EXTERMINAREA EVREILOR ÎN JUDEȚUL BEREZOVCA (TRANSNISTRIA), 1941-1942

ROMANIA_MAI_1942-transnistria

UN NOU CENTRU DE EXTERMINARE

Judeţul Berezovca s-a dovedit a fi destinaţia finală pentru cea mai mare parte dintre cei 34.000 de evrei pe care românii i-au deportat din Odessa cu trenul, în perioada ianuarie-martie 1942. Aceştia au fost ucişi de unităţile SS formate din nemţi şi având sprijinul total din partea autorităţilor române. Majoritatea victimelor nu au avut parte de înmormântare, cadavrele acestora au fost pur şi simplu arse. O cale ferată lungă de aproximativ 180 km traversa judeţul pe ruta Odessa-Berezovca-Vesilinovo-Voznesensk făcând legătura între Odessa şi Reichkommissariatul Ukraina. Capătul rutei, Voznesensk, era dincolo de Bug (pe teritoriul Reicbskommissariat-ului) [1]. Judeţul Berezovca era mărginit de Odessa şi Oceacov la sud, Ananiev la vest, Golta la nord şi râul Bug la est. Reichskommissariat-ul din Ucraina era format din două zone distincte, fiecare condusă de un Comisar General (Generalkommissar). O astfel de zonă era şi Comisariatul General Nicolaev ocupat de nemţi, un teritoriu imens, egal ca suprafaţă cu întreaga Transnistrie. La rândul său Nicolaev era împărţit în două judeţe (Kriegsgebiet), fiecare comandate de un Gebiets-kommissar. Judeţul Berezovca care se întindea pe o suprafaţă de 2,816 km2, avea o populaţie doar de 58.499 locuitori dintre care 11.700 (20%) erau nemţi, 70% ucraineni, 5% români şi 4% ruşi.

Oraşul Berezovca a fost ocupat la 10 august 1941 de unităţi ale Armatei a 11-a Germană care, la puţină vreme, şi-au stabilit acolo Cartierul General.

Evreii din oraş care numărau 3.223, în 1926 (reprezentând aproximativ 42 de procente din numărul total al populaţiei), au dispărut rapid; o parte au fugit din oraş, iar ceilalţi au fost omorâţi. Cei care au fost capturaţi au fost deportaţi spre nord către „regatul morţii”, ca parte din imensele marşuri ale morţii care au traversat judeţul începând din octombrie 1941. La începutul lui septembrie, regimul român s-a stabilit în Berezovca. Conform datelor unui recensământ efectuat de autorităţile române, în oraşul Berezovca au înregistrat 4.750 locuitori dintre care 75% erau ucraineni, 10% ruşi şi un alt procent de 10% nemţi [2]. Deoarece nu mai existau evrei în judeţ nu mai era nevoie de un ghetou. Înspre nord, în satul Krivoruşico (din raionul Vesilinovo), jandarmii care s-au instalat în zonă au găsit un lagăr înfiinţat de nemţi.

O altă zonă importantă, în ceea ce ne priveşte, era orăşelul Mostovoi, aflat la cca 26 km nord-est de Berezovca, pe ruta către „regatul morţii”. Când l-au ocupat românii, populaţia acestui orăşel se ridica la 1.013 locuitori dintre care 93% erau ucraineni. De asemenea au existat mai multe sute de locuitori evrei dintre care majoritatea au fost lichidaţi de forţele de ocupaţie româneşti şi germane; puţinii care au supravieţuit au fost încolonaţi în convoaiele spre nord, către Domanevca.

Pe 27 August 1941, Alexianu l-a numit pe colonelul Constantin Loghin prefect al judeţului [3], o numire care s-a dovedit a fi doar temporară.

Judeţul Berezovca a fost ales drept mormânt comun pentru evreii din Odessa ca urmare a eşuării planului original de a împinge cât mai repede posibil convoaiele de evrei dincolo de Bug în mâinile germanilor, aşa cum se prevedea în Acordul de la Tighina.

Respingerea propunerii lui Alexianu din 11 decembrie 1941, şi anume ca evreii „inutili” să fie transportaţi cu vaporul de la Odessa la Oceacov şi de acolo pe jos către barăcile Marinei Militare Sovietice din Alexandrodar, a contribuit la adoptarea deciziei de mai sus. Alexianu a propus să-i reţină pe evrei în Alexandrodar până se va ivi posibilitatea să-i transporte dincolo de Bug, după cum nota în raportul său către Antonescu [4].

La sfârşitul lui decembrie, Armata a 3-a i-a propus Mareşalului Antonescu să se întemeieze un lagăr central în Transnistria în care să fie închişi toţi comuniştii locali. Antonescu a fost de acord cu propunerea şi (în mod caracteristic) a dat un nou ordin „să se întemeieze [în Transnistria] lagăre de-a lungul Bugului pentru comuniştii evrei şi români din ţară [România] [5]. La Ministerul de Interne, în Bucureşti (la biroul Ministrului Subsecretar de Stat Picky Vasiliu) nimeni nu ştia cu exactitate unde urmau să fie localizate lagărele, câţi oameni puteau fi înghesuiţi în aceste lagăre sau cum puteau fi duşi evreii acolo. La 17 ianuarie 1942, Alexianu a amintit regiunea Alexandrodar când a informat cabinetul Antonescu că a hotărât să stabilească lagărul pentru comuniştii români la Vapniarca, în judeţul Jugastru din nordul Transnistriei, în timp ce evreii comunişti din România urmau să fie ţinuţi în Alexandrodar împreună cu „comuniştii de la Odessa” [6], de îndată ce lagărele vor fi înfiinţate. El a cerut ca până la acea dată comuniştii evrei să nu fie trimişi în Transnistria. Comandantul Corpului 2 de Armată a cerut să i se comunice numărul aproximativ al celor care vor fi ţinuţi în lagăre la Alexandrodar. Şi, de vreme ce Armata Română era implicată în toate chestiunile legate de evrei, inclusiv în exterminarea acestora, comandantul a cerut guvernatorului să i se dea jandarmeriei sarcina de a păzi lagărele deoarece unitatea militară din Oceacov nu era suficient de mare pentru a îndeplini şi această funcţie [7].

Este important să specificăm că această corespondenţă a avut loc, în mare parte, după începerea deportărilor din Odessa, în 12 ianuarie 1942. Alexianu era convins că mai existau în Odessa între 80.000 şi 100.000 de evrei. Iar judeţul Berezovca, în care trenurile aduceau încontinuu mii de evrei nu părea să poată rezolva problema. La 7 februarie 1942, Alexianu l-a informat pe colonelul Velcescu, care conducea Biroul pentru evacuarea evreilor din Odessa, că a dat ordine „să pregătească un lagăr la Alexandrodar, în judeţul Oceacov pentru evreii care urmează să fie evacuaţi din Odessa” [8]. Zvonurile sosirii iminente a zeci de mii de „iudeo-comunişti” l-au îngrozit atât de tare pe prefectul judeţului Oceacov încât acesta a trimis imediat un raport personal şi confidenţial guvernatorului Alexianu, datat 31 ianuarie 1942. Trebuie menţionat că distincţia între evreii „obişnuiţi” şi comuniştii evrei a fost repede uitată şi toţi cei implicaţi au înţeles că întreaga comunitate evreiască din Odessa avea să fie deportată. Prefectul l-a implorat literalmente pe Alexianu să nu-i trimită acea mulţime de iudeo-comunişti. „Judeţul nostru” scria prefectul „este foarte sărac”. Cu excepţia grâului, nu avem nimic, nici pentru soldaţi nu există suficientă mâncare. Mai mult, din 15 ianuarie au sosit noi regimente militare care trebuie întreţinute de asemenea. În continuare raportul sublinia că judeţul servea drept punct de tranzit pentru forţele militare care se îndreptau către front:

”Numărul de 40.000 internaţi ce suntem informaţi că ni se trimit, este impresionant de mare, depăşind posibilităţile judeţului. Aceşti oameni trebuie să mănânce şi oricât vor mânca de puţin, se va ajunge la înflâmânzirea armatei şi populaţiei. Momentan nici de muncă nu le putem oferi. Nouă nu braţe de muncă ne lipsesc, ci unelte de muncă. Lagărul de la Alexandrodar se găseşte pe ţărmul Limanului Berezanschi şi la 8 km de ţărmul mării. Deci aşezarea lui este complet nepotrivită din punct de vedere al intereselor militare şi al siguranţei interne. În cazărmile de la Alexandrodar nu se poate amenaja decât un lagăr de cca. 3.000 de persoane..” [9].

Estimarea numărului de evrei rămaşi în Odessa făcută de Alexianu, care nu a luat în considerare acţiunile de exterminare înfăptuite de armată şi de guvernământ, precum şi deportările forţate anterioare, s-a dovedit a fi mult exagerată.

Acest lucru cuplat cu cererea prefectului citată mai sus au dus la abandonarea planului Alexandrodar. Evreii din Odessa au continuat să se scurgă spre judeţul Berezovca.

Administraţia locală română s-a instalat în judeţ în septembrie 1941. La 26 septembrie 1941 comandantul Companiei nr. 3 de Poliţie raporta deja prefecturii că împreună cu maiorul din Berezovca a înfiinţat un nucleu de poliţie format din zece oameni care va fi la ordinele jandarmeriei şi chiar a stabilit până şi salariile acestora [10]. Mai trebuie adăugat că oriunde se instalau românii, înfiinţau o poliţie locală.

În Mostovoi, capitala raionului vecin, au fost înfiinţate atât un post (de jandarmerie) cât şi o secţie raională. De asemenea a fost întemeiat şi un lagăr temporar pentru convoaiele de evrei care erau împinse în marşuri forţate spre Domanevca după ce erau preluate din trenurile care ajungeau la Berezovca. În august 1942, pretorul raionului a înaintat un raport Inspectoratului General de Jandarmerie din Transnistria. Acest raport conţinea reclamaţii cu privire la comportamentul jandarmilor precum şi referinţe la actele de jefuire a convoaielor de evrei care au traversat judeţul în timpul iernii:

”Un Domn Plutonier de Jandarmi, numele nefiind cunoscut, în trecere prin comuna Staro-Siroţchi cu un convoi evreiesc, a scos din casă pe stăpâna casei împreună cu copiii, pentru a dormi el în casă cu evreice din convoi, fapt ce blamează ideea de naţionalism şi a produs dezgust printre locuitori. În comuna Mostovoi, lagărul evreilor era fixat într-o casă mare izolată. Evreii nu stau în locul deignat, ci cu îngăduinţa Dlui şef de Post Ţerţeleanu sunt răspândiţi pe la casele locuitorilor, constituind un permanent pericol şi focar de infecţie. Prin comună se vorbeşte intens, că această îngăduinţă este plătită Dlui şef de post cu bani grei. Dl. Locotenentul Pandrea Dumitru, Comandantul Sectorului de Jandarmi din Mostovoi, desvirginând o evreică din convoi, cu numele Mariana, a produs dezgust şi revoltă pentru populaţie. Cearceaful plin cu sânge a fost arătat Dlui Pretor chiar de către Dl. Lt. Pandrea, care dealtfel în repetate rânduri prezenta acest fapt drept mândrie. Dl. Plut. Ţerţeleanu, în ziua de 26 aprilie 1942, cu ocazia nunţii locuitorului Jureş Nicolae, în stare de ebrietate a bătut oamenii din biserică, fapt ce a produs indignare în rândul populaţiei care asista la ceremonia religioasă a cununiei în biserică” [11].

Lagărul de tranzit a funcţionat atâta vreme cât convoaiele de evrei de la Odessa şi din judeţele din Transnistria de sud au traversat Mostovoi.

După cum am afirmat anterior, o parte din evrei (cca 4.000) au fost duşi spre nord la Domanevca şi Bogdanovca, în timp ce cea mai mare parte au fost împrăştiaţi prin satele germane şi ucrainene din judeţ. Masacrele în masă au continuat de la sfârşitul lui ianuarie până în iulie 1942.

GERMANII LOCALI (VOLKSDEUTSCHE)

La vremea respectivă, Transnistria înregistra cea mai mare concentraţie de etnici germani. Un recensământ făcut de nazişti la începutul anului 1943 consemna faptul că în Transnistria locuiau 130.866 de germani în comparaţie cu 169.074 aflaţi pe întreg teritoriul denumit Reichskommis-sariat Ukraina [12]. Aproximativ 100.000 din aceştia erau răspândiţi prin satele şi orăşelele uriaşului judeţ Odessa sub administraţie sovietică care înconjura Odessa din toate părţile.

Acest judeţ aflat sub administraţie sovietică acoperea aproape întreg sudul Transnistriei. În judeţul Odessa locuiau 40% din comunitatea germană ocupată de nazişti în Ucraina şi Rusia.

În judeţul Odessa, în conformitate cu recensământul din 1926, germanii reprezentau 8,3% din populaţia totală şi 15,3% din populaţia rurală [13]. Potrivit cifrelor pe care ni le oferă statisticile anilor de război întocmite de nazişti, existau mai mult de 30 de sate germane în Transnistria a căror populaţie depăşea 1000 de locuitori. Convoaiele de evrei din Basarabia au fost împinse prin satele germane la nordul estuarului creat de Nistru, la nord-vestul Odessei şi la est de Tiraspol. De asemenea, convoaie ale evreilor deportaţi pe jos de la Odessa au trecut prin nenumărate sate germane în drumul lor către „regatul morţii”. Una dintre martorele oculare a cărei mărturie a fost citată în capitolul ”Regatul morţii” descrie setea „de a ucide evrei” care-i caracteriza pe proaspeţii recruţi germani ai SS-ului şi maniera în care aceştia trăgeau în plin în masele de evrei [14].

La mijlocul lui august 1941, Cartierul General al Armatei 11 Germane, care lupta în această zonă, au emis un ordin care prevedea pedeapsa cu moartea pentru oricine s-ar fi atins de locuitori germani sau de proprietăţile acestora (acest ordin îi viza mai mult pe aliaţii lor români) [15]. O companie din regimentul Brandenburg s-a instalat de asemenea în această zonă; printre atribuţiile acesteia se numărau sabotajul, dezinformarea, acţiuni preventive, colectarea de informaţii atât pe front cât şi în spatele liniilor acestuia.

Regimentul se afla sub comanda Secţiei a II-a a Abwehr (Serviciul de informaţii-spionaj al Armatei Germane). Regimentul Brandenburg a rămas în judeţ pentru a asigura protecţia locuitorilor germani până spre sfârşitul lui septembrie. Contactul între localnici şi armata germană a fost la început limitat. Au existat două motive: locuitorii germani, precum şi vecinii lor ucraineni, nu erau siguri că regimul sovietic se sfârşise într-adevăr. Mai mult, funcţionari ai administraţiei anterioare, membrii de partid, informatori etc. îşi păstraseră funcţiile în multe sate. Dar nu a durat mult până când şi aceşti germani s-au „dat pe brazdă” şi au început să coopereze cu fraţii lor din cel de-al Treilea Reich [16].

Cealaltă forţă nazistă care acţiona printre locuitorii germani din Odessa era Einsatzgruppe D, care s-a stabilit pentru câtăva vreme în satele germane. Întreaga unitate număra aproximativ 500 de oameni. Alte subunităţi ale Einsatzgruppe D au ajuns în comunităţile germane, la sfârşitul lui august 1941 după ce au purtat o campanie de exterminare în Bucovina şi Basarabia [17]. Einsatzkommando 12 a fost activ în regiunea Bergdorf-Gluckstal, la est de oraşul Dubăsari; regiunea Hoffnungstal în judeţele Tiraspol şi Ananiev, la nordul oraşului Katarzi care a fost amintit mai devreme; precum şi în Speyer-Landau, în partea estică a judeţului Berezovca, aproape de Bug. Einsatzkommando 11b a acţionat în regiunea Seltz (sud-est de Tiraspol lângă Nistru); în zonele populate de germani, cunoscute şi sub numele de Kutshurgan, la sud şi sudvestul orăşelului ucrainean Rasdelnia, pe ambele părţi ale căii ferate, în regiunea Gross-Liebental, la sud-vest de Odessa, lângă graniţa cu Basarabia, precum şi în zona Odessei după ce aceasta a fost ocupată. După cum am văzut, Odessa a fost lăsată în grija românilor. Einsatzgruppe D a părăsit teritoriul destul de repede şi s-a îndreptat spre Simferopol şi Crimeea; cu toate acestea, în perioada în care se aflau încă în regiune, acestora li s-a dat sarcina de a proteja Volksdeutschen de români, organizând pentru ei o nouă administraţie care să rezolve problemele legate de sănătate şi educaţie şi emiterea de certificate care să ateste originea etnică a germanilor. Misiunea Einsatzgruppe D în Ucraina a fost formulată în scris şi prevedea atât apărarea acelor Volksdeutschen cât şi eradicarea evreilor şi a altor „elemente” din zonă.

”1. „Curăţirea” zonei de operaţiuni de toţi evreii, comuniştii şi bandele de partizani.

2. Protejarea şi sprijinirea comunităţilor germane” [18].

După cum am mai spus, Einsatzgruppen urmau îndeaproape unităţile militare germane colaborând cu acestea. Când armata ocupa un teritoriu, Einsatzgruppen începeau imediat să omoare civili, în primul rând evreii, dar şi prizonieri de război, comisari şi comunişti în general. În raportul citat mai sus se menţiona doar că „zona de acţiune a unităţilor Kommando este curăţată de evrei”. Îndepărtarea oricărei prezenţe comuniste se aplica şi germanilor locali care erau membri de partid: Volksdeutschen care erau comunişti sau erau suspectaţi de a fi comunişti erau executaţi. Einsatzgruppen şi Sonderkommando executau de asemenea evrei, bărbaţi sau femei, căsătoriţi cu localnicii germani, precum şi copiii acestor cupluri, în cadrul politicii de păstrare şi purificare a rasei ariene [19].

La 19 septembrie 1941, Cartierul de legătură al armatei germane (Kommandant ruckwartigen Armee-Gebiets 533) a părăsit Berezovca, iar armata germană şi-a încetat exercitarea oricărei autorităţi administrative în Transnistria. Germanii au lăsat două comandamente locale de legătură (Ortskommando) în Tiraspol şi Berezovca (şi în Odessa după ocuparea acesteia) a căror sarcină era deservirea unităţilor militare germane în drum spre front. Ei au promis cooperare deplină cu autorităţile române din Transnistria [20].

Dar pe la mijlocul lui septembrie, guvernământul Transnistriei reclama Statului Major al armatei române acţiunile lui Einsatzgruppe fără a aminti vreun nume:

”În oraşele cu locuitori germani, aceştia [unităţile militare germane] nu respectă directivele stabilite de administraţia română; ei împart produsele colhozurilor; alungă populaţia română pentru a-i înlocui cu germani etc” [21].

S.S. nu evacuau doar români, dar şi ucraineni din satele germane sau din acele sate sau comunităţi pe care le aleseseră pentru a deveni pur germane. Chiar mai mult. Einsatzgruppe au omorât făţiş zeci de mii de evrei. Dar administraţia română, care se stabilea acum în Transnistria, nu a protestat în faţa acestui genocid de vreme ce erau foarte ocupaţi să facă exact acelaşi lucru.

În octombrie 1941, Einsatzgruppe D au părăsit majoritatea teritoriilor din Transnistria şi s-au mutat în Crimea, dar au lăsat în judeţul Dubăsari o mică unitate secundară Transnistria Nachkommando S.S., ca să se ocupe de lichidarea evreilor [22]. Această unitate aflată sub comanda lui Weit Keller a fost izolată de unitatea centrală din cauza căderilor masive de zăpadă şi a gerului aspru şi au rămas în judeţul Dubăsari pe timpul iernii [23].

Este cunoscut faptul că au omorât aproape 20.000 de evrei acolo şi au aruncat peste 10.000 de cadavre într-o groapă comună lângă spitalul local [24]. A existat o cooperare deplină între forţele armatei şi ale administraţiei române din Transnistria şi Nachkommando în ceea ce priveşte misiunea de ucidere a evreilor, la fel cum a existat şi cu Einsatzgruppe D şi nu s-au creat nici un fel de probleme speciale. Dacă existau incidente, ele se refereau doar la proprietăţile evreilor şi ale altora şi neînţelegerile ţineau de modalitatea de împărţire a acestora [25].

Cea de-a treia formaţiune militară nazistă activă în regiune era Volksdeutsche Mittelstelle, sau VoMi, care se traduce aproximativ prin biroul de legătură pentru problemele germanilor etnici. Acesta era menit să înlocuiască Einsatzgruppe D şi avea sarcina să organizeze şi să încurajeze localnicii germani din Transnistria pentru a-i determina să se implice în operaţiunile de exterminare şi de jefuire. Această formaţiune a fost instituită la începutul lui 1937 şi condusă mai apoi de SS Obergruppenfuhrer (general SS) Werner Lorenz care a adus-o sub comanda SS. VoMi a preluat sub comanda sa organizaţiile de etnici germani din interiorul Reich-ului şi din regiunile învecinate. De exemplu, în 1939, VoMi s-a ocupat de transferul germanilor din ţările baltice anexate la URSS către teritoriile germane. VoMi era subordonat lui Himmler în funcţia sa de Reichskommissar fur die Festung des deutschen Volkstums (comisariat însărcinat cu întărirea naţionalismului german). VoMi au instituit o unitate militară de exterminare în Transnistria alcătuită în totalitate din localnici germani, Sonderkommando Russland (SkR). VoMi a primit de la Himmler sarcina de a exercita controlul asupra localnicilor germani din zonele ocupate de URSS: sau, cu alte cuvinte, trebuia să-i recruteze pentru a servi obiectivele patriei-mamă, Germania [26]. Membrii SkR din Transnistria erau SS-işti.

La 11 Septembrie 1941, Ministerul Afacerilor Externe din Bucureşti a înştiinţat Marele Stat Major că o unitate a VoMi „din formaţiunile SS“ şi „ale automobiliştilor naţional-socialişti”, sub comanda lui Hoffmeyer, au părăsit Germania în drum spre Transnistria „spre a se ocupa de îmbunătăţirea situaţiei materiale a locuitorilor germani din acea regiune”. Ambasadorul Germaniei la Bucureşti nu a cerut guvernului român permisiunea de intrare a acestor unităţi în teritoriu ci pur şi simplu a anunţat sosirea iminentă a acestora [27].

Marele Cartier General era convins că era vorba despre o şedere temporară şi nu de una permanentă [28]. Guvernatorul Alexianu nota chiar că oamenii SS vor „rămâne un timp“ în Transnistria cu scopul de a redresa situaţia economică a localnicilor germani. Într-o telegramă emisă de Guvernatorul Alexianu către toţi prefecţii care se instalaseră deja în Transnistria (10 din 13), se specifica foarte clar că era vorba doar de o vizită [29]. Prefecţii au fost instruiţi să acorde asistenţă totală reprezentanţilor VoMi.

SS Oberfuhrer Hoffmeyer, care a fost înaintat la gradul de general de brigadă (Brigadierfuhrer), la 9 noiembrie 1943, şi-a stabilit cartierul general în orăşelul german Landau, în judeţul Berezovca. Landau era aşezat în mijlocul unei regiuni din apropierea Bugului, care era populată majoritar de germani. Subunităţi ataşate celei principale s-au stabilit imediat în Halberstadt, un sat german la est de Landau, lângă Bug, şi într-o altă localitate. Formaţiuni VoMi care au sosit în Transnistria numărau 80 de oameni în total, şi ei au fost cei care au instituit SkR. Pe la sfârşitul lui 1942, numărul lor se ridicase la 160 de persoane, toţi SS-işti. Zonele colonizate cu germani din Transnistria au fost împrăştiate în 18 raioane (Bereiche), fiecare fiind comandată de un SS-ist asistat de cel puţin trei membrii SkR.

SkR a început să opereze în Transnistria la 20 septembrie 1941 [30].

Au întemeiat un stat în stat şi au recrutat populaţia băştinaşă germană în serviciul Reich-ului chiar înainte de semnarea vreunui acord cu autorităţile române. În aceste zone, cu excepţia patrulării, nici măcar jandarmii români nu aveau drept de acces. Regiunea aflată acum sub control SkR era mult mai întinsă decât aria ocupată de satele şi orăşelele germane şi acest lucru se datora faptului că germanii au revendicat şi primit o parte din pământul care le-a aparţinut înainte de Revoluţia bolşevică. Din acest motiv, sătenii germani — care erau de fapt o minoritate în marea regiune ucraineană — au preluat un teritoriu mai mare decât cel pe care-l deţinuseră şi au creat „enclave germane” în care domneau agenţii lui Himmler. În judeţul Berezovca existau 42 de sate germane, dintre care 12 erau situate în raionul Berezovca, 13 în raionul Mostovoi şi 12 în raionul Landau. Localnicii germani însumau aproximativ 16.200 de suflete [31]. În judeţul Oceacov existau 22 de sate germane care aveau 7.720 de locuitori [32].

Judeţul Ovidopol însuma 16 sate germane mari şi cinci cătune, dintre care 5 erau situate în raionul Franzenfeld, iar cinci în raionul Bilaevca [33]. Judeţul Dubăsari cuprindea 18 sate germane şi un colhoz [34].

Judeţul Tiraspol includea trei sate germane [35], în vreme ce în judeţul Golta exista doar unul.

Existau 31 sate germane împrăştiate prin raionele Odessei. După cum am mai afirmat, aceste sate nu pot fi localizate întotdeauna pe hartă deoarece unora li s-au dat denumiri noi de către administraţia sovietică în urma Revoluţiei — denumiri care au fost schimbate din nou după eliberarea din 1944 [36].

Procesul cunoscut sub numele de Gleichschaltung în germană („unificare” sau „strângerea rândurilor” însemnând impunerea ideologiei naziste tuturor organizaţiilor sau indivizilor germani) s-a desfăşurat rapid. Au existat câţiva factori care au determinat accelerarea procesului de trecere de partea naziştilor, cei care au îngrozit ucrainenii, ca să nu mai vorbim de evrei: lichidarea comuniştilor şi a descendenţilor din familiile mixte evreieşti în care unul dintre părinţi era evreu; prezenţa SS-iştilor care s-au stabilit în sate; instrucţia militară intensivă a tinerilor germani şi ura faţă de regimul sovietic care i-a deposedat pe mulţi de pământuri şi a exilat mii de locuitori în Siberia.

VoMi a reuşit să răspândească destul de repede printre locuitorii ucraineni de origine germană ideea apartenenţei la o rasă superioară, sentimentul apartenenţei la Volk-ul german.

Marea naţiune germană trebuie să beneficieze de un „spaţiu vital” (Lebensraum) care i se cuvine —în detrimentul naţiunilor inferioare. Însuşi Fuhrer — aşa li s-a spus — a hotărât că acest spaţiu va fi stabilit în est (Drang nach Osten). Locuitorii germani din Transnistria nu au primit doar arme de la nazişti ci şi ideologie, cultură, educaţie şi chiar preoţi — catolici sau protestanţi după nevoi — trimişi din Germania sau din centrele cu populaţie germană din Transilvania.

SkR a servit şi ca administraţie locală, îngrijindu-se de finanţe, cultură, sănătate şi educaţie, în afară de documente si de menţinerea securităţii.

Se făceau teste şi „studii” printre germanii din Transnistria, precum şi din alte centre germane înfiinţate pe teritoriile ocupate din URSS, pentru a se „confirma” legătura „rasială” dintre aceşti germani şi naţiunea germană luată ca întreg.

Acest proiect era condus de Institutul German al Afacerilor Externe (Deutsches Ausland Institut, sau DAI) în Stuttgart, şi era cunoscut în germană sub denumirea de Sippenkunde. Sub influenţa naziştilor, şi românii au făcut la rândul lor studii rasiale similare printre locuitorii români din Transnistria.

SkR a înfiinţat, antrenat şi echipat o armată germană privată pe pământ transnistrian formată din băieţi tineri şi bărbaţi din cadrul comunităţilor germane. Aceste unităţi de autoapărare (Selbstschutz) şi-au făcut instrucţia militară şi au fost comandaţi de ofiţeri SkR care erau, după cum s-a arătat mai înainte, SS-işti. Aceste unităţi luau parte la operaţiunile SS şi erau implicate, printre altele, şi în uciderea de evrei [37]. La scurtă vreme după ce VoMi au pus stăpânire pe sate, germanii au fost învăţaţi să muncească, să se plimbe şi chiar să alerge într-o ţinută rigidă.

Influenţa educaţiei sovietice a fost înlăturată atât cât s-a putut, şi au fost învăţaţi chiar să vorbească limba germană corect. S-a acordat o atenţie specială procesului de „remodelare” a tinerilor sub 25 de ani. Ofiţerii SS forţau locuitorii germani să renunţe la obiceiurile pe care le dobândiseră sub dominaţia sovietică, acest lucru includea, de exemplu, obligaţia de „a scoate mâinile din buzunarele pantalonilor” [38].

În 1942, unităţile Selbstschutz numărau 8.000 până la 9.000 de oameni. Recensământul nazist al locuitorilor germani, citat înainte, a stabilit că în Transnistria se află 33.090 bărbaţi dintr-o populaţie de 130.866 de Volksdeutsche. Aceasta ne indică faptul că majoritatea bărbaţilor germani care puteau ţine o armă în mână s-au alăturat sau au fost mobilizaţi în escadroanele de exterminare locale ale SS-ului.

ACORDURI CU ROMÂNII

Hitler a dăruit Transnistria aliaţilor săi români ca o recunoaştere a marilor pierderi suferite de ei pentru îndeplinirea scopurilor Germaniei naziste. La început, oamenii lui Himmler din VoMi au ignorat cu totul prezenţa administraţiei româneşti şi au acţionat aşa cum au crezut de cuviinţă. Trimişii lui Hitler i-au alungat fără nici o reticenţă pe toţi reprezentanţii guvernământului român: pe jandarmi, pe ofiţeri, pe funcţionarii guvernământului care au încercat să se stabilească în satele cu populaţie germană, persoanele însărcinate cu strângerea prăzii de război şi pe militarii însărcinaţi cu aprovizionarea. SS-iştii au ordonat ca locuitorii germani să primească ordine numai de la VoMi sau de la primarii numiţi de VoMi dintre locuitorii germani.

La 30 noiembrie 1941, pretorul (toţi pretorii erau români) raionului Birzula din judeţul Râbniţa, de lângă Basarabia, care era de asemenea populat cu mii de români, a raportat prefectului judeţului că un reprezentant al lui Hoffmeyer l-a informat faţă în faţă:

”Că toţi germanii din raionul Birzula se vor supune doar autorităţilor germane din Birzula. Nouă [românilor] ni se interzice orice bun provenit din colhozurile şi aceştia nu plătesc nici un fel de taxă Statului Român… Nu am primit nici o notă scrisă dar mi s-a comunicat că acesta era ordinul dat de Mareşalul Antonescu.. ” [39].

De asemenea SS-iştii nu erau prea respectuoşi cu ofiţerii români care veneau în satele germane să strângă provizii. Statul Major al Armatei a 3-a a raportat la sfârşitul lui decembrie 1941 că un comandant SS din satul german Lichtenfeld „în costum de sport” a apostrofat un ofiţer român că armata română mai îndrăzneşte şă-şi căute proviziile în satele germane [40].

Comandantul unei unităţi româneşti, însărcinat cu colectarea prăzilor de război în Transnistria, a lăsat o descriere credibilă a „statului în stat” stabilit de reprezentanţii lui Himmler în enclavele germane din Transnistria:

”Locuitorii germani care sunt organizaţi peste tot Gauleitera-ruri şi au asupra lor legitimaţii de culoare verde, în care se menţionează în limba germană şi română că sunt protejaţii Marelui Reich, şi că ori când ar cere concursul autorităţilor civile şi militare să li se dea — sfidează orice măsură luată de autorităţile româneşti, şi în caz că sunt luaţi la interogatoriu răsar ca din pământ în jurul lor soldaţii germani care le iau apărarea” [41].

SkR care acţionau sub indicaţiile ofiţerilor VoMi au realizat planul pentru concentrarea locuitorilor germani în anumite zone; au evacuat forţat ucraineni şi chiar şi români din aceste zone; au confiscat terenurile agricole, au rechiziţionat animalele, uneltele şi maşinile agricole. Familiile germane au fost evacuate din mai mult de 200 de sate în care comunitatea germană reprezenta o minoritate şi au fost transferate în 228 de sate (şi în oraşul Odessa) care fuseseră anterior golite de locuitorii lor ucraineni sau de altă etnie, cu scopul de a crea sate 100% germane. Procesul de evacuare şi repopulare a fost realizat sub ordinele VoMi, făcân-du-se abstracţie de dorinţele indivizilor inclusiv ale germanilor [42].

Operaţiunea care s-a desfăşurat simultan cu instrucţia militară a fost recunoscută de facto de autorităţile româneşti în acorduri semnate între români şi germani (vezi mai jos). Un alt amănunt care trebuie menţionat este faptul că SkR nu respectau graniţele Transnistriei; ei se mişcau liber între Transnistria şi teritoriul Reichskommissariatului Ukraina de peste Bug, în funcţie de necesităţile naziştilor.

Etnia germană din Transnistria a luat parte atunci când era necesar la marile acţiuni de exterminare în masă desfăşurate în zonele adiacente. Camioane militare germane îi transportau dintr-un loc într-altul, iar grănicerii români nu aveau curajul măcar să-i controleze sau să-i verifice. În vara anului 1942, de exemplu, comandantul legiunii de jandarmi din Ovidopol raporta că tinerii din satele germane erau recrutaţi şi transportaţi la Comandamentul militar German din Odessa pentru a fi transferaţi mai apoi la garnizoana din Kiev [43].

Pe măsură ce războiul continua, atenţia era concentrată din ce în ce mai mult asupra germanilor din Transnistria. Georg Leibbrandt, adjunctul lui Alfred Rosenberg care controla Reichskommissariat-ul Ucraina, era el însuşi un german local născut în Odessa.

Generalul SS Lorenz a vizitat comunităţile germane din Transnistria în timpul verii anului 1942. Acesta a întocmit către Himmler un raport pozitiv privind realizările lor economice precum şi uriaşa îmbunătăţire a situaţiei lor în comparaţie cu germanii etnici din Ucraina aflaţi sub administraţia Reich-ului.

Aceste realizări s-au datorat următorilor trei factori: privilegiile deosebite acordate de autorităţile române germanilor locali prin diferite acorduri; organizarea şi disciplina strictă introdusă de VoMi precum şi cumplita teroare pe care o trezeau oricând şi oriunde [44].

Prima înţelegere, Acordul de la Tighina, amintit mai înainte, a fost semnat la 30 august 1941 de reprezentanţii celor două armate. Acesta nu făcea nici o referire la etnicii germani. Acordul stabilea că exploatarea economică a Transnistriei revenea României, cu toate acestea li se impuneau consilieri administrativi şi financiari, existenţa unui Comandament de legătură al Armatei Germane, precum şi împărţirea prăzilor de război. În plus acesta garanta retragerea din judeţ a „ofiţerilor de legătură agricoli” ai Armatei a 11-a Germane [45]. Ofiţerii agricoli nu erau altceva decât colectori de pradă de război, bunuri şi produse. În judeţul Moghilev, aria în care au fost aduşi zeci de mii de evrei deportaţi din Basarabia şi Bucovina, în toamna-iarna anului 1941, unităţile militare germane de colectori de bunuri au ignorat cu totul prevederile acestui acord şi „s-au stabilit în toate colhozurile şi sovhozurile din judeţ”. S-ar părea că au părăsit judeţul la mijlocul lui octombrie, şi numai după intervenţii la nivel guvernamental [46]. Germanii, care erau interesaţi într-o exploatare comună a resurselor Transnistriei au insistat asupra prezenţei „supraveghetorilor agricoli”, agricultura fiind principala bogăţie a Transnistriei. În locul „ofiţerilor agricoli” ei au reuşit să obţină acordul guvernului român de a păstra „consilieri agricoli” pe lângă prefecturile fiecărui judeţ cu toate că administraţia română nu avea nevoie de aceştia. Un număr de 19 „consilieri agricoli” au fost plasaţi în Transnistria dintre care 11 erau SS-işti. În judeţul Berezovca, de exemplu, a fost numit consilier agricol Sandfuhrer Goltz; în judeţul Odessa, locotenentul von Wittenau; iar în Golta, locotenentul Fletscher [47]. Este cunoscut faptul că de numeroase ori aceşti „consilieri agricoli” îşi ofereau ajutorul şi în chestiunile legate de exterminarea evreilor şi interveneau pentru a grăbi operaţiunile de ucidere sau de transferare de evrei dincolo de Bug după ce naziştii au nimicit toată populaţia evreiască locală şi aveau nevoie de mână de lucru.

Statutul comunităţilor germane din Transnistria a fost hotărât în cadrul negocierilor purtate la Bucureşti şi la Odessa. Corespondenţa dintre Killinger şi Antonescu din noiembrie 1941 a făcut clar pentru români că VoMi urma să fie singurul reprezentant al etnicilor germani în Transnistria. Guvernatorul Alexianu şi prefecţii au fost invitaţi să coopereze cu Hoffmeyer şi comandanţii raioanelor germane (Bereichskommando Fuhrer) în toate chestiunile care priveau statutul germanilor [48]. Ca urmare a schimbului de scrisori dintre Alexianu şi SS. Oberfuhrer Hoffmeyer s-au întâlnit la 8 decembrie 1941, la Odessa. În 13 octombrie, la Tiraspol, aceştia au semnat o înţelegere care stabilea oficial în scris „statul în stat” pe care reprezentanţii SS îl înfiinţaseră deja în Transnistria. Înţelegerea recunoştea pe VoMi drept singurul responsabil al germanilor etnici din Transnistria. Numai VoMi decidea cine aparţine naţiunii germane şi doar VoMi va elibera certificatele respective. În consecinţă, administraţia română a aprobat recolonizarea germanilor şi evacuarea non-germanilor (cu excepţia românilor care nu fuseseră încă evacuaţi) din localităţile alese să devină pur germane. Astfel VoMi asigura primarilor din sate sprijin financiar, iar aceştia, la rândul lor, administrau satele în conformitate cu directivele VoMi. În cele din urmă, guvernul român a recunoscut oficial existenţa unei formaţiuni militare de autoapărare „înarmate şi instruită de Comandamentul SS VoMi… exclusiv sub ordinele lui Volksdeutsche Mittelstelle” [49].

Înţelegerea viza de asemenea şi chestiunile legate de cultură, educaţie şi comerţ. S-au păstrat colhozurile şi, spre marea mâhnire a germanilor locali înţelegerea interzicea parcelarea terenurilor agricole. Înţelegerea permitea unui număr de 14 firme comerciale din Reich să facă comerţ în Transnistria şi să exporte bunuri în Germania.

Mai mult, germanii erau scutiţi de taxe şi erau obligaţi doar să „doneze” 50% din producţia lor agricolă prin VoMi guvernământului transnistrian. Înţelegerea recunoştea formal „că dreptul de suveranitate al Statului Român se extinde şi în toate raioanele germane” — un drept de care, practic, a fost privată România înainte de acord.

Dar până şi după această recunoaştere oficială, SS-iştii din localităţile germane se comportau ca şi cum suveranitatea română nici nu ar fi existat.

LICHIDAREA EVREILOR DIN ODESSA

În depoziţia sub jurământ dată de Alexianu în faţa Tribunalului Poporului, înainte de citirea verdictului, acesta pretindea că el nu era responsabil pentru asasinarea evreilor din Odessa; cu toate acestea, la vremea respectivă era conştient de faptul că 15.000—20.000 de evrei fuseseră masacraţi în oraş. El a pretins, de asemenea, că după masacre au mai rămas alţi 10 000—12 000 evrei. Şi pentru că atât armata română cât şi armata germană i-au considerat o ameninţare, aceştia au fost concentraţi în ghetoul de la Slobodca de către jandarmerie.

”Din cauza neliniştii în catacombe, a pierderilor de soldaţi ce le-a avut Armata, Comandamentul Armatei din Odessa cerea încontinuu scoaterea completă a evreilor din Odessa, ei fiind socotiţi ca un element de natură a periclita apărarea coastei, întrucât era iarnă şi era imposibil de făcut o deplasare a populaţiei, m-am opus la acest lucru şi fiind neînţelegeri între Comandamentul Militar şi Guvernământ, chestiunea a fost adusă în Consiliul de Miniştri în primăvara anului 1942, când s-a hotărât evacuarea tuturor evreilor din Odessa în interiorul Transnistriei. Am destinat satele unde aveam posibilitatea să-i cazăm, în judeţul Berezovca. Am reuşit să restabilim calea ferată prin mijlocul căreia să-i transportăm şi Inspectoratul Jandarmeriei a procedat la evacuarea lor. Ajungând în judeţul Berezovca mi s-a raportat şi de Inspectoratul Jandarmeriei şi de colonelul Leonida Pop, prefectul judeţului că aceşti evrei au fost luaţi în primire din satele respective şi aduşi la Mostovoi unde au fost omorâţi de organizaţiile SS germane conduse de Oberfuhrerul Hoffmeyer” [50].

Încercarea disperată a lui Alexianu de a ascunde adevărul în ceea ce priveşte rolul său în lichidarea evreilor din Odessa confirmă totuşi faptul că majoritatea evreilor din Odessa au fost deportaţi cu trenul de români şi asasinaţi de SkR şi de detaşamentele de exterminare formate din locuitori germani ai judeţului Berezovca. Iniţial românii au încercat să se debaraseze de evrei, după cum făcuseră şi în judeţul Golta, împingând un convoi în teritoriul Reichskommissariat-ului Ukraina, în conformitate cu Acordul de la Tighina, după cum l-a înţeles partea română. Germanii au înţeles Acordul în mod diferit: „Nu se vor face deportări peste Bug până când nu vor fi încheiate operaţiunile militare pe teritoriul Rusiei” [51]. După cum se ştie, Antonescu nu avea intenţia să aştepte găsirea unei soluţii generale în problema evreilor, şi chiar a fost foarte explicit în ceea ce priveşte această chestiune, în şedinţa guvernului din 16 decembrie 1941, în care a anunţat hotărârea sa de a deporta evreii din Odessa. Într-un acces de furie, i-a ordonat lui Alexianu să-i arunce în Marea Neagră deoarece nu-i pasă câţi dintre ei vor muri. În ceea ce-l privea, puteau să moară cu toţii [52]. În legătură cu acestea Alexianu a păstrat o tăcere absolută. La 11 februarie 1942, Ministerul lui Rosenberg pentru Teritoriile Ocupate la Est, comunica Ministerului de Externe de la Berlin, că românii au transferat „ilegal” 10.000 de evrei peste Bug, la Voznesensk şi că alţi 60.000 îşi aşteptau rândul. Ministerul lui Rosenberg a cerut ca Ministerul de Externe să intervină pe lângă guvernul român şi chiar pe lângă Antonescu pentru a pune capăt acestor deportări pe care le clasificau drept „sălbatice”. Mai mult, românii vindeau hainele evreilor morţi, mărind astfel riscul de apariţie a unei epidemii de tifos exantematic. Pe viitor, sugera Ministerul pentru Teritoriile Ocupate la Est, românii ar trebui să efectueze deportări doar „într-o manieră organizată” şi cu aprobarea Ministerului de Externe German [53].

Nu se cunoaşte răspunsul lui Mihai Antonescu, dar fără îndoială acesta făcea referiri la Acordul de la Tighina de vreme ce comentariile sale au condus la întâlnirea a trei experţi — Wetsel din Ministerul lui Rosenberg, Rademacher de la Ministerul de externe, şi Eichmann de la RSHA — pentru a dezbate „deportarea evreilor” români dincolo de Bug.

Pentru a-şi uşura deliberarea, au luat o copie a Acordului de la Tighina şi au început să analizeze împreună Articolul 7 [54]. Trebuie precizat că germanii au catalogat din nou greşit evreii din Odessa drept evrei „români”. Această eroare este de înţeles, luând în considerare prima încercare făcută de Isopescu în octombrie 1941, să împingă un convoi de aproximativ 1000 de evrei care au fost deportaţi din Basarabia.

La Berlin, aceştia nu au acordat atenţie distincţiei între evreii de diferite origini naţionale.

Schimbul de scrisori dintre administraţia transnistriană şi Gebietskommissarul din Nicolaev („prefectul” german pentru judeţul Nicolaev sub ocupaţie germană) nu a fost dezvăluit decât odată cu deschiderea arhivelor din fosta Uniune Sovietică. Această corespondenţă aruncă lumină asupra unui episod al genocidului comis de români şi despre care nu se ştia nimic până atunci. Spre deosebire de ceea ce s-a crezut înainte, convoaiele de evrei care au fost transportate la Berezovca şi Veselinovo nu au fost îndreptate imediat spre satele germane din judeţul Berezovca ci forţate să mărşăluiască spre Bug, cu scopul de a-i trece de cealaltă parte a Bugului, fie ce-o fi. De asemenea este necesar să amintim că, la mijlocul lui ianuarie, rugurile ardeau zi şi noapte în Bogdanovca iar mirosul de carne arsă infesta întregul raion, în timp ce, la Domanevca, câteva sute de evrei erau împuşcaţi o dată la câteva zile şi îngropaţi la suprafaţă. Era imposibil de adus acolo mai mulţi evrei, iar Isopescu practic a implorat să nu-i mai fie trimişi alţii. O telegramă trimisă la 5 februarie 1942 de Gebietskommissar Schluter din Nicolaev prefectului judeţului Berezovca îl avertiza asupra imensei catastrofe economice pricinuite de români.

”În faţa localităţii Mihailovca şi Odessa-Nouă (circa 60 km spre nord de Nicolaev pe Bug) se găsesc pe partea opusă a Bugului cam 20 km în interiorul provinciei 70.000 evrei comasaţi — paza militară română se zice că a fost desfiinţată, aşa că evreii sunt lăsaţi în seama soartei lor murind de foame şi de frig. În rândurile evreilor s-a răspândit tifosul exantematic — ei încearcă în toate părţile să schimbe obiecte de îmbrăcăminte contra alimente — prin aceasta este periclitat şi teritoriul german la care se ajunge uşor peste Bugul îngheţat.

Comisarul ţinutului Nicolaev roagă a se hotărî cât se poate de repede soarta evreilor, eventual a-i transporta pe evrei atât de departe în interiorul Transnistriei ca trecerea evreilor peste Bug să devină imposibilă.

Comisarul ţinutului roagă să i se comunice ce s-a întreprins din partea autorităţilor române” [55].

Deşi Schluter nu a amintit deloc de evreii din Odessa, prefectul din Berezovca, care a fost primul care a primit această telegramă, i-a explicat lui Alexianu că germanii cereau „retragerea imediată de pe teritoriul aflat imediat în apropierea Bugului a tuturor evreilor evacuaţi din Odessa” [56].

Alexianu nu era degeaba îngrijorat, iar rezoluţia pe care a notat-o pe marginea scrisorii prefectului dovedeşte că, în ceea ce-l privea, problema era clară: exista un Acord şi prevederile acestuia trebuiau respectate.

”Se va răspunde telegrafic ca potrivit Convenţiei de la Tighina din 30 August 1941, art. 7 urmând ca evreii din Transnistria să fie evacuaţi la est de Bug, atunci când operaţiile vor permite, îi ţinem aici şi nu putem a-i reîntoarce în interior, în vederea trecerii Bugului. Rugăm a ni se comunica dacă este posibil executarea convenţiei.

M.A.” [57].

Concomitent cu cererea prefectului judeţului Berezovca, inspectorul administrativ Ciurea — reprezentantul şef mobil al guvernământului din sudul Transnistriei — la rândul său a telegrafiat guvernământului pentru a raporta că germanii „au cerut ca toţi evreii situaţi la vest de Bug din faţa comunelor Novaia Odessa şi Mihailovca să fie evacuaţi imediat întrucât s-a ivit epidemia de tifos exantematic“ [58].

În numele guvernatorului a fost trimisă o telegramă la Gebietskommissarul din Nicolaev semnată de adjunctul guvernatorului, Emanuel Cercavschi. Mesajul, alcătuit în urma instrucţiunilor scrise de Alexianu, explica faptul că adunarea tuturor evreilor în lagărele de concentrare (Konzentrationslagern), situate de-a lungul Bugului, s-a făcut în conformitate cu prevederile articolulului 7 al Acordului de la Tighina, semnat de generalul Hauffe: „Din motive tehnice”, nota telegrama „îndepărtarea evreilor în interiorul Transnistriei nu este posibilă pentru moment” [59].

Răspunsul român a venit după nouă zile de la primirea primei telegrame de la Nicolaev, iar pentru germani această întârziere era prea mare. De aceea la 14 februarie 1942 — dată la care Cercaschi a trimis răspunsul său, dar care încă nu ajunsese la destinaţie — a fost trimisă o a doua telegramă care trata aceeaşi problemă, de data aceasta direct la Tiraspol. Telegrama era adresată „guvernatorului administraţiei române din Transnistria, Profesor Alexianu” şi era semnată de Comisarul General Oppermann din Nicolaev, superiorul lui Schluter:

”În sate din teritoriul Transnistriei, spre vest de Bug, se găsesc în nemijlocita apropiere a graniţei de interese multe mii de evrei cazaţi în adăposturi sumare şi absolut neîncăpătoare. Zilnic moare un mare număr de evrei care abia se îngroapă în mod superficial. Astă stare cu totul imposibilă constituie un eminent pericol pentru satele germane din Transnistria şi pentru teritoriul învecinat al comisariatului german din Ucraina. Pentru a salva trupele, administraţia germană şi populaţia vă rog a lua măsuri energice. Voi fi recunoscător dacă aş primi cât de curând un comunicat de cele dispozate” [60].

La 16 Februarie, data la care Alexianu a primit traducerea telegramei, el a întrebat în scris: „Ce răspuns s-a dat?” iar Cercavschi i-a răspuns pe aceeaşi pagină: „S-a răspuns Comisarului General Oppermann că am luat măsuri, să ardem cadavrele evreieşti” [61].

Acest răspuns ridică următoarea întrebare: „Cine a fost informat de faptul că românii au hotărât să folosească „metoda Bodganovca” pentru a rezolva problema unei eventuale epidemii de tifos exantematic în judeţul Berezovca?” Răspunsul îl vom găsi în schimbul de telegrame care a avut loc la sfârşitul lui februarie între Oppermann şi Cercavschi. Răspunsul românilor nu a fost dat în scris, ci transmis verbal comandantului Comandamentului de legătură, Generalul von Rothkirch. Acesta din urmă se pare că nu s-a grăbit să-l informeze pe Oppermann sau Ministerul lui Rosenberg de hotărârea guvernământului român din Transnistria să ardă cadavrele celor ucişi sau morţi de foame şi frig de-a lungul Bugului în judeţul Berezovca.

Oppermann a trimis o altă telegramă către Alexianu, la 25 februarie, care reprezenta de fapt răspunsul la prima telegramă pe care o primise. El sublinia faptul că articolul 7 al Acordului din 30 august 1941 (Acordul de la Tighina) nu se putea aplica „deoarece operaţiunile militare din est nu s-au încheiat”. De asemenea el a cerut ca evreii de la vest de Bug să fie îndepărtaţi la 50 de km de fluviu [62].

Răspunsul lui Cercavschi, în numele lui Alexianu, este instructiv: în loc să-i explice hotărârea luată de guvernământul transnistrian i-a propus să se adreseze „Domnului general locotenent von Rothkirch” care avea sediul la Tiraspol ca principalul reprezentant al Wehrmachtului pe lângă Transnistria [63]. Românii l-au informat pe von Rothkirch că au hotărât să ardă cadavrele evreilor!

S-au ţinut întâlniri periodice între Alexianu şi Hoffmeyer cu scopul de a stabili aranjamentele practice necesare şi pentru a urmări îndeaproape asasinatele, îngropările, incinerările. Aceste „aranjamente” erau stabilite verbal fără a lăsa nici o urmă în scris, iar românii evitau în general să menţioneze arderea cadavrelor sau execuţiile în masă în documentele pe care le trimiteau germanilor. Dar nici Alexianu, nici subalternii săi nu şi-au imaginat că istoricii vor avea vreodată acces la dosarele guvernământului; de aceea şi-au permis să facă însemnări pe marginea scrisorilor, rapoartelor şi telegramelor.

Aceste comentarii şi instrucţiuni se refereau la arderea cadavrelor evreieşti, la cadavrele lăsate neîngropate pe câmpuri, la înţelegerile care permiteau românilor să forţeze convoaie de zeci de mii de evrei peste Bug, şi aşa mai departe.

Şi pentru că nu se temeau că vor fi demascaţi, încercările lor de a ascunde participarea lor la genocid erau foarte stângace, şi poate nici nu erau menite să ascundă adevărul [64]. Astfel, de exemplu, nu ştim ce decizii s-au luat periodic de către Alexianu şi Hoffmeyer în ceea ce priveşte predarea evreilor pe mâna ucigaşilor SkR, dar cunoaştem agenda întâlnirii dintre Guvernatorul Alexianu şi comandantul VoMi în Transnistria, „Domnul” Oberfuhrer Hoffmeyer din 7 martie 1942, aproximativ la o săptămână după ce i-au încredinţat secretele şi Generalului Rothkirch. Iată în continuare câteva dintre subiectele dezbătute în cadrul acestei întâlniri de lucru:

”1. Schimbarea rublelor în Odessa pentru populaţia germană.

2. Preţurile alimentelor şi mărfurilor în Odessa — preţuri maximale.

3. Autorizaţii de radio pentru germani.

5. Rastadt în judeţul Berezovca — evrei împuşcaţi şi neîngropaţi.

6 Odessa: locuinţe evreieşti ocupate de germani din care se scoate mobila şi se vinde lăsându-se localurile goale” [65].

Trebuie să subliniem că asasinările de evrei nu erau cel mai important punct pe agenda guvernământului, şi nu figurau în înţelegerile practice încheiate cu reprezentantul personal VoMi în Transnistria.

După ce problemele s-au mai calmat într-un fel, şi s-a stabilit rutina cooperării în judeţul Berezovca cu privire la exterminarea evreilor — şi, de asemenea, majoritatea evreilor din Odessa nu mai erau în viaţă — Eichmann a alcătuit un fel de studiu-memoriu privind „deportarea evreilor români în Reichskommissariat-ul Ukraina”. Acest studiu este important deoarece în el cel mai mare expert nazist în lichidarea evreilor analizează deosebirile dintre metodele naziste de exterminare şi cele ale românilor. După ce a repetat greşeala că cei 70.000 de evrei concentraţi în apropiere de Bug erau evrei români, Eichmann a lăudat dorinţa românilor de a scăpa de evreii lor (Entjudungbestrebungen). Apoi a adăugat că acţiunea românilor nu este bine privită „deocamdată”. El era de acord cu deportările „în principiu”, dar critica felul „dezordonat şi neplanificat” de evacuare a mii de evrei în Reichskommissariat-ul Ukraina.

Acest proces a expus nu numai forţele militare germane dar şi pe locuitorii germani (Volksdeutsche) datorita pericolului unor epidemii şi de infestare a alimentelor etc.:

”Printre altele, aceste evacuări neplanificate şi premature ale evreilor români spre teritoriile ocupate din est reprezintă o ameninţare serioasă pentru operaţiunile de deportare care au loc în prezent printre evreii germani.

Din aceste motive, cer intervenţia guvernului român pentru a pune capăt acestor transporturi ilegale de evrei” [66].

În cazul în care românii vor continua să deporteze evrei dincolo de Bug, Eichmann propunea să se dea mână liberă SD-ului (Serviciul de Securitate German — Sicherheit Dienst) pentru a rezolva problema. Pentru a putea înţelege pe deplin scrisoarea lui Eichmann, trebuie să amintim că acest înalt oficial în Biroului Central al Securităţii Reich-ului, sau RSHA, nu avea jurisdicţie asupra formaţiunilor de poliţie de securitate din Ucraina, asupra Einsatzgruppen sau VoMi, şi doar Himmler era autorizat să le dea ordine [67]. La Bucureşti, ambasadorul Killinger a dezbătut problema cu Mihai Antonescu. În urma conversaţiei, Antonescu l-a convocat pe Alexianu la Bucureşti pentru a-l pune la curent cu datele problemei şi a promis un răspuns cât mai rapid [68].

Ministerul de Externe din Berlin i-a răspuns lui Rosenberg, la 12 mai 1942, informându-l că s-au adresat în acest sens guvernului României. Legaţia germană de la Bucureşti a răspuns printr-o telegramă că guvernatorul Alexianu va sosi în scurt timp la Bucureşti pentru a-i raporta lui Mihai Antonescu, după care vicepreşedintele Consiliului de Miniştri va clarifica poziţia României. Cu toate acestea, un oficial al Ministerului de Externe a adăugat o notă la scrisoarea lui Rademacher în care preciza că „28.000 de evrei au fost aduşi în satele germane din Transnistria şi de atunci aceştia au fost lichidaţi” [69]. Această cifră reprezenta marea majoritate a evreilor din Odessa deportaţi de români cu trenul.

ZONA MASACRULUI

În conformitate cu documentele germane, evreii deportaţi din Odessa precum şi ceilalţi deportaţi au fost concentraţi pe partea românească a Bugului, pe o câmpie întinsă învecinată cu Novaia Odessa (Odessa-Nouă), la aproximativ 60 de km la nord de Nicolaev, şi de satul Mihailovca aflat aproape de Bug, cam la 7 km înspre nord. Ambele sate erau situate dincolo de Bug, pe partea germană. Voznesensk, care era situat la cca 75 de km la nord de Nicolaev era o gară importantă pe ruta Odessa-Kiev. Până nu demult se credea că aproximativ 10.000 de evrei au fost transportaţi cu trenul spre Voznesensk, duşi cât mai aproape de malul românesc al Bugului şi apoi forţaţi să treacă râul de partea germană. Acum se ştie că numărul precis de evrei predaţi nemţilor acolo este de 14.500 — un transport de 6500 şi al doilea de 8000, se pare că toţi din Basarabia şi Bucovina [70]. În momentul în care au pus piciorul pe teritoriul german, aceştia au fost ucişi de germani locali, organizaţi în bande naziste de ambele părţi ale Bugului. Dorinţa autorităţilor germane de a împiedica o concentrare largă de evrei muribunzi în zonă poate fi explicată de faptul că exista o însemnată concentrare de locuitori germani de ambele părţi ale râului. Districtul Nicolaev (de sub administraţie sovietică) includea un număr mare de aşezări germane însumând 27.078 de germani după cum reiese din cifrele recensământului întocmit de nazişti în 1943 [71].

După ce prima încercare de a preda nemţilor evreii din Odessa a trezit o aşa de puternică opoziţie germană — deşi cei 14.500 au fost ucişi — transporturile în direcţia Voznesensk au fost întrerupte. Convoaiele din Odessa care ajungeau la Berezovca şi Veselinovo au fost forţate să înainteze spre o zonă în nord şi puţin la sud de calea ferată Berezovca-Veselinovo — un fel de triunghi format din Berezovca, Mostovoi şi satele germane Lichtenfeld şi Rastadt. Rastadt era foarte aproape de Veselinovo, pe când Lichtenfeld era situat de-a lungul unui drum stricat la aproximativ 25 km nord de Berezovca.

Această zonă era populată de mii de germani. Înspre sud-est, la vreo 60 de km de Berezovca, şi la o distanţă sigură de orice epidemii era situat Landau, „capitala” lui VoMi şi a lui Selbstschutz. După cum am mai afirmat, regiunea era o câmpie largă, întreruptă de văi adânci situată în apropiere de Bug. Vânturile reci care au biciuit pământul în iarna 1941/2 au îngheţat orice om sau animal fără adăpost. Zile întregi convoaiele erau împinse să mărşăluiască peste aceste platouri ale Bugului acoperite de zăpadă.

Doar pe drum sergenţilor jandarmi li se comunica să schimbe ruta, salvând astfel indirect vieţile unor evrei norocoşi care nu au mai ajuns în oraşele germane. De la ei am aflat despre săptămânile de marşuri fără noimă în cercuri. Frigul era de nesuportat chiar şi pentru jandarmi.

Nu fuseseră pregătite nici un fel de adăposturi de-a lungul traseului pentru cei deportaţi — nici măcar adăposturi temporare; astfel multe convoaie au fost părăsite pe câmp, să se descurce singure de cei câţiva jandarmi care-i însoţeau şi care se grăbeau să găsească cel mai apropiat sat. Evreii nu aveau încotro să fugă în interiorul micului regat german de lângă Bug, iar cei mai mulţi ucraineni ori nu vroiau, ori nu îndrăzneau să le vină în ajutor. Din acest motiv Gebietskommissar-ul din Nicolaev nu a exagerat când a pretins în telegramele sale că evreii erau lăsaţi nesupravegheaţi şi mulţi dintre ei mureau zilnic, cadavrele rămâneau pe câmp, iar problema îngropărilor a apărut doar odată cu venirea primăverii. Cea mai mare parte a convoaielor era dirijată în cele din urmă către satele ucrainene din „triunghiul morţii”.

O parte din evrei erau adăpostiţi în grajduri goale, hambare şi alte dependinţe ale colhozurilor şi sovhozurilor din judeţul Berezovca. Alţii ajungeau în ruinele satelor golite în urma războiului şi în urma evacuărilor ţăranilor ucraineni făcute de SkR. Jandarmii plecau şi lăsau sarcina păzirii evreilor în seama miliţiei ucrainene.

Rapoarte cu privire la soarta evreilor din Odessa n-au întârziat să sosească. Pentru a înţelege metoda unică de lichidare folosită în judeţul Berezovca, trebuie să amintim că regimul român nu dispunea de o „maşină de exterminare” cum aveau naziştii. Românii nu aveau detaşamente de execuţie precum Einsatzgruppen sau SkR, şi nici nu au organizat minoritatea română din Transnistria în nici un fel de unităţi militare. Cei câţiva jandarmi, răspândiţi printre sutele de săteni, erau preocupaţi în mare parte de problemele legate de munca câmpului fiind prea puţini ca număr şi pentru menţinerea ordinei. Mai mult, după cum nota un ofiţer SS care deservise Comandamentul SkR din Landau, românii „nu vroiau să-şi murdărească mâinile” [72]; chiar şi atunci când au organizat exterminarea în masă „în regatul morţii” ei s-au bazat în primul rând pe miliţia ucraineană.

Astfel dispersarea convoaielor la periferiile satelor germane din judeţul Berezovca era metoda românească de lichidare înfăptuită cu conştiinţa că „treaba murdară” va fi în cele din urmă făcută de alţii. Prima exterminare a evreilor deportaţi din Odessa cunoscută a avut loc la 31 ianuarie 1942 în satul Podoleanca situat lângă satul german Novo America, la nord de Veselinovo şi Rastadt. Zece poliţişti civili germani, membri ai Selbstschuts din satul german „au ridicat din acel lagăr un număr de 200 evrei pe care i-au scos la marginea satului şi i-au executat prin împuşcare”. Cadavrele au fost arse, iar hainele lor au fost duse de poliţiştii germani în satul lor, „Nova America în acest judeţ” [73]. Acest asasinat a fost raportat abia la 11 februarie 1942. Prima veste despre soarta evreilor din Odessa a venit la 1 februarie de la comandantul jandarmeriei din Berezovca. El raporta că „poliţia Rastadt a împuşcat 130 evrei din satul Novaia Uman, le-a ars cadavrele şi au împărţit bunurile acestora printre locuitorii satelor germane” [74]. Două săptămâni mai târziu, a sosit un raport detaliat cu privire la împuşcarea unui număr de cca 800 de evrei în satul Gradovca, din nou de către „poliţia germană din satul Rastadt”. Cu cuvintele comandantului jandarmeriei din Berezovca, maiorul Ioan Popescu:

”Plutonul jandarmeriei Mostovoi ne informează că evreii din colonia (ghetoul – J.A.) Gradovca în număr de 800 au fost executaţi prin împuşcare de către poliţia germană din comuna Rastadt. Deasemenea raportează că evreii folosiţi în comunele Dvoreanca, Krinski, Cudznea, Moitoro, Cotoneo şi Ripeok nu au loc în aceste sate pentru cartiruire şi propune a se aproba transferarea evreilor în număr de 650, aflaţi în acele comune, în locul rămas liber din comuna Gradovca, unde se pot caza în bune condiţiuni” [75].

„Bunele condiţiuni” fuseseră create prin lichidarea a 800 de evrei. Rapoartele jandarmeriei, care aveau mai mult sau mai puţin acelaşi conţinut până în iunie 1942, se refereau la uciderea a mii de evrei de către SkR şi Selbstschutz. Ele ne oferă o imagine clară asupra modului de divizare a muncii între români şi detaşamentele ucigaşe formate din localnici germani. Românii erau însărcinaţi cu transportarea evreilor dintr-o regiune în alta, cu supravegherea acestora pentru a nu evada, în vreme ce exterminarea evreilor era făcută de Selbstschutz acţionând sub ordinele SkR.

Jandarmeria a căutat întotdeauna să uşureze sarcina detaşamentelor de lichidare prin adunarea evreilor în locuri în care acestea puteau acţiona cât mai repede şi mai eficient. Efectele evreilor ucişi reveneau ucigaşilor. Germanii, spre deosebire de români, îşi făcuseră un obicei din arderea cadavrelor imediat pentru a preveni răspândirea epidemiilor. SkR intervenea pe lângă autorităţile române atunci când era necesară împiedicarea trecerii covoaielor prin sau pe lângă satele germane [76]. Arhivele judeţului Berezovca conţin se pare toate rapoartele jandarmeriei precum şi alte informaţii în legătură cu lichidarea majorităţii evreilor din Odessa, dar o examinare minuţioasă a colecţiei ar necesita foarte mult timp.

Colecţia (2361) cuprinde aproximativ 650 de dosare, fiecare conţinând 300-450 de pagini. Documentele privind exterminarea evreilor prin diferite metode sunt amestecate printre zeci de mii de pagini pentru că uciderea evreilor nu a fost considerată o crimă care să necesite o clasificare separată. Autorul a examinat 35 de dosare din această colecţie. În patru dintre acestea, a descoperit documente legate de uciderea evreilor sau de lagărele şi ghetourile în care aceştia erau ţinuţi.

La 9 Martie 1942 detaşamentele de lichidare germane din Mostovoi şi Zavadovca au ucis 772 de evrei din lagărul evreiesc din comuna Cihrin. 17 germani „din unităţile SS“ au luat în satul german Cartaica 650 de evrei din lagăr şi i-au dus la marginile satului Julievca şi i-au împuşcat, la 13 Martie. „Înainte de executare evreii au fost dezbrăcaţi până la cămaşă, iar obiectele, banii şi îmbrăcămintea aflate asupra lor, au fost ridicate de poliţia germană şi duse în comuna Cartaica” [77]. La 16 Martie, s-a raportat din nou că 120 de evrei din lagărul Catusea au fost ucişi de „unităţile de poliţie SS“ alcătuite din 16 germani din satul german Nova Candeli, la est de Berezovca, şi ei, de asemenea, au fost jefuiţi înainte de a fi executaţi. Dar raportul care descrie acest incident dezvăluie şi gradul de cooperare dintre români şi germani în procesul de exterminare a evreilor.

„În urma panicii produse în judeţul Berezovca, cu împuşcarea evreilor, au dispărut din lagărul din comuna Lisinovca, acel judeţ un număr de 300 evrei. S-a dat ordin Legiunei a-i urmări şi readuce în lagăr” [78]. Astfel jandarmeria se îngrijea ca evreii să rămână în lagăre, în timp ce unităţile SkR se ocupau de execuţii. La 18 martie s-a raportat că poliţia civilă germană a executat prin împuşcare „un număr de 483 evrei ce au fost plasaţi în acea comună din Odessa”. Jandarmii români sunt cei care i-au „plasat” acolo [79]. De data aceasta SkR nu au fost nevoiţi să se deplaseze în satele învecinate deoarece jandarmii au adus evreii direct în satul german. Noul comandant al jandarmeriei, colonelul Iliescu, a raportat la sfârşitul lui mai că poliţia SS din satul german Lichtenfeld (denumirea rusească a satului era Ambarovo) situat la nord de Berezovca a omorât 1.200 de evrei care fuseseră aduşi la colhozul din Suha-Verba [80]. Dispunem acum (1998) de toate rapoartele jandarmeriei care vizează lichidarea evreilor din Odessa şi ele confirmă cele raportate de RSHA la Berlin: până la începutul lui mai 1942 cei 28.000 de evrei care au fost aduşi în satele germane din Transnistria au fost exterminaţi de SkR. Astfel explică dispariţia celei mai mari părţi a evreilor din Odessa care au fost deportaţi cu trenul de români. Până acum nu s-a găsit nici un supravieţuitor evreu din Odessa care să poată descrie metoda de exterminare folosită de etnicii germani. Localnicii germani, care au emigrat în Germania, SUA şi Canada au negat participarea la genocid şi nu au descris niciodată exterminarea pe care ei înşişi au înfăptuit-o.

Procuratura Germaniei Occidentale a afirmat în 1961, la judecata unui german născut rus, că nu există până în prezent nici o dovadă că vreun evreu ar fi supravieţuit în zonele populate de germani pe timpul epocii VoMi [81].

În septembrie 1942, 598 de evrei, bărbaţi, femei şi copii — majoritatea din Basarabia au fost deportaţi de la Bucureşti la Mostovoi. Iar la începutul lui octombrie un grup de 150 de evrei comunişti sau doar suspecţi de a fi comunişti, care nu fuseseră incluşi în deportările anterioare ale comuniştilor, au avut aceeaşi soartă. Primul grup de deportaţi a fost predat de către jandarmerie detaşamentelor de execuţie din Rastadt care i-au lichidat imediat. 16 dintre cei 598 de evrei au supravieţuit acestei execuţii în masă şi unul dintre ei a descris sosirea trupelor SkR în Mostovoi:

”Zgomote, urlete stridente au început să înconjoare atmosfera din Castel, nimeni nu ştia despre ce-i vorba… ei încep să strige că au venit, au venit călăii, aceste suflete fără un pic de inimă şi cu un sânge rece de nazist. Şi într-adevăr când m-am uitat mai bine, am observat că „Castelul” era înconjurat de soldaţi SS-işti cu banderole roşii pe mâini — iar în faţa castelului erau postate 3 camioane nemţeşti… Nemţii îi împingeau în maşini, ei se smuceau şi se ascundeau, ei ştiau ce soartă îi aşteaptă… Aceşti oameni noi veniţi ţipau, plângeau, zgomotul pe care l-au produs a sculat întreg castelul. Şi când i-am observat pe aceşti oameni, ne venea să plângem de milă, ei erau goi-goluţi… ei îşi ascundeau copiii pe sub scări, în sobe de teracotă… nu ştiau ce să facă — sălbăticia care i-a cuprins şi care domnea în ei aşa de o manieră, că nu puteai să-i potoleşti cu toate insistenţele noastre. Ei ţipau în idiş: Acesta este ultimul drum!” [82].

În timpul verii lui 1943, detaşamentele de execuţie din Rastadt au executat în oraşul lor 1.000 de evrei care fuseseră concentraţi în judeţ. Se pare că aceasta a fost prima dată când un martor a supravieţuit, pentru a descrie măcelul. O familie de trei membrii a supravieţuit, doar tatăl fiind uşor rănit în timpul împuşcăturilor.

Astfel dispunem de singura mărturie cu privire la metoda de exterminare folosită de Selbstschuts.

Evreii care au fost predaţi SkR au fost adunaţi de jandarmii români în curtea legiunii de jandarmerie din Berezovca. Li s-s spus că vor fi transferaţi la Mostovoi, dar în schimb fuseseră duşi la Rastadt, un loc care până şi prin numele său îi umplea de teroare. Acolo au fost daţi pe mâna „nemţilor colonişti, la canibalii care sugeau sânge viu, acolo unde fiecare făcea ultimul drum în viaţă”. Satul, după cum a Transnistria fost descris de martorul Haimovitz, era situat pe un deal în apropiere de Mostovoi:

”Ajuns aci alături de marele convoi care era acolo ni s-a ordonat să ne dezbrăcăm şi în acelaşi timp să depunem toate lucrurile preţioase… După aceasta a spus să ne aşezăm în linie în faţa unor gropi în care nu se vedea decât ceva negru (era smoală), noi eram în pantă, iar nemţii erau masaţi în hainele lor negre cu banderole strălucitoare pe deal. Am stat acolo mii de oameni în câmp liber în picioare, credeam că vrea să ne numere, să ne repartizeze la muncă… oare trebuia să muncim acu la gropile acestea amenajate. Mai ales că împrejur era o recoltă bogată… în acest timp bestiile au luat o înghiţitură de alcool şi au început să bată joc de toate femeile şi fetele frumoase. Au făcut o mică panică între noi împuşcând câţiva copii mici, traşi de la sânul mamei lor şi după aceasta beţi, fără să mai aibă conştiinţa limpede a început să secere sufletele aşezate în ordine, la ordinul unui comandant. Împuşcăturile erau urmate de zgomote stridente şi totodată de jalea şi urletele care au prins întreaga colonie nemţească (aceasta era o serbare pentru ei — o distracţie) şi din când în când cădea câte unul sau mai mulţi deodată, în gropile care erau amenajate şi ele se umpleau fiindcă nu erau aşa de adânci ci mai mult făcute în lungime. Printre ploaia de gloanţe care venea spre noi a fost rănit şi tata în spate, noi am căzut peste el să-l ridicăm… Pe la orele 6 seara execuţia a luat sfârşit, poate unul sau doi au mai rămas în picioare şi iată-l că unul din ei este legat de o maşină şi tras în viteză mare, iar al doilea călcat în viteză de o motocicletă condusă de un ofiţer nazist beat turtă. Toate acestea acum se petrecea în faţa ochilor noştri. Pe tata l-am legat cu cămaşa lui, glontele era plasat în partea dreaptă sub coastă. Noaptea a început să se aşterne şi iată că deodată s-a luminat întreaga colonie. Ce s-a întâmplat ? Nemţii au dat foc la cadavre şi ele ardeau ca paiele fiindcă au turnat benzină şi la fundul gropii era smoală. Veselia era mare în tabăra nazistă — ei au îndeplinit azi a misiune mare” [83].

Imediat după război, surse sovietice estimau numărul evreilor ucişi în acest fel în Rastadt şi Suhaia Balca, un sovhoz la nord de Mostovoi, la 20.000. Este confirmată şi mărturia lui Haimovici care indica folosirea smoalei la arderea cadavrelor, în vara lui 1943; această metodă se pare că a fost folosită pentru a preveni contaminarea surselor de apă. Trebuie înţeles faptul că ameninţarea epidemiilor a făcut necesară măsura arderii cadavrelor. Practica română de a arunca cadavrele în Bug a stârnit critici imense din partea comisarilor germani, de vreme ce apa râului era folosită pentru băut. Se pare că sistemul arderii cadavrelor chiar în interiorul gropilor comune a fost adoptat în vara anului 1942 sau chiar mai târziu. Înaintea adoptării acestei practici o parte din corpuri au fost arse în instalaţii speciale.

ARDEREA CADAVRELOR

Localnicii germani foloseau două metode în procesul de ardere a cadavrelor evreilor. Prima metodă, descrisă mai sus, era diferită de metoda românilor de vreme ce avea la bază o planificare stabilită dinainte (stratul de smoală), strat menit să prevină contaminarea surselor de apă; o astfel de poluare mai fusese întâlnită şi înainte (mai ales la români), atunci când nu au fost luate măsuri de precauţie. La vremea respectivă toţi cei implicaţi erau convinşi că evreii erau purtătorii unor boli grave, fiind necesară arderea cadavrelor acestora cu scopul de a preveni izbucnirea unei epidemii.

În multe sate şi sovhozuri, fântânile au trebuit să fie închise, atunci când cadavrele neîngropate, împrăştiate prin împrejurimi, începeau să se descompună o dată cu topirea zăpezii. Mai trebuie menţionat că, în cele mai multe cazuri, nu era vorba doar de arderea unui singur cadavru ci de arderea a mii de cadavre ale evreilor; astfel gropile comune săpate în zone necorespunzătoare puteau contamina fântânile pe toată suprafaţa învecinată. După cum am afirmat, spre deosebire de români, germanii ardeau corpurile numai în anumite zone, întreţinând focul cu lemne şi folosind echipe speciale pentru a supraveghea arderea completă.

Germanii aşezau cadavrele în şanţuri pregătite înainte, le stropeau cu kerosen şi le dădeau foc. Cea de-a doua metodă folosită la arderea cadavrelor evreilor este mai puţin cunoscută; deşi se ştiu câteva detalii: cadavrele erau incinerate în cuptoarele de ars varul. Cuptoarele de acest fel erau foarte folosite la vremea respectivă pentru producerea varului pentru uz casnic şi în scopuri agricole (văruirea copacilor pentru a-i proteja de paraziţi etc.). În multe sate varul era produs la faţa locului.

Arderea cadavrelor în aceste cuptoare a fost descrisă amănunţit în cartea lui Ehrenburg, care se pare că se bazează pe mărturia ucrainenilor. Nu a supravieţuit nici un evreu pentru a descrie această practică şi nu are rost să continuăm căutarea.

În vara anului 1944, un ofiţer superior sovietic a ajuns în satul german Gradovca, care se afla lângă gara Kolosovca, la nord de Berezovca şi care era abandonat. La marginea târgului a văzut trei cuptoare de var năpădite de buruieni şi de scaieţi.

În interiorul cuptoarelor, locotenent colonelul Şabanov a descoperit antebraţe, omoplaţi şi vertebre carbonizate. Sfărâmături de craniu uman trosneau sub picioarele sale. Pământul era acoperit de oase cum este plaja acoperită de scoici [85].

Potrivit acestei surse, arderea morţilor şi uneori chiar celor vii în aceste cuptoare a avut loc la Gradovca, la Rastadt şi în comuna Munchen.

Arderile urmau unor execuţii în masă. Ehrenburg nota de asemenea că întregul proces era considerat o ocazie de petrecere şi se desfăşura cu participarea majorităţii locuitorilor satelor germane.

”Se duceau la cuptoarele acelea din stepă ca la o sărbătoare. Jefuiau cu plăcere. Omorau cu voluptate. Condamnaţii la moarte nu erau ţinuţi mult în Gradovca.

Acolo se proceda ca la fabrică. Oamenii erau arşi în funcţie de capacitatea cutărui sau cutărui cuptor. Fiecare „încărcare” a cuptorului cerea aproximativ trei zile. Pe când se încingea un cuptor, execuţiile se desfăşurau în altul.

Înaintea cuptoarelor, oamenii erau dezbrăcaţi în pielea goală, aşezaţi pe rânduri la marginea cuptorului şi împuşcaţi în faţă cu puştile automate. Călăii trăgeau mai ales la cap. Părţi din oasele fragile ale craniului se împrăştiau în toate părţile, dar nu erau ridicate. Cadavrele cădeau pe grătarele cuptoarelor.

Când un cuptor se umplea, cadavrele erau stropite cu petrol. Paie erau pregătite din timp în colţurile cuptoarelor. Grăsimea care ieşea din cadavre înteţea arderea. Tot satul era învăluit de fum şi otrăvit de duhoare de carne omenească arsă.

În trei cuptoare au fost arşi 7.000 de inşi” [86].

Aceasta este singura descriere cunoscută a procesului arderii cadavrelor în cuptoarele de var. Ea se aseamănă în mai multe privinţe cu arderea corpurilor în şanţuri şi ritualurile asociate acestora, după cum au fost descrise de singurul supravieţuitor.

Zvonuri despre arderea cadavrelor de către locuitorii germani au ajuns şi la urechile anchetatorilor care l-au interogat pe Alexianu în aprilie 1946, înainte de procesul acestuia care a avut loc la Bucureşti. Subiectul uciderii evreilor nu a stat în centrul anchetei, dar totuşi Alexianu a fost întrebat în legătură cu locurile unde au fost arse cadavrele: „S-a ars [evrei] la Rostov. Germanii îngropau cadavrele în şanţurile anti-tanc. În urmă s-a adus benzină şi cadavrele au fost arse” [87].

Alexianu, profesor de drept care avea o grijă deosebită să corecteze fiecare greşală tipografică din depoziţiile sale, a numit locul unde evreii au fost arşi: Rostov şi nu Rastadt. Rastadt era un sat german în Transnistria unde erau aduşi evreii de către jandarmii români subordonaţi direct guvernatorului Alexianu. Pe de altă parte Rostov era un oraş rusesc, la vreo 750 km est de Rastadt. Nimeni nu a sesizat „confuzia” intenţionată a celor două localităţi şi investigaţia a continuat cu alte întrebări. Trebuie reamintit că Alexianu discutase de fapt cu Hoffmeyer în februarie 1942 problema evreilor împuşcaţi la Rastadt şi lăsaţi neîngropaţi.

PREDAREA UNOR DEPORTAŢI DIN ROMÂNIA CĂTRE UNITĂŢILE SS DE DINCOLO DE BUG

În primăvara anului 1942, germanii se aflau în situaţia de a avea nevoie de muncitori pentru a construi autostrada Durchgangstrasse IV de o mare importanţă strategică pentru a asigura legătura între Polonia şi sudul Ucrainei; în graba de a lichida majoritatea evreilor ucraineni din zonă au rămas fără forţă de muncă sau mai bine zis, fără sclavi. Administraţia din Transnistria a acceptat să predea deportaţi din România precum şi evrei ucrainieni, regimului nazist din Ucraina şi trupelor SS formate din locuitori germani.

Autostrada în chestiune se întindea de la Lvov la Stalino, la nord de Marea Azov şi la est de Rostov — poarta către Munţii Caucaz şi Stalingrad. De asemenea traversa un număr de orăşele sau târguri în care fuseseră înfiinţate lagăre de muncă: Bratslav (la est de Bug), Nemirov, Gaisin, Ivangorod, Kirovograd şi altele, situate la est de Bug. Acestea au devenit în cele din urmă lagăre de exterminare în care şi-au găsit sfârşitul deportaţi evrei din România. Compania germană de construcţii, Todt, era responsabilă de realizarea acestui proiect: aceasta a angajat diferite firme germane ca subantreprenori, iar acestea la rândul lor au adus ingineri, tehnicieni, muncitori şi chiar supraveghetori din Reich.

Trupele SS, formate din localnici germani, de partea germană a Bugului, treceau periodic de partea românească a Bugului: aici, jandarmii le predau mii de evrei odată, inclusiv evrei din judeţul Dorohoi, pentru a munci la proiectul autostrăzii. Aceste detaşamente erau ajutate în supravegherea şi mai târziu lichidarea evreilor din partea germană a râului de miliţia ucraineană şi de o unitate de voluntari aduşi din Lituania.

Nu se cunoaşte numărul total al evreilor furnizaţi de români care şi-au găsit în cele din urmă moartea, dar se ştie că au fost cel puţin 15.000 sau mai mulţi.

În august 1942, prefectul judeţului Tulcin, colonelul Loghin (care fusese înainte prefect în judeţul Berezovca), a trimis o telegramă personală guvernatorului Transnistriei cerându-i permisiunea de a preda 5.000 de evrei trupelor SS pentru construirea autostrăzii Nemirov-Bratslav-Semenki-Gaisin. Prefectul Loghin recomanda să se aprobe această cerere din partea „comandamentului formaţiunilor SS“ deoarece el nu avea nevoie de aceşti evrei pentru nici un proiect de amploare în judeţul său şi nu vroia să continue să-i hrănească [88].

Este vorba despre acelaşi Loghin care în februarie 1942 predase SkR-ului evreii din Odessa în judeţul Berezovca.

Alexianu a aprobat „să se dea din acel judeţ Comandantului SS din Gaisin 5.000 de evrei pentru a fi întrebuinţaţi la construirea şoselei strategice” [89].

Prima „livrare” a constat în 3.000 de evrei dintre care majoritatea fuseseră deportaţi din Cernăuţi, în iunie 1942. La 18 august aceştia au fost preluaţi de o unitate SS sub comanda lui Hauptsturmfuhrer Franz Kristoffel şi transferaţi de partea germană a Bugului. Copiii şi bătrânii au fost omorâţi imediat; până în octombrie 1943, majoritatea au fost omorâţi în mai multe selecţii — până şi cei care erau capabili să muncească.

La 2 august 1943, 200 de evrei care munceau la colhozurile din judeţul Tulcin au fost predaţi germanilor care i-au încărcat în camioane pentru a-i trece dincolo de Bug. 52 de copii au fost salvaţi când părinţii acestora i-au aruncat din camioane: evreii şi ţăranii locali i-au adunat şi au reuşit să-i ducă în ghetoul din Tulcin. Autorităţile române au acceptat să închidă ochii în schimbul unei mari sume de bani. La vremea când au ajuns în ghetou copiii erau deja orfani [90]. Un alt grup de evrei constând în 100 de deportaţi din Cernăuţi a fost predat germanilor la 1 martie 1943. Un supravieţuitor din grup a descris transferul către lagărul de muncă din Seminki, lângă Bratslav:

”Se ştie că germanii din lagărele de muncă de pe partea celalaltă a Bugului, şi şantierele de muncă a firmei Todt de pe partea română cum ar fi Seminki, şi Bratslav, foloseau metode bestiale pentru a omori mulţi dintre evreii deportaţi care le fuseseră predaţi. Din acest motiv, deportaţii au considerat transferarea lor la germani, ca o sentinţă finală şi fără drept de apel (endgultiges Todesurteil). Pe partea română, ne torturau, ne înfometau şi ne lăsau să murim de frig, dar întotdeauna exista şansa să supravieţuim” [91].

Şi într-adevăr la această dată după Stalingrad, românii puseseră capăt operaţiunilor de ucidere pe scară largă în Transnistria. Acest martor a cuprins într-o singură frază diferenţa dintre cele două regimuri: de partea germană moartea avea o dată fixată dinainte de nazişti pe când, pe partea română (după Stalingrad), mai exista totuşi o mică speranţă de a supravieţui.

Localnicii germani, precum şi cei din Reich, deveniseră stăpânii evreilor; îi puneau să muncească până la epuizare şi hotărau când îi vor lichida. Întâlnirea lor cu evreii — majoritatea familii întregi (deoarece fuseseră deportaţi în vara anului 1942) a căror limbă maternă era germană — este o poveste care merită spusă.

”Pe lângă suferinţele indescriptibile, exista o teamă permanentă de moarte, întrucât zi de zi ne spuneau în mod clar că în cele din urmă ne vor lichida, adică ne vor scoate afară şi ne vor împuşca… Germanii omorau fără întrerupere… Ucigaşii din SS — evlavioşi creştini, catolici, protestanţi, iubitori de Biblie în general — primeau mâncare bună, retribuţii substanţiale. Nu mai exista frica de Dumnezeu. Toţi ucideau, toţi îşi satisfăceau pofta de a ucide susţinând că ascultau de ordine primite de sus” [92].

Subiectul lagărelor de muncă germane aflate de cealaltă parte a Bugului nu face obiectul acestei lucrări şi necesită un studiu separat. O dată cu deschiderea arhivelor din Ucraina, a fost posibilă pentru prima dată examinarea responsabilităţii, care revenea autorităţilor româneşti în predarea evreilor unităţilor SS din Reichskommissariat-ul Ukraina. Se poate afirma cu exactitate că administraţia română din Transnistria era conştientă de semnificaţia acestui act şi că nici un transfer de evrei nu a fost efectuat fără acordul acestora.

Guvernatorul Transnistriei a văzut în predarea evreilor atât o metodă de lichidare cât şi o modalitate de pedepsire a acestora — o ameninţare constantă menită să forţeze deportaţii să muncească. La 20 septembrie 1942 cea de-a opta conferinţă a prefecţilor şi a reprezentanţilor administraţiei a avut loc la Odessa; scopul acesteia a fost de a analiza realizările administraţiei pe durata primului an de ocupaţie. Guvernatorul Alexianu adresându-se prefecţilor, a spus, printre altele: „Prefecţii ce au evrei şi ţigani să organizeze munca lor în orice fel de întreprinderi, în conformitate cu Ordonanţa [23] şi instrucţiunilor date. Cine nu vrea să muncească va fi trecut peste Bug, unde sunt primiţi” [93]. Isopescu, prefectul judeţului Golta, s-a trezit în situaţia „nefericită” de a fi incapabil să îndeplinească cererea germanilor deoarece el, ca şi vecinii săi, de la est, „consumase” deja rezerva de evrei în primăvara lui 1942. În martie 1943 a trimis o scrisoare lui Alexianu în care cerea ca evreii din judeţul Berezovca să fie oferiţi germanilor deoarece el rămăsese cu foarte puţini evrei.

”Autorităţile germane de peste Bug, ne cer 2.000—3.000 de jidani pentru lucru în schimbul hranei. Rugăm răspundeţi dacă în principiu se aprobă cererea lor dând deslegare judeţului Berezovca să ne dea din lagărul Mostovoi un anumit număr de jidani, căci noi nu avem suficienţi. Am trimite pe cei recalcitranţi, suspecţi şi inutili” [94].

Alexianu a aprobat transferul de deportaţi din lagărul de la Mostovoi, Slivina şi Vapniarca.

Era bine ştiut că aceşti evrei nu se vor mai întoarce înapoi. Un alt proiect realizat de compania Todt a fost construcţia unui pod nou peste Bug care să lege sudul Transnistriei de Reichkommissariat-ul Ukraina. Podul a fost ridicat între Trihati şi Oceacov, iar construirea acestuia a fost încredinţată firmelor germane din Reich. Construirea acestuia a început în primăvara anului 1943 şi s-a încheiat în decembrie acelaşi an. Patru mii de evrei, majoritatea deportaţi din România au fost transferaţi trupelor SS şi concentraţi în trei lagăre de partea română a Bugului — Trihati, Varvarovca şi Kolosovca — şi în două lagăre pe partea germană — Kurievca şi Matievca. Iniţial germanii au cerut românilor 1.500 de „lucrători civili” şi nu evrei. În cele din urmă numărul acestora a ajuns la 4.000. Antonescu însuşi a hotărât să se predea germanilor mâna de lucru din lagăre deci evrei [95].

Drept rezultat, românii au început să transfere tineri evrei şi meseriaşi din judeţele în care aceştia mai puteau fi găsiţi: Moghilev, Tulcin, Balta, Jugastru, Râbniţa. Regimul în aceste lagăre era similar cu cel din lagărele aflate de cealaltă parte a Bugului care au fost descrise mai devreme, cu o singură excepţie: în lagărul Nicolaev, care a produs cel mai mare număr de victime, metoda de execuţie preferată de nazişti era spânzurarea. Judeţul Golta a trimis mai mult de 800 de evrei germanilor pentru construirea podului [96]; 200 de muncitori necalificaţi şi 130 calificaţi [97]. Judeţul Moghilev a trimis câteva „încărcături” de evrei, în total 829 [98]. Judeţul Tulcin a transferat un număr necunoscut de evrei între 1.000-2.000, şi au păstrat o rezervă de tineri şi de meseriaşi din care predau atâta cât era nevoie. Când era cazul luau evrei din lagărele de muncă din judeţ şi îi predau germanilor.

Chiar şi judeţului Golta guvernatorul i-a cerut într-o scrisoare secretă să pună la dispoziţie germanilor „toţi ţiganii bărbaţi, valizi între 20 şi 40 de ani“ precum şi toţi evreii capabili de muncă” [99].

În octombrie 1943, „în regatul morţii” mai erau în viaţă aproximativ 2.000 de evrei; dintre aceştia, administraţia română a reuşit să mobilizeze 50 — „restul sunt bolnavi si infirmi” [100].

Căile Ferate Române din Transnistria au „renunţat” la 400 de evrei „apţi şi sănătoşi” pentru muncă pe care îi colectaseră din ghetourile de muncă de întreţinere a căilor ferate de pe linia Juralevco-Tulcin. Administraţia a hotărât că „aceşti evrei vor fi puşi la dispoziţia Einsatzgruppe Russland Sud“. După ce au fost examinaţi de un doctor, aceştia au fost predaţi jandarmilor. În octombrie 1943, un reprezentant al jandarmilor i-a transferat unei reprezentanţe a SonderKommando în Varvarovca lângă Nicolaev [101]. În final, aceştia au fost duşi să repare liniile de cale ferată dintre Kolosovca şi Trihati. La începutul lui decembrie mai rămăseseră încă 100 de evrei dintre „zdraveni” predaţi Sonderkommando-ului.

Inginerul Căilor Ferate Române care „i-a predat” cu două luni mai devreme a cerut ca supravieţitorii să fie supuşi de urgenţă unui examen medical „de un medic român autorizat şi toţi cei bolnavi sau cei care nu vor putea rezista iernii să fie înapoiaţi ghetourilor din care au fost aduşi” şi să fie trimişi alţii în locul lor [102].

Sute de evrei care mai erau în viaţă dar nu mai erau capabili să muncească au fost înapoiaţi jandarmilor care i-au dus în ghetourile din care proveniseră [103].

Administraţia Transnistriei şi-a luat obligaţia să-i înlocuiască cu alţi evrei, creînd astfel o situaţie absurdă: cu activa participare a jandarmeriei şi a Sonderkommando-ului, vieţile evreieşti au fost reduse la nişte coloane într-un registru, mutaţi de la o coloană la alta, după cum dictau necesităţile. Un astfel de scenariu nu ar fi fost posibil cu un an, doi mai devreme, deoarece, la vremea respectivă, Administraţia Transnistriei nu păstra o evidenţă a numărului evreilor în viaţă ci numai numărul celor morţi — şi chiar şi atunci numai în secret.

Compania Todt, care în august 1943 a primit 1.500 de evrei din judeţul Balta pentru a construi un pod la Varvarovca, a refuzat să accepte 104 dintre aceştia deoarece erau bolnavi şi neputincioşi.

Un caporal jandarm a fost însărcinat să îi returneze ghetourilor din care fuseseră luaţi [104]. Unităţile germane SS responsabile de construirea podului strategic la Nicolaev (Einsatzgruppe Russland-Sud, Sondereinsatz, Zmolnig, Bruckenbau, Nicolaev) au cooperat cu Guvernământul Transnistriei în „atenţia” faţă de aceşti evrei, întocmind rapoarte „detaliate” în fiecare lună privind soarta evreilor pe care îi primiseră. Cunoaştem două astfel de rapoarte din septembrie şi noiembrie 1943 care vizau evreii din lagărul de la Varvarovca. Frontfuhrer Wahl a raportat Direcţiei Muncii din Odessa, la 10 septembrie, că i-au rămas 1.175 de evrei din 1.432 pe care îi primise în iulie. 10 au evadat; 2 au murit; 11 au fost executaţi, iar 251 au fost înapoiaţi autorităţilor române, nefiind apţi pentru muncă [105].

Alţi 68 dispăruseră, deoarece primise de fapt 1.500. În octombrie, românii au adus alţi 489 de evrei pentru a-i înlocui pe cei morţi, ridicând numărul unităţii la 1.664 evrei [106].

Directorul Direcţiei Muncii a cerut ca jandarmeria din Odessa să înregistreze numele morţilor furnizaţi de Einsatzgruppe ca să se poate descărca [107].

La sfârşitul lui noiembrie 1943, Administraţia Transnistriei si-a dat osteneala să noteze numele evreilor care au fost ucişi sau au murit în lagărele de muncă germane. Această „grijă” subită pentru soarta evreilor care fuseseră transferaţi germanilor s-a înregistrat şi în rapoartele medicale întocmite înainte de eliberarea zonei de către armata sovietică.

Medici ataşaţi administraţiei — aceiaşi medici care în toamna — iarna lui 1941 avizaseră exterminarea evreilor bolnavi de tifos exantematic — au vizitat lagărele de muncă şi au recomandat în scris ca cei bolnavi să fie îngrijiţi. La 21 octombrie dr. Aurel Juga, medic şef al judeţului Berezovca, a vizitat brigada de muncă din lagărul evreiesc de la Trihati care munceau pentru Căile Ferate Române de partea română a podului construit de germani.

Aceştia au fost însoţiţi, pentru a vedea condiţiile de muncă ale evreilor, de o delegaţie specială de la Preşedinţia Consiliului de Miniştri din Bucureşti care devenise „interesată” şi ea de soarta evreilor.

Doctorul a descoperit că din cei 100 de evrei trimişi înapoi de Einsatzgruppe Russland, 40 erau foarte grav bolnavi; el a recomandat ca aceştia să fie primiţi în cel mai apropiat spital. Dar mai erau şi alţii:

”S-au găsit un număr de cca. 50—60 oameni, care sunt aproape complet goi, acoperiţi cu bucăţi de sac, care nu acoperea măcar bine organele sexuale. Din cauza frigului, aceşti oameni nu pot fi scoşi la muncă, astfel că randamentul lor e zero. Ar trebui echipaţi sau retrimişi la lagărele de provenienţă. Nu există nici un fel de medicamente sau pansamente, nici măcar pentru a se da un prim şi rudimentar ajutor, în caz de accident sau boală. S-au găsit oameni trecuţi de 60 ani, precum şi copii până la 16 ani” [108].

Trebuie notat că cuvântul jidan sau evreu nu era menţionat în acest raport. Pe măsură ce armata sovietică avansa puţinii supravieţuitori deveneau „oameni”. Pe lângă medicul judeţului, raportul a mai fost semnat şi de prefectul Leonida Pop care în 1941/42, pe când era încă pretor, s-a ocupat de aranjamentele practice pentru predarea convoaielor de evrei ucigaşilor germani din unităţile Selbstschuts.

Preşedenţia Consiliului de Miniştri şi Administraţia Transnistriei precum şi germanii au acordat o mare importanţă construirii podurilor, căilor ferate şi şoselelor de vreme ce aceste proiecte erau „dictate de interese urgente superioare militare şi trebuie să fie executate în cel mai scurt timp posibil” [109].

Administraţia a propus o modalitate nouă de soluţionare a problemei muncitorilor evrei: a hotărât să contacteze reprezentanţa Crucii Roşii Române şi anume acea ramură a organizaţiei (Centrul II) care se ocupa de distribuirea ajutoarelor materiale de la sursele evreieşti către evreii din Transnistria. Administraţia a propus ca muncitorii să fie împărţiţi în două grupe: evrei care muncesc la podul german de la Nicolaev şi la podul Căilor Ferate Române din Trihati, şi muncitorilor care munceau la extracţiile de turbă din Tulcin.

„Propunem această împărţire deoarece aceşti lucrători, care au fost strânşi din toate ghetourile, au familii şi munca lor asigură de asemenea existenţa celor rămaşi în ghetouri.

Aceşti muncitori sunt dezbrăcaţi şi desculţi. În primul rând ar trebui să le venim în ajutor” [110].

Acest grup de muncitori utili nu au fost plătiţi pentru munca lor, iar familiile lor au fost lăsate fără nici un suport material. Multe femei au murit de foame iar copiii au rămas orfani. Unii au fost luaţi de orfelinate care au fost instituite în 1942-1943; ceilalţi au murit de foame şi frig, singuri în grajdurile şi staulele în care au găsit adăpost. Mai trebuie specificat faptul că muncitorii evrei au fost predaţi Einsatzgruppe-ului Russland, companiei Todt şi Căilor Ferate Române (care executau proiecte în colaborare cu autorităţile germane civile de dincolo de Bug), la cererea specială a Statului Major al armatei române. Acesta a acţionat cu cooperarea şi aprobarea Cabinetului pentru Basarabia, Bucovina şi Transnistria de la Preşedinţia Consiliului de Miniştri; responsabilitatea operaţională a fost încredinţată Guvernatorului Transnistriei, Alexianu [111].

În august 1943 Statul Major a cerut Preşedinţiei Consiliului de Miniştri „4.000 muncitori evrei şi ţigani, pentru lucrare de interes militar în regiunea Nicolaev”; în acelaşi timp şi-a exprimat cererea ca pe lângă evrei „toţi ţiganii între 20 şi 40 de ani” să fie trimişi urgent în zonele de muncă situate de-a lungul Bugului [112].

Evreii şi ţiganii care nu munceau, sau ale căror rezultate erau nesatisfăcătoare erau împuşcaţi. În lagărele de muncă româneşti, ţiganii şi evreii care, după părerea autorităţilor îşi neglijau îndatoririle pretinzând că sunt bolnavi, erau închişi şi înfometaţi „până ce vor consimţi să muncească” [113].

În ciuda lipsei de muncitori, detaşamentele de execuţie ale germanilor locali de dincolo de Bug acţionau în conformitate cu propria lor logică: ei executau mii de evrei — chiar dacă aceştia erau apţi de muncă şi chiar dacă autorităţile germane aveau nevoie de munca lor. La 6 noiembrie 1942, detaşamentele de execuţie SS au lansat o astfel de operaţiune de lichidare dincolo de Bug, omorând mii de evrei care fuseseră transferaţi de autorităţile române din Transnistria la hotarul de nord al Transnistriei. La Gaisin au împuşcat 1000 de evrei, la Brailov, au împuşcat 2000 de evrei. La Bar, în colţul de nord al Transnistriei au măcelărit 12000 de evrei, o mică parte dintre ei din Bucovina şi Basarabia. Jandarmi români din Mostovoi au adunat 90 de evrei de origine poloneză în curtea postului de jandarmerie şi i-au predat detaşamentului de execuţie german din Rastadt. Efectele evreilor au fost împărţite între jandarmi şi o unitate a Selbstschutz. La 30 noiembrie 1942, 500 de evrei proveniţi din groaznicul lagăr Peciora au fost predaţi de jandarmi unei unităţi de săteni germani de cealaltă parte a Bugului şi masacraţi. Acelaşi detaşament de execuţie s-a reîntors în lagăr la 10 mai 1943; de data aceasta au primit 600 de evrei de toate vârstele, în special femei tinere. Nu se cunoaşte data exactă a execuţiei acestora. În septembrie 1943 trăiau încă aproximativ 1.500 de evrei români dintr-un total de 4.000 care lucrau la construirea şoselei strategice. La începutul lui decembrie 1943, numărul acestora a scăzut la jumătate. Cei rămaşi în viaţă au fost ucişi între 10 şi 18 decembrie 1943. Dintre evreii români transferaţi germanilor pentru construirea autostrăzii doar 150 au supravieţuit [114].

În concluzie: Guvernământul Transnistriei, cu acordul guvernului român, a continuat să ia parte la exterminarea evreilor, chiar şi după ce această practică a fost abandonată de guvernul României [115], chiar şi după ce Antonescu luase hotărârea, la căderea Stalingradului, să pună capăt acestei politici în Transnistria, sub semnul nevoii de forţă de muncă calificată [116].

Administraţia a predat mii de evrei detaşamentelor de execuţie formate din germani atât în Transnistria cât şi în zonele învecinate. Începând cu vara anului 1943 aceasta a „împrumutat” mii de evrei autorităţilor germane de dincolo de Bug şi din Transnistria pentru realizarea diferitelor proiecte de construcţii militare.

Împrumutarea evreilor devenise necesară după ce germanii s-au grăbit să lichideze majoritatea evreilor în zonele lor de ocupaţie dincolo de Bug. O proporţie mică din numărul muncitorilor evrei care au muncit la construirea podurilor peste Bug au supravieţuit şi au fost înapoiaţi armatei române. Ideea transferării acestor muncitori a aparţinut Marelui Statul Major al Armatei Române şi Căilor Ferate Române şi a fost aprobată de Antonescu însuşi.

Această prezentare nu utilizează toate sursele care descriu soarta evreilor români din lagărele de moarte şi muncă germane de dincolo de Bug, nici condiţiile de muncă, nici metodele de torturare şi nici colaborarea dintre jandarmeria română şi SS, şi alte subiecte. Ne-am rezumat aici doar la expunerea deciziilor luate la Odessa şi la Bucureşti şi la corespondenţa privind „predarea” evreilor, pe baza documentaţiei recent descoperite în arhivele ucrainene.

SURSE SOVIETICE PRIVIND OPERAŢIUNILE ROMÂNEŞTI DE LICHIDARE

Armata sovietică a intrat în Odessa, la 10 aprilie 1944, în urma unei lupte scurte dar crâncene desfăşurate nu departe de oraş. La 12 aprilie a fost recucerit Tiraspolul, iar la 16 aprilie Transnistria a redevenit sovietică. Înaintea eliberării, locuitorilor Odessei şi din restul Transnistriei li s-a aplicat o scurtă demonstraţie a vieţii de sub ocupaţia germană; în februarie 1944 oraşul a fost predat germanilor din motive operative. Armata germană a aruncat în aer portul, majoritatea fabricilor şi mai multe clădiri importante înainte de retragere. Înainte de plecare, guvernământului Transnistriei şi mulţi ofiţeri români au jefuit numeroase valori pentru ei şi pentru patrie; au transportat prada în România cu trenul şi cu camioanele.

Binecunoscutul jurnalist britanic, Alexander Werth, a vizitat Odessa imediat după eliberare şi apoi, în martie 1945. Fiind familiarizat cu viaţa din Uniunea Sovietică şi cunoscând limba, în urma experienţei acumulate, în timpul numeroaselor călătorii pe care le-a făcut în Rusia, în timpul războiului, a scris o carte intitulată Russia at War (Rusia în război) care a devenit un important document istoric. „Se putea trăi“, a spus jurnalistului un tânăr rus din Odessa. Românii nu prea s-au amestecat în viaţa oamenilor. Exista suficientă mâncare în magazine şi soldaţii români aveau întotdeauna ceva de vânzare. „Ce s-a întâmplat cu evreii?” a întrebat Werth [117].

”Ei [românii] au spus că au lichidat o mare parte din ei, dar eu nu am văzut nimic. Câţiva au reuşit să se salveze — cu puţini bani, puteau cumpăra orice de la români… Au spus că au fost lichidaţi aţâţi de mulţi evrei deoarece nemţii le-au cerut-o. „Fără evrei morţi, nu exista Odessa”, aşa au spus. „Oricum asta-i ce ne-au spus românii.” Werth nu a întâlnit nici un evreu care să fi reuşit să se ascundă în Odessa în timpul regimului român, deşi existau câţiva. Trebuie amintit că înainte, în timpul şi după eliberare, s-a format o „imagine non-totalitaristă” după cum o numea istoricul Dallin, a Administraţiei Române în Transnistria — o imagine care prezenta un regim corupt la toate nivelele, dar care nu instituise lagăre de concentrare sau exterminare în teritoriile ocupate şi nici nu a arestat sau exilat tineri şi muncitori din România; un regim care a jefuit ţara, dar care a lăsat suficientă mâncare pentru locuitorii acesteia; nişte ocupanţi pe care localnicii îi priveau cu „înţelegere şi aproape cu milă” către sfârşitul regimului, şi mai presus de toate, un regim care nu acţionase în virtutea unui sentiment de superioritate a rasei cum făcuseră nemţii [118].

Românii, scria Dallin, concluzionând afacerea Transnistria „erau mult mai flexibili decât germanii. În comparaţie cu regimul german, regimul român era mult mai puţin extremist, rasist, înfumurat şi rigid” [119].

„Imaginea non-totalitaristă” a administraţiei românilor din Transnistria a fost întărită de asemenea şi de sursele sovietice. La 13 iunie 1944, Comisia Sovietică Specială de Anchetă a crimelor săvârşite de România în Transnistria a publicat raportul său oficial [120].

„Spre deosebire de rapoarte privind alte teritorii ocupate, acest document insista în mare parte, asupra corupţiei regimului de ocupaţie român, asupra jafurilor şi distrugerilor înfăptuite de români şi asupra ravagiilor făcute de germani înaintea părăsirii Transnistriei şi Odessei, în aprilie 1944. Doar în final exista o referinţă la „atrocităti”. Comisia sovietica de cercetare nu a menţionat nicăieri ca majoritatea victimelor atrocităţilor comise de români erau evrei. „Din contră documentul a făcut eforturi considerabile să menţioneze puţinele nume de neevrei ca să întărească impresia cititorului că toţi cetăţenii sovietici au fost expuşi la exterminare şi la acte abominabile” [121].

Deşi raportul nota faptul că 200.000 de cetăţeni au fost ucişi în Transnistria, era neclar dacă acest număr includea prizonieri de război, evrei deportaţi şi victime de alt tip. Totuşi, documentul a calificat drept „criminali de război” anumiţi generali români şi germani şi alţi ofiţeri (menţionând câteva nume), deşi nu specifica dacă aceştia au omorât direct evreii sau au ordonat uciderea acestora. Cele mai „serioase” acuzaţii din raport erau legate de jefuirea instituţiilor şi utilajelor, de furtul unor opere de artă şi prădarea proprietăţilor private.

Presa sovietică a fost practic mută în timpul războiului în legătură cu subiectul Transnistria. Înainte şi după ocuparea Odessei au apărut numeroase articole despre lupte şi despre apărătorii oraşului, dintre care sute au fost mai târziu decoraţi pentru eroism, dar nu a existat practic nici un articol referitor la regimul român din regiune sau la actele criminale săvârşite de acesta. În ajunul eliberării oraşului, Ilya Ehrenburg a publicat un articol în care ridiculiza Administraţia Română din Odessa, pretenţia „daco-românilor” asupra Transnistriei, şi „realizările pionierilor României Mari” care se rezumau, după părearea sa, la cel mult înfiinţarea unor bordele în Odessa [122].

Imediat după eliberarea oraşului, Comitetul Judeţean al Partidului Comunist din Odessa (cunoscut sub numele rusesc format din iniţialele „Obkom”) a instituit o comisie de anchetă pentru a investiga „pierderile şi victimele făcute de ocupaţia fascistă în regiune, în timpul Marelui Război de Apărare a Patriei” după cum se refereau sovieticii la războiul împotriva Germaniei naziste. Această măsură a fost iniţiată nu de Comitetul Judeţean ci de Comisia Specială de Anchetă stabilită la Moscova pentru a investiga crimele de război naziste. Timp de patru luni (1 septembrie 1944-31 decembrie 1944) Obkom din Odessa a condus o anchetă care viza actele ocupanţilor Transnistriei. La sfârşitul investigaţiei acesta a întocmit un raport „final” de 55 de pagini care de fapt a rămas secret până în 1994 [123].

Şi acest raport sublinia pagubele materiale cauzate statului sovietic, furturile, jafurile şi confiscările proprietăţilor şi animalelor. Doar 5 pagini se refereau la crime şi deportări.

Este necesar să subliniem faptul că nici în acest raport nu există nici un fel de referire la cuvântul „evreu”, toate victimele amintite fiind „cetăţeni paşnici” ai statului sovietic. Cu toate acestea, acest raport secret de la sfârşitul anului 1944 aruncă lumină asupra a numeroase episoade şi aduce informaţii noi asupra crimelor împotriva poporului evreu — fără să menţioneze nume şi fără a face distincţie între soarta acestora şi cea a ucrainenilor sau a ruşilor. Nu este menţionată nici naţionalitatea criminalilor, folosindu-se termenul general „ocupanţii fascişti”. Din prima zi a ocupaţiei, notează raportul, ocupanţii fascişti au creat o atmosferă de tiranie şi de teroare brutală, menită să trezească frica şi să înlăture orice rezistenţă din partea cetăţenilor sovietici. Un val de arestări, execuţii, spânzurări şi arderi a zguduit oraşele şi satele regiunii, şi asemenea acte au continuat până la sfârşitul ocupaţiei. Nu există nici o aluzie la faptul că majoritatea celor împuşcaţi, spânzuraţi şi arşi de vii erau evrei. Represaliile de la Odessa, în timpul cărora „mase de cetăţeni — bărbaţi şi femei, copii şi bătrâni” — au fost arşi de vii şi împuşcaţi în depozitele de praf de puşcă [silozurile de cereale de la Dalnic], lângă aeroport, pe autostradă, sunt menţionate fără cea mai mică referire la explozia Cartierului general al armatei române, care se pare că a fost executată de NKVD. Din punct de vedere ideologic, statul sovietic şi partidul comunist erau incapabili să-şi pună întrebarea dacă anumite acţiuni ale mişcării de rezistenţă au fost duse la capăt în ciuda imensului preţ pe care populaţia civilă a fost nevoită să-l plătească sub ocupaţia nazistă. Cu alte cuvinte, i-a păsat regimului sovietic de vieţile cetăţenilor săi (fie ei evrei sau nu) ?

”Nouă depozite de acest tip [pentru depozitarea pulberii] au fost ticsite cu cetăţeni. Soldaţii români au folosit furtune şi pompe pentru a împroşca benzină în magazii şi peste oamenii din interiorul acestora şi apoi le-au dat foc. O lună mai târziu când s-au stins tăciunii, autorităţile române au adus prizonieri de război ca să sape şanţuri în jurul depozitelor, să scoată cadavrele prin diferite mijloace cum ar fi utilizarea greblelor şi să le îngroape. Exhumarea cadavrelor, înfăptuită sub supravegherea Comisiei de anchetă judeţeană, a scos la lumină rămăşiţele a mai mult de 22.000 de cadavre în nouă şanţuri, printre acestea fiind şi cadavre ale copiilor care au murit prin sufocare” [124].

Acest raport secret a stabilit că au fost descoperite peste 22.000 cadavre sau rămăşiţe parţiale ale acestora, şi că „cetăţenii” [evreii] fuseseră arşi în nouă depozite — şi nu în patru cum se afirmase în timpul proceselor lui Macici şi Trestioreanu, la Bucureşti, în încercarea acuzaţilor de a reduce numărul victimelor pe care au fost însărcinaţi să le lichideze. Într -un alt capitol al raportului, există o referire la 251 de oameni de diferite vârste „care au fost luaţi ostatici de germani şi români şi executaţi în masă la 24 octombrie 1941, în cartierul Uicev în Odessa — aparent „comunişti” descoperiţi de români în oraş. Cu toate acestea, în acest caz raportul secret consemnează numele victimelor; evident aceştia nu erau evrei.

Operaţiunea de exterminare în masă „în regatul morţii” descrisă ca „un act de represiune nemaiîntâlnit în istoria omenirii” a fost atribuită atât românilor cât şi germanilor. La începutul lui noiembrie 1941, nota raportul Obkom, jandarmii români au excortat, la Bogdanovca convoaie de „cetăţeni sovietici” care includeau şi bătrâni, femei şi copii deportaţi din regiunea Odessa şi din Republica Sovietică Moldova (Basarabia) din ordinul autorităţilor de ocupaţie române. Aceste convoaie au ajuns în grupuri de 1.500 până la 5.000 de oameni, la Bogdanovca, şi au fost predate jandarmeriei locale condusă de sergent major Nicolae Miliorescu (Melinescu) şi asistentul său Ghirescu. (De remarcat faptul că aproape toate numele jandarmilor români şi militarilor au fost greşite uneori până la a deveni de nerecunoscut) [125]. Raportul descrie metoda folosită de jandarmi pentru a lichida evrei extenuaţi, bătrâni şi copii pe traseu, precum şi lungirea intenţionată a itinerarului cu scopul de a creşte numărul morţilor. În locul unei călătorii de 5 zile, jandarmii forţau „cetăţenii” să mărşăluiască timp de 20 de zile cu scopul de a omorî câţi mai mulţi înainte de a ajunge la destinaţia finală. La sovhozul Bogdanovca (situat la aproximativ jumătate de kilometru de satul cu acelaşi nume) în timpul iernii neobişnuit de grele din 1941/42 aproximativ 55.000 de „cetăţeni sovietici” au fost îngrămădiţi în cocinele de porci sau alte construcţii care puteau oferi puţin adăpost.

Raportul citează mărturia unui supravieţuitor din lagărul de la Bogdanovca, Klimov Boris Filipovici care se pare că a uitat că toti deţinuţii de acolo erau evrei.

”Condiţiile erau jalnice. Două mii de oameni trăiau într-o cocină pentru 200 de porci şi dormeau pe paie murdare fără a avea cu ce să se acopere. Printre aceştia erau bătrâni şi copii. Cei mai mulţi erau plin de păduchi. Deţinuţii nu primeau deloc mâncare şi apă, şi îşi potoleau setea cu zăpadă” [126].

De asemenea se menţionează şi faptul că pâinea era vândută în schimbul a cinci ruble de aur, dar se pretindea că însuşi Isopescu (sau Ionescu Modest după cum a fost identificat din greşală) împreună cu un alt ofiţer român, au vândut pâinea în schimbul aurului şi altor valori. Pâinea, susţine raportul, era luată de la sătenii din Bogdanovca.

La 18 decembrie 1941, doi ofiţeri germani au vizitat Bogdanovca şi au inspectat locul stabilit pentru execuţii: „o râpă adâncă situată la 15 metri de liziera pădurii la est de Sovhoz care cobora către Bug“. Se pare că aceasta este cea mai precisă descriere a locului de execuţie a celor 55.000 de evrei. Crimele, potrivit raportului secret al Obkom, au fost săvârşite de „un detaşament de represalii alcătuit din 60 de oameni sub comanda unui german numit Hegel care a ajuns la locul execuţiei la 20 decembrie” şi a continuat execuţiile până la 15 ianuarie 1942. „Zilele cele mai intense de lichidări au fost 21, 22, 23, 27, 28, 29 decembrie 1941.”

Toate detaliile sunt aproape corecte. Detaşamentul de exterminare număra 70 de oameni, dar era condus de un ucrainean pe nume Andruşin şi toţi membrii detaşamentului erau ucraineni. Într-adevăr a existat un german pe nume Hegel care a servit în Gebietskomissariat-ul Pervomaisk de cealaltă parte a Bugului, dar nu acesta comandase criminalii ucraineni. Participarea ucrainenilor la aceste crime împotriva umanităţii a fost repede ascunsă aproape peste tot; în acest caz, nu s-a specificat faptul că şi ei erau „cetăţeni sovietici”.

Raportul Obkom oferă de asemenea şi detaliul necunoscut înainte, referitor la faptul că „deţinuţii au fost forţaţi să construiască un dig din noroi pentru a împiedica scurgerea sângelui victimelor în Bug”. Presupunem că valul de sânge a fost foarte mare ţinând cont de faptul că frigul ar fi îngheţat orice fel de lichid sau probabil că detaliul se referă la incinerarea cadavrelor înfăptuite în timpul primăverii, deoarece se ştie că aceste arderi au continuat şi după încetarea masacrelor.

Raportul descrie metoda folosită pentru exterminarea evreilor „baracă după baracă”. El menţionează de asemenea şi dezbrăcarea evreilor înaintea execuţiei, confiscarea bunurilor de valoare şi loviturile care cădeau asupra evreilor cu paturile puştilor sau bare de fier în timp de aceştia se îndreptau goi spre coasta râpei.

Din nou nu se face nici o referire la faptul că ucrainienii au fost cei care au târât şi au împins evreii la moarte.

”Grupuri de 15-20 de oameni erau forţaţi să îngenuncheze la capătul râpei şi 20-30 de ucigaşi stând în picioare la 3—5 metri de victime duceau la capăt execuţiile.

Morţii şi răniţii cădeau în râpă, pe un imens rug de paie, stuf şi lemne. Copiii mici erau aruncaţi de vii în flăcări de ucigaşi. „Brigăzile de muncă” alcătuite din viitoare victime aranjau corpurile pe rug. Aceştia „munceau” cu picioarele în bălţi de sânge. Noaptea, locuitorii Bogdanovcăi puteau vedea focul imens şi simţeau duhoarea cărnii arse. În acest fel ucigaşii români şi germani au executat mai mult de 54.000 de cetăţeni sovietici în lagărul de lângă Bogdanovca” [127].

Cum am mai spus, ucigaşii erau ucraineni şi români, germanii nu au avut nici un amestec în aceste execuţii. Raportul se mai referă şi la alte lagăre din raionul Domanevca în care 115.038 de oameni au fost omorâţi. În conformitate cu datele Comisiei de Anchetă a partidului comunist, 6.603 oameni au fost torturaţi şi ucişi în judeţul Berezovca; 4.722 în raionul Krasnooknian (situat în judeţul Berezovca); 35.000 în raionul Mostovoi ş.a.m.d. Nu s-a făcut nici un fel de referire la deportarea din Odessa a 30.000 de evrei pe jos şi a altor 36.000 cu trenul deoarece toţi deportaţii erau evrei şi deoarece deportările n-au inclus ruşi şi ucraineni.

Numărul evreilor care au fost deportaţi din Odessa cu trenul este inclus în cifra de 35.000 de cetăţeni ucişi în raionul Mostovoi. Mai mult, raportul nu menţiona lagărul Domanevca, unde, după sursele româneşti au fost ucişi 18.000 de evrei. Totuşi, a descris pe larg cazuri de ucidere de ţărani ucraineni de către trupele germane în retragere.

Într-unul din cazuri, „brutele fasciste” care au chinuit locuitorii a două sate erau de fapt soldaţii lui Vlasov — prizonieri de război ruşi care s-au înrolat voluntar în unităţile speciale de colaboratori nazişti. Şi acest lucru a fost omis din raport. O singură dată, la sfârşitul documentului, apare cuvântul „ghetto”, menţionat fără nici o legătură cu evreii sau cu soarta acestora: „în timpul celor 29 de luni şi 27 zile în care a fost ocupată regiunea 279.631 de cetăţeni sovietici, inclusiv 22.169 de copii au fost împuşcaţi, spânzuraţi sau arşi de vii, torturaţi, folosiţi ca sclavi şi concentraţi în ghetouri” [128].

Dintre aceştia, 56.161 au fost deportaţi în România şi în Germania. Această cifră include probabil şi numărul celor care s-au evacuat voluntar din Transnistria precum şi celor câtorva mii care au fugit în Vest odată cu armatele române şi germane [129].

Cartea Neagră, scrisă în colaborare de patru scriitori evrei sovietici — Ilya Ehrenburg, Vasili Grossman, Lev Ozerov şi Vladimir Lidin — a apărut doar în România şi în limba română. Această lucrare este o dovadă a existenţei unei politici deliberate sovietice de a nu permite ca soarta evreilor să fie prezentată ca fiind unică. Imediat după eliberarea diferitelor teritorii ale Uniunii Sovietice, Ehrenburg şi alţi autori evrei au fost asaltaţi de scrisori, mărturii şi jurnale ale supravieţuitorilor. Acest material a fost imediat adunat şi organizat (notându-se şi numele martorilor) într-o lucrare pe care autorii o considerau un jurnal al infamiei, o „carte neagră” a crimelor comise împotriva popoarelor sovietice inclusiv a poporului evreu. Cartea a fost pregătită pentru publicare în timpul scurtei perioade în care presa sovietică putea publica articole referitoare la exterminarea evreilor, dar ea nu a primit autorizarea cenzurii, adică Partidul Comunist, şi nu a apărut.

Ehrenburg a vizitat România în 1945. Ori el, ori gazdele sale (nu se ştie exact) au propus publicarea cărţii în ediţie românească. În 1946 a apărut o ediţie foarte limitată a cărţii în România; aceasta a sfârşit prin a fi singura ediţie publicată vreodată deoarece autorităţile sovietice nu au permis publicarea acesteia în ţara lor. Până când lucrarea a fost publicată la Ierusalim, în 1980, de Yad Vashem, versiunea românească a rămas singura dovadă a efortului masiv al autorilor evrei de a aduna mărturii şi de a le pune laolaltă într-o carte menită să ofere o descriere a tragediei evreilor în cuvintele evreilor. Lucrarea conţinea numeroase mărturii privind exterminarea evreilor, deportările de la Cernăuţi, şi lichidările masive înfăptuite de români şi de germani în Transnistria.

Capitolul despre Odessa, scris de Vera Inber „pe bază de documente şi mărturii ale locuitorilor Odessei” descrie practic toate „staţiile” evreilor în drumul lor spre moarte. Dalnic şi ghetoul Slobodca; represaliile românilor pe străzile oraşului, inclusiv spânzurările a mii de evrei şi împuşcarea altor mii la închisoarea municipală; uciderea medicilor evrei; deportările pe jos şi cu trenul; jefuirea proprietăţilor evreilor de către români (dar nu şi de vecinii lor ruşi), ghetourile şi transporturile zilnice cu trenul [130]. Autorii evrei ofereau de asemenea şi descrieri amănunţite ale lagărului de la Domanevca, care nu fusese, menţionat în raportul comisiei oficiale, şi drumul pe jos spre Berezovca, pe timpul iernii nemiloase, cu intenţia de a micşora numărul supravieţuitorilor. Încă atunci ajunseseră deja la concluzia că „numărul evreilor lichidaţi la Odessa însumează cca. 100.000“ [131].

Credincioşi ideologiei comuniste, Ehrenburg şi colegii lui nu au pierdut ocazia de a scoate în evidenţă ajutorul acordat evreilor de ruşi şi ucraineni; dar aproape că nu au făcut nici un fel de referire la „contribuţia” adusă de colaboratorii localnici în procesul de lichidare a evreilor. „Forţele poliţieneşti” şi „poliţiştii” ale căror acţiuni au fost descrise în respectiva carte sunt lipsite de orice referire la naţionalitatea acestora. Prin 1949, Cartea Neagră a fost interzisă şi în România. Foarte puţini ştiau de existenţa acesteia, iar cei care deţineau un volum s-au grăbit să scape de el [132].

În 1946 a apărut o publicaţie oficială a statului sovietic, în limba engleză care prezenta atrocităţile înfăptuite de nazişti pe teritoriul sovietic [133].

Aceasta conţinea rapoartele comisiei speciale de anchetarea a crimelor de război naziste, condusă de A.C. Kolibanov, care şi-a început investigaţiile imediat după eliberarea teritoriului şi a continuat să adune informaţii pe durata următorilor doi ani. Un capitol special trata despre „Administraţia şi justiţia română” din Transnistria. Cele mai importante capete de acuzare ale autorilor vizau jafurile şi „românizarea” regiunii. Apoi urmau descrierile torturilor folosite de către poliţie în timpul interogatorilor, de către Siguranţa şi Procuratura militară din Odessa însoţite de mărturii ale celor interogaţi toţi ne-evrei (evreii erau pur şi simplu ucişi).

După aceea comisia a tras concluzia că numărul celor exterminaţi de criminalii români şi germani se ridica la 200.000 de cetăţeni sovietici în regiunea Odessa. Cine erau aceste victime? „Ucraineni, ruşi şi moldoveni” [134], precum şi aproximativ 25.000 de „civili sovietici şi copiii acestora” care au fost arşi de vii în interiorul depozitelor de praf de puşcă [135].

Un martor ocular relata că românii au stropit depozitele cu petrol, le-au dat foc şi au ars de vii „cetăţenii sovietici”. Toţi martorii citaţi aveau nume de origine ucraineană şi rusă. A fost reamintit încă o dată masacrul de la Bogdanovca, ascunzându-se faptul că victimele erau evrei. Numărul total al victimelor era în jur de 54.000 dintre care 2.000 fuseseră arşi în barăci.

De data aceasta, spre deosebire de raportul Obkom, execuţiile nu au mai fost atribuite germanilor ci în exclusivitate jandarmilor români. În publicaţie nu se menţiona faptul că majoritatea criminalilor erau membrii ai miliţiei ucrainene. „Exterminarea brutală a cetăţenilor paşnici sovietici de către români, pe teritoriul sovhozurilor de la Bogdanovca” era confirmată şi de declaraţiile a numeroşi martori precum şi de comitetul „experţilor medico-legali” condus de un membru al Academiei ucrainene şi alcătuit din profesori, doctori şi alte cadre medicale.

Comisia Kolibanov a mai scos la lumină şi exterminarea a „22.000 de cetăţeni” la Domanevca [136].

La fel ca şi în celelalte surse citate înainte (cu excepţia Cărţii Negre), deportările evreilor din Odessa cu trenul nu au fost menţionate, se pare că datorită dificultăţii de a explica din ce motiv aceşti „cetăţeni” erau în exclusivitate evrei; dar a fost amintită lichidarea acestora, fără a se da nici o explicaţie, notându-se numărul a 35.000 de „cetăţeni sovietici” omorâţi de „ocupanţi” în raionul Mostovoi. Comitetul experţilor medicali a descoperit şi a identificat corpurile a 17 dintre aceşti cetăţeni, specificând şi numele lor — toţi dintre ei ne-evrei — care au fost torturaţi şi ucişi de „monştrii germani şi români”.

Şi ca o insultă adăugată nedreptăţii, s-a consacrat descrierii jafurilor şi distrugerilor un spaţiu mai mare decât referinţelor la exterminarea poporului evreu din Transnistria: aproape două pagini descriu jafurile şi doar o pagină şi un sfert execuţiile.

Trebuie precizat că în România nici măcar rapoartele Comisiei Speciale de anchetă nu au apărut în nici o publicaţie. Acestea nu au servit drept probe pentru Acte de acuzare în procesele criminalilor de război şi nici n-au servit ca material pentru un studiu oarecare a perioadei respective; nu au fost citate ca referinţe în nici o carte, studiu sau articol, nici măcar ca notă de subsol.

Intrarea României în Blocul sovietic a avut ca efect moderarea atitudinii sovietice faţă de aceste crime de război, cu atât mai mult, cu cât au fost săvârşite împotriva poporului evreu — un popor care nici măcar nu exista în rapoartele diferitelor comisii ale partidului comunist şi ale statului sovietic.

Astfel, în ciuda eforturilor câtorva supravieţuitori, abia în anii ‘80 au fost ridicate monumente modeste pe malurile Bugului în amintirea evreilor ucişi acolo. După căderea regimului comunist a fost ridicat în Bogdanovca un mic monument memorial de către comunitatea evreiască din Odessa. Astăzi acesta foloseşte ca loc pentru întâlniri şi comemorări [137].

NOTE:

[1]. La sfârşitul lui 1941, liniile de cale ferata nu fuseseră reparate în întregime, prin urmare trenurile funcţionau doar pe ruta Odessa-Berezovca. Reţeaua de drumuri care lega Berezovca de celelalte localităţi se afla într-o stare proastă şi nu era pavată. Astfel transportul era imposibil în zilele ploioase sau când ningea. Principalele „drumuri” erau: Berezovca- Mostovoi — 26 kilometri, Mostovoi-Voznesensk — 35 kilometri; Mostovoi-Domanevca — 24 kilometri, Mostovoi-Veselinovo — 22 kilometri, Mostovoi-Nicolaevca (în Transnistria) — 20 kilometri; Mostovoi-Tiraspol — 120 kilometri; Mostovoi-Kolosovca — 14 kilometri şi un drum de pământ de 90 kilometri care lega Berezovca de Odessa şi care era practicabil doar în timpul verilor uscate. Drumurile erau de pământ bătătorit, şi doar în locurile în care ploaia făcuse gropi era aruncat prundiş. De exemplu doar 12 kilometri din drumul lung de 90 de kilometri dintre Berezovca şi Odessa erau pietruiţi. Judeţul era împărţit în trei raioane — Berezovca, Mostovoi şi Landau — şi număra mai multe colhozuri decât sate: 53 de sate mari şi 171 de colhozuri precum şi 5 sovhozuri. Toate aceste cifre au fost furnizate de o monografie a judeţului Berezovca întocmită de prefectul judeţului, Colonelul Loghin, nedatată [la sfârşitul lui 1941], Arhivele Odessei, 2361-1-24 pp. 50-53; monografia raionului Mostovoi alcătuită de pretorul raionului, Victor Petrenciu, 21 noiembrie 1941. Ibid., 2361—1 — 12 pp. 23-25, monografia raionului Berezovca, septembrie 1941, ibid., 2361-1-12 pp. 19-23; graficul administrativ al prefecturii Mostovoi, nedatată, ibid., pp. 19-29 b.

[2]. Raportul unui ofiţer al armatei (sublocotenent) către prefectura Berezovca, 21 septembrie 1941, ibid., 2361-1c-2, p. 16.

[3]. Adresa semnată de Guvernatorul Alexianu, 27 august 1941, ibid., 2361-1c-1, p. 1. Asistenţii acestuia erau: reprezentantul prefecturii Alexandru Smochină şi pretorii Victor Petrenciu, Zoheu Buliga, Nicolae Albu, ibid., august 1941, p. 48.

[4]. Vezi nota 14, în cap. intitulat „Odessa”.

[5]. Copie a ordinului lui Antonescu din 29 decembrie 1941 către Guvernatorul Alexianu, purtând semnătura Secretarului General al Preşedinţiei Consiliului de Miniştri, Vlădescu. Arhivele Odessei 2242-1-1486, pp. 48-49.

[6]. Alexianu către Cabinetul Militar Civil la Preşedinţia Consiliului de Miniştri, 17 ianuarie 1942, ibid., p. 46.

[7]. Corpul 2 Armată către guvernatorul Transnistriei, 21 ianuarie 1942, ibid., p. 92.

[8]. Guvernatorul Alexianu către colonelul Velcescu, 7 februarie 1942, ibid., p. 131. Telegrama de la colonelul Velcescu către Alexianu cu cererea de a i se explica foarte clar cine trebuie trimis în lagărul de la Alexandrodar, 2 februarie 1942, ibid., p. 132.

[9]. Raportul personal, confidenţial al prefectului, dr. Ion Ionescu Obârşia, către guvernatorul Alexianu, 26 ianuarie 1942, ibid., p. 135.

[10]. Raportul Companiei de poliţie nr. 3 către prefectura Berezovca, 26 septembrie 1941, ibid., 2361-1c-2 p. 23.

[11]. Raportul pretorului raionului Mostovoi, dr. Victor Petrenciu şi al agronomului Chirii Butuc către Cartierul Jandarmeriei din Tiraspol, 23 august 1942, ibid., 2361-1-42, pp. 143-144.

[12]. Cifre extrase din recensământul etnicilor germani din 1943, citat în teza de doctorat a lui Meir Buchsweiler. Studiul a fost publicat de Universitatea din Tel Aviv: Meir Buchsweiler, The Ethnic Germans in the Ukraine Towards the Second World War (în ebraică). Diaspora Research Institute, The Society for Jewish Historical Research, Tel Aviv, 1986, pp. 345-348 (după: Buchsweiler).

Acesta este un studiu foarte important care oferă o prezentare a aşezărilor germane sub regim sovietic înainte de intrarea armatei germane în regiune, analizând participarea localnicilor germani la diferitele formaţiuni militare naziste, rolul detaşamentelor de execuţie SS, relaţiile acestora cu populaţia locală şi, în cele din urmă, evacuarea acestora către Reich în ajunul eliberării. Acest studiu, împreună cu documentaţia adunată de subsemnatul, după deschiderea arhivelor din Rusia şi Ucraina, au reuşit să completeze imaginea exterminării evreilor din Odessa în judeţul Berezovca. Este necesar să specificăm faptul că lucrarea lui Buchsweiler dezvăluie aspecte necunoscute în legătură cu Sonderkommando R şi unităţile Selbstschutz din Transnistria (vezi mai jos). În lucrarea respectivă se fac referiri la alte studii, cărţi şi articole care au constituit un valoros suport pentru cercetările autorului acestui studiu.

[13]. Harta aşezărilor germane din regiunea Odessa în 1940, ibid., Map No 6. Vezi statisticile şi harta originală: K. Stumpp, Verzeichnis der deutschen Siedlungen in Gebiel Odessa [mit Karte]. Heimatbuch der Deutschen atts Russland, 1956. s. 181-193.

A existat o problemă în legătură cu identificarea satelor germane deoarece regimul sovietic a schimbat unele din aceste nume în procesul de rusificare pe când naziştii şi, într-o anumită măsură, regimul român au folosit apelative germane din perioada dinainte de Revoluţia din 1917. După 1944 numele localităţilor cu fosta populaţie germană evacuată în Reich au fost din nou schimbate, ştergându-li-se urma.

[14]. Vezi nota 123 din capitolul intitulat „Regatul morţii”.

[15]. Vezi fotocopia ordinului, în Buchsweiler, pp. 250-251. Ordinul Cartierului General al Armatei de predare a armelor deţinute de populaţie: în Germania, Ucraina şi Rusia. Nedatat. Arhivele Odessei 2361 — 1c-2, p. 21.

[16]. În legătură cu întâlnirea dintre germanii sovietici şi armata germană şi alte formaţiuni naziste, vezi capitolul care tratează acest subiect în Buchsweiler, pp. 254-290.

[17]. Ibid., p. 262.

[18]. Ibid., p. 3 Buchsweiler citează din rapoartele de activitate ale Einsatzgruppe D din 26 februarie 1941 care au fost întocmite la comandamentul Poliţiei de Securitate şi SD din Berlin, cunoscut ca Ereignismeldungen UdSSR (ulterior EN). În total sunt cunoscute 195 de rapoarte acoperind aproape întreaga perioadă a detaşamentelor de execuţie de la sosirea lor în România până la Rostov, Tagenrog şi Stalino.

Fotografiile acestor rapoarte pot fi găsite în Arhivele Naţionale ale Statelor Unite, microfilmele T 175/233, 234, 235. Primul număr (T 175) indică numărul colecţiei iar cel de-al doilea, numărul rolei. Autorul a publicat cele mai importante rapoarte asupra operaţiunilor Einsatzgruppe D din Basarabia şi Bucovina. Vezi Ancel, Documents, V.

[19]. Buchsweiler, care a tratat toată aria problemei legată de exterminarea evreilor, s-a bazat pe memoriile germanilor de origine ucraineană publicate în Occident. Buchsweiler, pp. 314-318.

[20]. Scrisoare de la generalul locotenent Doehla către guvernatorul Alexianu, 6 octombrie 1941. Arhivele Odessei 2242-1-1081, p. 78.

[21]. Copie a scrisorii guvernatorului Alexianu către Comandamentul Armatei, nedatată, ibid., p. 75. Deşi guvernatorul nu a menţionat numele acestor Einsatzgruppe, răspunsul generalului german indică faptul că plângerile vizau „membrii ai unităţii SS“ (text tradus din engleză).

[22]. Cartierul General al Wehrmachtului din Tiraspol către guvernământul Transnistriei, 3 aprilie 1942, ibid., 2242-1—1086 p. 64. Chestiunea în cauză a fost scoasă la iveală accidental, în urma descoperirii unor saci cu tutun confiscaţi de la evreii împuşcaţi de SS.

[23]. Raportul colonelului Gh. Lascar, comandantul regiunii jandarmeriei în Dubăsari, 3 aprilie 1942, ibid., pp. 73-73 b. Comandantul Nachkommando care fusese implicat în operaţiunile de exterminare ale evreilor era Weit Keller. Vezi şi mărturia lui Ioan Murgu, reprezentantul prefecturii din judeţul Dubăsari cu privire la „unităţile SS ale armatei germane care aveau o misiune specială în judeţ”. Pentru confiscarea „prăzii de război de la evrei” de la sfârşitul lui ianuarie 1942, vezi ibid., 3 aprilie 1942, p. 74.

[24]. Moshe ben Yaakov Feldman „Yizkor noch di achtzen toizent finf hundert kiedoshim vos zeinen gefalen el kiddush hashem durch der merderisher hand fun di natzim in der shtot Dubossar, beim Dniester, nebn Besarabie (în Yiddish)”, Transnistrie 1941-1944 (New York: 1946), p. 14.

[25]. Vezi rezumatul incidentelor legate de oamenii SS care staţionau în satele Transnistriei, cuprinse în două memorandumuri trimise de guvernământ comandamentului armatei şi generalului Pălăngeanu, 11 noiembrie 1942 (primul memoriu nu este datat), Arhivele Odessei 2242-1-1081, pp. 117-118, 124-128. Deşi unităţile SS erau implicate în lichidarea evreilor, nu se face nici un fel de referire la acest lucru în aceste memorii. Vezi mai jos informaţii suplimentare cu privire la memoriile privitoare la activitatea SS.

[26]. H. Himmler „Erfassung der deutschen Volkszugehorigen in der Gebieten der europaischen Sowietunion” 11 iulie 1941, documentele din Nurnberg, No. 4274.

[27]. Ministerul de externe din Bucureşti către Şeful Cartierului General al Armatei, Generalul Mazarini, 11 septembrie 1941. Arhivele Odessei 2242—1 — 1081, p. 13; Marele Cartier General, secţia a II-a către profesorul Alexianu împuternicitul Mareşalului Antonescu pentru conducerea şi administraţia Transnistriei. 18 septembrie 1941, ibid., p. 12. Unitatea VoMi a fost trimisă în zonă la iniţiativa Ministerului pentru teritoriile ocupate în Est al Reich-ului.

[28]. Guvernatorul către municipalitatea Tiraspolului şi către comandantul poliţiei locale, 19 septembrie 1941, ibid., p. 11.

[29]. Telegrafiat de la Guvernatorul Alexianu către 10 prefecţi, 24 septembrie 1941, ibid., p. 16; apelul Comandamentului Armatei a IV-a către guvernator, 24 septembrie 1941, ibid., p. 12.

[30]. Buchsweiler, p. 274.

[31]. O listă a satelor germane din judeţul Berezovca întocmită de prefectură, la începutul anului 1942, Arhivele Odessa, 2242-1 -1087, p. 114; înregistrarea comunităţilor germane din judeţul Berezovca, inclusiv numărul colhozurilor, rezidenţilor familiilor şi loturilor de pământ, nedatată, la sfârşitul lui 1941; ibid., 2361-1c-2, p. 240.

[32]. Raportul prefectului de Oceacov şi lista satelor germane din judeţul lui, inclusiv numărul locuitorilor şi loturile de teren. 19 ianuarie 1942, ibid., 2242-1-1084, pp. 75-76; prima listă a satelor germane în judeţul Oceacov semnată de prefect, nedatată, 2242-1-1087, p. 141.

[33]. Listă a satelor germane din judeţul Ovidopol semnată de prefectul N. Botez, nedatată, 2357-1c-25c.

[34]. Listă a satelor germane din judeţul Dubăsari, semnată de prefect, nedatată, la începutul 1942, 2242-1-1087.

[35]. Telegramă de la prefectul judeţului Râbniţa, colonelul Constantin Popescu către guvernământ, 21 iulie 1942, ibid., 2242-1-1087, p. 136.

[36]. Listă a satelor germane din judeţul Odessa structurată pe raioane, semnată de prefect, colonelul Velcescu, nedatată, ibid., p. 140; prefectul judeţului Golta către Comandamentul trupelor de transmisie în Transnistria, 7 iulie 1942, satul german din judeţul Golta era Novo-Nicolaevca în raionul Vradiievca, arhivele Nicolaev 2178-1-42, p. 213.

[37]. Buchsweiler, pp. 276-277.

[38]. Ereignismeldung UdSSR, nr. 108, octombrie 9, 1941 p. 23. Pentru informaţii suplimentare privind realizările VoMi, în Transnistria printre localnicii germani, în perioada primului an de ocupaţie, vezi V. Gotz „Das Wunder eines Jahres“, Der Deutsche in Transnistrien, Jg. 1, H. 6; 23 august 1942.

[39]. Pretorul Birzulei, Vasile Ioniţă către prefectul judeţului Râbniţa, 30 noiembrie 1941. Arhivele Odessei 2242-1-1083, p. 129.

[40]. Comandamentul Armatei a III-a către guvernatorul Transnistriei, 25 decembrie 1941, Arhivele Odessei, p. 158.

[41]. Copia raportului serviciului de capturi din Tiraspol către serviciul de capturi al armatei române în Transnistria, 23 februarie 1942, ibid., 2242-1-1084, p. 226. Documentele sunt transcrise fără corecturi (n.edit.).

[42]. Dallin, Odessa, p. 304.

[43]. Raportul secret al comandantului Regiunii de jandarmi din Ovidopol, 1 august 1942, către guvern, Arhivele Odessei 2357-1c-32, p. 283.

[44]. Dallin, Odessa, pp. 300-302.

[45]. Acordul de la Tighina din 30 august 1941, citat de mai multe ori în text. O sursă de informaţii ajutătoare o constituie Arhivele Odessei, 2361-1c-2, pp. 39-39b; versiunea germană, ibid., 2361-1c-2, pp. 45-46.

[46]. Guvernatorul Alexianu către vicepreşedintele Consiliului de Miniştri Mihai Antonescu cu privire la aplicarea prevederilor Acordului de la Tighina, 5 octombrie 1941, ibid., 2242-1-1081, pp. 24-25; guvernatorul Alexianu către Generalul Pălăngeanu de la Cartierul General în legătură cu aceeaşi problemă, 11 octombrie 1941, ibid., pp. 117-118.

[47]. Comandamentul Armatei Germane în Transnistria către Guvernatorul Alexianu, împreună cu o listă conţinând numele consilierilor agricoli precum şi repartizarea acestora, 12 decembrie 1941, ibid., 2242-1-1083, pp. 164-165. Rolul locotenentului Fletcher în executarea a peste 70.000 de evrei din judeţul Golta este neclar, dar este cunoscut faptul că acesta a vizitat Bogdanovca în timpul execuţiilor (în urma unei invitaţii) iar, mai târziu, Domanevca şi Acmecetca. Vezi şi circulara dată de guvernator în care informa prefecţii de sosirea consilierilor, punându-i la curent cu dreptul acestora de a se mişca liber în interiorul judeţului (patru dintre consultanţi aveau funcţia de consilieri generali şi se bucurau de libertate de mişcare în judeţ, iar alţi doi serveau ca interpreţi), 13 decembrie 1941, ibid., p. 163.

[48]. Schimb de scrisori între Killinger şi Mihai Antonescu 14-15 noiembrie 1941, copie, Arhivele Odessa, 2359-1-24, p. 3.

[49]. Versiunea românească a „acordului”, Tiraspol, 13 decembrie 1941, Arhivele Odessei, pp. 4-8; versiunea germană a acordului, Arhivele naţionale ale SUA, colecţia T 175, microfilm 194, 233076-2733072.

[50]. Declaraţie a lui Alexianu către Tribunalul Poporului, 29 aprilie 1946, p. 1. Arhivele Ministerului de Interne. Dosar 40010, volum 28, în USHMM/RG 25004M, sul 33. Tot ceea ce a afirmat Alexianu este fals. În ajunul evacuării în Odessa mai erau 40.000 de evrei. Germanii nu au cerut evacuarea evreilor. Ordinul înfiinţării ghetoului îi aparţine lui Alexianu. Guvernul Transnistriei nu a asigurat nici un fel de alimente evreilor. Alexianu a compus două memorandumuri în care cerea evacuarea evreilor nu doar din Odessa ci din toată Transnistria. Problema deportării a fost dezbătută în cadrul şedinţei cabinetului din 16 decembrie 1941 şi nu în primăvara lui 1942. Deportarea s-a făcut în timpul iernii neţinându-se cont de starea vremii. Evreii din Odessa au fost duşi aproape de Bug cu scopul de a fi transportaţi, când se va ivi ocazia, de partea germană a Ucrainei şi nu mai adânc, în Transnistria. Evreii din Odessa au fost predaţi rezidenţilor germani şi omorâţi chiar acolo şi nu în Mostovoi. Prefect al judeţului Berezovca era tot colonelul Loghin şi nu colonelul Leonida Pop.

[51]. R. Hilberg, The Destruction of the European Jews, Chicago, 1961, p. 497.

[52]. Vezi nota 115 din capitolul intitulat „Odessa” .

[53]. Memoriul Secretariatului de stat adjunct Martin Luther, datat 11 februarie 1942, documentele Nurnberg, NG 4817, copie în URO II p. 329. Istoria celor 10.000 este prezentată şi de Dallin, Odessa, pp. 312-313; Hilberg (ediţia din 1961) p. 497; pp. 239-240; Reillinger (ed 1968), pp. 434-435. Dar toate aceste studii se bazează doar pe documentele germane găsite în Arhivele Ministerului de Externe din Berlin.

[54]. Otto Brautigam din cadrul Ministerului pentru Teritoriile Estice ocupate de către Ministerul de Externe din Berlin, 11 august 1942, documentele Nurnberg PS 3319 copie în URO II, p. 333. Documentul se referă eronat la evrei „români”; în realitate aceştia erau evrei din Odessa.

[55]. Telegramă de la Gebietskommissar-ul judeţului Nicolaev, Schluter, 5 februarie 1942, Arhivele Odessa 2242-1-1486, pp. 180-180b; varianta română (tradusă) a telegramei care i-a fost prezentată lui Alexianu, ibid., p. 179.

[56]. Prefectul judeţului Berezovca, colonelul Loghin, către guvernatorul Alexianu, 8 februarie 1942, ibid., p. 178. Concluziile aparţin autorului.

[57]. Ibid.

[58]. Telegrama inspectorului Ciurea din Odessa către Guvernul din Tiraspol, 7 februarie 1942, ibid., p. 174.

[59]. Telegrama guvernatorului şi Secretarului General al Guvernului Transnistriei, Cercavschi, către Gebietskommissar-ul judeţului Nicolaev, 14 februarie 1942, ibid., p. 177. Alexianu nu a semnat telegrama din motive de protocol: Gebietskommissar-ul nu era o persoană suficient de importantă pentru ca Alexianu să corespondeze cu aceasta. Alexianu se considera egalul lui Rosenberg care îi scrisese într-adevăr invitându-l să-l viziteze în „regatul” său în vederea unei colaborări.

[60]. Telegrama Generalkommissar-ului judeţului Nicolaev către guvernatorul Alexianu, în Tiraspol, ibid., pp. 200-200 b.

[61]. Versiunea română a telegramei lui (16 februarie) Oppermann, comentariul lui Alexianu şi răspunsul lui Cercavschi din 18 februarie 1942. Ibid., p. 199 (comentariul aparţine autorului).

[62]. Telegramă de la General Kommissar-ul Oppermann pentru Guvernatorul Alexianu, 25 februarie 1942, ibid., 2242-1-1084, pp. 251-252.

[63]. Telegrama Secretarului General Cercavschi către General Kommissar-ul Oppermann în Nicolaev, ibid., p. 249.

[64]. Una dintre cele mai mari dificultăţi pe care le-am întâmpinat în căutarea documentaţiei privitoare la uciderea evreilor în arhivele administraţiei din Transnistria s-a datorat faptului că aceste documente nu erau considerate deosebite şi din acest motiv nu erau arhivate separat. Acestea sunt amestecate printre alte sute de mii de pagini conţinând corespondenţa obişnuită care tratează probleme de zi cu zi, uneori triviale, cum ar fi plângerea unei femei din România împotriva soţului său, care se afla în serviciul guvernământului şi care trăia cu o rusoaică şi nu-i trimitea salariul; procurarea echipamentelor; repararea drumurilor etc.

[65]. Chestiunile dezbătute la întâlnirea (de lucru) din Odessa, 7 martie 1942, de Guvernator şi domnul Oberfuhrer Hoffmeyer. Arhivele Odessa, 2242-1-1085, p. 4. Paginile care urmează poartă titlul „Răspunsurile la cererile delegaţiei germane” dar nu există nici un fel de menţiune referitor la ceea ce s-a hotărât în privinţa cadavrelor din Rastadt. Ibid., p. 5.

[66]. Eichmann către Ministerul de Externe 14 aprilie 1942, Documentele Nurnberg NG 4817.

[67]. Stenogramă din interogatoriul lui Adolf Eichmann de la Poliţia Israeliană înaintea procesului acestuia. YVA (în germană). Police d’Israel, Adolf Eichmann, Tonbandskription und Maschine s 1123-1125, 3074, 3038. Vezi de asemenea şi transcriptul Biroului procuraturii în cazul Eichmann. Minutes of Session nr 48; 23 mai 1961. FI G1 11.

[68]. Rademacher din Ministerul de Externe către Eichmann, Berlin 12 mai, Documentele Nurnberg, NG 4817.

[69]. Rademacher către Ministerul pentru teritoriile ocupate în Est, 12 mai 1942, ibid.

[70]. Protocolul conversaţie între directorul general din Ministerul de Externe, Gheorghe Davidescu şi consilierul delegaţiei germane, Dr Gerhard Stelzer, 13 martie 1942. Stelzer a cerut ca românii să înceteze să mai trimită evrei de partea germană a Bugului deoarece, până atunci, transferaseră deja 14.500 de evrei (în două transporturi 6.500 şi 8.000) şi au concentrat alţi 60.000 în judeţul Berezovca în acelaşi scop. USEIMM/RG 2500 6 M, rola 6, p. 58. În ciuda eforturilor desfăşurate de-a lungul mai multor ani, autorul nu a reuşit să descopere nici un supravieţuitor al celor „zece mii“ de evrei din Odessa care au fos aduşi în satele din judeţul Berezovca. Se pare că nu există supravieţuitori; din acest motiv, toată cercetarea din acest capitol se bazează pe documentaţia germană şi română.

[71]. Buchsweiler, p. 347. Recensământul sovietic din 1926 a înregistrat 30.911 germani în această regiune, aproximativ 6,2 % din întreaga populaţie, ibid., Harta nr. 3.

[72]. Citat în Buchsweiler, p. 322.

[73]. Notă informativă nr. 82, dat de comandantul jandarmeriei din Berezovca, maiorul Ion Popescu, 11 februarie 1942, Inspectoratului general al jandarmeriei din Transnistria şi prefectului judeţului Berezovca, Arhivele Odessa, 2361-1-7, p. 101.

[74]. Comandantul legiunii jandarmeriei din Berezovca prefectului judeţului, ibid., 1 februarie 1942, 2361-1-7, p. 96.

[75]. Comandantul legiunii jandarmeriei din Berezovca către prefectul judeţului, 17 februarie 1942, ibid., p. 98.

[76]. Vezi un exemplu al unei astfel de cereri pentru ca jandarmii să nu dirijeze convoaiele de evrei prin satul german, precum şi un raport asupra uciderii a 60 de evrei în satul Mihailovca şi arderea cadavrelor acestora, ibid., pp. 102-105.

[77]. Raportul nr 185 al comandantului jandarmeriei din Transnistria, colonelul Broşteanu, comandamentului jandarmeriei din Bucureşti şi administraţia Transnistriei 24 martie 1942, Cartea Neagră, 111, nr. 144, p. 226. Vezi originalul în Ancel, Documents V, nr. 144, pp. 263.

Rapoartele publicate în Cartea Neagră sunt câteva rezumate trimise de comandantul jandarmeriei din Transnistria superiorilor săi din Bucureşti. Acestea au fost prezentate la procesele criminalilor de război români în 1945-1946.

[78]. Raportul nr 187 al comandantului jandarmeriei din Transnistria, colonelul Broşteanu, 24 martie 1942, Cartea Neagră, III, nr. 145, pp. 226-227. Vezi originalul în Ancel, Documents, V, nr. 145, p. 264.

[79]. Raportul nr 181 al comandantului jandarmeriei din Transnistria, martie 18,1942, Cartea Neagră, III, nr. 146, p. 227.

[80]. Raportul nr 189 al comandantului jandarmeriei în Transnistria, 16 iunie 1942, Cartea Neagră, III, nr. 147, p. 227. Vezi originalul în Ancel, Documents, V, nr. 153, p. 274.

[81]. Citat în Buchsweiler, p. 317. De asemenea se mai menţionează că, în ciuda faptului că exterminarea unui mare număr de evrei în mijlocul aşezărilor germane era cunoscută opiniei publice, mulţi martori au pretins că nu ştiu nimic în legătură cu această chestiune. Ibid.

[82]. Mărturia lui Max Haimovici 033 – 779, nedatată [1961], pp. 11-12, YVA. Max avea 7 ani când a fost deportat din Bucureşti împreună cu părinţii săi. Mărturia a fost dată în colaborare cu părinţii săi. Numele lor apăreau pe listele deţinuţilor din lagărul de la Berezovca care supravieţuiseră în 1943 (tatăl Nuchirn, mama Maria şi fiul Mircea). Lista evreilor din ghetourile judeţului Berezovca care a fost trimisă de către prefectul judeţului administraţiei din Transnistriei, 2 octombrie 1943. Arhivele Odessei 2361-1-591, p. 76. „Palatul” era o clădire distrusă din Mostovoi, care servise cândva ca palat unui nobil din regiune şi în care erau ţinuţi deportaţii din România. Urmează mărturia lui Haimovici.

[83]. Ibid., pp. 23-25. Familia Haimovici a scăpat datorită faptului că s-au târât într-un lan de porumb din apropiere în timpul execuţiei, în ciuda rănii tatălui şi în ciuda faptului că se trăgea în ei. Ucigaşii SkR erau beţi şi nu i-au mai urmărit. S-au ascuns în lanul de porumb pe dealul opus satului Rastadt, de unde au fost martorii sfârşitului operaţiunii de ardere a cadavrelor însoţita de ţipetele de veselie ale localnicilor germani, în timpul nopţii au ajuns la Mostovoi unde un medic rus de la spitalul local şi-a riscat viaţa operându-l pe tată, şi astfel salvându-l. Numele acestui doctor care mai făcuse şi alte încercări de a ajuta evreii este necunoscut.

[84]. Ehrenburg, p. 105.

[85]. Ibid., p. 104.

[86]. Ibid., pp. 104-105. În pofida faptului că victimele arse în cuptoare erau evrei, acest lucru nu este specificat în cartea lui Ehrenburg, care se referea la aceştia folosind termenul „oameni”. Convoiul de deportaţi din Bucureşti din septembrie 1942 din care făcea parte şi Haimovici şi părinţii lui a fost coborât din trenuri la Kolosovca şi a continuat să meargă pe jos 30 de kilometri până la Mostovoi. Urmează un fragment din mărturia acestuia (pp. 6-7): „Kolosovca [era] una din zecile de staţii din cuprinsul Transnistriei unde oamenii coborau paşnic fără să ştie ce dramă îi aştepta. Kolosovca, după câte mi-aduc aminte, era o gară mică, o haltă mai bine zis care lega diferitele sate alăturate: Mostovoi, Berezovca şi colonia [germană] Rastadt.

[87]. Protocol din interogarea lui Alexianu, înregistrată pe 14 aprilie 1946, p. 12. Arhivele Ministerului de Interne, dosar 40010, volum 45, p. 246.

[88]. Telegramă de la prefectul judeţului Tulcin, colonelul Loghin către cabinetul Guvernatorului, 5 august 1942, ibid., p. 150.

[89]. Guvernatorul către Comandamentul jandarmeriei din Transnistria, 11 august 1942. Arhivele Odessei 2242-1-1088, p. 151. Aprobarea administraţiei colonelului Loghin, ibid., 11 august 1942, p. 148.

[90]. Cartea Neagră, III, p. 300. Prefectul judeţului Tulcin care a dat ordinul să fie predaţi 200 de evrei era Constantin Năsturaş, poetul român cunoscut mai bine ca Poiana Volbure (pseudonim).

[91]. Mărturia lui Shimon Rosenrauch din Czernowitz, noiembrie 1959, 03-1536, pp. 7-8, YVA.

[92]. Ibid.., p. 8. Într-adevăr artistul evreu Dagani, care s-a întors în Transnistria chiar înaintea ultimei acţiuni, oferă o descriere amănunţită a întâlnirii dintre evreii care vorbeau germana şi ucigaşii lor — atât localnici germani cât şi din Reich —în lagărele de peste Bug: Arnold Dagani. Groapa e în livada cu vişini, Bucureşti, 1946 (România): A. Dogani, Lasst mich leben (Vorwort und Ubersetzung von Siegfried Rosenzweig), Tel Aviv, 1960 (versiunea germană a cărţii).

[93]. Proces-verbal nr. 8, datat 20 septembrie 1942, de la cea de-a opta conferinţă a conducătorilor administraţiei din Transnistria. Arh. Odessa, 2242-1-22, p. 69. Expun în original.

[94]. Prefectul judeţului Golta, Isopescu, către guvernatorul Transnistriei. Scrisoare confidenţială, 24 martie 1943, ibid., 2242-1—1496, p. 161. Acordul guvernatorului este scris de mână pe marginea scrisorii. Ibid.

[95]. Directivă urgentă şi secretă de la Cabinetul BBT către guvernatorul Transnistriei, 13 mai 1943, ibid., 2264-1c-40, p. 157.

[96]. Guvernământul transnistrian către Comandamentul Armatei Germane în Transnistria, 24 iunie 1943 ibid., 2264-1c-40, p. 18.

[97]. Guvernământul transnistrian către comandamentul armatei germane în Transnistria, 10 iunie 1943, ibid., p. 166.

[98]. Memoriu al preşedintelui Comitetului Evreiesc din ghetoul Moghilev, Moshe Katz, nedatat, Cartea Neagră, 111, nr. 215, p. 386.

[99]. Administraţia Transnistriei către prefectul judeţului Golta 27 octombrie 1943, ibid., 2178-1-372.

[100]. Directorul Oficiului muncii din judeţul Golta către prefectul judeţului, 27 octombrie 1943, ibid., 2178-1-372.

[101]. Directorul Muncii, Constantin Sidorovici către prefectura Berezovca, 1 octombrie 1943. Arhivele Odessei, 2361-1-591, p. 92.

[102]. Inspector de control al Căilor Ferate Române în Transnistria, inginerul Traian Sidon, către Directorul regional al Căilor Ferate, 15 decembrie 1943, ibid., 2361-1-592, p. 4.

[103]. Comandantul jandarmeriei din Berezovca către Direcţia muncii în legătură cu returnarea acelor evrei examinaţi de doctor la Trihati, care au fost declaraţi bolnavi, 21 decembrie 1943, Arhivele Odessei, 2361 – 1-592, p. 6.

[104]. Prefectura judeţului Balta către Legiunea de jandarmerie din judeţ, 16 august 1943, ibid., 2361-1-591, p. 52; prefectura judeţului Oceacov către prefectura judeţului Balta privind returnarea celor 104 evrei care sunt „indisponibilizaţi pentru muncă“ dintr-un grup de 1.500 de evrei din judeţul Balta care fuseseră predaţi companiei Todl, ibid., 12 august 1943, p. 53.

[105]. Einsatzgruppe Russland către Direcţia Muncii din cadrul Administraţiei Transnistriei, 13 septembrie 1943, ibid., 2242-1-1502, pp. 154—155; traducerea în limba română a raportului, ibid., pp. 152-153.

[106]. Raportul Einsatzgruppe Russland către Direcţia Muncii din Guvernământ, 5 noiembrie 1943, ibid., 2242-1-1564, p. 208; traducerea în limba română ibid., p. 207.

[107]. Directorul Muncii din Administraţia Transnistriei, arhitectul Constantin Sidorovici, către Comandamentul jandarmeriei din Odessa, 19 noiembrie 1943, ibid., p. 206.

[108]. Raportul prefectului judeţului Berezovca şi al medicului districtual, dr. Juga către Directoratul Regional CFRT Odessa, la sfârşitul lui octombrie 1943, ibid., 2242-1-1503, p. 245; nu toţi şefii administraţiei române şi-au schimbat atitudinea în urma evenimentelor. Prefectul judeţului Ananiev, colonelul Bolintineanu, a continuat să se refere la evreii dezbrăcaţi pe care-i primea pentru muncă la fermele de stat folosind termenul „jidani”. Vezi scrisoarea lui către Direcţia Muncii în legătură cu jidanii goi pe care i-a primit „Vă rog să binevoiţi a ordona ridicarea lor sau trimiterea îmbrăcămintei necesare pentru a-i putea utiliza în scopul mai sus amintit”, 28 octombrie 1943, ibid., 2242-1-1503, p. 259.

[109]. Autoritatea Muncii din cadrul Administraţiei Transnistriei către prefectura judeţului Berezovca, 2 noiembrie 1943, ibid., 2242-1-1563, p. 224.

[110]. Directorul Muncii din Administraţia Transnistriei, Sidorovici, către doamna Maria Zablonski, reprezentantă a Crucii Roşii Române pentru Centrul II, nedatată, începutul lui noiembrie 1943, ibid., p. 74. Acesta este unul din cele câteva documente care n-au fost găsite de Jean Ancei pentru a cita originalul în limba română drept care documentul citat a fost tradus după traducerea lui în limba engleză.

[111]. Marele Stat Major către Cabinetul BBT din Preşedinţia Consiliului de Miniştri cerând 6.000 de oameni pentru lucrările de sporire a capacităţii liniilor ferate din Transnistria urmând ca guvernatorul Alexianu să se îngrijească de hrana şi cazarea lor. Vezi comentariul scris de mână, datat 30 noiembrie 1943, care specifica faptul că muncitorii erau evrei şi ţigani, numărul lor era „exagerat” iar lista locurilor unde urmau a fi trimişi evreii includea zone de muncă germane, 23 septembrie 1943, ibid., 2242-1-1 503, p. 16.

[112]. Direcţia muncii din cadrul Administraţiei Transnistriei către prefectul judeţului Golta, 7 aug. 1943, Arhivele Nicolaev, 2178-1-372, p. 77.

[113]. Circulara instituită de directorul sovhozurilor din judeţul Golta către o fermă locală, iulie 1943, ibid., 2178-1-369, p. 3.

[114]. Aceste incidente sunt prezentate expeditiv în Cartea Neagră, III, pp. 286-294, 304. Vezi de asemenea: Litani, Transnistria, Tel Aviv, 1981, pp. 94-99.

[115]. Jean Ancel, „Plans for Deportation of the Romanian Jews and Their Discontination in Light of Documentary Evidence (July-October 1942)“, Yad Vashem Studies XVI, Jerusalem, 1984, pp. 381-420.

[116]. Vezi ordinul numărul 2927 al administraţiei Transnistriei, 7 decembrie 1942, Cartea Neagră, III, pp. 399-401.

[117]. Alexander Werth, Russia at War, 1941-1945, Londra, Pen Books, 1965, p. 736.

[118]. Dallin, p. 407.

[119]. Ibid, p. 393.

[120]. „Soubshchenie Chrezvychainoi Komissii po ustanovleniiu i rassledovaniiu zlodeianii: O zlodeianliakh, sovershennykh nemetsko-rumynskimi zakhvatchikami v gorode Odessa i raionach Odesskoi oblasti”, 13 iunie 1944, International Military Tribunal Document, USSR-47.

[121]. Dallin, p. 388.

[122]. I. Ehrenburg, Voina, Tom. 1943/44, Moscova, 1944, pp. 66-67 (citat în Dallin, p. 387).

[123]. Raportul Obkom. Vreau să mulţumesc domnului Simeon Shvebish pentru asistenţa acordată în localizarea raportului în Arhivele partidului comunist din Odessa.

[124]. Ibid., p. 22.

[125]. Ibid., p. 23-24.

[126]. Ibid., p. 24.

[127]. Ibid., p. 25.

[128]. Ibid., p. 27.

[129]. Românii nu au deportat rezidenţi locali din România; din contră, ei au făcut tot posibilul, să limiteze numărul celor admişi să intre în ţară. Ei au acordat un total de 8.000 de vize de intrare în România, în primul rând inginerilor, intelectualilor şi artiştilor; nu toţi dintre aceştia au reuşit să scape din Transnistria. Doar germanii au evacuat cu forţa ruşi şi ucraineni în Austria şi Germania.

[130]. Ehrenburg, p. 93.

[131]. Ibid., p. 99.

[132]. În legătură cu cartea şi impactul acesteia asupra publicului din România vezi: Dora Litani „Cartea Neagră a holocaustului evreilor în Uniunea Sovietică” (Hebrew) Yedioth Yad Vashem 23/24 Ierusalim, mai 1960, pp. 24-26.

[133]. Soviet Government Statements on Nazi Atrocities, Hutchinson and Co Ltd., Londra, 1946.

[134] .Ibid.., 173.

[135]. Ibid., 176.

[136]. Ibid., 177.

[137]. Pentru o imagine a monumentului memorial vezi: Slarodinski, Odesskoe Getto, p. 13; pentru a avea o imagine a barăcilor din lagărul Acmecetca aşa cum arată azi, ibid., p. 5.

Sursă: Jean Ancel, ”Transnistria”, vol. II, București, 1998.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s