]. Subiectul bolilor venerice este menţionat aici şi din cauza suferinţelor cauzate fetelor şi femeilor evreice violate de jandarmii români şi de soldaţi în Basarabia şi Bucovina, la punctele de tranzit peste Nistru, în convoaiele spre Bug şi în ghetouri — suferinţe care au devenit coşmaruri permanente pentru supravieţuitoare după eliberare.

Ultima apariţie masivă a tifosului a avut loc în august 1943 si a arătat că autorităţile româneşti nu au învăţat — sau nu au vrut — lecţia despre evitarea condiţiilor care duc la epidemie. Pe 8 iunie 1943, 3.400 de evrei (2.500 deportaţi din judeţul Moghilev, restul din alte judeţe) au fost trimişi la extragerea turbei din mlaştinile locale. Familii întregi, inclusiv copii şi bătrâni. Lagărul consta în trei barăci dărăpănate, în care lucrătorii dormeau pe platforme de lemn, fără aşternuturi. De două ori pe zi li se dădea o supă de lucernă şi un terci de mămăligă, hrană care a dus la pierderea vederii pentru mulţi dintre ei. Toţi făceau munca epuizantă de sclavi la construcţii, în picioare, în gropi de noroi sau nisip, sau extrăgeau turbă din mlaştini. Supraveghetorii ucraineni îi biciuiau pe evrei ca să lucreze mai repede. Nu erau nici un fel de facilităţi igienice la faţa locului, şi nici posibilitatea de a face baie sau a schimba hainele. După două luni, a izbucnit tifosul şi dizenteria.

Prefectul judeţului Tulcin, colonelul Năsturaş, a avertizat administraţia deja din 31 august 1943 de „cazuri de tifos exantematic în ghetoul Nestervarca”, chiar adăugând că există un caz şi la un muncitor ucrainean. El a cerut mijloace de izolare a lagărului şi a arătat că evreii nu aveau haine de schimb [243]. Nu s-a luat nici o măsură, iar la începutul lui octombrie prefectura a trimis la administraţie un raport secret, arătând că epidemia este scăpată de sub control şi că măsurile sanitare, „deşi se iau“ nu sunt suficiente câtă vreme evreii nu au nimic de îmbrăcat. La data aceea, când armata sovietică era deja la Nipru, prefectul a reamintit legătura dintre tifos şi evrei şi cât de periculoşi sunt şi unul şi ceilalţi; „Fug din lagăr şi devin agenţi de răspândire a păduchilor, epidemiei de tifos exantematic, precum şi propovăduirii de informaţii şi minciuni pentru tulburarea poporului” [244].

Până în septembrie 1943, după trei luni de muncă de sclavi, peste 1.100 de evrei aduşi la Nestervarca muriseră de tifos [245]. Pe lângă ameninţarea tifosului, evreii din lagăr trăiau cu frica permanentă că vor fi trimişi la Bug, când excavaţiile în turbă se vor sfârşi [246].

Să rezumăm: Tifosul şi alte boli molipsitoare nu au dispărut niciodată din Transnistria, pentru că autorităţile române nu au luat măsuri de eradicare a lor în populaţia evreiască. Dacă nu ar fi fost eforturile proprii ale evreilor, tifosul ar fi continuat să facă victime atât printre evrei, cât şi printre forţele româneşti de ocupaţie din Transnistria. În a doua iarnă de ocupaţie (1942/43), principalele victime ale epidemiei au fost ţiganii, morţi în număr mare, fără să fi beneficiat de vreun sprijin extern sau organizare internă. Subiectul ţiganilor nu face parte din intenţiile prezentului studiu, deşi documentaţia necesară a fost strânsă deja. Se poate spune cu certitudine că Guvernul român şi Administraţia Transnistriei nu au luat nici o măsură de prevenire a tragediei tifosului printre ţigani (la un an după ce acesta a secerat zeci de mii de evrei) din dorinţa de a scăpa de ţigani, deci o metodă intenţionată de exterminare. Doctorii români ataşaţi administraţiei şi armatei au fost cei care au supravegheat această politică şi au fost printre iniţiatorii ei. Aceşti doctori, câteva zeci ca număr, nu au făcut selecţii personale şi nu au încercat limitele suferinţei umane cum au procedat colegii lor nazişti. Dar au participat într-un mod sau altul la implementarea unei politici care se baza pe ipoteza că evreii nu mai fac parte din specia umană. Laboratorul lor a constat din uriaşele convoaie evreieşti, în lagăre şi în ghetourile înfiinţate de regimul românesc în Transnistria, iar cobaii lor au fost evreii, pe care ei încetaseră să-i mai considere oameni. A rezultat că evreii nu meritau asistenţă medicală, nu meritau să fie protejaţi de boli infecţioase, nu meritau nici hrană şi nici adăpost. Doctorii români au participat, fără mustrări de conştiinţă, la marele experiment de curăţare a Basarabiei, Bucovinei şi Transnistriei de orice urmă de evreu. Ca parte a acestei politici, ei au iniţiat măsuri şi au luat decizii în totală contradicţie cu jurământul lui Hipocrat, cu profesiunea lor şi cu valorile umane. Pe scurt, eu au ajutat şi au amplificat genocidul.

„MEDICII JIDANI”

Începând cu vara lui 1942, iar în unele cazuri mai devreme, sute de doctori si farmacişti evrei din România au fost trimişi în Transnistria ca parte a programului de muncă forţată. Au fost trimişi de armata română să trateze prizonieri de război şi localnici loviţi de tifos sau alte boli şi să facă medicină preventivă. Aceleaşi legi care au scos evreii din rândurile armatei şi i-au trimis la muncă forţată şi la plata taxelor militare stipulau anumite înlesniri pentru experţii în diferite domenii şi pentru medici.

În cele din urmă, doctorii şi farmaciştii au primit ordinul de a efectua cel puţin 90 de zile în meseria lor ca parte a programului de muncă forţată, sau, ca alternativă, să se pună la dispoziţia armatei [247]. Ordinele şi regulamentele făceau distincţie între diversele categorii de medici şi farmacişti; foştii ofiţeri, care se bucurau de un tratament special; rezervişti; şi doctori obişnuiţi. Ei au fost trimişi să-şi exercite profesiunea în scopuri şi în locuri hotărâte pentru ei de Cartierul General. Au fost trimişi în Transnistria, în locuri unde evreii fuseseră măcelăriţi cu luni înainte de sosirea primului grup de doctori: în judeţele Dubăsari, Berezovca, Tiraspol, Golta şi Ovidopol, dar nu în Odessa. Erau primii evrei care aveau să dea ochii cu rămăşiţele populaţiei evreieşti din ghetouri şi lagărele de muncă, în ciuda faptului că autorităţile au făcut tot ce le-a stat în putinţă ca să împiedice asemenea întâlniri.

Primii doctori evrei trimişi să îngrijească prizonieri de război sovietici şi populaţie locală ucraineană au fost aleşi dintre zecile de mii de evrei care-şi aşteptau moartea la Bogdanovca. Au fost aleşi la prima selecţie făcută în lagăr de pretorul Bobei, după primele zile de masacre.

”În regiune, populaţia, localnică ucraineană s-a purtat cu evreii — rareori dădeau câte ceva de mâncare — celor care-i îngrijeau. La 21 dec. au început masacrele. Au fost scoşi primii 10.000 de oameni şi executaţi. În prima seară a venit preotul Botei şi a scos din lagăr 50-60 de specialişti (meseriaşi şi personal medical) şi i-a încărcat într-un camion deschis transportându-i la Golta. Într-o fostă şcoală dărâmată pe jumătate, erau adunaţi toti evreii supravieţuitori din Golta, împrejurimi şi câţiva basarabeni, câteva sute în total. În întuneric ardeau cârpe ca nişte făclii — (pe ele încălzeau şi apă) — (La Bogdanovca se vindeau inele, brăţări, cercei, pe o căruţă cu apă caldă) — dimineaţa au fost triaţi — (Medicii şi personalul sanitar au fost trimişi să lucreze la barăcile cu prizonieri şi ucraineni bolnavi de tifos. ex. erau acolo şi două camere cu … bolnavi — infectaţi de la evrei. Evreii lucrau în toate aceste spitale — ceilalţi evrei — meseriaşi au fost întrebuinţaţi în atelierele jandarmeriei (regiunea de judeţ Golta). Toţi evreii mergeau dimineaţa în zori la lucru însoţiţi de jandarmi şi tot astfel se întorceau. Evreii bolnavi erau izolaţi într-o cameră separată în lagăr — de acolo erau scoşi si împuşcaţi. Până la urmă din prizonierii adunaţi în lagărul din şcoală au rămas în viaţă câteva zeci de oameni — ceilalţi au fost toţi executaţi — în primele săptămâni ale anului 1942. În fiecare dimineaţă se făcea selecţia. Fiecare om era interogat. Cei necesari pentru lucru erau aşezaţi într-o parte, ceilalţi în cealaltă parte. Cei destinaţi nimicirii erau trimişi la Acmecetca” [248].

Echipa medicală (având câţiva doctori, infirmiere şi sanitari), trimisă să trateze ţăranii localnici a fost găzduită „într-o casă părăsită” cu paie pe jos”. Erau păziţi cu stricteţe de jandarmi, care îi luau dimineaţa şi îi aduceau noaptea. Populaţia ucraineană nu s-a purtat frumos cu doctorii evrei şi cu asistenţii lor şi „rareori dădeau ceva de mâncare”; nici autorităţile române nu hrăneau echipele medicale, purtându -se de parcă evreii nu ar fi avut nevoie de mâncare pentru a trăi. Doctorul român care răspundea de echipa medicală evreiască — dr. cpt. Ion Tomescu, doctor militar numit temporar medic şef în districtul Golta şi şef al staţiunii de igienă şi de prevenire a bolilor nr. 51 — nu se vedea niciodată cu ei [249].

În ciuda constantelor selecţii, numărul de doctori evrei din districtul Golta creştea, datorită transferului de deportaţi din ghetoul din Chişinău (ultimul transport) şi de evrei din România, din vara şi toamna lui 1942. La începutul lui ianuarie 1943, prefectul Isopescu a raportat administraţiei că are 568 de specialişti, inclusiv 20 doctori evrei (11 bărbaţi şi 9 femei), 5 dentişti şi 12 farmacişti (4 bărbaţi şi 8 femei) [250].

În judeţul Balta, de asemenea, autorităţile au încercat să lupte cu tifosul epidemic care bântuia printre ucraineni cu ajutorul doctorilor evrei rămaşi în viată prin ghetouri, după acea primă iarnă cumplită. Trebuie subliniat că, atunci când tifosul se găsea doar printre evrei, autorităţile nu au făcut nimic pentru a selecta medicii evrei, spre deosebire de judeţul vecin Golta, unde aceştia au fost separaţi înainte ca zeci de mii de oameni să fie impuşcaţi. Medicul şef din judeţul Balta a întocmit în scris statutul şi funcţiunile „doctorului jidan”. Aceşti doctori-deţinuţi erau trimişi să trateze prizonieri de război şi localnici ucraineni, fiind lăsaţi în schimb să trăiască, cel puţin pe moment. În vara lui 1942, medicul şef al districtului a făcut următoarele propuneri:

”Utilizarea medicilor jidani, conform ordonanţei 23, în modul următor: în fiecare comună unde exista cazuri de boli contagioase, de stabilit un medic jidan, care să nu facă altceva decât deparazităţi totale, încât să ajungă la deparazitarea tuturor locuitorilor comunei; deparazitarea totală a locuitorilor şi oamenilor: tundere, petrolare. Medicul jidan să fie sub observaţia unui jandarm şi să nu aibă voie a părăsi comuna, fără aprobarea de la judeţ, decât după stingerea epidemiei în mod definitiv. Totodată se va ocupa şi de curăţirea fântânelor în comunele unde sunt cazuri de febră tifoidă, precum şi separarea lor. Medicul jidan nu se va ocupa decât de aceste lucrări de profilaxie şi igienă şi nicidecum de practica medicală” [251].

Medicul şef de judeţ nota că el în persoană va inspecta în satele cu medici jidani cursul tratamentului bolii. De asemenea, el a cerut interzicerea „vânzării de haine vechi în lagărul Berşad”, până ce un doctor de raion va confirma că hainele — ale unor evrei — au fost deparazitate. Din acest raport, în care stabileşte statutul doctorului jidan, reies câteva lucruri: primul, că în judeţul Balta erau opt spitale. Doi, că, datorită lipsei de doctori români, au fost numiţi ca doctori de raion un student şi o studentă la Pesceana şi Obodovca [252].

„DOCTORII EVREI”

La sfârşitul lui aprilie 1942, Direcţia Spitalelor din Guvernământ (dr. Petre Niculescu) a cerut Cabinetului CBBT să i se trimită „100 de medici evrei de diferite specialităţi necesare spitalelor civile din Transnistria” [253]. Doctorii evrei din România au fost trimişi în Transnistria, în vara lui 1942. Mobilizarea a fost făcută de cartierul general. La 17 iulie, 11 doctori evrei au fost trimişi în judeţul Berezovca şi puşi la muncă în spitale [254]. Pe lângă alţi specialişti, cartierul general a trimis şi un bacteriolog pentru identificarea bolilor [255]. Doctorii evrei au fost cei care practic au pus în funcţiune spitalul din Berezovca şi au asistat la funcţionarea spitalului din Mostovoie şi în alte oraşe. În anumite cazuri, în absenţa medicilor români, ei au servit neoficial ca medici şefi de raion [256].

Doctorii evrei trimişi în judeţul Berezovca au tratat zeci de mii de ucraineni şi pe copiii lor, i-au imunizat împotriva diverselor boli şi i-au trimis la clinici şi spitale unde au fost trataţi de alţi doctori evrei. Adesea, pacienţii se întorceau tot la ei, din lipsă de specialişti în spitale. Din cauza lipsei generale de doctori români, doctorii evrei s-au ocupat şi de jandarmi, mulţi din aceştia ucigaşi de evrei. În ianuarie 1943, medicul şef din raionul Bronsca-Balca, dr. Karol Barad, a raportat, printre altele, că examinase jandarmii de la posturile din satele Balaiciuc, Carnohorovo şi Vasilovca şi descoperise că sunt „toţi curaţi şi sănătoşi”. De asemenea, el a vaccinat 48 de jandarmi de la postul din Balaiciuc [257].

Rapoartele de lucru ale doctorilor evrei care au fost trimişi în grupuri în judeţul Berezovca s-au păstrat în întregime. Ele arată o largă gamă de îngrijiri medicale oferite ucrainenilor, jandarmilor, personalului prefecturii şi chiar soldaţilor. Un exemplu al importanţei muncii lor se poate vedea în raportul doctorului de judeţ Aurel Juga, asupra condiţiilor sanitare din judeţ, în perioada 25 martie-10 mai 1943. Doctorii evrei lucrau în toate spitalele din judeţ şi din toate raioanele — Berezovca, Mostovoie, Veselinovo şi chiar Landau. Dr. Juga a trimis un doctor dintre deportaţii evrei ca să trateze tifosul printre ţiganii şi ucrainenii din Kovaliovca şi satele învecinate [258]. Doctorii evrei au continuat să servească pe post de medic şef de raion chiar la un an după detaşarea lor „temporară”.

Este greu să descrii situaţia unică a doctorilor evrei din acest judeţ şi din cel vecin, Golta, sau să le înţelegi sentimentele după ce au vizitat anumite sate. Fiecare sat vizitat de dr. Herman Feckler, doctor în raionul Sofievca, în decembrie 1943 devenise un mormânt comun pentru evreii din Odessa: Zaharovca, Manicovca, Victorovca, Vladislavca, Hulievca. Cu zece luni în urmă, mii de evrei fuseseră împuşcaţi în sate şi arşi în ruguri funerare, de jandarmi şi de escadroanele morţii create de localnicii germani. „Am găsit totul în ordine. Am făcut o examinare medicală la posturile de jandarmi şi am găsit că toţi jandarmii sunt sănătoşi”, a raportat dr. Feckler [259].

Dr. Martin Kraft s-a găsit într-o situaţie similară când a fost trimis la Zavadovca si a vizitat satele Bernadovca si Mihailo-Alexandrovca. Evreii fuseseră măcelăriţi acolo, sau, aflaţi în drum spre lagărele morţii de la Bug, fuseseră împuşcaţi la marginea satului [260]. În ianuarie 1943, comandantul jandarmilor din satul Kolosovca, alt loc al ororilor pentru evreii din Odessa, a cerut să primească „un doctor evreu din cei care au venit din România”, pentru a trata jandarmii:

”Raportăm că unii din jandarmii acestui post sunt bolnavi şi urmează tratament tocmai la spitalul militar Berezovca: din care cauză suferă şi serviciul prin faptul că Colosovca se află la 14 kilometri de Berezovca. Afară de aceasta şi populaţia din comuna Colosovca şi satele din jur suferă din această cauză neavând un medic evreu în apropiere. Fiind informaţi că au sosit din ţară mai mulţi medici evrei, vă rugăm să binevoiţi a dispune în acest sens” [261].

În anumite cazuri, doctorii evrei care au terminat stagiul de 90 de zile nu au fost eliberaţi şi au continuat să lucreze, din lipsă de înlocuitori. Dentiştii evrei au fost „confiscaţi” de comandanţii din jandarmerie şi obligaţi să trateze soldaţii şi jandarmii, deşi exista o legislaţie specială care nu permitea evreilor să trateze neevrei. Un doctor militar pe nume dr. Aurel Vidiv a cerut comandantului jandarmeriei din judeţul Berezovca să detaşeze un jandarm pentru a păzi pe dentistul evreu dr. Bruno Grosu, care călătorea cu el la Odessa. Acest „dentist al legiunii de jandarmerie, care serveşte şi ca dentist al garnizoanei din Berezovca” a călătorit la Odessa cu medicul militar pentru a cumpăra materiale şi instrumente medicale… urgent necesare pentru tratarea ofiţerilor şi soldaţilor din garnizoana [staţionată] în Berezovca [262].

Mulţi doctori evrei au fost obligaţi în Transnistria să trateze figuri guvernamentale, funcţionari, ofiţeri, comandanţi de jandarmi şi pe soţiile lor. Comandantul de jandarmi al legiunii din Berezovca, maiorul Ursuleanu, „o bestie fără suflet”, cum a spus unul dintre medicii evrei despre el, l-a ales pe doctor pentru tratarea unei „boli intime”, sifilis, dar a respins orice încercare a acestuia de a interveni pentru deportaţi. Maiorul Ursuleanu, sosit în Berezovca în decembrie 1942, primea o mită lunară de la familiile deportaţilor din România care au fost trimişi în judeţ în toamna lui 1942. Majoritatea grupului de 600 au fost asasinaţi. (După cum am spus mai sus, cam 500 de evrei au fost împuşcaţi de membri ai Selbstschutz, în Rastad, pe 22 septembrie 1942 şi alţi 84, „au fost separaţi de jandarmii [români] dintr-un grup mai mare pentru a-i jefui au fost duşi în câmp şi împuşcaţi”) [263]. 14 evrei din acest grup au fost răniţi, dar au reuşit să scape, şi doi au fost scoşi din convoi: dentistul mai sus menţionat, dr. Grosu din Iaşi şi soţia lui. Grosu a fost apoi numit şef al ghetoului şi a devenit dentistul oficialilor români din Berezovca, pe lângă tratarea jandarmilor şi ofiţerilor din garnizoană.

Maiorul Ursuleanu a fost releul pentru pachetele şi banii trimişi de familiile deportaţilor şi a dijmuit serios, mai ales speculând rata de schimb în RKKS. Profiturile lui erau de două treimi din sumele transmise pentru transfer. În timpul execuţiilor în masă din vara lui 1943, el şi-a dat silinţa să separe pe evreii „lui” de ceilalţi, care au fost omorâţi de jandarmii „lui” sau de escadroanele morţii aparţinând localnicilor germani. Cam 50—60 de evrei din Mostovoie care au plătit mită au fost trimişi să lucreze într-o grădină din Victorovca, scăpând astfel cu viaţă [264].

Doctorii evrei s-au trezit în situaţia suprarealistă în care au făcut „negoţ” cu vieţile altor evrei cu ofiţeri, sergenţi, sau chiar simpli jandarmi; în acea atmosferă obscenă, cântărirea în lei — sau un ceas de aur — a vieţii unei familii de evrei era ceva firesc. Totul depindea de cantitatea de alcool băută de jandarm înainte sau în timpul execuţiei, sau de şansa de a viola o evreică atrăgătoare.

Ca rezultat al educaţiei lor şi în ciuda faptului că veneau dintr-o cu totul altă realitate, aceşti doctori au fost în măsură să ne ofere descrieri pertinente şi de încredere ale omniprezentei rutine a morţii în acele judeţe devenite morminte comune pentru zeci de mii de evrei din Odessa şi alte părţi din Transnistria. Până acum, scurtele lor mărturii au apărut disparat şi au fost oarecum de neînţeles. Fără să ai fundalul, este imposibil să înţelegi această imagine de pe altă planetă — o imagine creată de regimul românesc în colaborare cu escadroanele morţii create de germanii din sudul Transnistriei. Abia după deschiderea arhivelor din fosta Uniune Sovietică, mărturiile lor se pot încadra într-un mozaic. Numai un regim căruia nu-i era ruşine de participarea lui la genocid putea pune la cale întâlnirea dintre acei criminali şi doctorii evrei care îndrăzneau totuşi să se considere oameni.

Dr. David Iuster din Bucureşti, care a sosit la Berezovca pe 20 decembrie 1942 şi a fost trimis în satul Pocrovca de pe Bug, descrie o întâlnire cu prefectul Leonida Pop, care din 1942 era numit de supravieţuitori „măcelarul”:

”Am îndrăznit într-o zi să ies pe strada principală. M-am întâlnit ochi în ochi cu Leonida Pop. Nu mă cunoştea, dar ştia că sunt străin de oraş. M-a oprit şi mi-a cerut să mă identific. Ce s-a întâmplat după aceea e tragicomic: [Mi-a tras] două palme şi am fugit cum numai un evreu poate fugi când moartea e pe urmele lui” [265].

În ghetoul din Tiraspol era o situaţie deosebită. Acolo erau deportaţi mulţi meşteşugari evrei, ca şi experţi în diverse domenii. „Ghetoul din Tiraspol, scria un doctor evreu care lucra în zonă, era un fel de refugiu pentru anume evrei, ca rezultat al înţelegerii arătate de maiorul Iacobescu. Mulţi evrei au fost salvaţi de alte lagăre datorită bunăvoinţei maiorului Iacobescu, care i-a transferat şi i-a ţinut în acest gheto.”

Primul doctor care a apărut acolo a organizat un Comitet evreiesc al deportaţilor, din care mulţi erau meşteşugari şi specialişti. Şeful ghetoului, un dentist pe nume Goltman, „trata toţi ofiţerii tribunalului militar” şi intervenea pentru alţi evrei de câte ori avea ocazia [266].

„Ghetoul Balta, îşi amintea alt doctor, se afla la marginea oraşului, complet izolat de acesta.” Doctorii au găsit evreii de acolo într-o stare gravă, trăind în mizerie şi foame şi atinşi de boli infecţioase: „Am încercat să luptăm cu bolile dar, fiindcă autorităţile nu dădeau medicamente evreilor, am fost nevoiţi să le obţinem chiar noi, pentru a trata şi salva mulţi evrei bolnavi” [267].

Contactul dintre doctorii evrei (din care unii sosiseră în uniformă de armată) şi deportaţi — o întâlnire pe care autorităţile făcuseră orice ca s-o împiedice, prin selectarea atentă a regiunilor în care să trimită doctorii — a tras multe clopote de alarmă la cartierul general. Pe 19 august 1942, Alexianu cerea de la Cabinetul Primului Ministru interdicţia ca doctorii evrei să poarte uniforme ale armatei române. Din motive necunoscute, cererea a fost ignorată şase luni. În noiembrie 1942, Direcţia Sănătăţii a administraţiei, bazându-se pe un ordin al jandarmeriei a stabilit că… medicii evrei repartizaţi în cadrul muncii obligatorie la dispensarele şi spitalele civile, vor presta serviciul în ţinută civilă”. Legiunile de jandarmi au primit ordinul să „identifice nesupuşii” [268]. Desigur, doar doctorii care serviseră ca ofiţeri activi în armată, sau cei cu şcoala de ofiţeri care erau doctori militari în rezervă aveau dreptul de a purta uniforme; mai mult, insigna lor de ofiţeri era diferită de cea a ne-evreilor (o stea care amintea de departe de Steaua lui David). Cu toate acestea, chiar şi asta era prea mult pentru membrii administraţiei. Pe 12 decembrie 1942, la apogeul bătăliei de la Stalingrad, cabinetul lui Antonescu răspundea, în sfârşit, cererii guvernatorului şi spunea, în numele Ministrului Apărării Naţionale, că „nu se pot schimba dispoziţiunile date în legătură cu uniforma medicilor evrei” [269].

Corpul Trei Armată din Transnistria a emis un ordin către toate prefecturile unde serveau doctori evrei, pentru supravegherea lor îndeaproape şi pentru împiedicarea contactului lor cu evreii din ghetouri:

”Acest comandament este informat că medicii evrei concentraţi de M. St. M. şi repartizaţi Guvernământului pentru servicii, iau contact cu evrei din ghetouri şi cu cei repartizaţi la diferite munci culegând informaţii, date şi indicii asupra tratamentului, asupra felului de trai etc., amănunte care pot fi difuzate în Ţară în chip alarmist tendenţios. Pentru a se înlătura aceste lucruri, cu onoare vă rugăm să binevoiţi a lua măsuri pentru supravegherea îndeaproape a acestor medici, prin organele Dvs” [270].

Mijloacele la îndemână erau jandarmii şi serviciile de siguranţă. Dr. Nuţă Feldman din Iaşi a fost trimis în septembrie 1943 la Dubăsari si nu a avut de ce să teamă de supraveghere, pentru că în Dubăsari nu mai erau evrei. Din câte ştim, evreii din oraş şi împrejurimi au fost măcelăriţi de Einsatzgruppe D, staţionată acolo. Dr. Feldman dă detalii despre baia de sânge din oraş:

”Agentul sanitar… ne povestea cu lacrimi în ochi cum nemţii şi ucrainenii din localitate au ucis toată populaţia evreiască din oraşul Dubăsari, peste 3.500 suflete plus evrei aduşi cu convoaie, în număr de peste 7.000. Agentul, din cauza grozăviei, se adăpostise în podul spitalului de unde privea cum se făceau execuţiile de către nazişti, lângă spitalul central din Dubăsari. Se afla o mare groapă comună cu peste zece mii de ucişi. Agentul sanitar ne povestea cu groază cum copii evrei erau sfârtecaţi rupându-le mâinile si picioarele şi aruncaţi în groapa comună de lângă spital şi o altă groapă cam la vreo 500 metri nord de spital unde acum este câmp de agricultură. Gropile pot fi uşor identificate fiind cunoscute de întreaga populaţie neevreiască din Dubăsari” [271].

În timpul serviciului la Dubăsari, dr. Feldman şi alţi patru doctori şi patru farmacişti au locuit în spitalul municipal, lângă groapa comună. În timpul stagiului său militar, acest doctor evreu şi alţii au devenit doctorii personali ai prefectului, colonelul Betcu, şi ai soţiei generalului Dâmboviceanu, comandantul jandarmeriei regionale. „Ea [soţia] ne-a prevenit de diferite intenţii banditeşti contra grupului de medici evrei şi farmacişti şi ne-a instruit cum să ne păzim de un subprefect cu numele de Popescu” [272]. Subprefectul a încercat în toate felurile să trimită doctorii evrei, veniţi prin ordin al cartierului general, în lagărele de la Bug, pentru a-i transforma în „doctori jidani” fără drepturi.

La Dubăsari, care a servit drept punct de tranzit peste Nistru pentru zeci de mii de soldaţi în drum spre front, tifosul exantematic mai exista şi spre sfârşitul lui 1943. Doctorii evrei au primit ordinul de a lupta cu el, în ciuda lipsei oricărui echipament medical serios. „Nu exista casă în toată regiunea în care să nu fi fost bolnavi de tifos exantematic. Personal am îngrijit peste 3000 cazuri… din circa 700 internaţi au murit vreo 50 sau 60 băştinaşi…” [273] Întâlnirea dintre doctorii evrei şi un grup de sute de evrei luaţi din toată Transnistria pentru a construi o autostradă între Dubăsari şi Grigoriopol (pentru uz militar) a fost ca o întâlnire între două lumi. Doar aşa a auzit lumea de existenţa acestei brigăzi.

În rezumat: Doctorii evrei trimişi să lupte cu tifosul epidemic în districtele din sudul Transnistriei începând cu vara lui 1942 au fost primii care au luat contact cu rămăşiţele evreilor deportaţi din România. Mai mult, au fost primii care au văzut locurile crimelor de masă. Impactul acestei întâlniri pentru evreii din România şi pentru conducătorii lor nu încape în nici o discuţie. Din câte ştim, evreii din România nu au aflat despre atrocităţile din Bogdanovca şi de „regatul morţii”, pentru că evreii din România erau prinşi în propria luptă pentru supravieţuire şi erau terorizaţi de fiecare zvon privitor la o nouă deportare. Aparent, doctorii au păstrat tăcerea de teamă. Se poate generaliza şi spune că informaţiile aduse de doctori nu au ajuns la masele evreieşti şi nu au creat panică. Atenţia comunităţii era concentrată asupra supravieţuitorilor din Transnistria de nord şi a orfanilor.

Ministrul adjunct de interne, Constantin Vasiliu, estima în noiembrie 1943 că la 1 septembrie 1943 mai trăiau 50.741 evrei; restul de 59.292 au murit „din cauza epidemiilor ce s-au ivit şi a imposibilităţii de asistenţă medicală şi profilaxie în regiunea peste care trecuse războiul” [274]. Această estimare nu este corectă şi intenţionează să ascundă două lucruri: adevăratul număr al deportaţilor şi operaţiunile de lichidare din „regatul morţii”. Numărul de deportaţi a fost de 185.000-190.000 [vezi mai departe statisticile]. Vasiliu nu a făcut nici o referire la evreii asasinaţi în convoaie, la cei morţi de epuizare pe drum, la cei predaţi germanilor etc. Dar este de remarcat că în 1943 unul din miniştrii apropiaţi lui Antonescu estima numărul evreilor morţi de tifos şi alte boli la 60.000.

Suntem acum în măsură să estimăm numărul de evrei români care au pierit în marile ghetouri şi în lagărele din Transnistria între iarna lui 1941 şi vara lui 1942. Această numărătoare nu va fi niciodată precisă, pentru că este dificil să se deosebească cei ce au murit de tifos de cei care au murit de alte boli, de foame sau de frig. Este o sarcină titanică localizarea tuturor colhozurilor şi sovhozurilor unde au fost trimişi mii de evrei; în orice caz, majoritatea acestor evrei au murit neştiuţi, fără vreo piatră la căpătâi. Cele trei ghetouri descrise în acest capitol servesc drept indiciu pentru uriaşul număr de evrei care au murit de tifos: cam 27.000, în judeţele Berşad şi Balta, 4.000 la Şargorod şi 3.500 la Moghilev, un total de 34.500.

Reprezentanţii Comisiei de Ajutorare care au vizitat Transnistria la începutul lui 1943 au descoperit 72.214 deportaţi din România [275]. Diferenţa dintre numărul total de deportaţi (cam 190.000) şi cel al celor găsiţi în viaţă în Transnistria indică asasinarea sau moartea din cauza tifosului sau a altor boli a cam 100.000. Se ştie cu certitudine că în jur de 30.000 de evrei români au fost exterminaţi în „regatul morţii” şi nu s-au trecut pe hartă cca 60.000 evrei deportaţi prin Atachi-Moghilev [276]. Din aproximativ 100.000 care au pierit, 70.000— 75.000 au murit de tifos, foame şi frig, din iarna 1941/42 până în vara lui 1942. Estimarea făcută de ministrul adjunct de interne român este prin urmare corectă, deşi acesta a încercat să ascundă asasinarea evreilor români în „regatul morţii”. Într-o declaraţie, sub prestare de jurământ, a lui Alexianu în faţa Tribunalului Popular dată pe 29 aprilie 1946, acesta s-a referit şi el la problema tifosului, care a făcut ravagii printre deportaţi: „În iarna 1941-1942 în satele din Transnistria unde evreii se găseau în aşa-zisele lagăre din cauza bolilor, tifosului exantematic, în special, a oboselii şi frigului, au murit câteva mii de evrei, la fel ca şi populaţia civilă şi ostaşii români” [277].

NOTE:

[1]. Raportul Guvernatorului Alexianu către Mareşalul Antonescu asupra situaţiei din Transnistria, 11 decembrie, 1941, Arhive Odessa, 2242-1-677, pp. 196, 198 (în continuare raportul din 11 decembrie, 1941).

[2]. Transcrierea interogatoriului lui Alexianu, 14 aprilie, 1946, Arhivele Ministerului de Interne, fila 40010, volum 43, p. 222; găsit în USHMM/RG 25004/ Serviciul Român de Informaţii, vol. 34, p. 222.

[3]. Transcrierea şedinţei de guvern din 16 decembrie, 1941, Arhivele Ministerului de interne, fila 40010, volum 78, p. 81.

[4]. Ordonanţa no. 1040/941, emisă de administraţia Basarabiei; copie după actele primăriei din Orhei, 1 septembrie, 1941, Serviciul de Stat de Arhivă al Republicii Moldova, în continuare Arhiva Chisinău, 666-2-165, p. 137.

[5]. Raportul special al dr. Tătăranu asupra epidemiei de tifos din Transnistria, Tiraspol, aprilie 1942, Arhive Nicolaev, 2178-1-424, p. 9. „Tifosul exantematic în Transnistria”, de medic maior doctor Gheorghe Tătăranu, Directorul Sănătăţii în Guvernământul transnistrian (în continuare: raportul Tătăranu asupra tifosului).

[6]. Raportul lui Alexianu către Antonescu asupra situaţiei din Transnistria, 1 noiembrie, 1941, Arhive Odessa, 2242-1-677, p. 152.

[7]. Ibid., p. 153.

[8]. Telegramă în numele guvernatorului către prefectura din Odessa, 21 noiembrie, 1941, Arhive Odessa, 2352-1c-1, p. 243.

[9]. Ordonanţa no.18 a prefectului judeţului Balta, colonel Vasile Nica, nedatată (începutul lui decembrie 1941), YVA, Colecţia România, 011/48.

[10]. Circulara Direcţiei Sanitare a administraţiei transnistriene către prefectura judeţului Berezovca, 1 noiembrie, 1941, Arhivele Odessa, 2361-1-600, p. 37.

[11]. Corpul 2 de Armată către guvernatorul Transnistriei, referitor la epidemia de tifos şi scarlatină din judeţul Balta, 16 noiembrie, 1941, Arhive Odessa, 2242-1-277, p. 170. Ordonanţa nr. 419 a jandarmeriei, datată 14 octombrie, 1941 nu a fost găsită, dar este citată într-un comunicat al Corpului 2 de Armată.

[12]. Prefectul judeţului Jugastru, colonelul Gheorghiade, către guvernatorul Transnistriei, 25 octombrie, 1941, Arhivele Odessa. 2242-4c-4, p. 92.

[13]. Circulara guvernatorului trimisă sub formă de telegramă prefecţilor, pe 14 decembrie, 1941, ibid., 2359-1c—1, p. 261.

[14]. Cartea Neagră, III, pp. 263-264, 266.

[15]. 11 decembrie 1941, raport, pp. 196-198.

[16]. Şedinţa guvernului din 16 decembrie 1941, p. 81.

[17]. Cartea Neagră, III, p. 268.

[18]. Ibid., p. 290.

[19]. Guvernământul Transnistriei, Transnistria, Odessa, 1943, p. 104.

[20]. Dr. Gh. Tătăranu, Expunere de titluri şi lucrări ştiinţifice, Odessa, 1943, p. 11.

[21] Dare de seamă a Direcţiei Sănătăţii asupra activităţii acestei Direcţiuni de la înfiinţare până la 1 ianuarie 1943, Arhive Odessa, 2242-4c-37a, p. 55 (în continuare raport al Direcţiei Sănătăţii).

[22]. Ibid. Accentuarea aparţine autorului.

[23]. Raportul lui Tătăranu despre tifos, p. 9.

[24]. Desfăşurarea operaţiunilor Armatei a III-a Române indică faptul că unităţile medicale permanente (Serviciul de Higienă şi Profilaxie) erau staţionate la Râbniţa, Tiraspol şi Dubăsari — zone cu o însemnată minoritate română — şi la Tulcin. Singura unitate mobilă (Echipa volantă de contagioşi) se afla de asemenea în judeţul Râbniţa. Ordonanţa nr. 9100 a cartierului general de război, 3 octombrie 1941, „Desfăşurarea Armatei a III-a Române, Anexa nr.l, Arhive Odessa, 2359-1c—1, p. 129. Unităţi medicale ale Armatei a IV-a au fost desfăşurate în acelaşi timp.

[25]. Raportul Direcţiei Sanitare p. 55.

[26]. Ibid., p. 57.

[27]. Raportul lui Tătăranu despre tifos, pp. 8, 8b.

[28]. Ibid., p. 8b. Dr. Tătăranu nu ştia că nu exista o comisie de deportare care să funcţioneze în România.

[29]. Raportul şefului Serviciului Sanitar din judeţul Balta, Dr. Decusară, către prefectul judeţului, nedatat (decembrie 1941), Arhive Odessa, 2358-1-694, pp. 3-4.

[30]. Notă informativă nr. 2 al Comandamentului Jandarmeriei din Obodovca, sergenlul-major Şteflea către legiunea de jandarmi din judeţul Balta, 20 ianuarie, 1942, Ibid., 2358-1c-10, p. 27.

[31]. Cartea Neagră, III, p. 266.

[32]. Mărturia lui Saly Gedanski din satul Vicovul-de-Sus, din sudul Bucovinei; Ramat Gan, noiembrie 1958, YVA, 03-1126, p. 6.

[33]. Mărturia lui Mirjam Lehrer din Petrăuţii dc jos, nordul Bucovinei; Tel Aviv, ianuarie 1959, Ibid., 03-1228, p. 7. Martora a enumerat, peste 30 de evrei din satul ei ale căror nume nu şi le-a amintit, care au murit de tifos la Odobovca, Ibid., pp. 7-8.

[34]. Mărturia lui Chana Weinraub din Cernăuţi; Tel Aviv, noiembrie 1958, YVA, 03-1539, p.4.

[35]. Mărturia lui Etl Slonimsky din Cernăuţi; Tel Aviv, martie 1959, Ibid., 03-1230, p. 4 Deşi nu s-a întocmit nici un studiu legat de acest subiect, tifosul a ucis, se pare, mai mulţi bărbaţi decât femei; astfel, majoritatea supravieţuitorilor care au depus mărturii au fost femei.

[36]. Cartea Neagră, III, p. 267. Printre victime s-a numărat şi rabinul Şalom (Şulem) Ginsburg şi întreaga sa familie de zece persoane, p. 266.

[37]. Sinteză informativă a Inspectoratului General al Jandarmeriei din Transnistria, referitor la perioada 15 Decembrie 1941-15 ianuarie 1942. Ancel, Documents, V. nr. 133a, p. 228.

[38]. Practic vorbind, „aplicarea strictă a ordonanţei nr. 23“ însemna împuşcarea evreilor prinşi în afara ghetourilor, deoarece ordonanţa îi considera spioni. Ordonanţa secretă nr. 18, emisă de prefectul judeţului Balta, colonelul Vasile Nica, către jandarmeria judeţului şi poliţia oraşului Balta, cu adăugiri de mână ale prefectului. 8 februarie 1942, Arhive Odessa, 2358-1c-10, p. 39.

[39]. Monografie despre ghetoul de la Şargorod, pregătita de conducerea ghetoului, pe 15 ianuarie 1944, Cartea Neagră, III, p. 321. (în continuare: monografia Şargorod).

[40]. Mărturia lui Zeef Scharf de la Suceava; Ierusalim, 30 noiembrie, 1959, YVA, 03-1526, p. 17.

[41]. Mărturia lui Zelig Ascher Hoffer din Visniţa; Tel Aviv, iulie 1959, YVA, 03-1453, p. 19.

[42]. Monografia Şargorod, p. 322.

[43]. Pentru înfiinţarea şi activitatea Comitetului evreiesc, a se vedea Pinkas Hakehilot, România, vol. 1, pp. 513-516; raport asupra înfiinţării primului Comitet evreiesc în Moghilev şi în judeţul învecinat. 18 noiembrie, 1941, Cartea Neagră, III, no. 162, pp. 315-316.

[44]. Monografia Şargorod, p. 323. Nu toţi cei loviţi de boală au fost înregistraţi. Sute de evrei s-au îmbolnăvit şi au murit, fără să se ştie cine erau.

[45]. „Tabelul evreilor deportaţi în Transnistria, în funcţie de localitate (ghetou), raion şi judeţ”, pregătit de Comisia de Ajutorare din Bucureşti, ca urmare a unei vizite a reprezentanţilor săi în regiune. Bucureşti 27 martie, 1943, Ancel, Documents V, no. 185, p. 345. Conform acestor cifre numărul evreilor locali a rămas neschimbat; 1800 (ibid., p. 351). Dr. Zeef Scharf, care a devenit secretarul Guvernului şi apoi ministru în Guvernul israelian şi mai târziu ministru în guvernământ, a estimat numărul celor care au murit de tifos în lunile decembrie 1941, până în februarie 1942, la aproximativ 2.000. „Erau foarte puţine victime printre evreii locali”, a spus dr. Scharf, „pentru că tifosul era un lucru obişnuit în aceste zone şi aproape toţi localnicii dobândiseră imunitate naturală.” Mărturia lui Zeef Scharf, p. 16. Unul din supravieţuitori a mărturisit că jumătate din toţi deportaţii (4.000) au murit de tifos. Mărturia lui Pepi-Pnina, polonez din Câmpulung, Bucovina. Shikun Gat Rimon, februarie 1959, YVA, 03-1220, p. 4.

[46]. Mărturia lui Rivka Goldstein din Dorohoi; Shikun Gat Rimon, februarie 1959, YVA, 03-1217, p. 4. Alt supravieţuitor a enumerat motivele epidemiei, în următoarea ordine: „Frigul, foamea şi condiţiile sanitare cumplite au contribuit la răspândirea epidemiei”. Mărturia lui Chana Fessler, din Suceava; Petah Tikva, 1957, YVA, 03-761, p. 6.

[47]. Mărturia lui Zelig Ascher Hoffer, p. 20.

[48]. Mărturia lui Chana Fessler, p. 258. Cine putea, îşi vindea hainele ţăranilor ucraineni, în schimbul hranei şi de aceea erau în zdrenţe.

[49].Mărturia lui Zelig Ascher Hoffer, p. 21.

[50]. Cartea Neagră, III, p. 270.

[51]. Raportul din decembrie 1941 al jandarmeriei din Transnistria, ibid,, nr. 170, p. 333.

[52]. Raportul direcţiei sanitare a Comitetului evreiesc din Moghilev, referitor la epidemia de tifos exantematic din ghetou în iarna lui 1941/42, Moghilev, 10 iunie, 1942, (în continuare: raport despre tifosul din Moghilev), ibid., nr. 165, p. 328.

[53]. Ibid., p. 327.

[54]. Mărturia lui Dr. Yisrael Halfan din Cernăuţi; Ierusalim, 15 decembrie, 1959, YVA, 03-1525, pp. 12-13.

[55]. Raportul lui Tătăranu despre tifos, pp. 8-9.

[56]. Vezi nota 20 de mai sus, p. 12.

[57]. Raport scris de mână al adjunctului Inspectorului general al administraţiei din Transnistria, 10 februarie 1942, Arhive Odessa, 2242-1-1486, p. 279b.

[58]. Mărturia lui Kathe Cohen din Vijnita; Tel Aviv, august 1959, YVA, 03-1483, p. 6.

[59]. Raportul secret al Inspectoratului Jandarmi Chişinău către Cabinetul Militar în Guvernământul Basarabiei, 31 Ianuarie, 1941, Ancel, Documents, X, no. 72, p. 175; Ministerul Apărării Naţionale, Direcţia Justiţiei Militare, către Guvernământul Basarabiei, referitor la arestarea unui avocat român de la Rădăuţi, prins cu 135 de scrisori şi bilete ale evreilor de la Moghilev către evreii de la Cernăuţi şi Rădăuţi; ibid,, no. 68, pp. 168-169, şapte din cele 215 scrisori trimise de la Moghilev la Bucureşti, prin care se cerea de urgenţă ajutor, inclusiv una adresată lui Dr. Filderman, care au fost găsite în posesia a trei curieri; traduse din germană în română, ibid,, nr. 63, pp. 149-155.

[60]. Cartea Neagră, III, p. 267. Curierii primeau de obicei 50% din banii pe care-i transferau.

[61]. Raport despre tifosul în Moghilev, pp. 330-331.

[62]. Cartea Neagră, III, p. 268.

[63]. Mărturia lui Isaia Herscovici din Darabani; Tel Aviv, 27 mai, 1959, YVA, 03-1476, p. 8.

[64]. Mărturia lui Kathe Cohen, p. 8.

[65]. Cartea Neagră, III, p. 274. Conform rapoartelor Comitetului evreiesc, în perioada noiembrie 1941 şi 20 aprilie 1942, 3.410 evrei au pierii în epidemia de tifos, inclusiv 267 de copii. Sigfried Jagendorf, Jagendorf Foundry. A Memoir of the Romanian Holocaust, 1941-1944, edited with commentary by Aron Hirth-Manheimer, Harper-Collins Publishers, New York, 1991 pp. 69-70. (în continuare: amintirile lui Jagendorf), pp. 69-70.

[66]. Ordinul guvernatorului trimis prefectului judeţului Moghilev, 19 mai, 1942, Cartea Neagră III, no. 180, p. 351.

[67]. Ibid., p. 270.

[68]. Mărturia lui Herman Picker din Cernăuţi; Tel Aviv, iunie 1959, YVA, 03-1467, p. 6.

[69]. Raportul lui Tătăranu despre tifos, p. 3; raportul Direcţiei Sanitare p. 2

[70]. Raportul cu privire la vizita în raioanele Berşad şi Obodovca, semnat de prefectul judeţului Balta şi de maiorul dr. Filipaş, 12 decembrie, 1941, Arhivele Odessa, 2358-1-699, p. 1.

[71]. Raportul lui Tătăranu despre tifos, p. 3.

[72]. Vezi nota 68 de mai sus, p. 2.

[73]. Mărturia lui Chana Cahan din Câmpulung; Ierusalim, aprilie 1959, YVA, 03-1423, p. 4.

[74]. Mărturia lui Trude Malik din Cernăuţi; Petah Tikva, iunie 1958, YVA, 03-905, p. 3.

[75]. Directiva prefectului judeţului Balta şi a medicului şef al judeţului, transmisă pretorilor şi medicilor şefi din raioanele Berşad şi Obodovca, 27 februarie 1942, Arhivele Odessa, 2358-1-699, p. 12.

[76]. Yona Maleron, Od Tetsi mi-Kan (O să mai ieşi de aici) (în ebraică), Yad Vashem, Sidra le-No’ar, Ierusalim, 1980, pp. 24-25.

[77]. Ibid., p. 25-26.

[78]. Raportul rezumativ al Jandarmeriei din Transnistria pentru perioada 15 decembrie, 1942, 15 ianuarie, 1942, Cartea Neagră, III, no.165, p. 320.

[79]. Patru tabele cu numărul locuitorilor din raioanele judeţului Balta, „în funcţie de naţionalitate”, pregătite de direcţiile sanitare ale prefecturilor în 1942, nedatate (aprilie 1942), Arhivele Odessa, 2351-1-711, pp. 7, 9, 11, 12 În raionul Olgopol, au existat 765 de evrei, toţi în oraşul cu acelaşi nume, în raionul Obodovca, 3.019 evrei au rămas în viaţă, dintre care 1.438 în capitala raionului; în Verhovca, 738; în Budei, 140; în cele două sate cu numele de Ţibulevca, 401 (din 1.470, câţi au fost deportaţi acolo din Basarabia şi Bucovina); şi aşa mai departe. În primăvara lui 1942, 11.017 evrei erau în viaţă în raionul Berşad, dintre care 8.014 în oraşul Berşad, 322 în Voiotovca, 302 în Cruşinovca, 191 în Coşinţa, 132 în Osievca, 162 în Piatovca, 77 în Romanovca, 151 în Şumovka, 390 în Ustia, 103 în Ilaneţ, 180 în Florina şi alţii. În raionul sudic Pesceana, 441 de evrei erau în viaţă, 437 în satul care a servit drept capitală a raionului.

Cifrele referitoare la numărul evreilor locali din zonă, în momentul sosirii deportaţilor din Basarabia sunt luate din mărturiile supravieţuitorilor (Arhivele Yad Vashem, colecţia nr. 03, aşezate în ordinea alfabetică după numele ghetourilor). Tot de la supravieţuitori se ştie câţi evrei au venit în fiecare ghetou şi câţi au rămas în viaţă după epidemie. Statisticile oficiale confirmă, în general, numărul evreilor care au supravieţuit epidemiei (a se vedea Anexa Statistică din acest volum).

[80]. Cifrele furnizate de Comitetele evreieşti de judeţ Comisiei de Asistenţă din Bucureşti cu privire la tragedia de la Berşad au fost în esenţă corecte. Încă de la începutul lui 1943, Comitetele evreieşti au estimat că numai în ghetoul din Berşad şi în ghetourile raionului, 20.000 de evrei au murit de tifos, foame şi frig. Abia după deschiderea arhivelor în fosta Uniune Sovietică a putut fi verificată corectitudinea acestor estimări. A se vedea Cartea Neagră, III, p. 279; statisticile asupra numărului evreilor din Transnistria, adunate de Comitetul de Asistenţă din Bucureşti, pentru fiecare ghetou, raion şi judeţ, 22 martie, 1943. Ancel, Documents, V, nr. 185. pp. 346-347.

[81]. 9 aprilie 1941, „Unirea” (ziar). Statul major al Armatei Române a stabilit în luna mai a aceluiaşi an că erau 1.082 de medici evrei sub 52 de ani. A se vedea tabelul din 15 mai, 1941, intitulat „Urmărirea evreilor”, pregătit de administraţia română, care conţine o împărţire a evreilor pe profesiuni, în: Ancel, Documents, X, no. 20, p. 76.

[82]. Mărturia lui Zelig Ascher Hoffer, p. 21, Dr. Laxer din ghetoul din Verhovca a uşurat suferinţa multor victime ale tifosului, aplicând o unsoare pe bază de camfor, pe care a pregătit-o personal. Mărturia lui Etl Slonimschi din Şiret; Tel Aviv, martie 1959, YVA, 03-1230, p. 5.

[83]. Mărturia dr. Yisrael Halfan, ibid., 03-1525, p. 13.

[84]. Mărturia lui Zelig Ascher Hoffer, p. 21.

[85]. Mărturia lui Chava Kiselnik din Cernăuţi; Tel Aviv, 1958, YVA, 03-841, p. 6.

[86]. Monografia Şargorod p. 323.

[87]. Raport asupra tifosului din Moghilev, pp. 328-329.

[88]. Cartea Neagră, III, pp. 266, 268, 269.

[89]. Ibid., p. 270.

[90]. Mărturia lui Trude Malik, p. 3.

[91]. Scrisoarea lui Filderman, adresată lui Antonescu, 11 octombrie, 1941, Ancel, Documents, III, nr. 145, p. 234.

[92]. „Unirea”, 30 octombrie 1941. A se vedea: ibid., nr. 208, p. 313. Pentru articole similare din presa română, a se vedea Ancel, Documents, III. A se vedea de asemenea articolul „Ghetourile de pe Bug” de St. Anghelescu şi semnificaţia lor vis-a-vis de evreii din România, „Opinia Capitalei”, 23 octombrie, 1941. A se vedea: ibid., V, nr. 91, p. 119.

[93]. Apelul Federaţiei pe lângă Ministrul de Interne, 6 noiembrie, 1941, ibid., III, no. 224, p. 361.

[94]. Raportul Comisiei disciplinare al Asociaţiei Baroului Român, 2 decembrie, 1941, ibid., nr. 260, p. 428. Filderman nu fusese exclus din barou în 1940, aşa cum se întâmplase cu alţi 2.000 de avocaţi, deoarece primise cetăţenie română înainte de primul război mondial şi fusese ofiţer în război.

[95]. Răspunsul lui Filderman faţă de Asociaţia Baroului Român, 14 noiembrie, 1941, ibid., no. 225, p. 364.

[96]. Apelul Federaţiei Comunităţilor Evreieşti transmis guvernatorului Basarabiei, 30 septembrie, 1941, ibid., nr. 122, p. 208; apelul Federaţiei către guvernatorul Bucovinei, 6 octombrie, 1941, ibid., no. 129, pp. 215-216.

[97]. Apelul Federaţiei Comunităţilor Evreieşti pe lângă doamna Antonescu, preşedinta Comitetului Central al Consiliului Bunăstării Naţionale, 23 septembrie, 1941, ibid,, no. 99, pp 179-180.

[98]. Însemnările lui Filderman despre întâlnirile sale cu lt.-colonel Elefterescu şi lt.-colonel Ştefan Gallin, 8 octombrie, 1941, ibid., no. 134, p. 221.

[99]. Apelul lui Filderman pe lângă Preşedintele ad-interim al Consiliului de Miniştri, Mihai Antonescu, 18 octombrie, 1941, ibid,, no. 165, p. 257.

[100]. A se vedea listele scrise de mână de Filderman, de la sfârşitul lui octombrie până la începutul lui noiembrie 1941, ibid., nr. 185, 192, 215, 258, pp. 291,294,327, 424.

[101]. Monitorul Oficial (partea I) 31 octombrie, 1941, nr. 259, copie: Documents, Ancel, III, nr. 209, p. 319.

[102]. Însemnările lui Filderman despre conversaţiile sale cu dr. N. Lupu, 2 decembrie, 1941, ibid., no. 258, p. 424.

[103]. Autorizaţia Cabinetului Civil Militar pentru acordarea de ajutoare şi medicamente (datată din 10 decembrie, 1941), cu ştampila Centralei, care poartă data de 21 decembrie, Ancel, Documents, V, nr. 121, p. 189; Legea nr. 1090, semnată de Antonescu, prin care dispune dizolvarea Federaţiei şi înfiinţarea Centralei. Monitorul Oficial, 17 octombrie, 1941, nr. 299, copie; ibid., III, nr. 286, p. 466.

[104]. Legea nr. 1091, datată pe 17 decembrie 1941, Monitorul Oficial, ibid., copie; Ancel, Documents, III, nr. 287, p. 467.

[105]. Însemnările lui Filderman din 17 decembrie 1941, despre vizita lui Lecca la sediul Federaţiei, însoţit de Streitmann, Gingold şi Willmann şi despre situaţia din Transnistria, ibid,, nr. 289, 290, p. 469.

[106]. Ibid,, nr. 290, p. 469.

[107]. Raportul preşedintelui Centralei, Henri Ştefan Streitmann către Ministrul de Finanţe, 21 decembrie, 1941, copie: ibid., nr. 294, p. 473.

[108]. Raportul Centralei despre subscrierea la împrumutul reîntregirii de la locuitorii având „sânge evreiesc” (broşură), 20 mai, Ancel, Documents, III, nr. 372, p. 617.

[109]. Cartea Neagră, III, p. 264.

[110]. „Regulament pentru organizarea şi funcţionarea Centralei Evreilor din România”, (broşură), Editura Monitorul Oficial, Bucureşti, 1942, copie: ibid., nr. 323, pp. 533—536.

[111]. Însemnările lui Filderman despre subiectele convenite cu arhitectul Clejan, pentru a fi discutate de acesta la întâlnirea cu mareşalul Antonescu, 23 decembrie, 1941, 111, nr. 295, 296, pp. 474 – 475.

[112]. Însemnările lui Filderman, datate în 21 ianuarie 1942, despre conţinutul conversaţiei lui Clejan cu Antonescu, aşa cum a fost redat de Clejan, ibid., nr. 309, p. 492.

[113]. Scrisoarea lui Antonescu datata în 6 Februarie, 1942, Ibid., nr. 325, p. 523.

[114]. Referitor la atmosfera din vremea aceea la înfiinţarea Comitetului de asistenţa şi motivele numirii lui Schwefelberg în fruntea sa, a se vedea memoriile lui Schwefelberg, 1969, YVA, Colecţia România 0-11/21, (în continuare: Memoriile lui Schwefelberg) pp. 49-55.

[115]. Activitatea Comisiunii Autonome de Ajutorare, extras din Viaţa Evreiască, nr. 9, Bucureşti, 1941, VIII, (în continuare: Activităţile Comisiei Autonome de Asistenţă), p. 3 (broşură), copie: Ancel, Documents, VIII, nr. 407, p. 440.

[116]. Memoriile lui Schwefelberg, pp. 56-57.

[117]. Elias Costiner… „The American Joint Contribution Committee and the assistance work carried out in Romania, on behalf of the victims of the Fascist Nazi regimes before, during and after the World War II, “ (Contribuţia Joint-ului şi munca de ajutorare desfăşurată în România, în sprijinul victimelor regimurilor fasciste şi naziste dinainte, din timpul şi după cel de-al doilea război mondial), Tel Aviv, decembrie 1969 (în continuare: Raportul lui Costiner), p 3 (broşură), copie: Ancel, Documents, VIII, nr. 451, p. 626.

[118]. Memoriile lui Schwefelberg, p. 56

[119]. Scrisoarea trimisă de Laufer lui Filderman, Moghilev, 23 noiembrie, 1941, Arhivele Carp, III, pp. 205-206.

[120]. Apelul Comitetului evreiesc din Moghilev către Federaţie, datat în 24 noiembrie, 1941, Arhivele Carp, III, pp. 207-209.

[121]. Însemnările lui Filderman din 2 decembrie, 1941, despre starea deportaţilor din Transnistria. Însemnările includ preţurile alimentelor din Moghilev, care erau de 40-50 de ori mari decât cele din România. Ancel, Documents, III, no. 257, p. 423. Pe 10 decembrie, administraţia Transnistriei a încetat să recunoască rubla ca monedă locală şi a ordonai să fie înlocuită cu RKKS, la paritatea de 20 ruble = 1 marcă. Această măsură a scumpit şi mai mult alimentele. Ţăranii ucraineni au oprit temporar livrarea de alimente pe bani, preferând sistemul trocului. Cartea Neagră, III, p. 265.

[122]. Memoriile lui Jagendorf, p. 49.

[123]. Ibid., p. 44.

[124]. Însemnările lui Filderman din 20 Octombrie 1941, despre conversaţia sa cu Ministrul de interne, generalul Dumitru Popescu în timpul căreia i-a cerut să oprească deportarea evreilor (în Transnistria) care erau „cetăţeni români”. Iată care a fost răspunsul ministrului, după cum este consemnat de Filderman: „Mi-a spus că regretă, dar dacă ar fi fost în puterea sa n-ar fi autorizat deportarea dar că puterea sa se opreşte la frontierele din 1940.“ Ancel, Documents, III, nr. 172, p. 270.

[125]. Ministrul de Interne către guvernatorul Transnistriei, prin intermediul Preşedinţiei Consiliului de Miniştri, 22 ianuarie, 1942, Arhive Odessa, 2242-1-1486, p. 158. Autorizaţia a ajuns de asemenea la Filderman. Pentru copia autorizaţiei: a se vedea: Ancel, Documents, V, nr. 132, p. 226.

[126]. Ibid. Vezi comentariile scrise de mână de Alexianu pe marginile documentului.

[127]. Raportul lui Costiner, p. 13.

[128]. Însemnările lui Filderman despre întâlnirea dintre guvernatorul Alexianu şi delegaţia evreiască, 28 ianuarie, 1942, Arhivele Carp, III, p. 253.

[129]. Ibid., p. 254.

[130]. Aceste rânduri au lost scrise după ce autorul a cercetai dosarele guvernământului din Arhivele de la Odessa. Dosarele conţin sute de scrisori de la evreii din România, prin care confirmă că banii au fost trimişi, dar nu au ajuns niciodată la rudele lor. Documentele au fost copiate şi transferate la Yad Vashem şi se află în colecţia M-39. Autorizaţia de a acorda asistenţă directă a fost cea care a determinat administraţia să permită întocmirea listelor cu supravieţuitori, acţiune oprită anterior, pentru a ascunde scopul exterminării. Până în jur de aprilie-mai 1942, administraţia se arătase interesată doar de „situaţia numerică” a deportaţilor.

[131]. Apelul Centralei (Federaţia Comunităţilor Evreieşti) către guvernatorul Alexianu, datat în 29 ianuarie 1942 şi aprobarea guvernatorului, scrisă de mână pe scrisoare, 31 ianuarie, 1942, Arhive Odessa, 2242-1-1486, pp. 124, 127.

[132]. Comisarul răspunzător de soluţionarea problemei evreieşti, Radu Lecca, către Centrală, 27 februarie, 1942, Ancel, Documents, III, no. 3, p. 3.

[133]. Direcţia de Export a Ministerului Economiei Naţionale către Centrală, 7 martie, 1942, Cartea Neagră, III, nr. 175, p. 337.

[134]. Răspunsul standard, în numele guvernatorului, trimis lui Moşe Rohrlich din Piatra Neamţ, care a cerut permisiunea să trimită ajutor rudelor din Transnistria, Arhivele Odessa, 2242-1-1486, p. 128. Alt evreu a fost informat: „Nu permitem nici un fel de corespondenţă şi ajutor decât prin intermediul Centralei din România.” Răspunsul administraţiei, trimis Evei Gellman din Bucureşti, 14 februarie, 1942, ibid., p. 189.

[135]. Alexianu către Cabinetul Civilo-Militar al Mareşalului, la Preşedinţia Consiliului de Miniştri, 10 februarie 1942, Arhive Odessa, 2242-1-1486, p. 157. Filderman era în bune relaţii cu secretarii generali şi secretarii personali, ataşaţi pe lângă Preşedinţia Consiliului de Miniştri, viceprim ministrului (Mihai Antonescu) şi ministrului de interne. Unul din ei era căsătorit cu o evreică convertită la creştinism. Din câte ştim, erau conştienţi cu toţii de masacrul din Transnistria, dar să făceau că nu ştiu nimic.

[136]. Copie după un apel al preşedintelui Crucii Roşii Române către mareşalul Antonescu, nedatată. Copia a fost trimisă lui Alexianu de Mihai Antonescu, la jumătatea lui ianuarie 1942, după cum indică scrisoarea care o însoţeşte. Din câte ştim, evreii din ghetouri n-au aflat de prezenţa emisarilor speciali ai Crucii Roşii Române. Lagărele enumerate de Costinescu au fost: Mitki unde erau concentraţi mii de evrei înainte să fie dispersaţi în celelalte lagăre de-a lungul Bug-ului; Obodovca unde se adusese un convoi de 12.000 de evrei din Basarabia, pe 16 noiembrie 1941 (tifosul făcuse mii de victime aici şi sute de cadavre erau stivuite pe străzile ghetoului, pentru că era imposibil să fie îngropate în pământul îngheţat): Balanovca, din raionul Balta, unde fuseseră aduşi 1.200 de evrei, dintre care 800 pieriseră de tifos, după ce fuseseră înghesuiţi într-un grajd lără acoperiş şi lăsaţi în voia intemperiilor (trupurile lor au fost aruncate unele peste altele într-o groapă comună, săpată lângă grajd): Bobric, din judeţul Golta, unde evreii erau concentraţi în timp ce aşteptau să fie deportaţi pe teritoriul ocupat de germani şi unde au murit mii de evrei ucraineni; şi, în cele din urmă, Bogdanovca. Se pare că dr. Costinescu cunoştea mai multe amănunte despre Bogdanovca, dar nu îndrăznea să dea detalii. Arhive Odessa, 2242—1 — 1486, p. 162

[137]. Preşedinţia Consiliului de Miniştri către Ministrul de interne, nedatată, ibid., p. 61

[138]. Ministrul de Interne către guvernatorul Transnistriei, 22 ianuarie, 1942, ibid., p. 160.

[139]. Guvernatorul Transnistriei către Ministrul de Interne, 10 februarie 1942, ibid., p. 159. Răspunsul scris de mână a fost înregistrat la cererea ministrului de interne (p. 160).

[140]. „Referat privind activitatea de asistenţă socială a fostei Federaţii (FUCE) şi continuarea acestei activităţi de către Centrala Evreilor din România”, scris de Costiner, 10 februarie, 1942, Arhivele Carp, vol. III, pp. 257-260.

[141]. Raportul lui Costiner, p. 8.

[142]. Ibid., p. 9.

[143]. Activităţile Comitetului Autonom de Asistenţă, p. 4.

[144]. Agenda subiectelor discutate, semnată de şeful Arhivelor şi pusă în dosarele biroului guvernatorului, 31 martie, 1942, Arhive Odessa, 2242-1-1486, p. 237.

[145]. La fel ca mai sus, 17 martie, 1942.

[146]. Telegrama Administraţiei Farmaciilor către guvernatorul Alexianu, care a adăugat de mână că trebuie informat prefectul din Moghilev, 16 martie, 1942. ibid., 2242-1-1487, p. 116. Telegrama administraţiei din Transnistria către prefectul Moghilev-ului, 21 martie 1942, ibid., p. 119.

[147]. Matatias Carp a fost convins că primul transport de medicamente a sosit de la începutul lui februarie şi a fost distribuit la începutul lui martie, dar, la vremea aceea, avea acces numai la arhivele Comisiei dc Ajutorare, nu si la cele ale administraţiei transnistriene. Cartea Neagră, III, p. 271.

[148]. Ibid.

[149]. Memoriile lui Jagendorf, p. 137.

[150]. „Die Hilfsaktion fur die nach Transnistrien deportierten Juden“, raport datat 2 septembrie 1942, despre activităţile Comitetului de Asistenţă de la înfiinţarea Centralei, la jumătatea lui februarie 1942, până la sfârşitul lui august, Ancel, Documents, V. nr. 158, p. 291. Raportul atrage atenţia că nu se cunoştea cu exactitate numărul deportaţilor şi nici locul unde se aflau.

[151]. Directiva lui Radu Lecca către Centrală, 30 mai, 1942, Ancel, Documents, VII, nr. 29, p. 37.

[152]. Cererea lui Gingold, adresată guvernatorului Băncii Naţionale, de a institui noi modalităţi pentru transferarea ajutorului, ca răspuns la directiva Preşedinţiei Consiliului de Miniştri, 4 iunie, 1942, ibid., nr. 30, p. 38.

[153]. Mărturia Rosei Sachner din Cernăuţi, Jaffa. 27 iunie 1958, YVA, 0.3-910, p. 8.

[154]. În timpul primei ierni, nu au fost ridicate garduri în jurul ghetourilor. Autorităţile se făceau că nu văd, când evreii care aveau cu ce să plătească chirie închiriau camere la ucraineni. În ghetourile aflate mai departe de Nistru veneau din când în când jandarmi, care verificau doar câţi evrei mai erau în viaţă. Nu aveau unde să fugă şi numai cei mai solizi şi curajoşi îndrăzneau să se ducă în alt ghetou fără permisiune. Cei care erau prinşi pe drum, erau împuşcaţi mortal de jandarmi, dar aceştia patrulau foarte rar, din cauza iernii deosebit de aspre.

[155]. Directiva pretorului Năsturaş către pretori, jandarmerie şi primarii judeţului Moghilev, 5 iulie, 1942, Cartea Neagră, III, nr. 193, p. 361.

[156]. Raport despre înfiinţarea Comitetului evreiesc din Moghilev, 18 noiembrie, 1941, Cartea Neagră, III, nr. 162, p. 315.

[157]. Memoriile lui Jagendorf, p. 12.

[158]. Ibid., p. 16. Vezi nota 94 de mai sus, p. 316.

[159]. Proces verbal dc constituire a Comitetului evreiesc la Moghilev, 21 noiembrie, copie: Arhivele Carp, vol. III, p. 203. Arhivele Carp conţin copii ale documentelor, scrisorilor, rapoartelor şi apelurilor către autorităţi şi către Centrală, comentarii scrise de mâna lui Filderman, etc. Aceste hârtii au fost adunate şi copiate de Matatias Carp, secretarul general al Uniunii Comunităţilor şi unul din colaboratorii apropiaţi ai lui Filderman. A copiat scrisorile primite clandestin din Transnistria, în timp ce originalele au rămas la Filderman, care nu le-a păstrat în arhivele sale personale, ca să nu încapă pe mâinile poliţiei secrete române. Arhiva personală a lui Filderman a fost confiscată de câteva ori şi doar o parte din conţinut a fost dat înapoi. O parte din scrisorile originale din Transnistria s-au pierdut. Copiile lui Carp atestă efortul făcut la vremea aceea de conducerea evreiască din România, pentru a veni în ajutorul deportaţilor din Transnistria. Arhivele Carp se află acum la Arhivele Yad Vashem şi fac parte din colecţia românească (O11).

[160]. Mărturia lui Adolf Henner din Gura-Humorului; Tel Aviv, aprilie 1959, YVA, 03-1442, p. 7.

[161]. Copia scrisorii trimisă de p. Luafer lui Filderman, adusă în secret la Bucureşti de un curier. 23 noiembrie, 1941, Arhivele Carp, vol. III, p. 205.

[162]. Raportul despre tifosul din Moghilev, p. 329.

[163]. Ibid., p. 330.

[164]. Memoriile lui Jagendorf, pp. 46-48. Jagendorf nu şi-a dat seama de la început ce însemna de fapt noua Centrală.

Raportul nu a fost găsit de autor în arhivele Centralei; fie a fost confiscat de autorităţi, fie a fost ascuns. Un al doilea raport al Comitetului evreiesc din Moghilev a fost trimis oficial Centralei, se pare, la sfârşitul lui aprilie, prin care-i informa că 4.000 de evrei muriseră de tifos. Documentul a fost interceptat de biroul lui Lecca şi Centrala a primit doar un rezumat al raportului, întocmit de funcţionarii săi. Moartea deportaţilor a fost atribuită „iernii aspre” şi „lipsei alimentelor”. A se vedea „rezumatul” şi scrisoarea însoţitoare din 28 mai 1942, Ancel, Documents, VII, no. 23, pp. 28-30.

[165]. Memoriile lui Jagendorf, p. 35. Numărul total al morţilor în ghetoul Moghilev a fost de 6229: 1394 între octombrie-decembrie 1941; 4014 în 1942 şi 821 în 1943, Rapport Kold sur le voyage en Transnistrie, 11-21 decembre 1943, Arhivele Crucii Roşii de la Geneva, G5912/112, p. 14.

[166]. Ibid., pp. 44-45.

[167]. Mărturia lui Adolf Henner, pp. 7-8.

[168]. Raportul despre tifosul din Moghilev, pp. 331-332; Jagendorf a remarcat de asemenea contribuţia doctorului Chirilă în stoparea epidemiei, adăugând că doctorul s-a oferit să transmită mesaje şi scrisori la Bucureşti, sugestie care i-a trezit suspiciuni lui Jagendorf şi l-a făcut să creadă că ar putea fi agent guvernamental. Dar oferta doctorului Chirilă şi intenţiile sale au fost sincere şi s-a dovedit într-adevăr un „aliat valoros”. Amintirile lui Jagendorf, p. 45.

[169]. Monografia Şargorod, p. 323.

[170]. Ibid., p. 324.

[171]. Cartea Neagră, III, p. 270.

[172]. Mărturia lui Esther Bure din Cernăuţi; Jaffa, 2 aprilie, 1951, YVA, 03-1417, pp. 5-6.

[173]. Mărturia lui Beno Schieber din Suceava; Ierusalim, august 1959, YVA, 03-1485, p. 3.

[174]. Documentele de la Nurnberg, NO-2651, 30 octombrie 1941.

[175]. M. Mircu, Pogromurile din Basarabia, Bucureşti, 1947 (în continuare: Mircu, Basarabia), p. 27.

[176]. Ibid., p. 29.

[177]. Mărturia lui Zelig Asher Hoffer. pp. 20-21.

[178]. Mărturia lui Beno Schieber, p. 3.

[179]. Memoriile lui Jagendorf, p. 68.

[180]. Mărturia Laurei Bartenfeld din Vatra-Dornei; Naharia, 8 iulie, 1959, YVA, 03-1451, p. 5.

[181]. Mărturia lui Isaia Herşcovici din Dărăbani; Tel Aviv, 27 mai, 1959, 03-1476, p. 7. Deşi cadavrele erau îndepărtate aproape zilnic, nu erau destule căruţe şi gropari care să le adune. Mărturia lui Pesach Rosenberg din Cernăuţi; Holon, 27 februarie. 1955., YVA, 03-1232, p. 5.

[182]. Mărturia lui Hermann Klau din Cernăuţi; Hadera, 11 octombrie, 1966, YVA, PKR-V/89, pp. 1204-1205

[183]. Cartea Neagră, III, p. 270.

[184]. Vezi listele cu nume, o hartă şi o schiţă a localizării gropilor comune şi a celor individuale a miilor de evrei care au fost ucişi sau au pierit în ghetoul de la Moghilev, începând cu 1942 (67 pagini), YVA, Colecţia România 011/46.

[185]. Mircu, Basarabia, p. 36.

[186]. Mărturia lui Hermann Picker din Cernăuţi; Tel Aviv, iunie 1959, YVA, 03-1467, p. 9.

[187]. Cartea Neagră, III, p. 268.

[188]. Mărturia lui Trude Malik din Cernăuţi; Bnei Brak, mai 1958, YVA, 03-905, p. 3.

[189]. Mărturia lui Saly Gedanski, Petah Tikva, noiembrie 1958, YVA, 03-1126, p. 6.

[190]. Mărturia Anei Loebl din Cernăuţi; Tel Aviv, septembrie 1959, YVA, 03-1482, p. 9. Ana a plătit 500 de mărci Comitetului evreiesc, pentru ca soţul ei să fie îngropat într-un mormânt individual, dar a fost aruncat într-o groapă comună. Ibid.

[191]. Cartea Neagră, III, p. 268.

[192]. Mărturia lui Adolf Henner, p. 8; Pinkas Hakehilot, România II, p. 397.

[193]. Mărturia lui Yisrael Perickmann din Secureni; Petah Tikva, 12 iulie, 1959, YVA, 03-1460, p. 11.

[194]. Mărturia lui Chaja Kiselnik din Cernăuţi; Bnei Brak, 1958, YVA, 03-841, pp. 6-7.

[195]. Mărturia lui Moşe Brunwasser din Storojineţ; Tel Aviv, iulie 1959, YVA, 03-1455, p. 14.

[196]. Cartea Neagră, III, p. 268.

[197]. Mărturia Anei Loebl, p. 239.

[198]. A se vedea reproducerea în jurnalul Yonei Maleron, între pp. 33 şi 34. Originalul se află în colecţia de artă a Muzeului Yad Vashem.

[199]. Raportul lui Tătăranu despre tifos, p. 4 (concluziile aparţin autorului).

[200]. Ibid., pp. 4-5.

[201]. Ibid. În broşura pe care a publicat-o în 1943, Tătăranu a declarat explicit: „în toate problemele referitoare la igienă, am apelat la armata, care a fost principala mea grijă.” Vezi nota 19 de mai sus, p. 12.

[202]. Raportul lui Tătăranu, p. 5.

[203]. În raportul său din 17 aprilie 1942, Tătăranu a confirmat că au fost deportaţi 35.000 de evrei (Raportul lui Tătăranu despre tifos, p. 4)

[204]. Vezi nota 19 de mai sus, p. 11. Tătăranu declară că deportaţii din ţară (Basarabia şi Bucovina) erau în număr de peste 200.000. Această cifră include de asemenea 24.000 de ţigani. În publicaţia oficială a administraţiei Transnistriei de la jumătatea lui 1943, care prezintă cu mândrie realizările guvernului, nu se menţionează problema tifosului în raioanele nordice. Deportarea cu trenul a evreilor de la Odessa este descrisă în capitolul „Sănătatea publică”. Guvernământul Transnistriei; Transnistria, Odessa, 1943, p. 104.

[205]. Serviciul Sanitar al judeţului Berezovca, dare de seamă asupra stării sanitare din judeţ, în timpul de la 1 decembrie 1941-1 octombrie 1942. Arhive Odessa, 2361 -1-606, p. 1.

[206]. Comandantul batalionului nr. 176 către prefectura judeţului Berezovca, 26 noiembrie, 1941, Arhivele Odessa, 2361-1-600, p. 45.

[207]. Administraţia Transnistriei către prefectului judeţului Berezovca, 16 octombrie, 1941, ibid., p. 18.

[208]. Instrucţiuni de injectare a vaccinurilor preparate de colonel dr. Ilie Bălan, nedatate, ibid., p 19

[209]. Telegrama administraţiei prefecturii Berezovca, 6 noiembrie, 1941, ibid., p. 14

[210]. Prefectura raionului Ananiev către prefectura Golta. 12 decembrie, 1941, Arhivele Nicolaev, 2178-1-66, p. 504

[211]. Serviciul Sanitar al Diviziei I Cavalerie către prefectura Berezovca, 18 aprilie 1942, Arhive Odessa, 2361-1-602, p. 5.

[212]. Dare de seamă a Serviciului de Higienă şi Profilaxie nr. 5, nedatată, octombrie 1942, Arhive Odessa, 2361 —1—606, p. 109.

[213]. Dare de seamă a Serviciului de Higienă şi Profilaxie nr. 5 pentru perioada 8-15 iunie, 1942, ibid., 2361-1-602, pp. 65, 67.

[214]. Vezi nota 211 de mai sus.

[215]. Raportul Direcţiei Sanitare pentru perioada 13-19 Iulie, 1942, Arhive Odessa, 2361 — 1 — 602, pp. 173—173b.

[216]. Cartea Neagră, III, pp. 283-284. Pentru detalii suplimentare despre Suha Balca, a se vedea Pinkas Hakehilot, Romania, Yad Vashem, Ierusalim, vol. I, pp. 481-482.

[217]. Raportul Directorului Fermelor din Transnistria, 14 noiembrie 1942, Arhive Odessa, 2361-1-24, p. 67.

[218]. Prefectura Berezovca către jandarmeria judeţului, referitor la evreii din Suha Balca, 15 noiembrie, 1942, ibid, p. 66.

[219]. Lista numerică a evreilor deportaţi în Transnistria, întocmită de Comisia de Ajutorare, 22 martie, 1943. Ancel, Documents, V, nr.185, p. 347; Tablou numeric al evreilor deportaţi în Transnistria, 1 septembrie 1943, Cartea Neagră, III, nr. 244, p. 439.

[220]. Dare de seamă a Serviciului de Higienă şi Profilaxie nr. 5 pentru perioada 29 iunie-5 Iulie 1942, Arhive Odessa, 2361-1-602, p. 121

[221]. Raionul Pretora din Mostovoie către prefectura judeţului Berezovca, 8 iulie 1942, p. 69.

[222]. Raportul Direcţiei Sanitare pentru perioada 6-13 iulie, Arhivele Odessa, 2361-1-602, p. 132.

[223]. Mărturia Fridei Lazarovici din Iaşi, care a fost deportată la sfârşitul lui septembrie 1942. În mărturia ei, a descris de asemenea uciderea a 587 de evrei care ajunseseră înaintea ei, 9 august 1964, YVA, colecţia de mărturii despre Transnistria, PKK/V-5, pp. 755-756.

[224]. Cartea Neagră, III, p. 295.

[225]. Pe 2 decembrie 1942, prefectul a informat administraţia Transnistriei printr-o telegramă că Suha Balca şi Mostovoie deveniseră „focare de tifos” şi a cerut să se trimită cât mai urgent posibil „un medic român şi personal necesar pentru a preîntâmpina creşterea în judeţ a epidemiei”. Arhive Odessa, 2361-1-599, p. 114.

[226]. În septembrie 1941, înainte de izbucnirea epidemiei, administraţia a trimis în judeţul Berezovca un kilogram de vaccin antitific şi câteva vaccinuri împotriva febrei tifoide. Secretarul general al administraţiei, Cerkavschi, către prefectul judeţului Berezovca, 21 septembrie 1941, ibid., 2361-1-600, p. 1. Pe 17 octombrie 1941, administraţia a trimis trei vaccinuri şi patru tipuri de seruri, dintre care 1 kg de vaccin antitific şi a cerut ca prelectura să inoculeze mai întâi personalul şi ce mai rămâne să fie folosit pentru a imuniza ucrainenii şi a promis că va trimite mai mult, Administraţia Transnistriei către prefectul judeţului Berezovca, 17 octombrie 1941, ibid., p. 7.

[227]. Dare de seamă a Direcţiei Sanitare în judeţul Berezovca asupra stării sanitare din judeţ până la 25 martie 1943, Ibid., 2361-1-609, p. 107. În privinţa evreilor, raportul precizează: „în raionul Mostovoi, centrul de epidemie a fost în comuna Suha Balca, epidemie cu origine probabilă de la lagărul de evrei în raion”. În acel moment, nu era nici un evreu bolnav, pentru că pieriseră cu toţii, dar boala lovise ucrainenii. Medicul român nu a uitat să precizeze cine erau vinovaţii.

[228]. Activitatea Direcţiei Sănătăţii în cursul lunii ianuarie 1943, semnat de directorului Direcţiei Sanitare, Dr. Marinescu, 9 februarie 1943, Arhive Odessa, 2242-4c- 37a, pp. 44-45.

[229]. La procesul lui Antonescu şi al guvernului său, deportarea ţiganilor a fost menţionată doar în treacăt; procurorul şef nu a dat importanţă problemei. Antonescu a justificat hotărârea sa de a-i deporta pe motiv că „făceau multe hoţii şi furturi” (profitând de absenţa bărbaţilor români, care erau pe front). Au fost deportaţi în total vreo 24.000-26.000 de ţigani, în cinci trenuri, pline până la refuz; se spune că au pierit 8.000. Dar documentele adunate de acest autor dovedesc că pierderile au fost mult mai mari, ridicându-se la jumătate din totalul ţiganilor deportaţi. La proces, a reieşit că din rândurile deportaţilor făceau parte multe femei şi copii, mame şi soţii ale ţiganilor care erau pe front. Procesul, pp. 65—66, 108, 306-306. Autorul a descoperit de asemenea ordinele originale care hotărau deportarea ţiganilor, confiscarea proprietăţilor lor şi rapoarte privitoare la punerea în aplicare a acestor ordine.

[230]. Subprefectului judeţului Berezovca, Vasile Petrenciu către Departamentul Juridic al administraţiei, 10 februarie 1944, Arhive Odessa, 2361-1-512, p. 151.

[231]. „Instrucţiuni pentru prevenirea şi combaterea bolilor infecto-contagioase, în special tifosul”, emise de Direcţia Sănătăţii a administraţiei transnistriene, noiembrie 1942, ibid., 2361-1-599, pp. 60-62.

[232]. Raportul căpitanului dr. Teofil Bucşa, medic şef al judeţului Ovidopol, către Direcţia Sanitară a administraţiei, referitor la înfiinţarea „lagărului de la Sevcenco”, pentru 293 de evrei. Raportul a fost distribuit sub formă de circulară, în toate raioanele. 21 octombrie 1942, ibid., p. 63.

[233]. Scrisoarea care a însoţit „Instrucţiunile” (vezi nota 236) şi raportul dr. Bucşa, semnat de dr. Marinescu, 10 noiembrie 1942, ibid., p. 64.

[234]. Mărturia lui Yosef Zwirn din Bucureşti despre deportarea sa la Vigoda si alte lagăre de muncă din Transnistria; Holon, 1967, YVA, PKR/V, nr. 118, pp. 1462, 1463, 1467.

[235]. Ibid., p. 1468.

[236]. Raportul medicului căpitan Dr. Dumitru Tomescu către prefectul judeţului Golta, 10 iulie 1942, Arhivele Nikolaev, 2178-1-27, p. 150. Acest raport a fost citat în capitolul intitulat „Regatul morţii”.

[237]. Raportul medicului şef al judeţului Berezovca, dr. Aurel Iuga, către Direcţia Sanitară din Odessa, 5 iulie 1943, 2361-1-608, p. 299.

[238]. Scrisoarea însoţitoare a raportului dr. Tătăranu către Comandamentul de legătură al Wehrmacht-ului în Transnistria, 25 aprilie 1942, Arhive Odessa, 2242-1-1085, p. 249 (raportul în sine nu a fost găsit).

[239]. Cererea SS Oberfuhrer-ului Hoffmeyer în numele VoMi Einsatzkommandoului din Transnistria către guvernatorul Alexianu şi instrucţiunile guvernatorului în această privinţă, 31 decembrie 1941, ibid., 2242-1-1084, pp. 35, 38.

[240]. Raportul Direcţiei Sanitare, de la înfiinţarea ei, până la 1 ianuarie 1943, ibid., 2242-4c-37a, p. 5.

[241]. Directiva emisă de medicul ataşat pe lângă Batalionul de Jandarmi nr. 4 din Odessa, Lt. Dr. Ion Dornescu, către Direcţia Sanitară a judeţului Berezovca, 5 septembrie 1942, ibid, 2361-1-602, p. 344.

[242]. Ordonanţa nr. 111 administraţiei, referitoare la tratamentul bolilor venerice, 1942, ibid., 2242-1-1, pp. 185-186.

[243]. Telegrama prefectului din Tulcin, colonelul Năsturaş, către Direcţia Muncii în Guvernământ, 30 august 1943, YVA, Colecţia România, 011/48.

[244]. Prefectul de Tulcin către Direcţia Muncii în problema randamentului scăzut al evreilor şi a tifosului din lagărul Nestervarca, 4 octombrie 1943, Arhive Odessa, 2242-1-1561, p. 84.

[245]. La începutul lui septembrie, mai erau în viaţă 2437 de evrei, dintre care 1590 din Basarabia şi Bucovina (din 3.600, câţi fuseseră aduşi în lagăr). Lista lagărelor de muncă din judeţul Tulcin, întocmită de prefectul judeţului, colonelul Constantin Năsturaş, 3 septembrie 1943, YVA, Colecţia România 011/48; recensământul evreilor din lagărele din Transnistria, efectuat de jandarmerie, 1 septembrie 1943, Cartea Neagră, III, nr. 244, p. 422; cererea administraţiei Transnistriei transmisă comisarului însărcinat cu soluţionarea problemei evreieşti, Radu Lecca, pentru a permite Centralei să trimită ajutoare celor 2.500 de evrei care au fost aduşi din judeţul Moghilev în lagărul Nestervarca. 1 noiembrie 1943, Arhivele Odessa, 2242-1-1565, p. 155.

[246]. Pentru mai multe informaţii despre lagăr, pentru regimul terorii în acest lagăr, execuţiile fugarilor, a se consulta Cartea Neagră, III, pp. 296, 299-301 şi Pinkas Hakehilot, România, vol. I, pp. 478-79.

[247]. Evreii au fost excluşi din armată în august 1940, „Regulamentul Statutului Militar al evreilor” din 14 iulie 1941 admiteau unele excepţii pentru ofiţerii şi subofiţerii proveniţi din activitate precum şi acei de rezervă privind folosirea lor „la munca de folos obştesc” (de exemplu: să fii scos forţat la muncă). Armata era autorizată să-i întrebuinţeze potrivit aptitudinilor, ţinând seama de gradul avut, studiile ce posedă şi starea lor socială.” Când erau mobilizaţi, aveau voie să poarte uniformă (cu steaua hexagonală peste insignă, pentru a se vedea că erau evrei). Regulamentul îi avea în vedere mai ales pe medici, farmacişti, ingineri şi alţi evrei cu pregătire superioară. „Instrucţiunile generale privitoare la munca obligatorie a evreilor”, emise pe 27 iulie 1942 îi excepta de la muncă manuală pe evreii cu diplomă universitară, dar se preciza că „toţi medici evrei trebuie să presteze muncă obligatorie cel puţin 90 de zile pe an.” Decizia din 29 iulie 1942 a Ministerului Apărării Naţionale clarifica şi stipula obligaţiile medicilor evrei şi a titraţilor evrei în general:

”Toţi evreii titraţi universitari (medici, ingineri, arhitecţi, farmacişti sau alţi specialişti posedând titluri academice de cel puţin licenţiat sau asimilat) sunt obligaţi a presta 90 zile, într-un an, muncă obligatorie, în domeniul pregătirii lor, în cadrul muncii obligatorii sau pe lângă serviciile armatei. Pe tot acest timp, evreii vor primi drepturile de soldă, hrană şi întreţinere cuvenite trupei.

Conform acestor reglementări, medicii, farmaciştii şi alţi licenţiaţi evrei puteau fi folosiţi pentru nevoile armatei, extinzând perioada serviciului lor militar, atât cât era necesar. „Regulamentul Statutului militar al evreilor, “ Reg. nr. 2030, Monitorul Oficial, nr. 164 din 14 iulie 1941”; Marele Stat Major Secţia I-a, „Instrucţiuni Generale nr. 55500 din 27 iunie 1942, privitoare la munca obligatorie a evreilor” (broşură), Bucureşti, 1942, pp. 4, 5, 9,10. Pentru hotărârea Ministerului Apărării Naţionale referitoare la munca obligatorie a evreilor cu diplomă universitară, consultaţi Monitorul Oficial, nr. 174 din 29 iunie 1942; copie: Documents, Ancel, X, nr. 88, p. 207.

[248]. Mărturia dr. Berta Bertini, născută la Chişinău; Tel Aviv, 9 martie 1965, YVA, Colecţia de mărturii despre Transnistria: PKR-V, pp. 496-498. Ordinul de execuţie a evreilor din ghetoul Golta a fost citat în capitolul intitulat „Regatul morţii”, în ciuda faptului că se aflau printre deţinuţi şi „specialişti”, au fost împuşcaţi pentru că contractaseră tifos.

[249]. Dr. Tomescu (citându-şi diplomele academice) câtre prefectul judeţului Golta, referitor la răspândirea tifosului în rândurile prizonierilor de război din oraş, 3 februarie 1942, Arhivele Nicolaev, 2178-1-5. pp. 201-201b.

[250]. Prefectura Golta către administraţie. Tabloul evreilor din judeţul Golta, în funcţie de profesiune, 21 ianuarie 1943, ibid., 2178-1-26, pp. 62-62b.

[251]. Raport asupra situaţiei sanitare în judeţul Balta, în luna iulie 1942, Arhive Odessa, 2358-1-659, pp. 122-123.

[252]. Ibid., p. 123.

[253]. Direcţia Spitalelor, către Preşedinţia Consiliului de Miniştri, 29 aprilie 1942, ibid., 2242-1-267, p. 58.

[254]. Direcţia Sanitară din Guvernământ către prefectura Berezovca, referitor la trimiterea a 11 medici; lista cu numele şi specialitatea lor, 17 iulie 1942, ibid., 2361-1-602, p. 148.

[255]. Direcţia Sanitară către prefectura Berezovca, 17 iulie 1942, ibid., p. 149.

[256]. Direcţia sanitară a guvernământului transnistrian către medicul şef al judeţului Berezovca. Era instruit să folosească doi medici evrei din raioane, până la sosirea doctorilor români din ţară, 22 iulie 1942, ibid, p. 27.

[257]. Raportul nr. 11 al medicului din raionul Bronska-Balca, dr. Karol Barad, referitor la activităţile sale în săptămâna 3-9 ianuarie 1943, ibid., 2361-1-601, pp. 11-12.

[258]. Raportul asupra condiţiilor sanitare din judeţul Berezovca, 25 martie-10 mai 1943, ibid., 2361-1-608, pp. 80-81.

[259]. Raportul nr. 10 al medicului raionului Sofievka, dr. Herman Feckler, pentru perioada 27 decembrie 1942-2 ianuarie 1943, ibid., 2361-1-601, pp.4-4b.

[260]. Raportul lunar nr. 3 al Dr. Martin Kraft, de la spitalul Berezovca, pentru perioada 22 decembrie 1942-20 ianuarie 1943, ibid., pp. 21-23.

[261]. Comandantul postului de jandarmi din Kolosovka, către legiunea de jandarmi din Berezovca, 20 ianuarie 1943, ibid., 2361-1-26. p. 19.

[262]. Locotenentul dr. Aurel Vidic către legiunea dc jandarmi din Berezovca, 15 februarie 1943, ibid., 2361-1-26, p. 38. Prefectul local, colonelul Pop, a permis unui dentist să plece din Odessa, însoțit de un jandarm, ibid., p. 39.

[263]. Mărturia Fridei Lazarovici, din Iaşi, care a fost deportai a la Mostovoie, la sfârşitul lui septembrie 1942; Tel Aviv, 9 august 1964, YVA, PKR-V, p. 754.

[264]. Ibid., pp. 755, 757.

[265]. Mărturia doctorului David Juster, din Bucureşti; Tel Aviv, 1964, ibid., p. 763.

[266]. Mărturia doctorului Yosef Froelich din Cernăuţi, nedatată (1963), ibid., p. 812.

[267]. Mărturia doctorului Marcu Bercovici, din Iaşi; Tel Aviv, 20 decembrie 1960, YVA, 03-2463, pp. 6-7. Dr. Bercovici a declarat greşit că a ajuns la Balta în septembrie 1941, în loc de 1942.

[268]. Direcţia Sanitară a administraţiei către prefectura Berezovca, 20 noiembrie 1942, Arhivele Odessa, 2361-1-599, p. 95; Direcţia Sanitară a raionului Berezovca către legiunea locală de jandarmerie, 24 noiembrie, ibid., p. 96.

[269]. Preşedinţia Consiliului de Miniştri către guvernatorul Alexianu, 12 decembrie, 1942, ibid., 2242-1-1491, p. 262.

[270]. Şeful de Stat Major al Diviziei 15 Infanterie, Col. Gheorghe Busuioceanu, către prefectura Berezovca, citând ordonanţa Corpului 3 de Armată, din 15 mai 1943, ibid., 2361-1-26, p. 133.

[271]. Mărturia Dr. Nuţa Feldman din Iaşi; Haifa, 27 decembrie 1962, YVA, PKR-V, p. 207.

[272]. Ibid., p. 211.

[273]. Ibid., p. 215.

[274]. Referatul Subsecretarului de stat la Ministrul de Interne, Constantin Vasiliu (care răspundea de asemenea de poliţie şi jandarmerie), nedatat. Referatul a fost întocmit pentru o şedinţă a Consiliului de Ordine din 12 noiembrie 1943, Cartea Neagră, nr. 248, p. 447.

[275]. Raportul lui Fred Şaraga, emisarul Centralei, care a vizitat Transnistria, către Comitetul de Asistenţă, inclusiv statisticile şi estimările numărului de deportaţi din România (exclusiv evreii locali) din judeţ şi raion, 22 martie 1943, Documents, Ancel, V, nr. 184-185, pp. 342-350. Nu se cunoaşte numărul evreilor localnici care au murit, dar se poate presupune că au pierit cel puţin 10.000-15.000 din 35.000-40.000, cât trăiau încă în nordul Transnistriei, când au fost înfiinţate ghetourile.

[276]. Notificarea încheierii operaţiunii de deportare a evreilor din Basarabia şi Bucovina, însoţită de o hartă a Transnistriei. Se remarcă, pe hartă că 29.476 de evrei au fost duşi spre Pervomaisc (Golta) şi anume în următoarele locuri: Bobric, Crivoie-Ozero şi Bogdanovca; toţi au fost exterminaţi în cele din urmă, în „regatul morţii”. Arhivele ministerului de Interne, Arhiva Operativă, dosarul nr. 18844, vol. 3, p. 2. Vezi harta cu mormintele comune din Transnistria, întocmită de autor, în: Pinkas Hakehilot, România, vol. I, p. 545.

[277]. Depoziţia lui Alexianu către tribunalul poporului, Bucureşti, 29 aprilie, 1946, Arhivele Ministerului de Interne, dosarul 40010, vol. 28, p. 10 (concluzia din text aparţine autorului). Se găseste în: Arhivele USHMM, RG-25004M, vol. 33.

Sursă: Jean Ancel, ”Transnistria”, București, 1998.

Anunțuri

8 gânduri despre „DESPRE EPIDEMIA DE TIFOS DIN TRANSNISTRIA (1941-1943)

  1. Mulțumesc. Sunt cam ocupat acum și nu știu când îți voi scrie. În plus, trebuie să fiu în dispoziția sufletească potrivită. Pot spune doar că apreciez foarte mult ce faci tu aici. Aș numi ceea ce faci – exorcizare. E foarte dureros, dar e singura cale de a ne face bine.

  2. Iura, articolul tău e imens. Cînd Dumnezeu l-ai scris? Şi pentru citit e greu, darămite pentru scris! Am citit pe sărite, şi mi se pare că nu găsesc nimic de contestat. Tot ce ai scris acolo este plauzibil în acele condiţii de mizerie. Şi pentru o armată, unde disciplina şi ordinea, chiar şi pe timp de război, este impusă cu stricteţe şi urmărită de medicii ce însoţesc trupele, şi acolo apariţia tifosului exantematic şi a altor boli contagioase este foarte frecventă.

    Tu eşti de vîrsta copiilor mei şi nu prea ai imagine asupra iminenţei apariţiei acestui pericol în vremuri de război, cînd igiena este precară, dar eu îmi amintesc din timpul ultimei conflagraţii cînd păduchii mişunau cu milioanele, oriunde te întîlneai cu mulţimi aglomerate, chiar şi civilie, nu numai militare.
    Războiul aduce multe nenorociri şi loveşte straşnic în domeniul sănătăţii, în zona civilă mai ales în mediile sărace, unde curăţenia nu se poate întreţine ca într-o familie de oameni gospodari.

    Îmi amuntesc că era prin anii 1945- 46 cînd pe trenuri circula multă lume sărăcită, multă golănime, care nu se spăla probabil cu lunile, transmiteau călătorilor cu care intrau în contact, care nu avusese în viaţa lor păduchi, insecte din acestea cu sutele. „De le rădeai cu cuţitul”, după expresia sătenilor noştri. Ai mei cînd s-au întors dintr-o călătorie cu trenul după ce călătorise doar vreo 50-60 de kilometri, au venit acasă îngroziţi. A trebuit o săptămână să fiarbă mama rufele ca să scape de această contaminare scîrboasă.

    Pe timpul războiului din 1917 satele de pe malul Siretului, unde se stabilise linia frontului, fusese evacuate în spate, aici luînd poziţii trupele române şi ruseşti, iar populaţia se îngrămădise care pe unde apucase, fără să dispună de condiţii de întreţinere a igienei, plus că în armatele cartiruite prin apropiere situaţia era şi mai jalnică, izbucnise epidemia de tifos exantematic atît la trupe, cît şi prin sate. Una dintre bunicile mele, mama lui tata, evacuată într-un sat vecin a murit din cauza tifosului exantematic, astfel că tata plus 3 fraţi ai lui rămăsese după terminarea războiului orfani de ambii părinţi, tatăl lui murind pe front.

    La trupe era şi mai jalnic. Contaminarea se făcea şi mai uşor, cu toate etuvele cu care era dotată armata. Se ştie că Alexe Mateevici (poetul care a scris poezia „Limba noastră”), fiind preot în armata rusă s-a îmbolnăvit pe front tot de tifos exantematic. A murit într-un spital din Chişinău. Nu e de mirare că, în condiţii de mizerie şi malnutriţie, înmulţirea păduchilor se face cu viteza luminii.

    Îmbucurător este faptul că autorităţile române, ştiind din experienţa războiului trecut pericolul apariţiei bolilor contagioase şi în special a tifosului exantematic, au luat măsuri ca această epidemie să nu se răspîndească atunci cînd apare cîte un caz. Cu toate acestea, datorită prelungirii războiului, care s-a dorit a fi foarte scurt, mai ales pe frontul de est, nu s-a întîmplat aşa datorită apariţiei cu mult mai devreme a acelei ierni cumplite. În aceste condiţii era imposibil să nu apară şi această nenorocire.

    Dacă războiul s-ar fi terminat în toamna anului 1941, aşa cum se preconizase, socoteala ar fi stat altfel. Atunci şi evacuarea persoanelor ostile de pe teritoriul românesc s-ar fi făcut în condiţii cu mult mai civilizate şi nu cu atîta grabă încît totul s-a făcut la repezeală fără o pregătire corespunzătoare, nu aşa cum s-a făcut schimbul de populaţie între Bulgaria şi România după 1940 cînd totul s-a desfăşurat în linişte şi pace. În aceleaşi condiţii precare ca în Transnistria a fost evacuată prin anii 1949-1950 şi popullaţia din satele bănăţene de pe graniţa româno-iugoslavă unde era staţionată armata sovietică şi grănicerii români pentru a preîntîmpina un atac al ţărilor capitaliste prin Iugoslavia.
    Sărmanii au fost lăsaţi la început de vară sub cerul liber în Bărăgan, ca să se descurce singuri cum pot, cu proviziile şi mijloacele ce le luase în grabă de acasă..

    • În articol scrie, că prin condițiile neomenești la care românii i-au supus pe evrei începînd din Basarabia și Bucovina și mai ales în Transnistria, au provocat în mijlocul lor tifosul exantematic și alte boli, care amenințau să se răspîndească și în mijlocul ucrainenilor și chiar printre administrația și armata românească. Și dacă pentru sine și populația locală puterea românească a întreprins măsuri de a preveni răspîndirea tifosului pe scară largă, pentru evrei practic nu s-a făcut nimic. Ba mai mult, nu s-a permis nici evreilor din România să-i ajute pe frații lor, cel puțin cînd boala a făcut cele mai multe victime. De aceea Ancel consideră că evreii au fost nimiciți în mod intenționat cu ajutorul tifosului. Dovezile lui și fac acest capitol atît de lung.
      Iată în cîteva fraze conținutul acestui articol.

  3. Asta e impresia lui Ancel şi a cîtorva evrei dezaxaţi cum este Elie Wiesel şi alţii ca ei.
    Dar sunt şi evrei destupaţi la minte, şi spun altă ceva. Iată un fragment scris pe tema holocaustului de fiul lui Yehudi Menuhin, care după cum bine se ştie era evreu:

    „Autorul, Gerard Menuhin, regizorul cunoscut și scriitor, fiul de renume mondial violonist Yehudi Menuhin, remarcă faptul că povestea Holocaustului nu numai ca cea mai mare minciună din istorie dar a fost şi impusă lumii. El merge cu aceste revelații pentru public, doar pentru că tatăl său a fost din experiența generație și știa adevărul. Și merge mult mai departe decât să denunțe numai holo-minciuna singur. Ceea ce a fost anterior de neconceput are acum deschis acestui popor nobil de origine evreiască – și un cutremur va urma. Doar imaginati-va, un evreu celebru spune că speranța omenirii a fost dreptul de a fi văzut în Adolf Hitler omul care ar scăpa lumea de plutocrații evreiesc. Menuhin subliniază în cartea sa că a luat cel mai oribil și cel mai rău război din toate timpurile, pentru a preveni mântuirea omenirii din plutocrații evreiesc. Aceste fapte, probabil, cunosc luminat, dar că o astfel de evreu proeminent, un om de cea mai nobilă caracterului, acest lucru face publică, nimeni nu ar fi îndrăznit să spere.

    : Gerard Menuhin scrie în cartea sa mai așa, „simplul fapt că unul din evreiești” Holocaust „nu trebuie să fie pusă la îndoială și că societățile democratice presiune evreiască a impus legi pentru a preveni întrebările nedorite – în aceeași” Holocaustul „ar fi incontestabil în mod constant propaganda încălzit și credința este întărită în el de către îndoctrinare – deja spune totul, se dovedește că aceasta trebuie să fie o minciună De ce nu ar fi altfel permis să-l întrebe, pentru că s-ar putea ofensa „supraviețuitorii” .. ?? Pentru că „reviles amintirea morților?” Greu motive suficiente pentru a interzice o discuție Nu ,! Aceste legi au fost adoptate din cauza demascarea acestei mari tuturor minciunilor ar putea atrage întrebări pe atât de multe alte minciuni de la sine, provocând prăbușirea întregii clădiri friabil „. (Se pare că articolul a fost prost tredus în româneşte. Citatul este dat doar ca exemplu).

    Dacă doreşti şi alte păreri asupra acestui subiect, tot ţii să fii obiectiv, îţi furnizez un material pe care să-l preiei pe blogul dumitale, poate se lămureşte lumea ce e cu holocaustul acesta, material scris pe blogul d-lui Prof. Ion Coja, articol tradus din engleză, poate se lămuresc cei ce ţin cu tot dinadinsul să răspîndească minciuni:
    http://ioncoja.ro/textele-altora/inevitabilul-s-a-produs-evrei-de-seama-spun-adevarul-despre-holocaust-gerhard-menuhin-fiul-lui-yehudi-menuhin-holocaustul-este-minciuna-cea-mai-mare-din-istoria-omenirii/

    Aceeaşi dezinformare şi exagerare e şi cu epidemia de tifos. Dacă reţin bine, chiar şi la d-ta în articol se vorbeşte de măsuri de stăvilire a răspîndirii a epidemiei printre evrei, măcar şi pentru faptul că se poate răspîndi şi la armata română. Aşa că acest Ancel ar trebui să se gîndească, dacă se consideră că face parte din „poporul ales de Dumnezeu” să conducă lumea, că poate să-l bată Dumnezeu pentru minciunile grosolane pe care le toarnă.

    • ”Măsurile de stăvilire a răspîndirii” au constat în izolarea evreilor în ghetouri și lagăre, unde erau lăsați în voia sorții. În iarna 1941-1942, cînd tifosul a bîntuit cel mai tare, nu li s-a acordat nici un ajutor și s-a împiedicat ca acest ajutor să fie acordat de evreii din Regat. Ca să nu-i molipsească pe români și populația locală, evreii au fost mînați în partea de nord a Transnistriei și îngrădiți în ghetouri, că nici gardienii sau jandarmii nu se băgau la ei, temîndu-se să nu se contamineze. Această izolare și nepăsare de soarta lor a reprezentat o altă formă a politicii de genocid a administrației românești față de evrei.

      Apropo, Vl. Solonari în cartea sa ”Purificarea natiunii. Dislocari fortate de populatie si epurari etnice in Romania lui Ion Antonescu, 1940-1944” susține că eliminînd evreii din Basarabia, românii au provocat îmbolnăvirea de tifos și în rîndurile populației locale:

      ”O altă consecinţă nedorită a distrugerii evreimii din provincii a fost prăbuşirea totală a sistemului de sănătate publică şi servicii medicale. Plângerile legate de lipsa medicilor şi a farmaciştilor au apărut imediat după masacrarea şi internarea evreilor în lagăre, dar măsurile guvernului în acest sens au fost insuficiente. În iulie 1943, Ministerul Sănătăţii a trebuit să recunoască faptul că doar o treime din medicii trimişi din România în Basarabia ajungeau la destinaţie şi că autorităţile nu reuşeau să elimine complet epidemia de tifos care se răspândea în provincie. Dimensiunea reală a dezastrului a devenit evidentă la sfârşitul războiului, când mii de oameni au murit de tifos, în pofida încercărilor oficialilor sovietici de a împiedica răspândirea bolii”.

      Cît privește pe acest Gerard Menuhin: iată tatăl său, Yehudi Menuhin a cîntat pentru deținuții din lagărul Bergen-Belsen, iar fiul său acum neagă existența unor asemenea lagăre de exterminare. Nu degeaba se spune, că Natura se odihnește pe copiii geniilor.

      Văd că nu mai conteniți a da linkuri pe saitul lui Ion Coja, m-am uitat și eu acolo ca să caut vre-o critică la cărțile lui Ancel. Deși neagă cu vehemență tot ce spune acela, Coja nu aduce nici o argumentare cît de cît serioasă a pozițiilor sale. Din contra uneori o ia razna de tot, susținînd fără nici o dovadă, că, cică, Ancel înainte de moarte l-a rugat pe Coja să-l ierte pe el, Ancel; că, chipurile, în Israel a fost sau va fi, nu mai țin minte, înălțat un monument mareșalului Antonescu, etc. etc. Aberații – la tot pasul, însă dovezi temeinice – nu prea.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s