NIKOLAI HAITOV: ”MIERLOIUL CEL NEGRU”. Povestire

Multe înmormîntări am văzut eu în viața mea. Erau cu muzică și fără muzică, cu gardă din soldați și poliție, cu cuvîntări și fără, cu popă, fără popă și cu o duzină întreagă de popi, dar de înmormîntarea mierloiului cel negru, cînd îmi amintesc, și azi îmi dau lacrimile. Și parcă n-avea nimic deosebit – penele negre, ciocul roșu – o pasăre ca toate păsările. Dar nu din cele care cîntă prin colivii: era pasăre liberă. Îl adusese cu tot cu mierliță un flăcău din Bacikov pentru bunica lui Gogoșa, ca să-și ungă băbătia negeii cu untură de mierlă. Dar lui Gogoșa păsările i-au căzut tronc, încît i-a cumpărat bătrînei untură de urs, iar mierlele le-a pus într-o colivie și a atîrnat-o chiar la întrarea în dugheană.
La noi în piață erau mai multe dughene, în unele atîrnau de asemenea colivii cu păsări, dar toate erau cu păsări cîntătoare. Să ții mierle în colivie era un lucru nemaipomenit, așa că se adunase toată împrejurimea să le vadă: ferari cu ciocanele, bărbierii cu foarfecele, vînzătorii de bragă cu bidoanele, într-un cuvînt, toți pînă la unul!
– La ce-ți trebuiesc? – îl întreabă toți pe Gogoșa.
– Să-mi cate-n cap! – răspunde acela.
Toți se tăvălesc de rîs, da el – să zici, că ți-a zîmbi o dată. Așa era obiceiul lui – spunea ceva de rîs – o făcea cu aer serios, iar dacă vorbea de ceva serios – rîdea de se prăpădea. Deaceea toți au crezut că glumește. Au mai rîs, au mai surîs, dar pînă la urmă s-a văzut, că nu era a glumă. A doua zi – ne uităm – Gogoșa ras pe cap. S-a repezit pîn-la bărbier și i-a poruncit: ”Dă-i pînă la piele! Chilug!”
Peste o săptămînă întră pe la mine, că dughenile ne erau ușă-n ușă, și-mi zice:
– Hai, Kosta, să vezi ce minunății fac mierlele mele.
M-am dus. Gogoșa-și lipește capul de colivie, iar păsările-și întind gîtișoarele, își scot capurile printre vergele și-l iau la ciocănit cu clănțișoarele lor și-i ciupesc capul de-a mărunțelul. Iar capul i-i bărbierit și mierlele îl tot ciupesc de parcă-l caută de purici.
– Cum le-ai învățat, – îl întreb, – să facă scamatoria asta?
– O săptămînă întreagă, – zice, -mi-au ciugulit de pe cap fărîmituri de pîne. Și cînd le simt ciupindu-mă, mi se năzare, că nu fărîmituri ciugulesc, ci viermi, viermii care mă rod pe dinăuntru, și parcă mi se face dintr-o dată mai ușor pe suflet și nu mă mai abat cu gîndul la nedreptatea de pe lume, la sărăcia, în care trăiesc.
Vre-o trei-patru zile s-a tot îmbluzit lumea lîngă dugheana lui Gogoșa, privind păsările. În anul cela ne doborîse criza, meșterii ședeau fără lucru și nu știau ce să facă cu timpul. Țăranii nu mai aveau bani, așa că nu cumpărau aproape nimic. Măcelarii tîrguiau doar cu potroace și muștar. Unde mai pui că năpădise și filoxera asupra viilor și era un prăpăd de Doamne ferește! Iar la scîrbă și neliniște omul nu poate sta de unul singur și ne adunam în fața dughenii lui Ali ori în fața atelierului lui Gogoșa și stam la sfat: vorbeam despre filoxeră, despre falimentul bancar, despre calea ferată – dac-or construi-o pînă la noi ori nu, despre legea cea nouă, conform căreia cic-au să-nchidă fabricile și atunci treburile meșteșugarilor vor merge strună și Dumnezeu mai știe despre ce.
Așa că mierlele lui Gogoșa au picat tocmai la țanc – să mai rîdă oamenii, să se mai înveselească, să mai uite oleacă de tejghelele pustii și de tîrguiala decăzută.
S-ar părea că nu-i mare lucru – un mierloi și o mierliță ciupesc căpățîna lui Gogoșa rasă chilug, dar pentru oamnei era interesant, ș-apoi și Gogoșa din cînd în cînd mai arunca cîte o vorbuliță.
Odată Ali îl întreabă:
– Auzi, vecine, tidva ți-i goală ca genunchiul, ce mai caută păsările astea!
– Păi, – face Gogoșa, – ele ciugulesc gîndacii, care-mi bîzîie prin cap. Cum s-or învăța a căuta cum se cade, – zice, – am să le duc la Sofia, la minister, să ciocănească căpățînile goale ale miniștrilor, pîn-or scoate toți gărgăunii din ele!
Cuvintele astea s-au răspîndit prin tot orașul și nu zăbavă la Gogoșa a venit pristavul și l-a dus la consiliul municipal.
Acolo l-au preîntîmpinat să-și țină gura altă dată, ca nu cumva să-i pară rău pe urmă. O zi și o noapte l-au ținut închis. Și în răstimpul ista toți meșteșugarii și negustorii din cartierul nostru îmblau la rîu după viermi – să hrănească păsările orfane ale lui Gogoșa. Acesta se întorsese de-acum acasă, dar oamenii continuau să aducă viermi și peste o săptămînă-două penele mierlelor străluceau de parcă erau lustruite. S-au îndesit la pene păsările, au prins la puteri și au început a cînta!
Era într-o joi, zi de iarmaroc. Pe lîngă noi treceau țărani în căruțe, trase mai mult de boi. Căruțile scîrțîiau, roțile hodorogeau și cînd colo răsună de asupra pieței un fluierat – știi, desigur, că boii pot fi opriți ori dați la adăpat numai dacă le fluieri. Și, vrasăzică, cei din față, cum a răsunat fluieratul, s-au și oprit. După ei s-au oprit și ceilalți și tot convoiul a încremenit pe loc… Lumea de prin dughene ieșea buluc afară să vadă ce s-a întîmplat. Țăranul din primul car, un bărbătoi zdravăn, cu capul înfășurat într-o basma, ia boii la otînjit cu un părușteț ca să-i miște din loc, dar boii nici gînd n-au, stau pe loc împietriți. Țăranul se uită într-o parte, în alta – vrea omul să înțeleagă cine i-a oprit boii, dar parcă nu se vede nimeni fluierînd. Se dă atunci jos din căruță și ia boii de coarne – degeaba, nu se clintesc din loc și pace! În sfîrșit fluieratul conteni și boii o luară din loc, dar nu dovedi stăpînul să se cațăre în car, că iar răsună fluieratul și boii iar se opresc. Mojicul de ciudă asudase leoarcă și se făcuse roșu ca racul, – cred și eu, că doar se bunghea la dînsul toată piața! Se uită, bietul, iar prin părți să vadă cine-și bate joc de el, dar să-și arunce ochii spre colivie nu-i dă în cap.
Iar lumea hohotește, ținîndu-se de burtă. Chiar și măcelarul nostru Kolyu Buboi, din care nu scoți un zîmbet nici măcar cu cîrligul, de data asta se tăvălea de rîs. Iar Ali așa se cutremura de hohote, încît cu o mînă se sprijinea în cîrjă, iar cu cealaltă-și ținea turbanul.
S-a-nfuriat țăranul și-a prins a mătăhăi cu păruștețul gata să izbucnească în plîns, dar Gogoșa a luat colivia și a dus-o în dugheană.
De atunci reprezentația se repeta aproape zi la zi. Cum apare vre-un car de la țară, îi vezi pe toți că ies buluc pe uși. Gogoșa scoate colivia afară, cu un aer de om ”mort în păpușoi cu sacul plin”. Iar mierloiul parcă ar pricepe ce se cere de la el și cum vine teleaga mai aproape, se și pune pe fluierat!.. Boii se opresc, țăranii crapă de ciudă, iar gloata – ha-ha-ha și ho-ho-ho – se strică de rîs.
S-a mai înveselit mahalaua noastră și tîrguiala parcă s-a mai urnit din loc, pentru că odată ce se opreau carele, tot întra careva din țărani să cumpere niște halviță, vre-o pereche de ciupici ori vre-o porție de potroace, așa că niscaiva parale tot ne lăsa.
Și li s-a pornit o slavă mierleor lui Gogoșa, încît crîșmarul Piotr Slăbănogul da pe dînsele un butoiaș de malaga, iar Arap – toți sticleții pe care-i avea-n cafenea, dar Gogoșa nici nu vroia să audă de una ca asta.
– Ei mi-s ca un fel de talisman! – zicea el. – Nu-i vînd nimănui și nu-i schimb pe nimic!
Oamenii de colo, bine, mă, dar sticleții cîntă mai frumos, ca pe note.
– Dar mie, – zicea Gogoșa, – mai dragi îmi sînt cîntecele fără nici un fel de note!
Așa era, mierlele lui nu cîntau ca pe note. Ele fluierau și fluierau în mai multe feluri. Aveau un fluierat tîlhăresc, răsunător și scurt, odată fluieră și pe urmă trei bătăi tace și ți se părea, că acum trosnește tufarul, pocnesc revolverele și puștile, și cineva va răcni: ”Sta-ai! Altfel – amin cu tine!” Și mai aveau un fluierat sacadat și jos – cu acesta opreau boii, și încă unul – al treilea – mai îndrăcit, de parcă discutau ceva între dînsele. Mierloiul unde făcea: ”Tiu-tiu-tiu-tiu-tiu!” Iar mierlița răspundea: ”Ti-ti-ti-ti-ti!”, iar de se mînia pe el, atunci: ”Ciurruc, ciurruc!” ”Ciurruc!” – adică, răule, nu-mi mai ești drag. Aici mierloiul o lua din urmă și-o zburătăia prin toată colivia, vroia s-o ajungă cu ciocul, dar avea o aripioară rănită și-i venea greu să se țină din urma ei și atunci începea să se bîlbîie, să bolborosească…
Se aduna lumea buluc să privească gîlceava lor. Salahorii se întîmpla să stea lungiți pe trotuar de la amează pînă sara tîrziu, privind păsările, ascultîndu-le cum se ceartă, așteptînd pînă cînd se vor împăca din nou. Atunci mierlița se oprea din goană, lăsa sporovăiala și se liniștea, iar mierloiul îi netezea penele răvășite cu ciocul și-o tot ciupea sub aripa stîngă.
– Eh, drăguțele mele păsăruici! – striga moș Sazdo.
– Drăguțele noastre păsăruici! – repetau și ceilalți salahori și așa mai rîdeau, că nu se încumeta nimeni să treacă prin fața lor și să acopere odorurile.
Kolyu Buboi îl punea pe Gogoșa la cale să-i alunge pe salahori de acolo, de lîngă dugheană, dar Gogoșa nu vroia:
– Îs tot oameni și ei… Lasă-i să vadă și ei reprezentația, că-i pe degeaba.
Odată în dugheana mea a întrat meșterul Ali. L-am servit cu o cafea. Soarbe Ali cafeaua și clatină din cap:
– Prea multă veselie pe capul nostru, Kosta. Nu-i a bine…
– De ce adică?
– O să se-ntîmple ceva neapărat, – zice. – După rîs totdeauna vine plînsul, întotdeauna se-întîmplă vre-o nevoie.
– Da poate s-a-ntîmpla ceva mai bine, – îi zic. – Poate că-l facem pe Gogoșa deputat. Degrabă-s alegerile, iar oamenii îl stimează…
– Asta-i așa, – zice, – numai că luna-i în decreștere, iar dacă luna-i în decreștere, nu aștepta nimic bun!
Peste vre-o trei sau patru zile, că nici nu mai țin minte, ședeam eu și-mi căutam de cusut ciupicii, cînd colo aud în stradă țipete, zarvă, salahorii strigă în gura mare, iar unii chiar plîng în glas ca la mort… Plîng și tîrăsc ceva învelit într-o rogojină. Aici am băgat de samă, că obloanele dughenii lui Gogoșa sînt trase și parcă m-a împuns ceva la inimă. Iar salahorii au pus rogojina jos în fața dughenii, au dezvălătucit-o și ce să vezi? – la pămînt zăcea Gogoșa-l nostru. Cu ochii peste cap înțepenit… pe jachetă, lîngă buzunărașul stîng, o gaură plină de sînge închegat, iar hainele – ude leoarcă, ude de apă și de sînge.
Vaiete, plînsete! S-a adunat toată mahalaua. Salahorii, măcelarii – orbiți cu toții de ură și de ciudă, că n-au pe cine se descărca. Poliția a luat trupul, chipurile, ca să-l taie și să afle cum a fost omorît. Pe urmă au declarat: ”S-a înjunghiat singur! Prea se-nglodase-n datorii și deaceea și-a pus capăt zilelor!” Chipurile, cine i-i de vină!.. Dar Kolyu Buboi povestea, că în ajun Gogoșa, închizîndu-și dugheana a întrat pe la el cu o undiță și l-a îmbiat la rîu.
– Hai, măi Buboi, cu mine, ai să-mi ajuți să aduc peștele prins și-om săpa și niște viermi pentru păsăruicile mele!
Dar Buboi n-a vrut să se ducă, pentru că avea de pus la sărămură niște slănină slăjită, deci Gogoșa a plecat de unul singur ș-așa nu s-a mai putut lămuri, dacă și-a pus singur capăt zilelor ori a fost ucis.
L-am înmormîntat fără prohod și fără dangăt de clopote, pentru că Gogoșa nici popilor, nici clopotelor prea mare respect nu le purta. În aceeași zi un agent financiar s-a apucăt să-i vîndă dugheana și averea, pentru că rămăsese Gogoșa dator după moarte; împrumutase bani de la băcanul Vasyl Kvelyi și termenul poliței expirase. Au vîndut totul pîna la ultimul capăt de ață, chiar și niște pietice de piele, ce se tăvăleau pe sub tejghea, iar spre sfîrșit a venit Kvelyi în persoană ș-a luat colivia cu tot cu mierle. Măcelarii au vrut să răscumpere păsările, dar el nu și nu.
– Au să-mi prindă bine, – zice, – la momit cumpărătorii.
Și s-a dus.
Ne-a răpit și veselia, și bucuria. Ne amărîsem cu toții, de parcă ne rodea filoxera. Chiar și vînzătorii de tarabe nu-și mai strigau cumpărătorii. S-a pustiit piața ca pe vremea ciumei. Ziua-n amiaza mare în mijlocul orașului era o liniște de mormînt ș-o deșertăciune ca-ntr-o pădure deasă. Dar cînd e liniște-n pădure e bine, e frumos, dar cînd e liniște-n piață, nu-i nimic mai strașnic pe lume! O bucată de timp măcelarii vroiau să trimită la Vasyl o solie, să-l roage să ne întoarcă mierlele, dar pînă s-au sfătuit pe cină să trimită, s-a răspîndit zvonul, că la Vasyl mierloiul nu cîntă. A amuțit… Ne-am dus să vedem cu ochii noștrii să vedem dacă-i așa ori nu. A mers Ali, Babak, Kolyu Buboi și Slastuha. Ne uităm, da mierlița nu-i în colivie.
– Da unde-i mierlița, Vasyl?
– Am gîtuit-o, farților, – zice. – De cîntat nu prea cînta, dar de crăpat crăpa de două ori cît mierloiul. Numai că fără dînsa nici el nu mai vrea să cînte, iată care-i buba!
Ali îi zice:
– Îi scîrbit, stăpîne! Duce dorul perechii sale, deaceea nu cîntă!
– Apoi, dacă-i duce dorul, de ce crapă? – a început a urla Kvelyi. – Odată ce crapă, las-să cînte! Că de nu – îl trimit pe urmele ei! Îi dau un termen de trei zile, atît!
A prins a-l ruga Babak:
– Dă-ne, – zice, – pasărea nouă. Noi o să-i prindem altă mierliță, poate a începe iar să cînte. Știi doar: la comandă nu se cîntă!
– Se cîntă! – face Vasyl. – Încă cum se cîntă! Ia pune-le țiganilor banu-n mînă, să vezi, cîntă la comandă ori nu cîntă.
– Pasărea cerului, – zice Babak, – nu-i țigan și nu se vinde. Ea n-are nevoie de banii tăi!
– Ia carră-te de aici! – de furie Kvelyi a început a se bîlbîi. – N-aveți grijă de banii mei!.. Dacă am bani, i-am adunat singur, nu mi i-ați dăruit voi! Oameni în toată firea, dar și-au lăsat treburile din cauza unei păsări prăpădite! Cărați-vă la mama dracului!
Cînd era să ies, mi-am aruncat încă o dată ochii spre colivie. Mierloiul ședea posomorît, cu penele zbîrlite. Pe stradă hodorogeau căruțele, lumea făcea larmă, dar el nu auzea nimic, se uita numai țintă la Kvelyi, pe semne, că se te temea să nu-l pîndească și să-l dea gata.
Peste două zile îl văd pe Sazdo, salahorul, cu o legătură în mîni. O aduce la Babak, o desface și în ea zăcea mort mierloiul cel negru!
– Kvelyi a vrut să-l taie, – a spus Sazdo, – dar el a prins a se zbate prin colivie, a se lovi cu capul de pod și de pereți, s-a zdrobit și-a pierit.
– Dar unde i-i capul?
– I l-a rupt Kvelyi, pentru că i-a mîncat mult miei, dar de cîntat tot n-a mai vrut să cînte.
Pe Babak îl podidiră lacrimile. Pentru prima oară l-am văzut atunci pe măcelar plîngînd. Pentru prima și ultima. S-au adunat într-o clipă toți cei din piață – ferarii, vînzătorii de bragă, salahorii, hămurarii. Pasărea zace pe-o basma, iar în jur stau oameni, cu cușmele în mîni și cu ochii în pămînt. Alții se tot apropie, tot întreabă.
– Ce s-a întîmplat? Ce înseamnă asta?
– Vasil Kvelyi a ucis mierloiul lui Gogoșa!
Își scot cu toții cușmele, fesurile – care și ce poartă și se opresc, și tot vin și vin, și se împle piața cu lume, și se îngrămădesc lîngă dughenele măcelarilor. Se apleacă Babak, ia pasărea în mîni și se pornește spre cimitirul cel nou. În șorț, cum era, fără cușmă. După el – Ali cu turbanul subțioară, după Ali – ceilalți și s-a întins o coloană, ce ținea de la cișmea pînă la podul cel vechi! Vre-o zece oameni au ieșit din cafeneaua vînătorilor, – jucau zaruri, dar, aflînd despre ce este vorba, au lăsat jocul baltă și au mers cu noi. Iar cînd treceam pe lîngă crîșma lui Piotr Slăbănogul, au năvălit afară muzicanții și, fără nici o vorbă, ne-au urmat și ei cîntînd. Era pe atunci un cîntec, îl cînta toată lumea:

”Coboară-mă-n umed mormînt
Și la despărțire sărută-mă!”

Să fi auzit cum îl cîntau! Clarinetul suspina, de parcă o nevastă-și bocea bărbatul, două trube de prin părți îi țineau isonul, iar truba cea mare ofta, de parcă era vie: ”Off-of și iar off-of!” și cînd răbufnea din basuri, ți se rupea inima-n bucăți…
Pe drum am întîlnit și țărani. Opreau boii și ne-ntrebau:
– Pe cine înmormîntați?
– Înmormîntăm veselia noastră! Rîsul ni-l înmormîntăm! – răspundea Ali.
Nu știu – înțelegeau ce le spuneam ori nu, dar își lăsau carele și mergeau și ei cu noi.
Așa am ajuns pînă la cimitir și-am îngropat mierloiul cel negru în mormîntul lui Gogoșa. Ali a aruncat primul pumn de țărînă, iar Sazdo a tras un foc din pistol și a strigat:
– Azi din pistol – în cer, mîne, cu ajutorul lui Dumnezeu, din tun – în capul lui Kvelyi cel nebun!
Pistolul împușcă, muzicanții cîntă. N-am să uit nicodată cîntecul cela:

”Coboară-mă-n umed mormînt
Și la despărțire sărută-mă!”

Clarinetul lua sus, trubele cele mici îi țineau isonul, iar truba cea mare ofta, de parcă era vie: ”Off-of și iar off-of!”, de ți se rupea inima-n bucăți.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s