EVALUAREA NIVELULUI DEZVOLTĂRII ECONOMICE A BASARABIEI ȘI A TRANSNISTRIEI CĂTRE 28 IUNIE 1940. PARTEA III

Continuare. Partea I se găsește aici. Partea II se găsește aici.

Pînă în 1917 în Basarabia și Transnistria, pe teritoriul ocupat acum de actuala Republică Moldova, agricultura era ramura predominantă a economiei, cu ea se ocupau 80% din populația ținutului. După datele inventarierii agricole și funciare din 1917 fondul funciar al Basarabiei alcătuia 3,8 mln de desetine. Din ele 1,5 mln de desetine (circa 40%) aparțineau marilor proprietari de pămînt, inclusiv 1742 de moșieri dețineau 32%, iar clerului (430 de proprietari) și statului le aparțineau 8% din întreg pămîntul din ținut. Celelalte 2,3 mln de desetine reveneau celor 450 de mii de gospodării țărănești, micilor și mediilor proprietari( Basarabia economică, 1920, Nr. 9-10, p. 56-57). Din acest număr trebuie eliminate 21,6% din gospodării, acestea fiind lipsite de pămînt, 20,4% erau cu puțin pămînt, avînd loturi pînă la 0,5 desetine, la 42,2% din gospodării loturile variau între 0,5 și 5,5 desetine, adică marea majoritate a lor la fel erau gospodării cu puțin pămînt. Și doar loturile a 15,8% de proprietari mici și medii erau de la 5,5 pînă la 100 de desetine( Революционное движение в 1917 году и установление Советской власти в Молдавии. Chișinău, 1964, p. 50).

Repartizarea fondului funciar țărănesc, din care făceau parte 3/5 din pămînturile Basarabiei, mărturisea despre o diferențiere adîncă a satului, cu un contrast bine pronunțat, unde 42% din gospodării erau fără pămînt sau cu foarte puțin pămînt și aproximativ tot atîtea aveau loturi medii de 3,4 desetine pentru o gospodărie. În alte cuvinte, 84% din gospodării posedau doar 29% din pămîntul țărănesc. În plus la aceasta peste 45% din gospodăriile țărănești erau fără cai. Pe de altă parte, circa 16% din gospodăriile înstărite și foarte înstărite posedau aproximativ 70% din pămîntul țărănesc( Революционное движение в 1917 году и установление Советской власти в Молдавии. Chișinău, 1964, p. 50; Крестьянское движение в Молдавии эпохи империализма. Сборник документов. Chișinău, 1961, p. 471).

Aproximativ același tablou se putea observa și în Transnistria moldovenească. La începutul secolului aici moșierilor, bisericii și statului aparținea 66% din pămîntul arabil( К. М. Сытник. Коллективизация сельского хозяйства и формирование класса колхозного крестьянства в Молдавии. Chișinău, 1976, p. 30). În același timp 24% din gospodăriile țărănești în genere nu aveau pămînt.

Astfel se prezenta situația generală în sectorul agrar al ținutului pînă la Revoluția din octombrie 1917. Fărîmițarea gospodăriilor țărănești, o mare parte a cărora nu dispunea de animale de tracțiune, nivelul scăzut al agrotehnicii provocau recolte joase, care, de pildă, în cazul cerealelor, nu erau mai mari decît în mediu cîte 7 chintale la hectar. Toate acestea erau cauza unui nivel jos de trai al marii majorități a populației sătești, înrăutățind relațiile sociale la sat.

După victoria Revoluției în corespundere cu Decretul despre pămînt a fost anulat dreptul de proprietate asupra pămîntului, iar pămîntul a fost naționalizat. Pămîntul marilor proprietari a fost confiscat și dat țărănimii muncitoare. În baza decretului ea a primit în folosință gratuită circa un milion și jumătate de desetine din pămîntul moșierilor și al altor latifundiari. De asmenea țăranilor li s-a pus la dispoziție o parte din animalele și inventarul agricol al moșierilor. Toate acestea creau condiții pentru înbunătățirea stării materiale ale țăranilor, pentru izbăvirea lor de jugul moșieresc și impozitele excesive.

Însă în interfluviul Pruto-Nistrean noile relații social-economice începute la sat în curînd au fost întrerupte de ocupația lui la începutul anului 1918 de către România regală. În stînga Nistrului însă aceste procese au primit o dezvoltare ulterioară. În afară de pămînturile moșierești țăranii au primit și o parte semnificativă din pămînturile și inventarul chiaburilor. În total în mînile lor au trecut peste 300 de mii de hectare de pămînt( Советская Молдавия. Сборник статей. Tiraspol, 1939, p. 141). Aceasta a permis țărănimii muncitoare să-și ducă mai cu spor gospodăriile. Însă în primul rînd trebuia depășită ruina provocată economiei de către războaiele mondial și civil, în urma cărora suprafețele cultivate cu cereale în comparație cu anul antebelic 1913 se micșoraseră aproape de două ori, aproximativ la fel scăzuse și numărul cailor și animalelor cornute mari.

După sfîrșitul războiului civil țărănimea a căpătat posibilitatea să se ocupe mai temeinic cu reconstrucția gospodăriilor lor. Acest proces nu era atît de simplu, el era agravat de secete dese, și ca urmare a acestora, de recolte proaste.

Statul acorda după puteri ajutor sătenilor cu credite, inventar, semințe. El era cointeresat în reconstrucția rapidă a producției agricole, iar gospodăriile țărănești individuale erau producătorii principali de cereale și alte produse agricole. În primii 5 ani după formarea RASSM bugetul ei în măsură de 52% se completa din contul dotațiilor Ucrainei, care la rîndul ei de asemenea primea mijloace considerabile din bugetul unional. O parte din aceste mijloace au fost folosite pentru finanțarea agriculturii. În afară de aceasta, țărănimea muncitoare, mai ales sărăcimea, primea credite directe de la stat. În anul economic 1926/27 creditele pentru sectorul individual au alcătuit 899,1 mii de ruble, iar în anul următor – deja 1,1 mln de ruble. Folosind aceste mijloace sătenii procurau mașini și inventar agricol, animale, material săditor ș. a.

De la jumătatea anilor 1920 a crescut simțitor numărul tractoarelor la sat. În 1925 se numărau 62, iar în 1928 – deja 223 de unități( История народного хозяйства Молдавской СССР. 1917-1958 гг., Chișinău, 1974, p. 61, 75). În anii 1925-1928 țăranilor au fost vîndute la condiții avantajoase circa 9 mii de pluguri, peste 12 mii de boraone, circa 2 mii de semănători ș. a.

Cu ajutorul statului se introducea ordine în organizarea agricolă a terenului în sectorul individual, se introduceau și se perfecționau asolamentele, au început lucrări pentru irigarea și ameliorarea terenurilor, desecarea mlaștinilor. Aceaste măsuri au avut urmări pozititive pentru gospodăriile țărănești individuale.

Zeci de mii de gospodării țărănești în afară de pămînt și-au procurat și animale, inventar, și-au înbunătățit situația materială. Aceasta a provocat creșterea și consolidarea păturilor medii la sat. Dacă pînă la revoluție ele alcătuiau circa o treime din populația țărănescă, atunci către mijlocul anilor 1920 ponderea lor a crescut pînă la 70%.

În același timp dezvoltarea satului avea un caracter contradictoriu. Pe de o parte aveau loc schimbările pozitive sus-pomenite. Pe de altă parte se aflau densitatea înaltă a populației republicii și lipsa de pămînt, fărîmițarea progresivă a gospodăriilor țărănești și dispersarea lor, cînd era imposibil a folosi eficient mașinile agricole, iar ca urmare a acestui fapt – un nivel scăzut al agriculturii, rentabilitatea joasă și caracterul seminatural al gospodăriilor individuale( Doar în perioada 1924-1928 numărul lor a crescut cu 10,7%. Молдова. Статистический сборник. Balta, 1928, p. 256). Aceasta în mod inevitabil genera tendințe negative. Ele s-au intensificat mai ales începînd cu a doua jumătate a anilor 1920, despre ce mărturisesc, printre altele, înrăutățirea caracteristicilor principale ale gospodăriilor țărănești. Astfel, în legătură cu creșterea numărului locuitorilor asigurarea lor cu pămînt arabil între anii 1924-1928 s-a micșorat în medie pe gospodărie de la 4,9 la 4,6 ha. În această perioadă a crescut ponderea gospodăriilor fără inventar agricol, ajungînd cota de 48,8%. Pe lîngă aceasta în 1928 peste 56% din gospodăriile țărănești nu aveau animale de tracțiune, iar circa 57% din ele nu aveau vacă( Молдова. Статистический сборник. Balta, 1928, p. 244, 250, 253, 256). Este destul de firesc, că acei țărani, care nu dispuneau de animale de tracțiune și inventar agricol, erau nevoiță să efectueze lucrările manual, să obțină rezultatele dorite cu prețul unei încordări extreme a muncii lor. Mulți dintre ei deveneau argați la țăranii înstăriți.

O asemenea metodă de producere asigura venituri mici și recolte joase de producție-marfă. În a. 1926 44% din gospodării erau consumatoare, adică nu realizau producție-marfă, fără de care este imposibilă funcționarea normală cît a gospodăriilor individuale, atît și a societății în genere( Социалистическое переустройство сельского хозяйства МАССР (1920-1937). Сборник документов. Chișinău, 1964, p. 99). Înrăutățirea conjuncturii economice a gospodăriilor influența direct și structura socială a satului( Молдова. Статистический сборник. Balta, 1928, p. 244, 250, 253, 256). În cîțiva ani s-a mărit numărul celor mai sărace și a scăzut numărul păturilor medii la sat. În a. 1929 cu toate că satul rămînea să fie preponderent mijlocaș, stratul acestei categorii a țăranilor s-a micșorat pînă la 53%( К. В. Стратиевский. Социалистическая реконструкция и развитие промышленности и сельского хозяйства МАССР (1926-1937), Chișinău, 1974. p. 164).

În asemenea condiții gospodăriei țărănești de una singură îi era foarte greu să obțină rezultate economice cît de cît semnificative, iar aceasta este și imposibil. Țăranul își dădea seama tot mai mult și mai mult, că de unul singur cu mica sa gospodărie nu va putea ieși din nevoie. Unul din căile ieșirii din această situație era unirea eforturilor agricultorilor pentru a rezolva problemele de producție. Spre aceasta, apropo, îi orienta și politica statului, scopul căreia era cooperarea satului.

Ajutorul reciproc țărănesc nu era ceva nou. Sătenii se foloseau des de el pentru efectuarea muncilor agricole. Însă în condițiile, cînd statul îl încuraja și nu doar cu vorba, dar și cu mijloace materiale și credite, acest ajutor mutual în RASSM a căpătat o răspîndire largă. Apăreau și acționau cu succes asociații meliorative, de producere a semințelor, de creștere a sfeclei, avicole, grădinărești, apicole, de mașini și tractoare ș. a. Ele se uneau în uniuni ale asociațiilor pe ramuri.

În a. 1928 în toate tipurile de cooperare agricolă în republică erau cuprinse peste 50 de mii, sau circa 43% din gospădăriile țărănești, în comparație cu 27,8% în a. 1927 și 20% în a. 1926( К. В. Стратиевский. Социалистическая реконструкция и развитие промышленности и сельского хозяйства МАССР (1926-1937), Chișinău, 1974. p. 82). Cooperarea înlesnea procesul de producere, ușura acest proces pentru săteni, îi punea la adăpost de jugul părții înstărite a satului.

Către sfîrșitul anilor 1920 autoritățile statului și ale partidului din țară au ajuns la concluzia despre necesitatea cooperării întregii țărănimi doar sub forma kolhozurilor, fără a socoti, desigur, sovhozurile, care erau gospodării de stat. Și conducerea supremă a țării gîndea să înfăptuiască această colectivizare în ritmuri forțate, lucru care era imposibil de realizat fără presiunea administrativă asupra țărănimii și autorităților locale, fără represiuni în privința părții mai înstărite a satului. Precum este cunoscut, mai apoi practica, din păcate, a confirmat toate acestea. Bineînțeles, unei părți a țăranilor, probabil, îi produceau impresie gospodăriile colective, ca niște celule mari, în care împreună, cu ajutorul satul ar fi putut fi posibilă folosirea tractoarelor și a altei tehnici, precum și agrotehnica și cunoștințele agriole înaintate pentru acele vremuri. Evident, prin aceasta se poate explica faptul, că în anii 1919-1928, cînd la ordinea zilei încă nu stătea întrebarea despre colectivizarea imediată, în kolhozurile din RASSM au fost unite ceva mai mult din 6% din gospodăriile țărănești.

Mai tîrziu statul face o cotitură mai hotărîtă în partea colectivizării. El îndreaptă spre sat noi mijloace tehnice, formează stații de tractoare și mașini, trimite la sate muncitori pentru a organiza kolhozuri. Toate acestea au avut efectul lor. Dacă la 1 ianuarie 1930 în cooperative agricole de producție se numărau 13,2% din gospodăriile individuale, atunci la sfîrșitul lunii februarie – în urma presingului asupra țărănimii – acolo s-au pomenit deja 48,5%. Bineînțeles, un asemenea rezultat nu putea fi stabil, a început ieșirea în masă din kolhozuri. Către începutul lunii noiembrie a aceluiași an acolo rămîneau mai puțin de 19%. Apoi, în urma unei munci de lămurire mai temeinice, a măsurilor represive împotriva păturii înstărite a satului și deportarea unei părți a ei, numărul gospodăriilor țărănești în kolhozuri a început să crească. Către începutul a. 1931 acolo se aflau peste un sfert din gospodării, în prima decadă a lunii martie – peste jumătate, iar la începutul lui noiembrie deja 70%( Социалистическое переустройство сельского хозяйства МАССР (1920-1937). Сборник документов. Chișinău, 1964, p. 287, 301; К. М. Сытник. Коллективизация сельского хозяйства и формирование класса колхозного крестьянства в Молдавии. Chișinău, 1976, p. 63). În perioada următoare practic toate gospodăriile țărănești au fost unite în kolhozuri. A avut loc trecerea lor de la făgașul indivudal la cel colectiv de dezvoltare.

Această trecere nu a fost simplă și nedureroasă. Schimbarea bruscă într-o perioadă atît de scurtă a modului de producție și într-o mare măsură a felului de viață al majorității covîrșitoare a populației sătești provoacă întotdeauna consecințe economice, sociale și morale. Și statul nu putea să nu înțeleagă acest lucru. Dorind să consolideze rezultatele acestei treceri, el a îndreptat în agricultură tehnică nouă, inventar, credite, acorda ajutor organizatoric pentru întărirea cooperativelor.

La sfîrșitul anilor 1930 în RASSM se numărau 721 de kolhozuri și 11 sovhozuri, 27 de stații de mașini și tractoare, care efectuau lucrări pentru cooperativele agricole. Către acest timp necesitățile producerii agricole erau deservite de 1731 de tractoare, 494 de combine, aproape o mie de camioane și altă tehnică agricolă. Unui tractor îi reveneau circa 285 ha de pămînt arabil( Народне господарство УРСР. Статистичний довiдник. Державне видавництво полiтичноi лiтератури при РНК УРСР. 1940, p. 152, 153, 154. Calculele au fost efectuate de către autor). Mecanizarea celor mai importante lucrări agricole a ajuns la 74%, inclusiv aratul – la 91%, recoltarea cerealelor – la 78%, treieratul – la 97%. Ca rezultat nivelul productivității muncii în cultivarea cerealelor a depășit nivelul gospodăriilor țărănești al anilor 1920 de cîteva ori.

Kolhozurile, ca gospodării mari, în plus mai fiind și susținute de către stat, aveau un avantaj indiscutabil față de micile gospodării individuale. Ele puteau folosi mai pe larg și mai eficient tractoarele și mașinile, tehnologia și agrotehnica înaintată, să efectueze lucrările agricole în termenii optimali ș. a. m. d. Toate aceste nu puteau să nu influențeze rezultatele muncii, să nu înbunătățească indicatorii de producere principali. Astfel, recolta medie a cerealelor în kolhozuri în anii 1937-1940 a fost de peste 15 chintale la hectar în comparație cu 11,6 chintale în anii 1933-1937, 8,1 chintale în anii 1928-1932 și 4,4 chintale în gospodăriile țărănești în anii 1923-1927( Народне господарство УРСР. Статистичний довiдник. Державне видавництво полiтичноi лiтератури при РНК УРСР. 1940, p. 157; История народного хозяйства Молдавской СССР. 1917-1958 гг., Chișinău, 1974, p. 84). În republică a crescut și numărul animalelor, inclusiv al vitelor cornute mari – de la 135,4 mii în a. 1924 pînă la 148,7 mii în a. 1938, respectiv al porcilor – de la 65,8 mii la 140,1 mii. Dacă în a. 1928 doar 4,2% din toate gospodăriile țărănești aveau vacă, apoi în 1938 – deja 76%( Народне господарство УРСР. Статистичний довiдник. Державне видавництво полiтичноi лiтератури при РНК УРСР. 1940, p. 157; Советская Молдавия. Сборник статей. Tiraspol, 1939, p. 171).

Din contul kolhozurilor un loc semnificativ în producția agricolă au început să-l aibă culturile tehnice și intensive. De pildă, suprafețele plantațiilor de vii și livezi în republică în a. 1939 au alcătuit 24 de mii și 23 de mii ha, în comparație cu, respectiv, 18 mii și 6,5 mii în a. 1928. De asmenea s-au mărit și plantațiile de sfeclă de zahăr, floarea-soarelui, tutun, etc.

În kolhozuri statul vedea o formă nu doar mai eficientă de organizare a producerii agricole, dar și de obținere maximală a producției-marfă pentru necesitățile sale.

În prima perioadă de după colectivizare, ca să nu întărte țăranii împotriva kolhozurilor, statul plătea relativ bine zilele-muncă ale kolhoznicilor. Desprea aceasta mărturisesc următoarele date desprea plata cu cereale pentru o zi-muncă( în % din kolhozuri):

Anul 1934:
– pînă la 1 kg – 5,4%
– de la 1 pînă la 2 kg – 22,1%
– de la 2 pînă la 3 kg – 30,7%
– de la 3 pînă la 7 kg – 39,2%
– peste 7 kg – 2,6 kg

Anul 1935:
– pînă la 1 kg – 6,3%
– de la 1 pînă la 2 kg – 12,5%
– de la 2 pînă la 3 kg – 14,3%
– de la 3 pînă la 7 kg – 56,1%
– peste 7 kg – 10,8%

Anul 1936:
– pînă la 1 kg – 1,7%
– de la 1 pînă la 2 kg – 9,5%
– de la 2 pînă la 3 kg – 22,0%
– de la 3 pînă la 7 kg – 56,9%
– peste 7 kg – 9,9%

Anul 1937:
– pînă la 1 kg – 0,8%
– de la 1 pînă la 2 kg – 2,2%
– de la 2 pînă la 3 kg – 4,0%
– de la 3 pînă la 7 kg – 70,0%
– peste 7 kg – 23,0%
( История народного хозяйства Молдавской СССР. 1917-1958 гг., Chișinău, 1974, p. 95).

Din aceste date se vede, că în perioada indicată prevala numărul kolhozurilor care plăteau pentru o zi-muncă de la 3 pînă la 7 kg de cereale, și ponderea acestor gospodării creștea din an în an. În a. 1937 aproape o pătrime din cooperativele agricole plăteau pentru fiecare zi-muncă peste 7 kg de pîne. În afară de aceasta, zilele-muncă mai erau plătite și cu bani, cu toate că această plată era mai modestă. În multe gospodării kolhoznicii primeau pentru o zi-muncă cîte 10 kg de cereale, 7-8 ruble în bani și cîte cîteva kilograme de struguri, fructe, legume, etc. Plata pentru zilele-muncă plus roada de pe lotul de pămînt de lîngă casă permiteau kolhoznicilor să aibă o viață îndestulată pentru standardele acelor timpuri.

Totodată limitarea de către stat a normelor democratice a vieții kolhoznice declarate de el, intensificarea metodelor administartive de conducere în agricultură, exproprierea de la cooperative a unei părți prea mari a plusprodusului în folosul statului începeau să provoace kolhoznicilor indiferență și apatie pentru cauza cooperativelor, încălacrea de către ei a disciplinei de muncă, să reducă la ei simțul responsabilității pentru treburile cooperativelor. Toate acestea aveau o influență negativă asupra producerii colhoznice, asupra întregii atmosfere a vieții în kolhoz.

(va urma)

Sursa: Țaranov V. I. ”Studii despre dezvoltarea social-economică a Moldovei. 1940-1960”. Chișinău, 2002.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s