MĂRTURII ISTORICE DESPRE NORODUL MOLDOVENESC

Încă pe 2 august 1956 cunoscutul lingvist român J. Byck în ”Gazeta literară”, care apărea la București a dezmințit părerea celor, care susțineau, că în istorie nu au existat etnonimul ”moldovan” și glotonimul ”limba moldovenească”. El menționa: ”Tot așa, precum se știe despre țara Moldovei, tot așa se știe și despre poporul moldovenesc și limba moldovenească. De cînd? Din adîncă vechime și pînă aproape în zilele noastre”. Totodată J. Byck prezenta exemple din numeroase opere ale cronicarilor, istoricilor, scriitorilor, lingviștilor moldoveni: G. Ureche, M. și N. Costin, D. Cantemir, I. Neculce, V. Măzăreanu, M. Gaster, C. Vîrnav și mulți alții( Citat după: Чобану И. Д. Слово о судьбе родного языка. Тирасполь, 1992, с. 5).

Nici într-un document, alcătuit/scris, emis în Moldova – gramote domnești, letopisețe, acte bisericești, consemnări particulare din secolele XIV, XV, XVI noi nu am reușit să descoperim vreo mențiune despre moldoveni, ca ”rumîni”. Mai mult, numeroasele războaie dintre Valahia și Moldova, care au durat 200 de ani, desigur, n-au putut să nu-și lase amprenta asupra relațiilor dintre ele. Ea se reflectă și în Miorița, și în cronicile moldovenești. În Letopisețul anonim de la Bistrița) al Țării Moldovei, 1359-1507 muntenii sînt numiți hicleni (trădători) și păgîni (погани).(Primele istorii ale Moldovei. Chișinău, 2007. P. 82; Славяно-молдавские летописи XV-XVI вв. М., 1976. С. 29). Încă A. Russo, făcînd cunoștință cu o cronică muntenească, scria în 1836 că în ea este ”multă naivitate, multe cuvinte usturătoare la adresa moldovenilor”. De asemenea el a menționat superficialitatea ei, și aceea că ea mai are mult pînă la cronica lui Miron Costin( Руссо А. Избранное. Кишинёв., 1959, с. 100). Așa că ostilitatea din cronici era reciprocă și, desigur, nu întîmplătoare. Chiar și un astfel de rumînofil ca M. Costin scrie despre noi, ”moldoveni în șara noastră” și despre ”munteni în țara voastră”( Костин М. Летописецул Цэрий Молдовей де ла Арон водэ ынкоаче, Кишинэу, 1972. П. 71, 155, 255). Valahia, pe care el de obicei o numește Țara Muntenească și o singură dată – Țara Românească, la el nu este a noastră, la fel cum nu sînt ai noștri și muntenii – locuitorii Valahiei( Костин М. Летописецул Цэрий Молдовей де ла Арон водэ ынкоаче, Кишинэу, 1972. П. 222).

Situația se schimbă întrucîtva în veacul al XVII-lea, dar și după aceasta izvoarele interne moldovenești în majoritatea lor covîrșitoare întrebuințează termenii, expresiile ”moldoveni”, ”popor moldovenesc”, ”nația moldovenească”. Pentru a ne convinge este destul să ne adresăm la cronicarii moldoveni, în afară de M. Costin, și la G. Ureche, N. Costin, I. Neculce, ca și mulți alți autori moldoveni. În cea mai voluminoasă cronică moldovenească, scrisă de Ion Neculce, n-am putut depista nici o însemnare despre moldoveni ca români, în genere, termenul ”rumân” acolo lipsește, în timp ce termenii ”Moldova”, ”moldoveni”, ”frați-moldoveni”, ”obiceiuri moldovenești” esînt menționați aproape că în fiecare pagină. Valahia el o numește Țara Muntenească și de cîteva ori Țara Românească. Nu pomenește nici o dată despre limba românească, iar în privința limbii moldovenești putem citi următoarea frază: ”Că Neculai-vodă moldovenește nu știe…” ( Некулче И. О самэ де кувинте. Летописецул Цэрии Молдовей. Кишинэу. 1969. П. 57, 58, 59, 60, 65, 68, 73, 82, 88, 97, 127, 178, 226, 233, 263, 292).

Este interesant, cum îi numeau pe vecinii săi valahii. În cunoscuta cronică a lui C. Cantacuzino de la începutul sec. XVIII autorul ei menționează, că la întrebarea, cum se numesc, muntenii și ardelenii răspund rumîni, iar locuitorii Moldovei – moldovani( Cronicari munteni. Buc., 1980, p. 18). Termenul ”nația moldovenească” este atestat în documentele de proveniență străină cu mult înainte de alipirea Basarabiei la Rusia – în lucrările autorilor francezi, polonezi, ruși.

Elvia Celebi, cunoscut călător turc din veacul al XVII-lea, făcea o deosebire clară între moldoveni și valahi și nici o dată nu pomenește de ”rumîni” (Vezi: Эвлия Челеби. Книга путешествия. Вып. 1. Земли Молдавии и Украины. Москва, 1961).

G. Reichersdorfer, un sas din Transilvania scrie despre”neamul acesta al moldovenilor” în prima jumătate a sec. XVI( Călători străini despre Țările române. Buc., 1980, p. 18). Autorul faimoaselor Записки о Московии S. Gerberștein de acum la mijlocul secolului al XVI-lea cunoștea moldovenii (Moldauer) și pe vecinii lor – valahii și nota, că în scris și în slujbele bisericești ei folosesc limba slavonă, dar ”în vorbirea cotidiană folosesc o altă limbă”( Герберштейн С. Записки о Московии. Москва, 1988. С. 58).

Călătorul rus P. Sumarocov, vizitînd meleagurile nistrene în 1799, scrie despre moldoveni și limba moldovenească( Сумароков П. Путешествие по всему Крыму и Бессарабии в 1799 г. М., 1800. С. 224, 226, 228, 231, 235).

Expresia ”națiune moldovenească” este folosită de diplomatul și călătorul francez Peyssonnel, care a cunoscut meleagurile noastre în 1765(Peyssonnel. Observations historique et geografique sur les peuples barbares. Paris, 1765. P. 236). Cunoscutul iluminist rus, care a trăit un timp în Moldova, V. F. Malinovskii, autorul notelor despre Moldova(Записки о Молдавии), și-a întitulat un capitol al acestei scrieri ”Moldovanul iluminat”(Просвещённый молдаванин)( Apud Достян И. Русская общественная мысль и балканские народы. М., 1980. С. 65). Astfel de constatări se întîlnesc la foarte mulți autori din secolele XVII, XVIII, XIX: d’Outerive, Raicevici, Sent-Pery, Kleeman ș. a. Unul din acești călători – emigrantul francez A. Mauriaulle, care a vizitat Moldova în a. 1809, descrie ”moravurile, obiceiurile și firea moldovenilor” precum și bucătăria moldovenească( Călători străini despre țările române în secolul al XIX-lea. Serie nouă. Vol. I. Buc., 2004, p. 475). Despre firea moldovenilor basarabeni scrie și doctorul J. Zucker, care le-a dedicat un capitol din cartea sa tipărită în Germania în a. 1834( Zucker. Basarabia. Traducere din limba germană de Maria Pelivan. Chișinău, 1932, p. 10, 13-20).

Ștabs-căpitanul Cemerzin în cartea consacrată Principatului Moldovei din 1852, scrie amănunțit despre moldoveni, încercînd să cunoască istoria lor. Dînsul notează că ”Reformația a contribuit mult la renașterea limbii vechi moldovenești”, avînd în vedere anumite ediții din Transilvania.( Чемерзин. Военно-стратегическое обозрение княжества Молдавии. Ч. II. Одесса. 1852. С. 87, 363).

Literatura documentar-informativă rusă de la începutul sec. al XIX-lea nu rareori scrie despre moldoveni(молдавцы), trăitori în diferite locuri ale guberniei Ecaterinoslav( Словарь географический Российского госсударства. Москва- Петербург. Ч. 4. 1805. С. 394). Precizăm că în același dicționar, în primul volum ce apăruse cu trei ani mai înainte, cînd este vorba despre zona Voznesensc și despre diferite etnii conlocuitoare, sînt menționați moldovenii (молдавцы), dar și volohii. Iar în următorul, al doilea volum, din nou sînt menționați молдавцы, dar și volohii(Географический словарь Российского Госсударства, описывающий азбучным порядком. Ч. 2. М., 1804. С. 373).

În dicționarul de acelați tip, apărut 40 de ani mai tîrziu, editat sub conducerea lui S. P. Gagarin, printre trăitorii regiunii Basarabia și al guberniei Herson sînt menționați moldovenii. Ca moldoveni erau cunoscuți și Principatul Moldovei, iar populația Valahiei este cunoscută ca valahi(Всеобщий географический и статстический словарь. Ч.1. М.,1843. С. 190, 272; Ч. 2. С. 560; Ч. 3. С. 522).

Douăzeci de ani mai tîrziu situația se complică, ceea ce și reflectă noul dicționar geografic-statistic. Moldovenii figurează în cîteva articole din acest dicționar. Mai mult: moldovenii deseori sînt menționaâi în articole despre localități, județe și gubernii; se scrie chiar și despre limba moldovenească( Географическо-статистический словарь Российской империи. Т. I. СПб., 1863. С. 253). În articolul despre Basarabia, deși se constată, că ”masa covîrșitoare a populației o formează moldovenii”, este menționată și Basarabia de Nord, populată de ”rumîni”( Географическо-статистический словарь Российской империи. Т. I. С. 253). Articolul ”Moldoveni” lipsește în acest dicționar, în locul lui apar ”Moldo-vlahi”. Literalmente acolo se scrie: ”Moldo-vlahii sau rumînii, sînt un neam romanic, ce locuesc în hotarele Rusiei în regiunea Basarabia, în guberniile Podolia, Herson și Ecaterinoslav; a) în principatele dunărene Moldova și Valahia, unde alcătuiesc masa majoritară a populației și în Serbia, unde formează un grup pestriț; b) în stăpînirile Austriei: în Transilvania, Ungaria și Bucovina”(Географическо-статистический словарь Российской империи. Т. III, СПб., 1867. С. 294).

Și asemenea exemple din literatura informativă rusă pot fi prezentate o mulțime. Astfel, în ediția a doua a renumitului dicționar al lui Brockhaus și Efron ”Новый энциклопедический словарь”, care a ieșit de sub tipar la începutul sec. XX pot fi citite următoarele: ”Moldoveni – popor: vezi Români”( Новый энциклопедический словарь. Т. 26. Пг., б. г., с. 912).

Ce s-a întîmplat? A avut loc unirea Principatelor Moldova și Valahia și alcătuira României, iar acest fapt nu putea să nu lase amprenta sa asupra tabloului etnic. Aceste schimbări nu puteau să nu trezească nemuțumirea printre rîndurile oamenilor de cultură moldoveni. Unul din primii care s-a împotrivit acestor transformări a fost cunoscutul scriitor și fruntaș al vieții publice Alecu Russo, care s-a născut la Chișinău iar mai apoi a trecut cu traiul în principatul Moldovei. El menționa cu vădită dezaprobare: ”Moldova s-a schimbat în 16 ani din talpă pînă în vîrf: limbă, haine, obiceiuri, pînă și numele… nu mai sîntem moldoveni, ci români”. Și puțin mai departe ” Unde sînt numele neuitate de poporul moldovan?”. Pe sine A. Russo se numea moldovan incorigibil și eliminarea cuvintelor slave o considera echivalentă cu nimicirea limbii moldovenești( Руссо А. Опере алесе. Киш.. 1955, п. 192-193; Руссо А. Избранное. Киш., 1959, с. 14, 68).

Aproximativ în același gen scria mai tîrziu și publicistul basarabean P. Leonard. În opinia lui, a fost făcută încercarea de a anula existența unui norod întreg – al moldovenilor. Referindu-se la principiul naționalităților, lansat de Napoleon al III-lea, P. Leonard constata: ”Moldovenii buni la suflet m-au primit cu brațele deschise – din toată inima, nestingheriți, chiar cu plecăciune mi-au adus drept jertfă și datinile istorice, și credințele religioase, și obiceiurile lor naționale, și chiar mlădioasa lor limbă – a sărăcit un norod întreg și în plan moral și politic, și în plan religios”( Леонард П. Путешествие по Европе пресловутого принципа национальностей. Лейпциг, 1867. С. 18).

P. Leonard avea în vedere moldovenii din Principatul Moldovei, dar și acolo tabloul era evident pestriț. Cît privește moldovenii din Rusia, aceștia, întîi de toate țărănimea, și-au păstrat conștiința de sine moldvenească. De altfel și mișcarea națională de la sfîrșitul veacului XIX – începutul celui de al XX-lea avea un pronunțat caracter moldovenesc, ceea ce a făcut să fie proclamată la 2 decembrie 1917 Republica Democratică Moldovenească, iar mai apoi să fie creat în 1918 Comitetul salvării Moldovenești, care chema la apărarea ”Republicii noastre moldovenești”( Fruntașu P. O istorie etnopolitică a Basarabiei. 1812-2002. P. 66-83; Stratan V., Gorun A. Moș Ion Roată, Siguranța și ”Unirea”, Chișinău-Iași, 2003. P.63-64).

Termenul ”român” în privința moldovenilor din Rusia era folosit mai mult ca termen literar decît ca o autodenumire. Numeroși călători, care s-au ciocnit cu moldovenii în cele mai diferite locuri de trai ale lor, de obicei menționau, că aceștia se numeau moldoveni. Mai ales sînt caracteristice localitățile moldovenilor departe de Moldova. Încă V. F. Șișmariov scria: ”Moldovenii din Caucaz se numesc pe sine înșiși moldoveni (moldovan, pl. moldoveni)( Шишмарёв В. Ф. Романские поселения на юге России. Л., 1975).

În literatura de specialitate deseori este citată lucrarea lui L. Berg despre Basarabia, în particular, următoarea sintagmă: ”Moldovenii sînt români, ce locuiesc în Moldova, Basarabia și în părțile guberniilor Podolia și Herson din vecinătatea Basarabiei; într-un număr nu prea mare ei locuiesc și în gubernia Ecaterinoslav”( Берг Л. Бессарабия. Страна-люди-хозяйство. Пг., 1918. С. 87).
Totodată, în mod constant, trec cu vederea că geograful și etnograful L. Berg, originar din Bender, în continuare subliniază: ”Ei înșiși se numesc moldovan (la plural – moldoveni)( Берг Л. Бессарабия. Страна-люди-хозяйство. Пг., 1918. С. 175). Anume în aceasta și constă esențialul concluziei. Desigur, este curios să aflăm ce și cum scriu autorii străini de pe alte meleaguri despre moldoveni, dar cînd este vorba despre etnonimele adevărate, importă numai autodenumirea, numele ce și-l dau însăși comunitățile etnice conștientizate. Autodenumirea, ca și denumirea limbii matrene, sînt pietrele de temelie ale conștiinței de sine naționale. Restul este secundar, beletristică, ce nu are nici o importanță în legătură cu problema în dezbatere. Apropo, există și mărturii ale călătorilor români.

Unul din ei – T. Burada a vizitat satele de pe malul stîng al Nistrului și a tipărit o cărțulie, care așa și se numește :”O călătorie în satele Moldovenești din gubernia Cherson (Rusia)”. Printre altele, el scrie că moldovenii de acolo ”nu știu de numele ”român” sau nu-l întrebuințează”( ”O călătorie în satele Moldovenești din gubernia Cherson (Rusia)”. Iași, 1893. P. 3). Tot el povestește, cît de binevoitor a fost primit în satele moldovenești, cînd au aflat, că el era ”moldovan” (ghilimele sînt ale lui T. Burada – V. G.) și este creștin de credință( ”O călătorie în satele Moldovenești din gubernia Cherson (Rusia)”. Iași, 1893, p.8).

Autoritățile rusești nicidecum nu erau interesate în schimbarea numelui etnic al moldovenilor, cu toate că, după o mai veche tradiție, în unele izvoare rusești scrise ei erau numiți волохи, iar limba moldovenească ”волошский язык”. Valahii în aceste izvoare erau numiți ”munteni” sau ”multeni”( Исторические связи народов СССР и Румынии. Т. I-III. М., 1965-1970). În izvoarele rusești de obicei moldovenii erau deosebiți de valahi sau munteni. De pildă, în timpul recensămîntului bisericesc din 1809 în Moldova a fost înregistrat ierodiaconul Ioanichie moldovan și călugărul Climent – muntean(Tomescu G. Știri catagrafice din Biserica Moldovei în 1809.// Arhivele Basarabiei. Chișinău, 1931. P. 74-77). Iar podpolcovnicul A. Polev într-un raport către admiralul P. Ciceagov din 7(19) aprilie 1812, avînd în vedere atragerea forțelor în viitoarea luptă cu Napoleon, scrie despre eventualul ajutor de la ”noroadele valah și Moldovan”( Внешняя политика России XIX и начала XX века. Документы Российского министерства иностранных дел. Т. 6. 1811-1812. М., 1962. С. 360).
Termenul ”moldoveni”, expresiile ”norodul moldovenesc”, ”nația moldoveneacsă” se întrebuințau și în Principatul Moldovei, rămas în afara Rusiei în 1812. Denumirea ”norod moldovenesc” o întîlnim în jaloba boierilor moldoveni trimisă Porții Otomane în martie 1821, iar noțiunea ”nația moldovenească” este folosită de revoluționarii moldoveni din Moldova de peste Prut în 1848( Documente privind istoria României.răscoala din 1821. Vol. I. Buc., 1959. P.44; Georgescu V. Memoirs et projets des reforms dans les Principauties Roumaines. 1831-1848. Buc., 1972. P. 139). Chiar și viitorul prim domnitor al Principatelorunite Moldova și Valahia Alexandru I. Cuza în iunie 1846 scria: ”Orice moldovan trebuie să fie pătruns de nădejdea înfloririi țării sale și să fie mîndru, că este moldovan”(Documente privitoare la anul revoluționar 1848 în Moldova. Buc., 1960. P.46). Cît privește moldovenii din Moldova de Răsărit (”Basarabia”) francezul Jacques Ancel constata, că ”basarabenii sînt cunoscuți cu numele de moldoveni”(Ancel Jacques. Les frontieres roumaines. Geografie politiques. //Revue historique du Sud-Est europeene. 1934. Nr. 1-3. P.34). Mărturii de acest gen sînt foarte multe și numai limitele acestei lucrări nu ne îngăduie să le înmulțim.

Important este faptul că aceste materiale sînt demult cunoscute și, luate în ansamblu, permit să se tragă concluzia de netăgăduit, că moldovenii cu foarte mult timp înainte de 1812 întrebuințau termenul ”norod moldovenesc”, iar termenul ”nația moldovenească” era bine cunoscut din veacul al XVIII-lea. Despre această realitate nu pot exista două păreri. Mai mult: există toate temeiurile să conchidem, că acești termeni erau nu numai larg răspîndiți ca însemne ale conștiinței de sine a moldovenilor, dar și predominau în societatea moldovenească. Aceste noțiuni identificatoare erau înrădăcinate în mentalitatea majorității maselor populare ale Basarabiei, folosite pe larg oral și scris. Filonul existenței și circulației termenului moldovan poate fi urmărit din cele mai vechi timpuri de acum în creația orală a poporului moldovenesc, balada populară Miorița. În culegerea de poezii epice populare moldovenești se găsesc cîntece străvechi despre viteazul oștean Codreanu, în care de patru ori se repetă cuvintele ”Noi, moldovenii // Rădăcina țării”( Citat după: Чобану И. Д. Слово о судьбе родного языка. Тирасполь, 1992, с. 4).

Cu toate că masele largi ale populației nu știau carte, există foarte numeroase izvoare – mărturii care adeveesc incotestabil conștiința de sine a moldovenilor, manifestată la diferite niveluri sociale și reflectată în recensîmânte, catastife bisericești, în documentele fixînd strămutările populației. E. Drujinina, cunoscut istoric sovietic, cercetînd tulburările țărănești din județul Tiraspol în 1802, a luat cunoștință cu sute de anchete, ce dezvăluiau cauzele sociale ale strămutării unor bejenari din Rusia, stabiliți în stînga Nistrului. Cercetătoarea subliniază: ”Este caracteristic că apropae toți coloniștii, cu unele excepții, declarau că fac parte din ”nația moldovenească; fiind veniți de după hotare, ei trăgeau nădejde să-și păstreze libertatea personală”( Дружинина Е. Южная Украина. 1800-1825. М., 1970. С. 213). Într-adevăr, mulți ruși și ucraineni, ca să nu fie readuși la șerbie, se declarau moldoveni-coloniști, șerbirea cărora era interzisă. Dar ca să te declari și să fii înscris ca moldovan, trebuia să știi de existența unui așa popor cu așa etnonim; iar dacă bejenarii din Rusia și Ucraina știau despre acestea, deci, evident, numele etnic al moldovenilor era larg răspîndit.

Despre moldoveni, și nicidecum despre ”rumîni” ne oferă o bogată informație reviziile (recensămîntele) rusești de la sfîrșitul sec. XVIII – începutul sec. XIX. Numai despre moldoveni știe Recensămîntul din Moldova de Răsărit din 1817. Recenzarea și totalurile ei au fost făcute în limba moldovenească (limba oficială a Recensămîntului); nicăieri aici nu se întîlnește termenul ”rumîn”. Chiar și originarii din Ungaria sînt menționașă ca valahi – ciobani( Труды Бессарабской учебной Архивной комиссии. Т. 3. Кишинёв, 1907. С. 213). Peste tot este vorba numai de moldoveni( Труды Бессарабской учебной Архивной комиссии. Т. 3. Кишинёв, 1907. С. 175, 184, 204).

Vom îngădui în continuare asupra unui astfel de document prețios precum este așa-numită Constituție a cărvunarilor – unul din cele mai importante monumente ale gîndirii social-politice din Moldova și Valahia veacului al XIX-lea. Autorul ei este considerat I. Tăutul, căruia îi aparține și altă lucrare cu denumirea ”Chemare poporului Moldovei”, care, precum a fost menționat în literatură, a fost glasul unui solitar, ce nu reprezenta nici un partid( Platon Gh. Națiune și mișcare națională în primele decenii ale secolului al XIX-lea // Anuarul Institutului de istorie ”George Bariț” din Cluj-Napoca XLII. Series historica. Buc., 2003, p. 233). Cu totul altă chestie este Constituția cărvunarilor, care reflecta ideile unui determinat grup social al societății moldovenești. În proectul ei, elaborat la 1822, este vorba numai despre moldoveni și moldovence, despre norodul Moldovei și în mod deosebit – despre norodul moldovenesc(Barnovschi D. Originile democrației române. ”Cărvunarii”. Constituția Moldovei dela 1822. Iași, 1922. P. 152). De exemplu, articolul 65 al proiectului prevede ”dezvltarea învățămîntului în neamul moldovenesc”. Iar mai înainte, în articolul 14 – despre cetățenia moldovenească, se stabilește: ”națioanalitatea moldovenească o are acel, care s-a născut în țară din părinți moldoveni, oameni liberi”. Tot aici se menționează obștea moldovenească și faptul că fiecare poate să învețe în limba noastră(Barnovschi D. Originile democrației române. ”Cărvunarii”. Constituția Moldovei dela 1822. Iași, 1922. P.129, 133, 152-153, 182, 213, 233). În literatură deja s-a atras atenția asupra terminologiei folosite de Tăutul, observînd aici influența ideilor Revoluției Franceze din sec. XVIII( Burlec L. Tradition et changement: Ionică Tăutul // La revolution francaise et les roumains. Iași, 1989, p. 318). El scrie despre patrie, patriotism, despre popor și nație. Însă patria este considerată Moldova, iar nația – moldovenii.

Tot în aceiași perioadă A. Beldiman – un poet moldovan, a reacționat la evenimentele anului 1821 prin cronica în versuri ”Tragodia sau mai bine a zice Jalnica Moldovei întîmplare după răzvrătirea grecilor”, unde, precum s-a menționat în literatura de specialitate, scrie nu doar despre patrie, patrioți adevărați, dar folosește și termenul ”nația Moldovei”( Антоложия поезией модерне молдовенешть 1770-1840. Киш., 1988, п. 239).

De această perioadă ține și o descriere desfășurată a Moldovei, alcătuită în 1828 de I. Rosetii-Roznovanu, probabil, care se afla pe atunci în emigrație în Basarabia; descrierea conține un compartiment special consacrat apariției nației moldovenești (la nation moldave)(Georgescu V. Memoires et projets de reforme dans les Principauties roumaines. 1769-1830. Buc. 1972. P. 178). În general, în această descriere în permanență este vorba despre Moldova, despre moldoveni și nația moldovenească.
Renașterea politică din anii 20 ai sec. XIX a învolburat sentimentele patriotice și dezbaterile privind nația moldovenească cuprind și captivă diferite pături ale societății moldovenești. Această descriere, ca și Constituția cărvunarilor și un șir de alte proiecte din acea vreme, elaborate pe teritoriul principatului Moldova sau de emigrați, care au părăsit Moldova din cauza năvălirii armatelor turcești, sînt monumente ale patriotismului moldovenesc și ale conștiinței naționale ale moldovenilor. În numele norodului Moldovei, neamului moldoveesc, boierii moldoveni se adresează Porții Otomane la 31 martie 1821. În numele nației moldovene (la nation moldave) a fost trimisă o adresare către împăratul Rusiei în aprilie a aceluiași an(Documente privind istoria României. Răscoala din 1821. Documente interne. Vol. I.Buc., 1959. P. 441; Vol. II. P.119).
Despre Moldova și moldoveni se știa și la nivel internațional. La 1838 la congresul jurnaliștilor din Freiburg (Elveția) a participat și medicul moldovan Ia. Cihak, trimis la acest forum de către domnitorul Mihail Sturdza. În cuvîntarea sa Ia. Cihac a amintit despre existența norodului moldovenesc, care este o parte a marii familii a poparelor neolatine și care tinde spre progres(Sturdza S. Regne de Michel Sturdza prince regnant de Moldavie. 1834-1849. Paris, 1907. P.91).

Despre rădăcinile adînci și manifestarea largă a conștiinței națioanle a moldovenilor mărturisesc și sursele informative întrucîtva specifice. Astfel, N. Popovskii, autorul cunoscutei istorii a bisericii moldovenești, editate la Chișinău în 1931, pe timpul ocupației române, constata că la sfîrșitul sec. al XVIII-lea majoritatea covîrșitoare a preoților din Moldova se considerau de nație moldovenească. Potrivit acestui autor în Basarabia din 1274 de slujitori ai bisericii – ”992 erau de neam moldovan”(Popovskii N. istoria Bisericii din Basarabia. Chișinău, 1931. P. 5).

Manifestarea în masă a conștiinței naționale a moldovenilor este confirmată și de constatările unor personalități, care cunoșteau bine situația în Moldova. Cunoscutul activist pre tărîm obștesc și scriitor Zamfir Rally-Arbore, care mai mulți ani a trăit în emigrație în România, a publicat cîteva cărți și amintiri. Dar în afară de memoriile editate, au rămas și notele sale manuscrise, păstrate în arhivele moscovite. În copilărie a învățat la Cernăuți și Chișinău. Despre această perioadă dînsul scria: ”Aici în cinci ani am învățat limba rusă, pe care n-o cunoțteam pînă la întrarea în gimnaziu, fiindcă în primii ani ai copilăriei vorbeam numai nemțește, în limbile polonă și moldovenească; toate aceste trei limbi funcțonau al Cernăuți, unde am făcut școala primară”(ГАРФ. ф. 7026, оп. 1, д. 1, л. 20). În continuare Z. Rally-Arbore scrie despre neamul său, despre moldoveni(ГАРФ. ф. 7026, оп. 1, д. 1, л. 21). În 1915 Z. Rally-Arbore a tipărit la București o broșură, descriind soarta moldovenilor din stînga Prutului, dezvăluind momente despre întemeierea în 1905 la Chișinău a unei organizații obștești, care își punea sarcina obținerii autonomiei ținutului și funcționarea limbii moldovenești( Arbure Z. Liberarea Basarabiei. București, 1915. P. 51).

Fiica sa, E. Arbore, luptător revoluționar și activist obștesc, născută peste hotare, și-a făcut stidiile în România și Franța, iar după 1917 s-a stabilit în URSS, devenind comisar norodnic al Republicii Autonome Moldovenești. În martie 1925, într-o scrisoare către părinți, dînsa descria situația etnolingvistică din Moldova din stînga Nistrului: ”Moldovenii de aici, ca și moldovenii din Basarabia, nu se consideră ”români”; limba e moldovenească, dar, desigur, trebuie să se dezvolte”( РГАЛИ, ф. 1019, оп. 1, д. 7, л. 15 об).

Scriitorul și omul politiv C. Stere de asemenea ne-a lăsat mărturii cu privire la apartenența sa națională. Dînsul mulți ani atrăit în România, afirmîndu-se ca reprezentant al cauzei moldovenești. Dar în perioada cînd s-a aflat în Rusia, dînsul, originar din Basarabia, în timpul procesului intentat împotriva lui pentru participare la activitatea revoluționară din anii 80 ai secolului XIX, la întrebarea despre provenirea națională arăspuns că este moldovan( ЦГИА Украины, ф. 419, оп. 1, д. 1211, л. 12 ).

Emigratul polon M. Ceaikovskii (Sadîc-pașa) în amintirile sle din timpurile Războiului din Crimeea (1855-1856), cînd se afla în Principate în fruntea unor unități militare turcești, face o deosebire clară între moldovenii din Moldova și valahii din Valahia( Записки Михаила Чайковсого. // Русская старина. Т. 102, СПб., 1900, №4. С.222-224). Printre altele, dînsul a relatat despre convorbirea sa cu generalul austriac Augustin, care socotea, că ”moldovenii sînt tot așa de neastîmpărați și dispuși la revoluție, ca și ”românii”( Записки Михаила Чайковсого. // Русская старина. Т. 102, СПб., 1900, №4. С. 233).

Conștiința națională moldovenească se păstra și pe teritoriul fostului principat al Moldovei și după unirea lui cu Valahia. Este semnificativ, că în timpul procesului de judecată de la Iași din decembrie 1866 acuzatul T. Boldur-Lațescu, participant la mișcarea moldovenească antiunionistă, la întrebarea despre naționaliatea sa a răspuns: ”Sînt Moldovan”( Moldova, Iași, 1866, N 19; 19 decembrie. P. 70). Cu alte cuvinte, chiar și după unirea principatelor Moldova și Valahia din ianuarie 1862 nu erau puțini acei care în mod public se declarau purtători ai conștiinței națioanle moldovenești. Această realitate este confirmată si de documentele, ce reflectă strămutarea reprezentanților diferitor națiuni. Secția a III-a a Cancelariei imperiale a Rusiei, altfel zis – departamentul poliției secrete, anual alcătuia dări de seamă cu privire la venirea în Rusia a reprezentanților diferitor națiuni; erau luați la evidență nu numia cei care soseau, ci și cei care plecau. De-a lungul mai multor ani după unirea principatelor erau înregistrați moldovenii care veneau și care plecau din Rusia. Astfel,în 1859 în Rusia au venit pentru un timp îndelungat 1493 de moldoveni; au plecat din Rusia 859 de moldoveni. În 1868 au venit în Rusia 9369 de moldoveni, 118 moldoveni au părăsit această țară( ГАРФ, ф. 109, оп. 223, д. 24(1859г.), л. 150 об; д. 33 (1868г.). л. 281).

Aceste procese sînt documentate pe mai mulți ani, însă termenul moldoveni nu se schimbă. De notat, că, de regulă, numărul moldovenilor ce veneau în Rusia era mult mai mare decît a celor care o părăseau. Documentele în cauză nu fixează termenul ”român”, sînt menționați numai valahii, aceștia, fiind foarte puțini, erau împreunați împreună cu sîrbii și bulgarii. De pildă, în 1867 în Rusia au venit 5329 de moldoveni, au părăsit această țară numai 105 moldoveni; bulgari, valahi și sîrbi veniseră în Rusia 57, au părăsit-o 31( ГАРФ, ф. 109, оп. 233, д. 32(1857), л. 224).

Aceste date constituie mărturii suplimentare a realității că conștiința de sine națioanlă a moldovenilor era un fenomen general, bine cunoscut și larg răspîndit pe ambele maluri ale Prutului. Mai mult decît atît: era răspîndit și termenul ”națiunea moldovenească”. Partizanii păstrării statalității moldovenești în Moldova de peste Prut au difuzat o foaie volantă specială, retipărită și de gazeta ”Steaua Dunării” la 2 iunie 1856, unde se preziceau urmările pentru Moldova, în cazul unirii ei cu Valahia, inclusiv lichidarea ”națiunii moldave”. Prin urmare, națiunea moldovenească era socotită de ei ca una existentă. Peste vreo zece ani, în martie 1866, tot în Moldova de peste Prut a fost tipărită și larg răspîndită o proclamație a părtașilor renașterii statalității moldovenești, conținînd un șir de cerințe, prezentate drept ”glasul poporului moldav”. Astfel nu este de mirare că pribegii din Moldova de peste Prut, majoritatea din ei fiind țărani, ca și mai înainte, se numeau moldoveni( Proclamația se află printre materialele Arhivei politicii externe ale Imperiului Rus, fondul Consulatului din București, dosarul 1132 (1866), foaia 96).

În acele vremi, după proclamarea unirii principatelor, moldovenii sînt atestați și în alte regiuni. Cunoscutul filosof și scriitor C. Leontiev, în caliatatea sa de reprezentant al Rusiei în Balcani, descriind situația din Tulcea, nota în august 1867: ”Aici e și mișcare, și tihnă, și orient, și occident, și nord, și sud, întîlniri fără capăt pe vapoarele dunărene, te poți aranja ca moșier, ca în sat, aici e și Rusia, și Moldova, și Turcia, și Austria, și libertatea rurală, și totodată parcă e centrul Europei. O minune!” ( Леонтьев К. Избранные письма. 1854-1891. СПб., 1993. С. 55-56).
Este de menționat în acestă scrisoare termenul „Молдавия”. Este vorba totuși de anul 1867, statul moldovenesc de vreo 5 ani nu mai figura în documente. Este semnificativ însă nu numai acest fapt. În raportul său din Tulcea din 20.01.1868 (cînd Dobrogea încă nu era ruptă de la Bulgaria și dăruită României) C. Leontiev a conturat aproximativ numărul populației din ocrugul Tulcea – vreo 90-100 mii de oameni. Totodată, a încercat să stabilească componența națională a populației. Potrivit calculelor sale, în districtul Tulcea erau 11445 de turci, 15430 de moldoveni, 10825 de tătari, 9825 de bulgari. Populația celor 11 orașe ale Dobrogei, după datele sale, alcătuia 36060 de orășeni; în afară de aceasta , în Dobrogea ar fi existat vreo 15000 de cetățeni străini( Леонтьев К. Дипломатические донесения, письма, записки, отчёты. 1865-1872 гг. М., 2003. С. 190).
Este semnificativ, că în acest raport al diplomatului rus figurează moldoveni și nimic nu se spune despre ”români”, valahi sau despre vlahii de peste Dunăre. Aceasta nu trebuie să ne mire, pentru că anume moldovenii din Dobrogea sînt atestați și în alte izvoare, bunăoară, în însemnările economistului I. Ionescu de la Brad, publicate în limba franceză la Constantinopol în 1850( Analele Dobrogei. Serie nouă. Anul V. Nr. 2. Constanța, 1999. P.190).

Este curios, că mult mai tîrziu, în septembrie 1913, L. Troțkii a vizitat un sat de lîngă Constanța, unde a întîlnit etnici ruși, care i-au povestit că în localitate mai trăiesc moldoveni, greci, turci, bulgari și armeni( Троцкий Л., Раковский Х., Очерки политической Румынии. М., 1922. С. 95). Adică a întîlnit moldoveni în Dobrogea la începutul sec. XX, după 35 de ani de românizare totală a acestei regiuni. Amintim că diplomatul C. Leontiev stabilise că moldovenii alcătuiau cea mai mare parte a populației din nordul Dobrogei la sfîrșitul anilor 60 ai veacului al XIX-lea. Așadar, etnonimul moldoveni nu dispăruse din regiunea de la sudul gurii Dunării nici în al doilea deceniu al secolului XX.

Cu atît mai mult nu este de mirare faptul că conștiința de sine moldovenească era manifestată de majoritatea covîrșitoare a moldovenilor din Rusia și din URSS. Această realitate au fost nevoite s-o recunoască chiar și autoritățile românești de ocupație în vremea marelui război. În ciuda ocupării timp de 22 de ani a Basarabiei (1918-1940), unul din șefii departamentului de propagandă al guvernămîntului Basarabiei Mîțulescu raporta intr-o dare de seamă, că ”aparatul din subordonarea sa trudește ca să schimbe conștiința moldovenilor”, să facă Basarabia ”cea mai puternică în credința românească”. Această sarcină era considerată cea mai importantă, ”pentru că, după cum s-a convins el, țăranul basarabean se socoate moldovan, iar nu ”român”. Luînd cunoștință cu acest document, dictatorul I. Antonescu a dispus: ”Acolo trebuie să organizăm o puternică propagandă în scopul reeducării”( Афтенюк С. и др. МССР в Великой Отечественной Войне Советского Союза. 1941-1945. Кишинёв, 1970. С. 177).

Însă autoritățile românești s-au ciocnit de rezistența dîrză a conștiinței naționale moldovenești cu mult înainte. Agentul politic român, promotor al românismului, O. Ghibu, referindu-se la realitățile Basarabiei sub ocupație românească (1918-1940), a fost nevoit să recunoască adevărul, că românizatorii au de a aface în Moldova dintre Prut și Nistru cu ”un popor moldovenesc aparte”(Ghibu O. De la Basarabia rusească la Basarabia românească. Cluj, 1926. P. LI). Aceeași conștiință națională moldovenească, constrînse de realități, au fost nevoite să o recunoască și să o ia în considerație și autoritățile administrative ruse încă la sfîrșitul sec. al XIX-lea, situație reflectată în diferite surse documentare și narative.

Reproducem un fapt mai puțin cunoscut cititorilor. În legătură cu alegerile la adunarea nobililor din Basarabia, șeful jandarmeriei din Basarabia polcovnicul Ermolin a trimis un raport șefului Direcției a III-a V. Dolgorucov. În această informație, printre altele, se spunea: ”A fost ridicată întrebarea, ca și în vremea alegerilor din 1863, ca să fie întrodusă în munca de cancelarie, la elaborarea documentelor în instanțele de judecată din Basarabia limba moldovenească; această doleanță a fost exprimată de cîteva persoane, care compătimesc naționalitatea moldovenească; majoritatea nobililor (dvorenilor) n-au susținut această propunere. De altfel, visătorii națiunii moldovenești au fost tot atît de mulțumiți, ca și ceilalți, cînd au aflat de căderea lui Cuza… În genere, locuitorii Basarabiei îl socoteau pe Cuza dușman al Rusiei”( ГАРФ, ф. 109, 1 эксп. оп. 8, д. 3, ч. 5 (1866), л. 1 об, 2). Prin urmare, printre nobilii (dvorenii) din stînga Prutului erau și de acei care compătimeau națiunea moldovenească și doreau întroducerea limbii moldovenești în instituțiile oficiale, cum a fost și după 1812. Însă aceștia n-au fost susținuți de majoritatea dvorenilor.

Curentul moldavofil al nobililor(dvorenilor) din Moldova de Răsărit își face apariția în anii 60 ai veacului XIX. Moldavanofilii (sic! – V. G.) sînt menționați în informația privind gubernia Basarabia în anul 1875 și în alte documente din acea epocă( Negru Gh. Țarismul și mișcarea națională a românilor din Basarabia. Chișinău, 2000. P.133). Tot de atunci apar primele informații despre primii românofili basarabeni. Despre aceștia avem anumite știri din rapoartele aceleiași Secții a III-a, în particular, despre boierul Gonata. De acolo aflăm, că ”Despre Gonata guvernatorul spunea că acest tînăr, care se preocupă destul de serios de studierea limbii moldovenești (sic! – V. G.), trei ani în urmă se considera un românofil înveterat, adică unul dintre acei care vorbea despre posibilitatea unirii neamurilor românești într-un stat românesc de sine stătător. Aceste idei n-au fost împărtășite de populația Basarabiei și s-au veștezit în așa măsură că despre ele nu se aude un cuvînt; deși poate că sînt în regiune vreo cîțiva visători, care mai cred în posibilitatea unui stat românesc, insă atare închipuiri nicăieri prin nimic nu se manifestă( ГАРФ, ф. 109, 3 эксп., оп. 152 (18567-1868 гг) д. 90, л. 15 об-16; vezi de asemenea: Marian L. Alexandru Hașdeu și Academia română. Buc., 1932). Acest fragment este reprodus din raportul oficial din 16.08.1867, dar și aici, în materialele aceluiași dosar, se aduc informații despre persoanele, care compătimesc națiunea moldovenească. Mai înainte în aceiași Secție a III-a a fost deschis un dosar aparte ”Cu privire la unele persoane din regiunea Basarabia care compătimesc națiunea moldovenească”, de unde aflăm că dintre ”românofili” făcea parte și boierul N. Casso( ГАРФ, ф. 109, 1 эксп. оп. 10, д. 169 (1864), л. 14).

Acest document a fost ticluit în anul 1864, dar, fapt interesant, mult mai tîrziu Casso figurează deja în dosarele Departamentului de poliție. În raportul despre situația politică din gubernia Basarabia pentru anul 1888, alcătuit de șeful departamentului de jandarmerie din Basarabia, N. S. Casso, care de acum era mareșal al nobilimii din ținutul Bălți, era caracterizat foarte negativ și prezentat ca un om, care înlocuiește cinovnicii ruși cu cei moldoveni( ГАРФ, ф. 102, 3 дел., оп. 87 (1889), д. 43, ч. 26, л. 8 об.). La fel de negativ este caracterizat și N. Casso, unchiul drept al viitorului ministru al instrucțiunii publice L. A. Casso, în raportul politic despre ținuturile Bălți și Orhei pentru anul 1887, unde se vorbește despre intelectualii locali, care fac parte din națiunea moldovenească și care visează în taină despre unirea cu regatul român și mai tîrziu în raporturile pentru anii 1889 și 1891, în care este pomenit și fratele acestuia Aristid, care-i împărtășește opiniile( ГАРФ, ф. 102, 3 дел., (1888), д. 89, ч. 50, л. 12; ГАРФ, ф. 102, 3 дел., оп. 88 (1890), д. 47, ч. 19, л. 5; Negru Gh. Țarismul și mișcarea națională a românilor din Basarabia. Chișinău, 2000. P. 144).

Despre existența unei așa-numite partide a românofililor după 1878 este o scrisoare anonimă, trimisă aceleiași Secții a III-a după 1878, în care, însă, nu se aduceau nici un fel de date concrete( ГАРФ, ф. 109, 3 эксп., оп. 164, д. 92 (1879-1881), л. 5-5 об). În bună parte, acestea erau ecouri ale evenimentelor din Moldova și Valahia din perioada unirii, iar apoi din România, cînd în Moldova de peste Prut a luat amploare lupta între moldavofili și românofili. Însă autoritățile basarabene menționau permanent netemeinicia curentului românofil în Basarabia și că ”maselor largi ale populației moldovenești acest curent este absolut străin”. Și puțin mai departe într-un document, semnat de guvernatorul Basarabiei A. Haruzin la 15 ianuarie 1907, se menționa: ”Nu arareori moldovanul de pe loc, fără să se dezică de naționalitatea sa , se consideră rus sau se numește cu termenul vag ”basarabean”( Negru Gh. Țarismul și mișcarea națională a românilor din Basarabia. Chișinău, 2000. P. 154-155).

Numele și autodenumirea predominantă a populației acestor locuri rămîneau a fi moldoveni sau norodul sau nația moldovenească. Este interesant, că dacă izvoarele scrise pomenesc pentru prima dată de moldoveni începînd cu sec. XIV, atunci din sec. XVII este cuunoscut termenul ”neamul moldovenesc”, ”neamul moldovenilor”, în sec. XVIII se scrie despre nația moldovenească, iar în sec. XIX în sursele rusești se pomenește adeseori naționalitatea moldovenească. În privința denumirii moldovenilor în izvoarele rusești poate fi urmărită o anumită evoluție. Pînă în sec. XVIII, ca și în izvoarele ucrainene, se scria preponderent despre volohi, iar începînd cu acest secol mai des se vorbește despre moldoveni.

Despre conștiința națională a moldovenilor mărturisesc foarte multe alte documente. Sub flamurile renașterii moldovenești și-a desfășurat lucrările Congresul ostașilor moldoveni în octombrie 1917, care a devenit temelie a Sfatului Țării. La acest for G. Pîntea și-a exprimat nădejdea în viitorul ”renașterii națiunii moldovenești”( Holban Șt. Procesele-verbale ale Congresului Militar moldovenesc ce a avut loc la 20-27 octombrie 1917 în Chișinău. //Arhivele Basarabiei. Chișinău, 1939, Nr. 1-4b. P.123). Iar gazeta Бессарабская жизнь în acele zile caracteriza congresul drept ”mare sărbătoare a națiunii moldovenești”( Левит И. Движение за автономию Молдавской Республики. 1917. Кишинев, 1997. С. 192).

Așadar, sursele de cea mai largă răspîndire conturează tabloul real cu privire la existența și continuitatea în istorie a conștiinței naționale moldovenești. Există o nenumărată mulțime de alte izvoare în această privință; printre cele mai însemnate sînt manuscrisele și cărțile în limba moldovenească, care s-au păstrat într-un număr considerabil. De pildă, este suficient să consultăm colecția mănăstirii Noul-Neamț, comentată în repetate rînduri. Ea ne oferă mărturii scrise de netăgăduit despre neamul nostru cel moldovenesc, neamul moldovan, despre moldoveni, inclusiv despre moldoveni în opoziție cu muntenii( Сводный каталог молдавских рукописей, хранящихся в СССР. Коллекция Ново-Нямецкого монастыря (XIV-XIX вв.) Каталогул женерал ал манускриселор молдовенешть пэстрате ын УРСС. Колекция мэнэстирий Ноул-Нямц (сек. XIV-XIX). Кишинэу, 1989. П. 231, 233, 369, 374).

 

Sursa: Vladislav Grosul ”Молдавское движение до и после формирования Румынии (1821-1866) // ”Mișcarea moldovenească înainte și după formarea României (1821-1866)”, Chișinău, 2014.

Anunțuri

4 gânduri despre „MĂRTURII ISTORICE DESPRE NORODUL MOLDOVENESC

  1. Nu se pot pune la îndoială relatările scrierilor prezentate.
    Numai că lumea între timp se mai deşteaptă. Ea capătă conştiinţa apartenenţei sale la un întreg neam mult diferit de celelalte, în primul rînd prin limbă, prin port, prin tradiţii, religie ş.a.m.d. Lumea în vechime era înapoiată. Ea se limita la a se denumi şi defini potrivit orizontului cunoaşterii sale, potrivit limitelor teritoriale ale dominaţiei unui oarecare voevod sau boier. Dacă omul ştia că el este din Lăpuşna, să zicem, el se autodefinea ca lăpuşnean. Sau orheian dacă era din zona Orheiului. Ori, populaţia de etnie valahă din voevodatul sau principatul Moldovei se autodefinea ca moldoveni, de la primele formaţiuni voevodale născute în jurul rîului Moldova. La început Muntenia era cunoscută ca o ţară a vlahilor care trăia sub ascultarea regatului unguresc care şi-a luat denumirea de Ugrovlahia. După constituirea sa ca entitate distinctă, străinătatea i-a dat denumirea de Valahia. Mult mai tîrziu şi-a definit teritoriul cu termenul de Ţara românească.
    Moldova nu a numit niciodată teritoriul de la nord de Dunăre, pe care străinii îl numeau Valahia, cu termenul de Ţara românească ci cu alt termen: Muntenia, adică ţara de la poalele munţilor Carpaţi, avînd în vedere că prima capitaIă a ei, Tîrgovişte, era situată la poalele Carpaţilor meridionali. Asta pentru că Moldova, ea însăşi se considera o ţară românească.
    Cu privire la faptul că oamenii îşi numesc ţara şi teritoriul în diverse feluri este pentru că aceasta ţine de orizontul cunoaşterii celor ce locuiesc acel teritoriu, aşa cum am arătat mai sus. Ori orizontul cunoaşterii în vechime era foarte restrîns. Istoria ne arată că pînă şi domnitorii puteau fi neştiutori de carte, ca să nu mai vorbim de boieri. Precum se ştie, tatăl lui Dimitrie Cantemir, ca domnitor al Moldovei, era neştiutor de carte. Orizontul cunoaşterii acestor boieri se limita atunci la cele ce aflase de la predecesorii lor, anume că ei ţin de voevodatul Moldovei, deci sunt moldoveni. Ce aveau cei de pe malurile Nistrului sau Prutului cu rîul Moldova de la care se născuse numele voevodatului? Nici o legătură! Aşa că mai degrabă Rep. Moldova ar fi trebuit să se numească Republica Bîcenia, adică ţara de pe malurile Bîcului.
    După părerea mea, denumirea de român nu vine de la cohortele romane care au bîntuit cîndva aceste meleaguri ci de la termenul de „rumîn” care în limba acelei populaţii însemna „bărbat” sau „soţ”. Femeile din Moldova îşi denumeau soţii cu termenul de „rumîn”, acest termen neavînd nici o conotaţie etnică. Eu însumi auzeam cînd eram copil pe unele bătrîne zicîd soţilor lor „rumînul meu”, adică bărbatul meu, termen care nu avea nimic în comun cu etnicitatea. Că această noţiune s-a extins mai tîrziu asupra etniei, este o altă problemă.
    Cît priveşte denumirea ţării de România, ea a fost avută în vedere de către generaţia moldoveană şi munteană de la 1848. Acolo se născuse conştiinţa naţională ce bîntuia atunci Europa, în focul revoluţiei burghzo-democratice pornită de la Paris. Ea a sfărîmat concepţia medievală a feudelor restrînse la zone tradiţionale, voevodale şi a determinat constituirea mai tîrziu a STATELOR NAŢIONALE MODERNE pe teritoriul Europei.
    România a fost creată deci de către ELITA INTELECTUALĂ a tinerilor moldoveni şi munteni educaţi la Paris, Viena sau Berlin, iar NU CA URMARE A UNUI RĂZBOI DE CUCERIRE, aşa cum s-au format imperiile francez, austro-ungar, otoman sau ţarist.
    România a fost creaţia VOINŢEI CELEI MAI EDUCATE PĂRŢI A SOCIETĂŢII din Moldova şi Muntenia, care mai tîrziu s-a extins la noi şi la alte teritorii locuite majoritar de români, Transilvania, Banat şi Bucovina. Alipirea Dobrogei a avut un caracter mai special, ea producîndu-se ca urmare a destrămării imperiului otoman, în condiţiile imperialiste ale extinderii imperiului ţarist către Peninsula balcanică şi strîmtori. Oricum Dobrogea era un teritoriu locuit de mai multe neamuri care nici unul dintre acestea nu deţinea majoritatea.

    Cît priveşte Basarabia, ca şi toată Bucovina, acestea sunt părţi ale Principatului Moldovei care au fost năpădite de alte neamuri străine care mai tîrziu au creat probleme populaţiei autohtone, nevindecate nici azi.
    Iată un exempliu de astfel de probleme:

    Aici, avînd în minte discuţia avută ceva mai demult cu d-ta, mi-a venit în minte denumirea de „complex de superioritate” pe care îl afişeză ruşii faţă de moldoveni, nedorind în nici un chip să le înveţe limba, considerîndu-se superiori moldovenilor.
    În acest video-clip pe care îl prezint veţi putea observa doi dintre ruşii care au participat la „masa rotundă” organizate pe tema bilingvismului, ruşi care mi s-au părut deosebit de „răi” în susţinerea punctelor lor de vedere. Unuia dintre ei i-am reţinut numele, Klimenko, iar altul, gras, la fel de rău semăna cu Nikita Hruşciov. Mult mai temperată şi mai raţională în explicaţii mi s-a părut o distinsă Doamnă cu numele de Vitalia Pavlicenco.

    • Klimenko, după nume, mai degrabă pare să fie ucrainean, decît rus. Dar ce să ne perdem timpul cu alde Klimenko, hai să ne amintim mai bine de cel mai mare rege al românilor, Carol I, care deși a domnit 48 de ani în România, așa și nu a învățat să vorbească românește. Așa că uitați-vă în ograda voastră, și nu ne purtați nouă de grijă, că voi fi nevoit să vă aduc aminte de proverbul despre leneșul, care moare de drum lung și de altcineva, care moare de grija altuia.

      Cu vre-un an în urmă, m-am nimerit în România printr-un sat de lîngă Gheorgheni, m-am oprit la o benzinărie, care avea și un atelier, să-mi controlez o roată (prin hindichiurile și gropile de acolo mi s-a părut că am lovit discul unei roți). Însă nicidecum nu le puteam lămuri celor de acolo ce vreau de la ei, pentru că vorbeau doar ungurește. Abia al cincilea sau al șaselea, care s-a apropiat de noi, înțelegea și vorbea stîlcit românește, și cu ajutorul lui mi-am rezolvat problema. La noi măcar că sînt și ruși, care nici în ruptul capului nu vor să vorbească moldovenește, dar de înțeles înțeleg cam 95% din ei. Treaba-i mai slută în Găgăuzia, acolo am văzut că sînt multe persoane, care într-adevăr nu înțeleg moldovenește, deoarece trăiesc doar printre găgăuji și n-au cum întra în contact cu moldovenii.

      Dvs cum credeți că s-ar putea rezolva această problemă? Impunîndu-i pe ruși, găgăuzi, haholi etc să învețe cu de-a sila moldoveneasca? S-a tot vorbit peste un ceas, dar așa și nu am auzit vre-o propunere din partea ”românilor” cum ar rezolva ei chestiunea. Silind pe cineva să învețe cu forța nu vom obține nimic, asta s-a încercat deja în 1918-1940, cu rezultate mizerabile.

      Problema, precum a spus cineva din participanții la emisiune, se va rezolva de la sine. Generațiile mai în vîrstă trebuie să fie lăsate în pace, să dispară în liniște, iar generațiile tinere trebuie să învețe OBLIGATOR (fie ruși, fie găgăuzi, ș. a. m. d.) la școală limba moldovenească și să aibă și examen la urmă.

      Am auzit iar povestea cu ”govorite na celoveceskom yazyke” (adică, ruși le-ar spune moldovenilor să vorbească ”în limba omenească”, adică rusește). Jur pe copiii mei, că de cînd trăiesc în Moldova eu personal n-am auzit asemenea vorbe adresate mie și nici altora. Nici cunoscuților, prietenilor, rudelor, etc, pe care i-am întrebat, nu li s-a întîmplat așa ceva. Mă rog, sînt dispus să cred, că cineva a nimerit în așa situații cu niște spurcăciuni, însă sînt convins că asemenea cazuri au fost în număr mizerabil, adică așa ceva este o excepție, care confirmă regula, că în absoluta majoritate a cazurilor ”rușii” nu fac isterică, dacă cineva le vorbește moldovenește.

  2. Eu nu mor de grija nimănui, v-am prezentat numai o situaţie de fapt. Îngrijorător (nu pentru mine, ci pentru localnicii din RM), este faptul că unii dintre cei veniţi în RM, deci ca oaspeţi, îi ignoră complet pe băştinaşi. Poate ştiţi despre teoria „bilingvismului armonios”, tot trîmbiţată de propaganda sovietică, pentru a-i îndemna pe băştinaşi să înveţe limba statului sovietic, era prezentată în aşa fel încît să se înţeleagă chipurile că şi ruşii ar fi trebuit să vorbească limba băştinaşilor a căror oaspeţi permanenţi devenise, adică să-şi însuşească şi ei bilingvismul „armonios”. Realitarea s-a dovedit a fi alta: bilingvişti erau numai băştinaşii, în timp ce oaspeţii vorbeau numai limba lor. Expresia aceasta „na celoveceskom” am auzit-o din gura mai multor basarabeni cu care m-am împrietenit în Chişinău în 1968. Unul era din satul Şuri, Raionul Drochia, iar altul din satul Cuhneşti, Raionul Glodeni. De la ei am aflat şi bancuri în legătură cu ruşii, în care se tot pomenea un cuvînt svinia, a cărui semnificaţie am aflat-o mai tîrziu.
    După 1991, România a acordat multe burse pentru studenţii şi elevii veniţi din RM care doreau să facă studiile la noi, la Universitatea din Galaţi. Noi i-am plimit cu bucurie şi i-am invitat şi în casele noastre. Şi de la aceştia am aflat că ruşii, absolut toţi nu doreau să vorbească româneşte şi se simţeau înjosiţi să înveţe „limba moldovenească”, pronunţînd şi ei aceeaşi expresie de îndemn, „toliko na celovecesskom” pentru a conversa. Simpatia moldovenilor faţă de oaspeţii veniţi de la sute şi mii de kilometri în ţara lor s-a văzut la 27 august 1989.

    Cît priveşte pe Carol I, tot ce e posibil să nu fi vorbit cu românii decît în limba franceză. Cu poporul de rînd ei nu vorbeau prin tradiţiie La vîrsata de vreo 30 de ani la care sosise el în România, greu se mai poate ca să vorbeşti corect o limbă străină, atîta timp cît el se ţinea foarte departe de populaţia şi politicienii români. De altfel el şi fusese sfătuit de tatăl său, Karl Anton de Hohenzollern-Sigmaringen, ca să nu intre în contact cu nici un politician, în afară de Prim-ministrul ţării, pentru a nu fi tîrît în cine ştie ce intrigi murdare care i-ar fi adus ştirbirea prestigiului său de conducător al statului iar apoi rege. De altfel, a nu vorbi limba statului, în cazul regilor numiţi în state mici, era o regulă printre monarhi. România, înainte de a-l chema pe Carol să vină ca domnitor în România, ceruse mai întîi unei case regale belgiene să-i trimită un prinţ spre a conduce Statul Român, stat nou apărut pe harta lumii, însă acel prinţ a refuzat, considerînd neinteresantă sau poate periculoasă pentru el ocuparea rangului la care fusese invitat. După aceea s-a făcut apel la Carol care a acceptat să vină. Dar, toţi regii Rumâniei, chiar şi Ferdinand care deşi sosise şi el din Germania, ca şi unchiul său, rămînînd mult timp fără o preocupare de demnitar, cunoscînd o fată de boier român de care s-a îndrăgostit, a învăţat româneşte. Ar fi fost absurd să-i fi cerut lui Carol I să înveţe româneşte, ştiut fiind că, pentru a-l convinge să vină în România, politicienii noştri au depus un susţinut efort.

    Cît priveşte secuii din România, e nepotrivită comparaţia dintre ei şi ruşii sau ucrainenii veniţi în Basarabia. Secuii, fiind în mare majoritate în zona lor, se consideră băştinaşi, aparţinînd unei alte culturi, cultura maghiară, al unui stat pe care ei îl consideră superior, în tip ce pe noi ne consideră intruşi, ocupanţi. Ocupantul nu e iubit niciodată de băştinaş. De aceea ei, mai ales după 1989 au refuzat cu ostentaţie să ne vorbească limba. Au învăţat-o aproape în exclusivitate cei şcoliţi, nu din dragoste, ci din interes. Secuii, aflîndu-se concentraţi în miezul României, în două judeţe – Harghita şi Covasna – nu au vut nici un interes să înveţe româneşte, ei fiind acolo ei între ei, un român venit acolo cu repartiţie ca să-i înveţe limba statului erau priviţi cu duşmănie, iar după 1989 au fost puşi pe fugă, iar autorităţile statului maltratate în unele localităţi. Noi a trebuit să tolerăm această atitudine a lor, ce-i drept singulară, lăsîndu-i în zeama lor. Acolo e o zonă săracă, în care şi politicienii maghiari îşi bagă coada. Dacă aceşti secui ar fi fost la periferia ţării, iar nu în miezul ţării, le dădeam bucăţica lor de ţară să plece unde vor cu ea cu tot, Vorba „Internaţionalei”: … plece unde vor! Noi nu am făcut ca ruşii, să le îmestriţăm ţara şi să-i obligăm să vorbească româneşte.

    Cît priveşte pe ruşii care refuză să vorbească româneşte, eu aş fi procedat aşa: i-aş fi obligat pe funcţionarii moldoveni din administraţie, sub sancţiunea desfacerii contractului de muncă, să nu vorbească cu ruşii mai tineri, sub cca 40 de ani, să nu poarte cu ei discuţii decît în moldoveneşte, îndemnîndu-i să aplice şi ruşii „bilingvismul armonios”, nu numai moldovenii. Sau, recomandîndu-i să aducă cu ei un translator. Le-aş fi răspuns cam aşa: „Izvinite, ya ne panimaiu po russki”. Şi aş fi ridicat din umeri. Comparaţia pe care o faceţi cu perioada 1918-1940 este nepotrivită În 20 de ani nu se poate învăţa o limbă, mai ales că nici măcar autohtonii şcoliţi, n-o posedau prea bine, ei fiind educaţi toliko na russkom yazîke, în aşa fel încît chiar moldovenii nu-i cunoşteau prea bine semnificaţiile ei. Aşa se face că, atunci cînd Generalul Alexandru Averescu le vorbea în 1918 în româneşte, ei priveau la el cu apatie şi dezinteres, semn că nu prea înţelegeau ce le vorbeşte, ca după ce generalul a „întors butonul ” şi a început să le vorbească în ruseşte, deodată s-au înviorat băieţii… În aşa hal de ignoranţă faţă de propria limbă fusese aduşi tinerii moldoveni de regimul ţarist.
    Nenorocirea este că tineretul nemoldovenesc nu vrea nici acum să înveţe şi să vorbească în limba română, deşi au la dispoziţie toate disponibilităţile să o facă. Asta pentru că în conversaţiile pe care le poartă, proştii de moldoveni le răspund tot în ruseşte. Aşa mi s-a spus că se întîmplă acum în RM.

  3. Iată cum tratează vecinii noştri populaţia românească de pe teritoriile lor. Nu spun eu ci o publicaţie mult mai depărtată de locul întîmplării celor relatate mai jos în acest articol. Să nu se mai zică aiurea că românii sunt intoleranţi cu minorităţile de la noi, pentru că toate, pînă şi cele mai nesemnificative au reprezentanţii lor în Parlamentul României. ca să nu mai zic de minoritatea ungurească, a cărei pondere în populaţe României este de cca 6,4 %, care a după 1990 a fost aproape PERMANENT LA GUVERNARE. La noi a devenit un proverb în lumea politică. maximă care sună astfel: De ce se fac alegeri în România? Răspuns: pentru a se şti lîngă cine guvernează UDMR-în legislaţia următoare! (UDMR-ul fiind o asociaţie culturală ungurească din România, nici măcar ca fiind politică ne se prezintă). Să judece oricine!
    http://glasul.info/2014/12/16/romanii-din-bulgaria-se-lupta-sa-si-pastreze-limba-si-traditiile/

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s