NIKOLAI HAITOV: ”CĂRĂRUILE”. Povestire

Veni la mine acasă ieri supraveghetorul rutier și mă întreabă, de sînt eu acel Vlașo.
– Șeful inspecției rutiere mi-a ordonat, – îmi spune, – să te duc la dînsul.
– Ți-a ordonat – du-mă!
M-a adus chiar pînă la ușa șefului.
– Bate în ușă, – îmi zice, – scoate cușma și întră.
Am ciocănit și, scoțînd cușma, întru.
Șeful ședea la masă și citea ziare.
– Bună ziua, tovarășe șef.
– Ce-ți trebuie? – mă întreabă șeful, iar singur se uită în gazetă.
– M-ați chemat, – îi vorbesc. – Eu sînt Vlașo.
Cînd a auzit ”Vlașo” îndată a lăsat cititul la o parte.
– Aha, – îmi spune, – adică tu ești acela, care face drumuri la periferii și nu vrei să iei banii?
– Da, – îi spun. – Eu.
– Unde trăiești? În oraș? – mă întreabă șeful.
– Da.
– Interesant, cum de nu te-am văzut nici odată.
– Orașul, – îi spun, – e mare. Și, mai ales, aproape nici odată nu ies nicăieri. Acasă lucrez. Cizmăresc. Mai bine zis, cîrpesc.
– Cum vine asta, – se miră șeful, – și cizmărie faci, și cărări bați?
– Da ce? E interzis?
– Păi nu, cine-ți spune că e interzis…
– A venit supraveghetorul la mine și-mi spune: ”Șeful inspecției rutiere mi-a ordonat să te duc la dînsul”. Și mi-a trecut prin gînd, că am făcut vre-o boroboață.
– Ia dobitoc! – se înfurie șeful. – I-am ordonat nu să te aducă, ci să te roage să întri. Pur și simplu, mi s-a făcut dor de tine, aș vrea să mai vorbesc cîte ceva și să-ți plătesc ce trebuie. Eu, – îmi spune, – răspund de drumuri în tot raionul. Cît ai să ceri de la noi?
– Eu, tovarășe șef, nu pentru bani fac cărăruile!
Parcă l-a opărit cineva, cînd a auzit că cineva nu lucrează pentru bani.
– Statul m-are să permită una ca asta! Cum așa? Ai cîștigat – fii bun și primește ce e al tău!
– Dacă-i așa, las-să plătească.
– Cît?
– Doar nu m-am năimit. Cît mi-or plăti, atît va fi bine.
– Cît timp ai lucrat la obiecte?
– Zilele nu le-am numărat. Lucrez numai după masă.
– Iar pînă la masă?
– Pînă la masă mă ocup cu cizmăria.
– Și mult cîștigi?
– Cînd o leva, cînd una și juma’. Se întîmplă și două… Cînd și cum. Dar și nevasta mă ajută. Ea lucrează la restaurant, spală vesela. Iar flăcăii, fiii mei, îs mari de acum, îs căsătoriți, trăiesc la casele lor.
Se holbă șeful la mine, își scoase chiar și ochelarii să mă vadă mai bine.
– Interesant, – îmi spune. – Nu pari a fi atît de bătrîn.
– Da ce? – îl întreb. – Șasezeci am numărat de-acum.
– Și în fiecare zi faci poteci?
– Numai după masă.
– Și nici odată nu iei bani?
– Da de la cine să iau? Cine mi i-a da? Îmi place să fac cărăruși – le fac. Nimeni nu mă impune doar, de la cine să cer eu bani? Odată doar pensionarii mi-au cerut să le fac o cărărușă înspre parcul lor și mi-au făgăduit că mi-or plăti două leve, adică, cărărușa am făcut-o eu, dar să-mi plătească, însă, au uitat.
– Dacă-i așa, – îmi spune șeful, – tu, poate, și pentru noi ai să lucrezi?
– Se poate. De ce nu?
– Și cît vei cere?
– Cît o să-mi dați.
– Instrument ai?
– Am.
– Exploziv?
– La ce? Cu de-aestea nu lucrez.
– De ce?
– Pădurea se sperie. Păsările pleacă.
– Iar dacă stă o stîncă de-a curmezișul drumului, atunci cum?
– O ocolesc! Ori lucrez cu tîrnăcopul. Cînd se poate, cu tîrnăcopul. De nu se poate, o ocolesc. Pricep, care piatră are rădăcină, care n-are. Uneori îți nimerește cîte un pietroi, că nu poți să-l miști din loc. Fără rădăcină. Ori om, ori piatră – din loc n-o urnești, dacă are rădăcină, nu poți s-o anini nici dintr-o parte. Nici cu tîrnăcopul n-o iei, nici cu lopata. Te învîrți în jurul ei, iar ea tace. Ce-i pasă ei, că aici trebuie să meargă o cărăruie. Deaceea o cămașă mai mult de o lună pe mine nu ține. Sudoarea pînă la urmă o mănîncă.
– Dar las-o baltă, – mă sfătuiește șeful. – Îți faci potecile estea ale tale, după cîte am auzit eu, în locurile cele mai întortocheate și abrupte.
– Unde îi neted totul, cine mai are nevoie de cărăruie?! Unde îi bine, acolo și fără de cărăruie poți trece. Cărarea are preț în munți, unde-i anevoios urcușul.
– Ei bine, și cine se ridică pe cărăruile tale? – mă întreabă pe mine șeful, adică. Iar eu văd, că îl roade curiozitatea, și hai să-i povestesc de toate, cu toate amănuntele, cine și pe ce fel de cărărui merge.
– Unii, – îi spun, – se plimbă deoarece sînt îndrăgostiți. Alții pleacă după coarne. Iar cei mai mulți pensionari îmblă așa, mai iau aer. Cum se face ziuă, îs aici. Se răcoresc. Care-și răcorește capul, care nervii. Amu, cîți nervi se fac! Unii tac, alții rîd… Alții pe mine mă suduie. Nu demult mă suduia unul, deaceea că nu am dus cărăruia pînă la capăt și el și-a rupt pantalonii. Eu îi spun: ”Cine dracul te duce tocmai sus? Stai oleacă și pînă într-acolo ți-oi duce cărare!” El nu: ”Eu, prietene, ca mîne-poimîne dau ortul popii. N-am cînd să aștept. Vreau să văd lumea de sus, cît mai am puteri, c-apoi pe urmă m-or îngropa în pămînt, iar de acolo nu mai ieși”. – ”Fie, – îi spun, – de-i așa, îți fac eu cărărușa pînă în vîrf!” Iată acum, care va să zică, îi și fac lui cărărușa asta. Ori Haracev! Îl știi pe Haracev? El din cauza tensiunii îmblă, așa un bărbat zdravăn, burtănos, s-a apucat într-o zi să mă cetăre: ”Ce te cațări așa în sus? Pentru cine te stărui? Pe cărăruile tale vulturii să zboare, nu oamenii să îmble! Le-ai duce unde e loc mai drept. Ia sama, mă apuc eu de tine”. Iată cum îmi spunea Haracev. Ehe, apoi eu lui i-am făcut o cărărușă mai netedă. Pe ea și doctorul Șumkov îmblă acum. Cărărușă dreaptă și spre izvoraș duce. Am făcut și un ulucel acolo, să poată bea mai la îndemînă. Beai apă – și înapoi. Iată ce clienți arțăgoși am… Iar turiștii, aceia chiar și mulțămesc îmi zic. Așa! Nu demult mi-au dat o geantă întreagă de roșii. Iar unul, din Sofia, mi-a făgăduit o medalie, ori că ”marele părinte al turismului”, ori că ”marele perete”! După cum am înțeles, e parteinic, fiindcă mi-a spus: ”Tu ești omul nostru, și în ce privește entuziasmul pe toți ne-ai întrecut!”
Popor vesel, companii întregi, hohotesc, se lipesc de pămînt, nu alta. O oră întreagă s-au învîrtit în jurul meu. Mă tot ispitea unul, mai grebănos și mai mahmur, la ce am nevoie de mătură. ”Pietricelele, – îi răspund, – le mătur”. ”De ce să le mături?” – mă întreabă. ”Care v-a merge desculă, să nu-l împungă”. – ”Parcă merge acum cineva desculță?” – îmi strigă. ”Ai văzut acum în Bulgaria pe vre-unul să îmble desculță? Ce poate vrei să spui, că oamenii în Bulgaria n-au ce încălța? Ia dă, – îmi spune, – adeverința ta! Pașaportul!..” ”Na-ți, – îi zic, – pașaportul. Vlașo! Uită-te – nu te uita, Vlașo este Vlașo!” – ”Zîmbește, – îmi spune, să mă uit la dinții tăi, în fotografie parcă nu-s artificiali”. Mă rînjesc eu, îi arăt dinții, iată aiștia chiar. ” Da de ce, – mă întreabă, – îs artificiali?” ”Ceilalți, îi zic, – înseamnă că au căzut”. ”Bine, dar aici îs dinții adevărați!” – și arată cu degetul în pașaport. ”Pașaportul, – îi spun, – mi-a fost eliberat în cincizeci și trei, iar de atunci cîtă apă s-a scurs…” Îmi lasă dinții în pace, se poticni de cărărușe. ”Cine îți plătește pentru lucru?” – ”Nimeni!” – ”Înseamnă, că lucrezi degeaba!” – ”Degeaba!” ”Ian, – îmi spune, – haidem cu mine în soviet, să vedem, ce binefăcător s-a mai iscat!” Bine, că s-au amestecat oamenii, m-a lăsat în pace, însă pe urmă mi-au spus, că se ascunde pe aproape și mă pîndește.
M-am întins la vorbă, adică, iar șeful mă ascultă:
– Vorbește, vorbește, foarte interesant… Iar pînă mai discutăm noi, eu îi dau un telefon contabilului, să-ți deie salopetă.
– Contabilul n-are să vreie!
– De ce? Îl cunoști?
– Pe al vostru, – îi răspund, – nu-l știu, iată pe acela de la silvicultură, îl știu prea bine.
Și-i povestesc șefului: cum m-a chemat odată pădurarul să lucrez la dînsul… Îi vară, oameni nu ajung… Mă roagă omul cu cerul, cu pămîntul. ”Cu bani fără bani, cum vrei, – îmi spune, – numai vino, scoate-ne de la nevoie. Apa a mîlit drumul, poate să se răstoarne vre-un camion ori vre-un om, ce ne facem atunci?” Eu m-am dus, am lucrat o zi, iar a doua zi îmi spune: ”Pleacă!” – ”Ce-e?” – îl întreb. ”Eu ți-oi spune ce, dar să rămînă între noi. Contabilul a declarat, că cu nebunii el nu vrea să aibă de a face. Se întîmplă vre-o nenorocire cu tine, iar eu să răspund, că am luat la lucru un om, ocolind legea. Oameni de aiștea nu ne trebuiesc, alungă-l!” Și m-a alungat. ”Să aduci, – îmi spune, – o adeverință medicală, atunci n-ai decît să lucrezi”.
– Un lucru totuși nu-l pot înțelege, – îmi spune șeful. – De ce să lucrezi fără bani, cînd poți lucra cu bani?
I-am povesti atunci, cum cu cîteva zile în urmă din pricina unei discuții de astea mai era să mor. M-au întîlnit sus, într-o fundătură, rutierii și s-a legat unul de capul meu: ”Ce-i cu tine, cap prost, lucrezi fără bani și nouă ne scazi prețurile? Noi toți lucrăm pentru bani, iar el pe degeaba! Cum vine asta?” Iar unul, cam repezit, mai făcu gît: ”Ian, măi băieți, să-l dăm în apă!” Și aveau să mă deie, de nu veneau tăietorii de lemne. ”Locul tău îi în casa de nebuni, secătură ce ești! Noi, – îmi spun, – amuș îți băgăm mințile în cap!” ”Cum știți, – le răspund, – însă mie îmi place să fac cărări, și eu le fac. Mergi prin pădure – tufari, buruieni, pietre, cînd colo – se ridică o cărărușă! Goliciune și pustietate era, iar acum un om se plimbă pe acolo. Ascultă… O pereche merge îmbrățișată. Totul învie! Iar pentru bani nu-i același lucru. Nu e bucuria ceea”. Merg odată un flăcău și o fată. Văd, că tai crengile, să nu încurce la mers, și-mi spun: ”Ia sama, nu le prea tăia, că pensionarii prea s-au făcut curioși”. Adică, să nu-i sinchisească careva. Să aibă unde se ascunde. Fiecare cu interesele lui. Pe urmă iată tăietorilor de lemne li-i de mare folosință cărarea.
– Ei m-au și scăpat de lucrătorii rutieri, – îi povestesc eu șefului, – de acei, care primesc bani pentru că fac drumuri. Tăietorii des îmi aduc ori surcele de foc, ori vreascuri. Iar cum am căpătat răceală la plămîni, apoi ei au strîns ierburi de leac în pădure, vre-o trei ori mi-au făcut comprese, pînă nu m-am ridicat sănătos tun. ”Tu, – îmi spun, – să iei sama, ne trebuiești, n-ai voie să mori!” Veseli oameni, care știu să respecte omul. De nu erau ei, mă trimiteau, cît ai zice pește, pe lumea ceilaltă, fiindcă femeia mea rar cînd da pe acasă, lucrează în restaurant, optzeci de leve primește și mănîncă acolo, iar feciorii mei în erburi nu se prea descurcă… Ei alta au în cap: casa, bulendre… Fiecare își are țelulu lui în viață…
– Ia să-mi spui tu, ce fel de poteci sînt? – mă întreabă șeful. – Strîmbe, drepte? Bune, rele? – se interesează omul.
– Greșiți, tovarășe șef. Cărărui rele nu sînt. Dacă duce undeva – înseamnă că e bună. Iată are și unde duce – asta e altă gîscă. Una, de pildă, la Kale te duce. În cel mai înalt vărf. Te duce, te duce, pînă se oprește sus. Acum, adică, privește! Sub tine e totul, orașul și platoul! Oare din altă parte de unde mai poți vedea așa o frumusețe? Alta te duce, te duce, cînd vezi – te-a adus la izvor ori la cișmea: stai aici, potolește-ți setea! Odihnește-te, mai trage-ți sufletul, degeaba te grăbești așa. Grăbit-negrăbit, acolo se va vedea! Anul trecut am făcut o cărăruie către un tei sub Radvin. Vechi tei. Stă, uriaș, și se îneacă în floare și miros. Te așezi sub dînsul și ți se învărte capul de mirozna asta! Așa că vedeți singur: de nu-i cărărușa, nu-i nici teiul. Eu așa am și numit-o: ”Cărarea Teiului”. S-a prins numirea. Coboară un om la vale, îl întreb: ”De unde vii, tovarășe?” Iar el îmi răspunde: ”M-am plimbat pe Cărarea Teiului”. Cîte odată special întreb, mă hîtresc, îmi fac teatru singur. Fiecare are ale sale.
Șeful se uită în gura mea, ascultă.
– Interesant, – zice, – foarte interesant!
– Cel mai interesant îs cărările uitate, părăsite. Era odată un sat, acum nu mai este , dar cărărușa a rămas. Mergi pe ea și te miri: ”Pe unde duce? Ce direcție are?” Mergi, mergi și iată că ieși la o poiană, cînd te uiți, pe aici a fost un ogor. Apa a lăut, a nivelat pămîntul, însă cărarea arată: aici a fost un ogor! Iată ce fel de cărări-poteci sînt. Alta te duce, te duce și te aduce la o carieră. Granit se scoate de acolo. A treia se cațără, se învîrtește, se înnodează, pînă nu dă de pereții unei străvechi cetăți.
– Și cum, – mă întreabă șeful, – repari și cărările estea?
– Care și cum. Uneori te gîndești: ce-a trecut, a trecut. Iată cîmpul, să zicem. Cine are nevoie de un cîmp mort? Ori de o cetate sfărîmată? Dacă este de vre-o trebuință, atunci sigur, o repar. Mai ales, dacă este și apă, și umbră, și vreascuri pentru rug… Și pentru ochi plăcere. Atunci înnoiesc, îndrept drumurile…
– Deci, principalul pentru tine, după cîte am înțeles eu, e frumusețea, așa?
– Taman așa, – îi răspund, – tovarășe șef. Dacă nu este frumusețe, cui îi mai trebuiește așa o lume?
– Ei, dacă ești pentru frumusețe, atunci ne-om înțelege – îți vom da o salopetă frumoasă.
El ridică receptorul telefonului și chemă contabilul.
– Alo! Didov? Ia întră la mine, – îi spune, – am să-ți vorbesc.
A venit contabilul.
– Ar trebui să-i dăm o salopetă tovarășului acesta. El face cărăruși pe degeaba în raionul nostru. Iată, el, – spune, – e tovarășul Vlașo. Ai ceva de lînă? E umezeală acum, – îi spune, – îi toamnă, iar el a fost bolnav de plămîni, trebuie să se păzească.
Contabilul n-are nimic împotrivă.
– Bineînțeles, – spune, – trebuie!
– Da nu face să vă neliniștiți, – le spun. – Niște fleacuri.
– Ce înseamnă fleacuri? – începu să strige șeful. – Tu ce, poate, ești un fleac? Despre tine tot orașul vorbește! Cum să te lăsăm dezbrăcat? Dacă răcești cumva mîne și dai ortul popii?
”Ia oameni, – mă gîndesc, – odată oameni!”
Iar șeful cîntă mai departe.
– Noi încă și pensie ne-om stărui să-ți găsim!.. Se întîmplă ceva, vre-o nenorocire, mîna ți-o rupi ori, să zicem, piciorul… Una-două pensia e în buzunar!
Glumesc, adică, iar eu rîd.
– Dar dacă, – le zic, – nu se întîmplă?
– Singur, – îmi spune, – te-ai calici. De ce rîzi? Nu poate să fie așa ceva, ori ce?
– De ce nu poate, tovarășe șef? De ce, – îi zic, – nu poate? Poate! Omul multe poate să pățească.
Șeful sări în sus și începu să răcnească.
– Potlogarule! Potlogarule și coțcarule! Vasăzică, – îmi spune, – ești de acord? Și să te calicești singur și pensie să capeți? Didov, ia te uită ce mai sfînt, măi-măi-măi! Construiește drumuri pentru un ”mulțămesc”. Iar de la mine se cer lămuriri, ce nebuni fac cărăruși în munți, iar noi batem apa în piuă! Afară de aici, – răcnește, – afară, să nu te mai vadă ochii mei și în pădure să nu te simt! Dacă te-i arăta, te duc, – îmi spune, – la procuror. Afară!
Am ieșit. Ce să-i faci? Am spus doar, fiecare își are direcția lui în viață…
Îi rău numai, că nu-mi mai dau voie să întru în pădure. Cîte cărărui mai trebuiesc făcute!

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s