CARE A FOST ATITUDINEA MOLDOVENILOR FAȚĂ DE ALIPIREA MOLDOVEI DE EST (BASARABIEI) LA RUSIA ÎN 1812

25-buharestsky-mir-manifest-alexandra-1-1

Prima pagină a Manifestului de la 5 august 1812 al Împăratului Alexandru I despre încheierea păcii între Imperiul Rus și Poarta Otomană.

(Fragment din cartea lui Onisifor Ghibu ”De la Basarabia rusească la Basarabia românească”, Vol. I, Cluj, 1926)

In astfel de împrejurări (a se vedea https://razboiulpentrutrecut.wordpress.com/2015/02/25/despre-atitudinea-moldovenilor-fata-de-rusi-in-sec-xviii-si-xix/ – y. o.) s-a produs, la 1812, anexarea de cătră Rusia, a părţii de dincolo de Prut a Moldovii.

In întreaga literatură a timpului nu găsim nici un cuvânt de protestare în contra acestui act, a cărui nedreptate poporul românesc avea s’o înfiereze mai târziu, şi să o repare în conformitate cu dreptul său indiscutabil la întreg teritoriul său naţional.

Nici în Moldova rămasă trunchiată; nici în Basarabia „rusească” de aci înainte, nu s’au manifestat nemulţămiri împotriva actului, stigmatizat mai în urmă cu denumirea de „răpire”. Şi lucrul era foarte natural, dat fiind că Moldova de un veac şi mai bine trăia în împrejurări mai mult decât critice, pe urma atâtor războaie între Ruşi şi Turci, cari toate o expuneau la pagube şi la suferinţi fără sfârşit. Populaţia basarabeană nu putea simţi noua situaţie, creată prin anexare ca o înrăutăţire faţă de cea anterioară, care şi ea era atât de puţin liberă, dimpotrivă, avem suficiente motive să afirmăm că în împrejurările date, toate clasele sociale se simţiau mai bine supt oblăduirea împăratului pravoslavnic, decât în nesiguranţa devenită cronică a Moldovei înhăitate veşnic din toate părţile.

Aceasta cu atât mai vârtos că în Moldova rămasă după 1812 şi până la 1821 tot supt domnia fanariotă, viaţa era în toate privinţile mai precară decât în Basarabia.

O paralelă între desvoltarea Moldovei și între aceea a Basarabiei, ne va arăta mai bine decât orice, îndrumarea firească a acesteia spre formele pe cari, cu puţine excepţii, le-a păstrat neschimbate până în pragul vremurilor mai nouă, dar cari totuş, mai târziu, când în cestelalte provincii româneşti conştiinţa naţională s’a cristalizat în forme şi organizaţii moderne, nu mai puteau fi socotite ca corespunzătoare, ci trebuiau neapărat să fie aduse în consonanţă cu noile nevoi ale timpului.

La Iaşi mitropolitul Veniamin, sesizat de Domnul ţării, deschisese în anul 1806 un seminar, la Socola, pentru pregătirea de preoţi. Dar această şcoală, chemată, după cum zicea G. Asachi, „a pune temeiul unei învăţături începătoare naţionale, din lipsa direcţiei competente, în curs îndelungat n’au putut răspunde cătră scopul propus„[1]. Ce atmosferă se putea găsi în noua şcoală, aceasta o putem deduce din discursul ţinut la 1815 de cătră unul din profesori, în faţa Domnitorului Scarlat Callimachi, discurs „în care se do-
vedeşte identitatea de interes între Greci şi Români„[2]. „Dar cu cât scăpătase mai mult această naţională seminarie — zice Foaia pentru minte, inimă şi literatură, No. 30 din 1840—, cu atâta mai tare s’a încuibat şcoala grecească, care se afla în politie, însuş una şi singura mistuind toate veniturile şcoalelor naţionale„.

In adevăr, după retragerea oştilor ruseşti peste Prut, în Moldova nu ia avânt un curent national românesc, ci înfloreşte din nou cultura grecească. Indată, la 1813, se înfiinţează „din nou” o „tipografie grecească” la Iaşi, unde se tipăresc an de an o mulţime de cărţi în limba Domnitorului ţării: O sinopsă mare a slujbei (1813), o Igienă a stomahului (1814), Imnuri şi rugăciuni (1814), Imnuri şi ode (1814), Chiriacodromionul (1816, în două volume mari), Codicele civil al Principatului Moldovei (1816, în trei volume).

In schimb, într’o vreme, în care la Iaşi seminarul românesc tânjeşte în mod deplorabil, iar cultura grecească se bucură de o nouă înflorire, la Chişinău mitropolitul, ardelean de origine, Gavriil Bănulescu-Bodoni, deschide în anul 1813 în condiţii incomparabil superioare un seminar, care în timp de 6 ani de zile ajunge la o organizare deplină, prin înfiinţarea succesivă a claselor: pregătitoare, gramatică, sintaxă, poezia, retorica, infima, filosofia şi teologia[3]. Limba de predare în această şcoală era limba latină. Cărțile necesare s’au adus dela Blaj, dintre cele făcute de G. Şincai[4].

Seminarul dela Socola abia pe la 1820 începe să se organizeze mai bine, grație celor patru profesori aduşi de G. Asachi din Ardeal, dar, din cauza tulburărilor politice ivite la 1821, cari fac şi pe trei dintre profesorii ardeleni să părăsească Iaşul, iarăş recade, pentru ca apoi să se refacă din nou, graţie concursului permanent al unei noi serii de profesori ardeleni.

Paralel cu seminarul din Chişinău, o activitate remarcabilă începe Tipografia exarhicească întemeiată de mitropolitul Gavriil. Aci apare la 1815 o carte de Liturghii, tradusă din slavoneşte şi editată în condiţiuni foarte bune. Pe lângă îndreptarea a o mulţime de greşeli cari se găsiau în ediţiile de până aci ale acestei cărţi, făcute după originalele greceşti, ediţia din chestiune are ca o notă nouă adoptarea sfinţilor ruşi, cari până aci se găseau numai în Vieţile Sfinţilor.

In prefaţa Liturghiei, mitropolitul Gavriii zice referitor la noii sfinţi:

„In synaxarul tipărit intru această sfântă carte am pus, după datorie şi pe sfinţii cari s’au proslăvit dela cel Prea înalt, în pravoslavnica Biserică a cei de Dumnezeu păzite împărăţii a Rosii, precum şi minunile ce s’au făcut întrânsa la multe locuri prin sfintele Icoane a Născătoarei de Dumnezeu şi pururea Fecioarei Măriei.

Căci datori suntem acuma, când prea bunul Dumnezeu au binevoit prin milostivirea Prea Blagocestivului Inpărat a toată Rosiia Alexandru I a ne izbăvi de jugul Agarenilor şi a ne împreuna spre celelalte părţi a cei de Dumnezeu păzite împărăţii a Roşii, datori, zic, sântem împreună cu ceilalţi Pravoslavnici creştini din Rosiia a cinsti şi a prăznui pe aceşti lui Dumnezeu Plăcuţi sfinţi, carii s’au sfinţit în Rossia şi pe carii Dumnezeu pentru cea Pravoslavnică credinţă, ce au păzit-o până în sfârşitul vieţii lor, pentru cea fierbinte cătră dânsul dragoste şi viată îngerească, cu care au luminat şi au întărit în pravoslavie pe credincioşi i-au vestit i-au proslăvit pe cei mai mulţi cu neputrejunea Moaştelor şi cu multe faceri de minuni[5].

Aceştia cu cele bune plăcute a lor rugăciuni cătră Dumnezeu, au apărat Biserica Rossii, de toate năvălirile şi meşteşugurile vrăşmaşilor şi o păzesc până acum de focul ispitelor, ca pre Rugul cel ce ardea nears. Aceştia cu minune înaintea ochilor Noştri şi a toată lumea, au apărat Patria sa cea de pre pământ, adecă pe Pravoslavnica împărăţie a Rossiei de cumplita răutate şi groaznica năvălire a celor străini de feliu.

Pre aceştia dar, după datorie îi vom cinsti şi îi vom prăznui, ştiind şi aceasta că aceşti sfinţi sunt luminata podoabă a Bisericii lui Dumnezeu, care este Biserica Răsăritului şi cum că această Biserică, iară nu alta, este cea pravoslavnică Biserică pe care Mirele Hs. au ales luişi Mireasă curată.

Pre aceştia dar cinstindu-i îi vom ruga cu dinadinsul ca să fie userdnici mijlocitori cătră stăpânul Hs totdeauna pentru apărarea şi bunăstarea Pravoslavnicei Biserici, pentru prea Blagoceslivul singur stăpânitorul împăratul nostru Alexandru Pavlovici a toată Rossia… ca povăţuit fiind cu cerească înţelepciune, şi îmbărbătat cu putere de sus, nouă norocită stare şi petrecere, iară fraților noştri Pravoslavnicilor creştini, izbăvire de jugul celor străini de feliu, să dăruiască, ca împreună mângâindu-ne să zicem: Izbăvire au trimis Dumnezeu norodului său, cel ce a dat tărie împăratului nostru şi au înălţat Cornul unsului său”.

Aceste rânduri nu cuprind nimic nou faţă de ceeace am cunoscut din cărţile anterioare apărute la Iaşi, de cât doar accentuarea dorinţii ca Dumnezeu să poarte de grijă, ca şi ceilalţi fraţi pravoslavnici rămaşi sub străini, adecă cei din cele două Principate române, să ajungă la norocita stare şi petrecere, supt oblăduirea ţarului blagocestiv al Rossiei.

Biserica basarabeană continuă în mod firesc tradiţia moldovenească în toată vremea arhipăstoriei ardeleanului Gavriil Bănulescu, precum şi în a urmaşului acestuia, Dumitru Sulima, care deşi Rus de origină, a învăţat bine limba moldovenească, fiind un promotor al ei nu numai în biserică, ci şi în şcoală. Ar rămâne doar să adăogăm că, în cursul timpului începutul făcut cu adaptarea sfinţilor ruşi, a mers necontenit înainte, introducându-se rând pe rând în conştiinţa publică moldovenească cultul Cneaghinei Olga (la 1825) apoi al „părinţilor noştri şi întocmai cu Apostolii Methodie şi Chirii”, „sfinţita doime a luminătorilor neamului slavonesc”, cari „cu tălmăcirea scripturilor pre neamul slavenesc din măslin străin întru aducător de bune roduri l-au schimbat„, ş. a. m. d.
In vreme ce pe teren bisericesc avem de înregistrat această evoluţie în Basarabia ajunsă supt stăpânire rusească, în Moldova curentul favorabil Ruşilor merge şi el înainte. La 1816 protoiereul Lazăr Asachi, tatăl lui Gheorghe Asachi, tălmăceşte „pe limba românească cu oarecare adăogite cuvinte, spre podoaba limbii şi a bunei înţelegeri”(!), vestita carte: Jucăreia norocului sau istorisirea pentru Prințipul Menşnicov, carele pe vremea lui Petru cel Mare au fost slăvită în toată Europa.

La 1828 mitropolitul Veniamin publică un nou Molebnic cu rugăciuni pentru împăratul a toată Rossia, Nicolae Pavlovici, „prea blagocestivul Domnul nostru singur stăpânitor”. La 1832, Gheorghe Asachi traduce, în două volume: Istoria Rosiei, pe care o dedică generalului Kiseleff, „presidentul împuternicit Divanurilor Moldovei şi Ţării Romăneşti”, cu următoarele cuvinte:

Ecselenţia Voastră! Strălucită este soarta Iroului subjugător unei naţii, însă lângă Trofeul său lăcrămează maicile fiilor de a cărora sânge este încruntat. Dar a inturna vechile pronomii unui popor, prin înţeleaptă legiuire a-i siguripsi driturile cele sfinţite, a-i însufleţi agricultura şi negoţul, şi prin asemine măsuri a-i statornici fericirea şi fiinţa naţională, sânt fapte care adună asupra ursitoriului mulţămirea şi binecuvântarea vieţuitorilor şi a urmaşilor cunoştinţă.

Înţelept şi credincios împlinitor tractatului de Adrianopoli, Ecs. Voastră aţi priveghiat a se înfiinţa aceste în pământul Moldo-Românilor şi nobila Voastră filantropică cugetare este întipărită în toate lucrările mărite, care siguripsind fericirea acestor gemine popoare, V’au câştigat a lor dragoste şi stau ca nişte trainice monumenturi a nemuririi Voastre.

Aseminea şi întemeierea civilizaţiei naţionale, fiind una din îngriijrile Ecselenţii Voastre, şi cuvinindu-vi-se pârga rodului născut dintr’o înţeleaptă protecţie, cu adâncă supunere cutez a Vă hărăzi traducerea Istorii Imperiei Rosiene, carea, între a sale mărite fapte va însemna şi urzirea fericirii Moldovei, al căria Anuscris odinioară se va împodobi cu numele Ecselenţii Voastre, precum se înfrumuseţează cu acel întâi a Patriei legiutor Domn, Alexandru cel Bun”.

Iată şi câteva rânduri din Prefaţa acestei traduceri, în care marele dascăl al Moldovei înalţă pe împăratul Petru cel Mare mai presus de întemeietorul Romei:

„Dacă iroicele fapte a lui Tezeus şi a lui Romulus, întemeietorii Atinii şi Romii, ce au stat cele mai strălucite politii a vechimii, chiar îmbrobodite fiind cu istorisiri mitologice, dişteaptă în noi simţiri de mirare, apoi cu cât mai minunate se cuvine a ni se părea făptuirile cele adevărate ale Marelui Petru, de care însuşi strămoşii noştri au fost martori şi a cărora urme într’atâta au înrâurit asupra stării politice a Evropii! Pre lângă acestea Istoria Rosii înfăţoşază Moldo-Românilor încă un alt interes particular. După căderea împărăţiei Romane, coloniile sale, rămase în Dachia, sau în Mizia, adeseori se afla amestecate cu neamuri Ruso-slavone, au supuse au împreună domnitoare, precum aceste au urmat în epoha Asanilor împăraţii Românilor. Iar în veacul de pe urmă, când din apropierea Imperiilor Rosii şi Turcii, s’au născut lupta cea rivală, pământurile Moldo-Românilor au fost teatrul marilor întâmplări, încât spre a putea urma şirul istoriei noastre, adeseori trebuie să vorovim despre faptele Rosienilor, cari au pricinuit o totală reformă în a noastră fiinţă politicească şi în deprinderile naţionale”.

Să nu uităm că la 1832, când Asachi dădea în româneşte Istoria Rusiei, o istorie a Moldovei sau a Românilor încă nu văzuse lumina tiparului în Moldova. Puţinii patrioţi cari se îndeletniceau cu cetirea de cărţi privitoare la viaţa neamului, se hrăneau sau din Istoria pentru începutul Românilor, tipărită de Petru Maior la Buda, sau din vechile Letopiseţe, cari circulau în manuscrise.

La 1837 apare în Tipografia Mănăstirei Neamţ, prin osârdia lui Mardarie, arhimandritul şi stareţul acelei mănăstiri, Hronograful, adecă Numărare de ani dedicată mitropolitului Veniamin. Această carte mare de 428 pag. format 2° cuprinde la sfârşit pe 54 pag. deosebite o ”Adunare pre în scurt din Synopsisul slovenesc„, care este o istorie a Rusiei scrisă pentru Români în spirit rusesc. Hronograful însuş, opera lui Dimitrie Rostoveanul, este tălmăcită din limba „slovenească”, şi are că ţintă încetăţenirea acestui sfânt în viaţa neamului nostru. Cartea dă chipul sfântului Dimitrie „mitropolitul Rostovului, făcătorul de minuni„, însoţit de aceste stihuri:

Sfântul Dimitrie, cel numit Rostovian
Pre toţi îi veseleşte, ca cu un ceresc organ,
Titlu de al doilea Gură de aur i s’au dat
Că aceluiaş cu învăţătură şi cu viaţa s’au asemănat”.

Ideea fundamentală care se degajază din Honograf, este aceea generală creştinească de iubire de oameni şi, mai mult chiar de împrietenire cu străinii. In acest sens găsim următoarele rânduri, în cari culminează ideea, şi cari explică în mod atât de limpede nu numai scopul cărţii, ci şi atmosfera vieţii sufleteşti a Moldovei din prima jumătate a sec. XIX, când ea era încă cu rădăcinile adânci înfipte în tradiţionalismul primitiv oriental:

„Întâiul chip al iubirii de străini au fost dreptul Avraam şi cât iaste de bine plăcută lui Dumnezeu acea faptă bună, într’însul s’au arătat, când singur Dumnezeu ca nemernicind, la cortul lui au venit. Deci să se ştie, că cel ce priimeşte pe străini şi-i odihneşte pre ei, priimeşte pre îngeri şi pre singur Dumnezeu, precum şi Avram i-au primit. Priimeşte pre îngeri dupre apostolescul cuvânt: „iubirea de străin să nu o uitaţi, că printr’aceea neştiind unii, au primit oaspeţi pe îngeri” (p. 248).

La toate acestea trebue să adăogăm impresia deosebit de bună pe care a lăsat-o prin personalitatea sa şi prin activitatea sa devotată şi pricepută, generalui Kiseleff în amândouă Principatele române, pentru a căror înălţare, civilizare şi moralizare a lucrat în adevăr într’un mod pentru care şi generaţia de astăzi îi datoreşte recunoştinţă. In prefaţa la Codica civilă sau politicească a Principatului Moldovei, (Iaşi, 1833), scrisă de marele logofăt al dreptăţii, cavalerul Constaintin Sturza pomeneşte cu drept cuvânt pe „Ecselenția sa… generalul Kiseleff, carele cu adâncă înţelepciune şi deosebită îngrijire plinind lucrul cel măreţ al generației Moldo-Românilor şi prin care a statornicit între noi memoria sa nemuritoare„. La 1843 adunărea generală a Ţării româneşti a votat o lege în baza căreia avea să i se ridice o statuie „Ecselenţiei sale contelui Pavel Kiseleff pe locul hanului Filaret, spre vecinica pomenire a facerilor de bine ce acest bărbat a răvărsat asupra Ţării româneşti„. Kiseleff fusese socotit de adunarea națională ca un „concetăţean, adecă naturalizat şi românit„[6].

Despre cum era apreciat de contemporani Kiseleff şi, deodată cu el întreaga influenţă a Rusiei în afacerile Principatelor române, ne oferă o dovadă mai sigură decât oricine, înţeleptul bărbat de stat şi neaoş naţionalist, Mihail Kogălniceanu, în celebrul său Cuvânt introductiv la cursul de Istoria naţională ţinut la Academia Mihăileană din Iaşi, la 1843. După ce aminteşte „figura cea mai măreaţă din toate, a lui Petru cel Mare„, trecând la vremurile mai nouă, zice: „Curtea (rusească) protectoare… simţeşte o îngrijire deosebită
pentru soarta noastră… Kiseleff, un nume pe care Românii nu trebue să-l rostească decât cu recunoştinţă şi dragoste, este însărcinat cu generaţia Patriei, cu punerea în lucrare a pravilelor menite să ne facă o naţie, până la împlinirea cei mai mari făgăduinţe, până la cea mai temeinică închizăşluire a naţionalităţii noastre, adecă numirea de Domni pământeni„[7].

In acelaş an, Kogălniceanu scrie, în Prefaţa la Poesiile lui A. Hrisoverghi: „Armiile ruseşti, care cuprindeau destui bărbaţi mari, suiţi aşa de sus din aşa de jos, viind în Moldova rupseră vălul prejudecăţilor care ne ascundea civilizaţia Europii şi ne puseră în contact cu ideile drepte şi liberale ale Apusului”. Aceeaşi idee o exprimă cu 12 ani mai târziu Kogălniceanu în revista România Literară, (Iaşi, 1855, pg. 53), vorbind în articolul său Jurnalismul românesc, despre Curierul românesc, al lui Eliade Rădulescu şi despre Albina româneasca, a lui G. Asachi: „Aceste jurnale — zice Kogjălniceanu— ieşite în timpul ocupațiunii Rossiene şi sub censura impusă provizor, fură o adevărată revoluţie între Români. Ele deschidea o lume nouă, puindu-i în contact cu celelalte popoare mai civilizate, arătându-le faptele, propăşirile şi mai ales driturile. Amvon mai înalt decât toate amvoanele… glasul lor străbătu în palaturile bogaţilor şi în căsuţele răzeşilor şi a posesoraşilor… Clase întregi fură prin ele deşteptate, luminate şi chemate la viaţa publică„.

Cât de mare era încrederea Moldovenilor în Rusia, aceasta o putem vedea poate că şi mai bine decât in cuvintele de până aci, din cartea lui Kogălniceanu apărută în 1837 la Berlin supt titlul: Histoire de la Valachie, de la Moldavie et des Valaques transdanubiens, în care numeşte pe Ţarul Nicolae „îngerul ocrotitor” al Principatelor române și în care, vorbind despre proiectul ministrului frances Martignac, privitor la reînfiinţarea „regatului Daciei„, el, Kogălniceanu, se grăbeşte să adaoge că, odată ce este Rusia, Românii pot să nu mai poarte grija viitorului lor, căci „intenţiile curate şi prielnice ale împăratului rusesc sunt o chezăşie sigură a fericirii şi neatârnării Principatelor„[8].

Acelaş mare patriot spunea la 1848:

La încheerea păcii (dela Adrianopol, 1829), entuziasmul şi recunoştinţa noastră era fără de margini şi după numele lui Dumnezeu, numele împăratului Nicolae era cei mai adorat între Români. Reforma abuzurilor veacului trecut, vindecarea urmelor războiului săvârşit, organizarea prin urmare, regeneraţia Principatelor, fură încredinţate Contelui Kiseleff care şi-a lăsat o neştearsa aducere aminte în inimile Românilor. La apelul făcut de acest nobil bărbat, toţi alergară spre a contribui la renaşterea patriei. Toţi jertfiră interesul particular, privilegiurile şi driturile moştenite. Răii se făcură buni, şi în binefăcătoarele sale planuri, prezidentul plenipotent, nu întâlni pretutindenea, dela stările cele mai înalte până la cele mai înjosite, decât abnegaţie şi râvnă. Societatea dar în curând se reorganiza. Românii nu fură ingraţi, şi încă astăzi fac un apel la suvenirile generalului Kiseleff; aducă-şi inima sa aminte de viile păreri de rău cari i-au întovărăşit purcederea sa din Principate la anul 1834. Recunoştinţa cătră Monarhul Rusiei era atuncea asemenea generală în Ţară”.

Din cele expuse până aci, vedem că în epoca ce a premers Unirii Principatelor române, filorusismul nu era un fenomen izolat, pe care să-l fim întâlnit numai la Românii ajunşi supt stăpânirea directă a Ruşilor, ci era un fenomen aproape general românesc.

[1] G. Asachi, Chestia învăţăturii publice, reprod. la C. Erbiceanul Istoria seminarului Veniamin, p. 34.

[2] C. Erbiceanu, о. с. р. 46.

[3] Vezi pe larg: Ic. mitr. С. Popovici: Anuarul seminarului teologic superior „Mitropolitul Gavriil Bănulescu-Bodoni”, cu note din
Istoricul seminarului, Chişinău 1926, p. 2 ş. u.

[4] Păr. C. Popovici afirmă că ele ar fi fost aduse din Bucovina, ceeace este, evident, o greşală.

[5] Noii sfinţi ruşi se pomenesc la toate ecteniile, alături de sfinţii greci de până aci („acelor dintru sfinţi părinţilor noştri a toată
Rossia făcători de minuni Mihail, Petru, Ioan și Filip” etc.)

[6] „Gazeta de Transilvania” din Braşov, publicând in no. 2 dela 3 Maiu 1843 legea votată şi sancţionată prin afişul domnesc din
8 Aprilie 1843 zice: „Recunoştinţa tării romîneşti arătată astfel se pare multora a fi lucru neobişnuit, măcar că asemenea vederi s’au
urmat şi se urmează şi la alte naţii. Să nu mergem departe: chiar în Ungaria se află bărbaţi străini din familii mari, cari au făcut multe pentru patrie, cum generali, grofi, prinţi ş. a.”

[7] Cf. M. Kogălniceanu: Cronicele României, t. I, p. XLII.

[8] Cf. N. Iorga: Istoria literaturii romîne v. I, p. 23.

Anunțuri

6 gânduri despre „CARE A FOST ATITUDINEA MOLDOVENILOR FAȚĂ DE ALIPIREA MOLDOVEI DE EST (BASARABIEI) LA RUSIA ÎN 1812

  1. Citind acest articol mi-am consolidat părerea că în perioada postfanariotă (după 1821) speranţa românilor – din oricare parte a spaţiului românesc ar fi fost ei – se îndrepta către Rusia.
    Sigur că Gh. Asachi, ca şi M. Kogălniceanu aveau cuvinte de laudă despre binefacerile aduse de reformele facilitate de protectoratul Rusiei asupra Principatelor române, acestea încununîndu-se prin impunerea Regulamentele Organice în fiecare din cele două principate, formă modernă pentru acele timpuri, mult îmbunătăţită faţă de situaţia anterioară de sub domnii fanarioţi, – o recunoaşte şi istoriografia contemporană -, însă, în curînd s-a dovedit că aceste regulamente organice devenise o frînă în modernizarea pe mai departe a principatelor, fapt pentru care la Revoluţia de la 1848 ele au fost contestate cu vigoare.
    Românii au avut întotdeauna o apreciere deosebită faţă de Generalul Kiseleff pe care l-au cinstit ca pe propriul lor compatriot, el însuşi simţind acelaşi sentiment faţă de naţiunea pe care o păstorea spre modernitate. Aceeaşi cinstire se poate vedea şi azi faţă de acest mare general rus, cel mai faimos bulevard din Bucureşti purtîndu-i cu cinste numele, neştirbit de nici o vicisirudine a vremurilor.
    Din păcate, aşa cum am mai spus-o şi cu alte ocazii, tendinţa de ingerinţă a imperiului ţarist în treburile interne ale Principatelor române, rapturile teritoriale repetate, ostracizările aplicate populaţiei româneşti din principate şi, mai cu seamă ingerinţa impardonabilă a imperiului bolşevic sovietic în viaţa naţională a tînărului stat românesc unificat, în curs de consolidare după marele război ce i-a cauzat atîtea pagube, au alterat grav aceste sentimente, coborîte la cote nebănuite în trecut. De aceea cu greu în prezent pot fi refăcute sentimentele şi gradul de încredere faţă de Federaţia Rusă, la cotele atinse cînva, de pildă în preajma introducerii Regulamentelor Organice, atîta timp cît această putere promovează şi în prezent un sentiment de vrajbă continuă între cetăţenii români, prin propaganda antiromânească continuă, dusă cu mijloace specifice.

  2. Azi mai mulți (aproape toți) au uitat de binele care le-a fost făcut de către ruși pe parcursul istoriei. România nici într-un caz nu este o excepție. Așa, de pildă, georgienii în genunchi se rugau țarilor să-i adăpostească sub ocrotirea lor de răul turcilor, căci deja erau pe cale de dispariție, iar acum îs plini de pretenții față de cotropitorii, ocupanții subjugători și călăii ruși…
    Așa este firea omenească: binele primit îl uită îndată, iar răul nu-l iartă nici pînă la moarte…

  3. Eu nu cred că-l uită d-le Obidin. Toţi văd o prietenie sinceră cu o mare putere, însă nu ca supus, ci ca egal în drepturi.
    Cînd acest principiu natural nu este respectat ţara mai mică, mai slabă, se simte nedreptăţită. Ea nu vrea să schimbe un jug cu un alt jug. Asta se întîmplă uneori şi între ţările mici, chiar de acelaşi neam, atunci cînd încropesc o uniune, unde îşi bagă dracul coada, ca-n Yugoslavia, darămite atunci cînd e vorba de o ţară mică ce nu are nici o legătură de sînge cu puterea mai mare, dominantă. Faptul acesta nu se înţelege în Rusia.

    Dacă e să comparăm comportarea Rusiei cu cea a Turciei (Imperiului Otoman, mai bine zis), faţă de ţările afiliate într-o formă sau alta de subordonare faţă de puterea dominantă, atunci vom vedea o deosebire esenţială. În timp ce Imperiul Otoman se mulţumea cu haraciul anual plătit de statul vasal, fără însă a se amesteca în administraţie, cultură, religie şcoală, limbă, împeriul rus, deşi nu punea atăt de mare preţ pe haraci sau bir, acesta fiind uneori relaxat, el se amesteca direct şi din ce în ce mai vîrtos în administraţie pe care o exercita direct prin sistemul gubernial, prin instrucţia cadrelor guberniale subordonînd-o lingvistic cvazitotal, chiar şi în religie, subordonîndu-şi întregul cler al fiecărei gubernii, desfiinţînd încetul cu încetul slujbele în limba naţională a fiecărui neam subordonat, de cele mai multe ori prin mijloace subtile administrative.

    Era evident ca Iviria (Georgia), Polonia, Galiţia, ţările baltice şi celelalte state asupra cărora îşi aruncase Rusia pulpana sa, să se simtă discriminate. Ele aveau alte tradiţii culturale, alte religii, cel puţin la fel de elevate ca cele ale Rusiei, care nu prea se împăcau cu cele ţariste. Aşa că nu e de mirare că aici s-au manifestat cele mai dure conflicte între puterea centrală şi periferie. Cu partea răsăriteană a Moldovei (botezată mai tîrziu de ruşi cu numele de Basarabia), ataşarea către imperiu a fost mai simplă. Menţinerea ei un timp destul de îndelungat timp de peste trei secole sub turci, i-a stagnat posibilitatea modernizării în cultură, tehnică, infrastructură, poporul rămînînd relativ într-o stare înapoiată, a fost foarte uşor pentru Ruşi să-i croiască instituţii după chipul şi asemănarea ei şi mai ales să-şi ataşeze complet biserica. Acest fapt a condus la o asimilare foarte rapidiă a culturii rămasă în urmă, mai ales că deosebirea de religie a fost aproape nesemnificativă, astfel că toate instituţiile erau încadrate perfect în sistemul rusesc.

    Aşa se explică slaba ripostă a maselor faţă de puterea centrală, mase lăsate într-o stare de letargie, în voia soartei, în regimul otoman timp de peste 300 de ani, ruşii, asimilînd sistematic din marea masă a autohtonilor tot mai mulţi care se supuneau culturii ruse.

    A trebuit să vină sfîrşitul marelui război mondial ca basarabenii să cunoască, puţin căte puţin, că ei aparţin altei culturi, altei mentalităţi decît au învăţat ei de la imperiul ţarist, altfel, ei ar fi rămas în starea în care se află populaţia moldovenească (românească) de peste Nistru. Pentru basarabeni, cei 20 de ani de cultură românească a însemnat enorm. A însemnat trezirea la realitate, au văzut, spre marea lor surprindere, că aparţin de fapt unei alte culturi. Atunci ei au asimilat ca un burete tot ce venea de peste Prut cu o viteză uluitoare. De aceea s-a menţinut spiritul naţional românesc sub puterea opresivă sovietică aproape 50 de ani, iar cînd Gorbaciov a slăbit hăţurile, s-au descătuşat către albia lor naturală, încît la 31 august 1991 au acţionat energic, proclamîndu-şi independenţa. Eu aşa văd lucrurile.

    V-am mai spus şi altă dată, dacă Rusia ar fi vrut să aibă un stat aliat de nădejde în Balcani, ea nu ar fi trebuit deloc să împiedice dezvoltarea naţiunii române, ci mai degrabă s-o consolideze, fapt pe care încearcă Dughin să-l facă azi, dar mă tem că e prea tîrziu. În acest caz ar trebui ca autoritatea rusă să încerce ea o apropiere de România, fapt deja recomandat de preşedintele Bush cînd a făcut o vizită la Bucureşti, pare-mi-se în 2007, spunîndu-le conducătorilor noştri să aibă legături mai strînse cu Rusia, dar, din păcate acest lucru nu s-a întîmplat din varii motive.

  4. cat de ipocriti ordinari puteti sa fiti cu Rusia voastra.. Ce le datoram rusilor? pai avem rapt teritorial al estului Moldovei ion 1812, sfidand legile internationale. Pe urma rusii tai jegosi ne-au deposedat in 1878 de cele 3 judete din sudul Basarabiei desi eram aliati si invingatori. La cata istorie stiu, nu cunosc alta tara INVINGATOARE sa fi fost jupuita de teritoriu decat Romania in urma aliantei cu rusia din 1877. Pe urma Rusia a incercat sa impiedice Mica Unire din 1859 prin toate mijloacele, vezi revolta de la iasi. Pe urma tazaranii romani din transnistria care incercau sa treaca nistrul sa scape de foametea si opresiunile rusesti din interbelic erau impuscati ca pe poligon, asta n-o mai stiai tovarashe? Vrei linkuri sa vezi „bunatatea” rusilor? vrei link cu masacrul de la fantana alba din 1940? De ce omiti deportarile din 1940 si dupa 1944, executiile, arestarile,infometarea basarabiei. iti doresc sa dai peste urmasul vreunui nenorocit care e crapat prin gulag si sa-i explici lui ce buni rusii, sa te trosneasca sa nu stii de tine bolsevic penibil!

  5. cum iti permiti mah sa zici ca populatia a dorit anexarea in 1812 sau ac adus-o mai bine? pe ce baze? ai cifre, statistici? dovezi? Visezi tu asa frumos? Si pe ce baze ade drept international s-a smuls partea de est a Principatului si a ajuns la rusi? Dreptul fortei?

  6. rusii tai ordinari cuceresc Romania in 1944, instaureaza la putere niste nenorociti sangerosi cu 4 clase care ce fac? aresteaza, deporteaza, executa, anihileaza orice era elita; intelectuali, proprietari funciari, burghezie, tarani instariti tot tot. Au luat taranilor pamantul si animalele cu forta cqa niste criminali ce sunt! cei care s-au opus au luat ani grei de inchisoare. Au fost milioane de familii acre au suferit. Romania a avut nevoie de 20 de ani sa-si faca alta elita, intelectualitate dupa ce ne-au ras astia tot. Iar cu despagubirile de razboi, au incarcat rusii pana prin anii 60 tot ce se putea: grane, fabrici, linii tehniologice, animale, aur, petrol, am platit aproape 1 miliard USD la valoarea dolarului de atunci in timp ce mii de oameni au crapat de foame la propriu!. Si zici ca ne-au eliberat? pai limbric bolsevic, pe noi nu ne ocupa nimeni, noi eram ALIATI cu germanii impotriva ciumei comuniste, deci nici vorba sa ne fi eliberat, in consecinta ne-ati CUCERIT, NU ELIBERAT cum va laudati voi comunisti jegosi. Asta este adevarul istoric, ati venit ca lascustele asupra noastra!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s