PATRUZECI ȘI ȘASE DE ORE ÎMPREUNĂ CU ANTONESCU

antonescu5

Cum a fost adus la Moscova mareșalul Ion Antonescu

Amintirile lucrătorului serviciului de contrainformații general-maiorului în rezervă Mihail Belousov, care l-a adus la Moscova pe Ion Antonescu, arestat în august 1944. Memoriile au fost înregistrate în 1998, nu cu mult timp înaintea de încetarea din viață a cekistului emerit.

”Pe atunci eu aveam gradul de locotenent-colonel și slujeam în serviciul de contraspionaj ”SMERȘ”. Mi s-a ordonat să iau în primire reținuții – pe Ion Antonescu și pe ajutorii lui, inclusiv și pe fratele mareșalului, pe ministrul afacerilor externe Mihai Antonescu, la stațiunea Bălți, care se află la circa 500 km depărtare de la București. Mi s-a spus că am primit o misiune strict secretă, specială, de mare răspundere. Conducătorii români trebuiau să ajungă la Moscova vii și nevătămați. Din clipa în care ei au fost arestați de către tînărul rege Mihai trecuse o săptămînă. Dușmanii noștri – adepții lui Antonescu în România, Hitler în Germania, – desigur, știau că ei au fost duși din palat de către Bodnăraș și predați comandamentului sovietic. Lui Hitler nu-i convenea absolut, ca cel mai fidel aliat al său să nimerească pe mînile sovieticilor. Cu Antonescu Hitler era în raporturi mai bune, decît cu alți conducători ale țărilor-satelit.

Șeful departamentului ”SMERȘ” al Frontului a putut doar să-mi promită, că va vorbi la telefon cu comisarul poporului pentru afacerile interne al Moldovei și-l va ruga să-mi acorde ajutor. Am fost nevoit să rezolv o sumedenie de probleme. Cum să organizez trenul special? Cîte zile ne vom afla la drum, cum, cu ce și unde îi vom hrăni pe cei arestați (pentru noi ne-am luat tainuri de hrană rece pentru o săptămînă), cine le va acorda asistență medicală în caz de nevoie ș. a. m. d.? Dacă mi se va oferi ocazia să discut cu reținuții, pe ce teme voi putea să vorbesc cu ei și în ce limbă? În grupul nostru nu era un traducător din limba română.

Toate aceste întrebări erau foarte importante, și ele trebuiau rezolvate la Bălți. De aceea încă în timpul călătoriei am dat dispoziție celor doi ajutori ai mei – căpitanilor Zelenov și Yakovlev – ca la sosirea noastră în Bălți să ia imediat legătura cu secția județeană a NKVD-ului și cu șeful spitalului militar dislocat acolo, și cu ajutorul lor să găsească pentru călătoria împreună cu noi un traducător, un medic, un bucătar, care știe să gătească bucate românești, o chelneriță și un bărbier.

Iar eu însumi la sosirea în Bălți l-am găsit urgent pe împuternicitul secției de transport al NKVD-lui și prin el am început să soluționez chestiunea privind acordarea unui tren special. La sosirea noastră de sus încă nu veniseră nici un fel de dispoziți în această privință. Am fost nevoit să iau imediat legătura prin selector și să-l rog să sosească la Bălți pe comisarul poporului pentru afacerile interne a Moldovei general-maiorul Mordoveț. El a sosit și m-a anunțat, că șeful departamentului de contraspionaj al Frontului deja îl sunase și el de acum ia măsuri: undeva pe la orele 14.00 din Chișinău la Bălți va sosi o locomotivă aleasă anume pentru călătoria noastră cu o brigadă și un vagon-salon, de care se foloseau nemții în timpul ocupației Moldovei.

Șeful secției de transport al stației Bălți ne-a sfătuit să formăm un tren special alcătuit din cinci vagoane: un vagon de marfă (situat lîngă locomotivă pentru atenuare), un vagon-bucătărie, un vagon-salon, un vagon de dormit pentru ”oaspeți” și pentru lucrătorii operativi, precum și un vagon de pasageri pentru pază. Întrebarea despre ce ”stradă” va fi acordată trenului nostru am hotărît-o cu șeful departamentului transportului al NKVD al URSS. Eu eram obligat ca în timpul opririlor pentru alimentarea locomotivei cu combustibil și apă să raportez șefului departamentului transportului al NKVD la selector despre starea în care se află ”încărcătura”, iar el la rîndul lui va informa despre aceasta Departamentul General de contraspionaj ”SMERȘ”.

Românii au fost aduși la gara Bălți de un convoi militar. Colaboratorul superor al statului-major al Frontului general-maiorul Zaharov m-a rugat ca să meargă și el cu același tren la Moscova: acolo se afla familia lui, pe care nu o văzuse de multă vreme și între timp i se acordase un concediu de o săptămînă. Eu nu am avut nimic împotrivă. Zaharov mi-a povestit, că pe parcurs a mers împreună cu I. Antonescu, însă aproape că nu a vorbit cu el. Ceilalți patru români se aflau în alte două automobile. În timpul călătoriei ei erau foarte precauți. Am aflat că, printre altele, li s-a spus că ”ei sînt duși la Moscova pentru a duce tratative despre condițiile armistițiului”. Pentru mine aceste cuvinte au devenit un fel de punct de orientare, cum să mă comport cu ei în timpul călătoriei.

…Zaharov a ordonat ca reținuții să fie scoși din mașini. Traducătorul nostru le-a propus să se aducă în ordine și să facă un duș. Toți, în afară de ministrul de externe M. Antonescu, nu au răspuns, iar el a căzut de acord. Am dat dispoziție și căpitanul Kotov i-a însoțit în duș. Apoi ”pupilii” noștri au fost așezați prin cupeurile vagonului de dormit. Noi am împărțit în fiecare cupeu cîte un român și un lucrător de-al nostru, iar pentru I. Antonescu și pentru mine am rezervat două cupeuri vecine care comunicau între ele.

După aceasta trenul a pornit și românii au fost invitați la cină în vagonul-salon. Eu, bineînțeles, trebuia să joc rolul ”gazdei”, căruia și i s-au prezentat ”oaspeții”. Mareșalul Antonescu pentru prima dată în viață a fost nevoit să se prezinte unui locotenent-colonel. În armata română se obișnuia, ca în timpul adresării gradelor inferioare către un locotenent-colonel să-l numească pe acesta cu un rang mai sus – colonel. ”Oaspeții importanți” au procedat la fel. În afară de aceasta, fiecare din ei și-a numit numele, prenumele și postul ocupat, iar militarii – și gradul militar. Traducătorul le-a indicat fiecărui locul său la masă. Locul meu și al lui I. Antonescu ”s-au pomenit a fi” unul în fața celuilalt.

Dictatorul român era îmbrăcat în tunica de mareșal de culoare cenușie cu multe plăcuțe ale ordinelor militare și cu un ordin în piept. El era nu prea înalt, uscățiv, roșcovan, cu o înfățișare abătută. În timpul cinei, care a durat cam vre-o două ore, discuții semnificative nu au avut loc. ”Oaspeții” au băut puțin, însă au mîncat cu poftă, spunînd că toate bucatele sînt gustoase. Se vorbea despre greutățile și nenorocirile aduse de război (vinovații pentru declanșarea războiului, bineînțeles, nu erau numiți).

Deja trecuse de miezul nopții, și eu am propus să mergem la odihnă. I. Antonescu a susținut propunerea mea, însă singur s-a reținut și a început să vorbească cu mine. Astfel am rămas în trei: I. Antonescu, traducătorul și eu. Prin intermediul traducătorului mareșalul mi s-a adresat cu rugămintea ca să-i răspund la o întrebare, care îl frămîntă foarte mult, însă să-i răspund sincer. Eu am căzut de acord, și el a întrebat: ”Unde sîntem duși și este adevărat că la Moscova conducătorii statului Sovietic vor duce cu noi tratative despre condițiile armistițiului?” Eu am răspuns, că, într-adevăr, ei sînt duși la Moscova, însă ce vor face cu ei acolo, eu nu știu. El trebuie să mă creadă, că spun adevărul: fiind un ”om se stat de rang superior”, el trebuie să știe, că unor oameni mici, precum este un locotenent-colonel, asemenea lucruri sînt necunoscute. Misiunea mea, spuneam eu, constă doar în aceea, ca să-i însoțesc pînă la Moscova, pentru a exclude în timpul călătoriei orice fel de incidente nedorite față de ei, ca față de conducători ai unui stat fascist, și să le creez condiții confortabile la drum.

M-a crezut sau nu I. Antonescu, nu știu. Însă după aceasta el întrucîtva s-a îmbărbătat, s-a făcut mai vesel, s-a înviorat și imediat a început să vorbească (foarte lent, probabil, voind, ca traducătorul să înțeleagă fiecare cuvînt). El a spus, că mulți îl consideră fascist, însă el a devenit fascist de nevoie, chipurile, ”prin forța împrejurărilor care s-au creat la timpul lor”. Și imediat m-a întrebat: îi cunoșteam eu oare pe generalii țariști ruși Brusilov, Ivanov și Ruzskoi? Eu i-am răspuns că personal cu ei nu eram cunoscut, însă din istoria militară știu, că ei au fost comandanți de Fronturi în primul război mondial. La aceasta Antonescu a spus: ”Îmi pare foarte rău, că ei de-acum nu mai sînt în viață, căci ei ar fi putut răspunde, dacă el este prietenul rușilor sau prietenul nemților”.

Mai departe el a spus, că în războiul din anii 1914-1918 România a luptat de partea Rusiei, iar el pe atunci era șeful Cartierului General al armatei române și a participat activ la lupte. Și iată acum el s-a pomenit în tabăra opusă Rusiei, și aceasta, chipurile, din cauza că în 1940 nemții au introdus în țară trupele de tancuri. ”Hitler avea nevoie de România ca un cap de pod strategic și ca furnizoare de petrol, – a spus mareșalul. – De aceea el și a ocupat-o încă pînă a se începe războiul (el așa și a zis: ”a ocupat-o”). Și el, Antonescu, ca șeful guvernului român, cică, n-a putut să facă nimic pentru a se împotrivi.

Mareșalul, pe semne, credea că unui locotenent-colonel sovietic nu-i este cunoscut, cum s-au desfășurat relațiile între Germania și România în ajunul războiului, cînd el, I. Antonescu, din dorința Germaniei a venit la putere în țară: a devenit prim-ministru, a declarat România un stat fascist, iar pe sine – ”conducătorul” ei, în septembrie 1940 s-a adresat servil către Hitler cu rugămintea  ca acela să introducă trupe germane în România, declarînd, că el ”vrea să colaboreze fără rezerve cu Germania”.

Eu nu întram în discuție cu I. Antonescu, deoarece am hotărît să-i ofer posibilitatea să-și exprime gîndurile mai amănunțit. Așa și a trecut prima mea întîlnire cu mareșalul depus. Tot atunci am înțeles, că interesul principal îl vor prezenta discuțiile mele personale cu I. Antonescu. Pînă la Moscova am mers 46 de ore. Și astfel de discuții au avut loc cîteva. Eu am ales următoarea tactică – să nu-i pun întrebări, dar să-i ofer ”oaspetelui” inițiativa în alegerea temei de discuție. Cîteva chestiuni, atinse de el, meritau atenție, de aceea în timpul destinat odihnei le notam, iar apoi raportam despre ele conducerii departamentului de contraspionaj ”SMERȘ”. O parte din ele mi-au rămas în memorie pînă în ziua de azi, așa că conținutul lor pot să-l povestesc și acum.

A doua zi după dejun I. Antonescu a început să discute cu mine despre aceea, cum la sfîrșitul anului 1942 trupele sovietice au dat o ”lovitură nimictoare” nemților și românilor la Stalingrad (România a pierdut lîngă Stalingrad 18 divizii, aproape 2/3 din unitățile sale de luptă). Și el deja de atunci, a spus fostul dictator, a înțeles că țările blocului hitlerist au pierdut războiul. Și, cică, chiar atunci, la începutul anului 1943, el le-a propus regelui Mihai și mamei sale să încerce să iasă din război. Și ei în trei au luat o hotărîre: să-l însărcineze pe ministrul de externe Mihai Antonescu să între în contact prin intermediul colaboratorilor săi din Spania sau Elveția cu reprezentanții Angliei și ale Statelor Unite și cu ajutorul acestor țări să iasă din alianța cu Germania.

Totodată ei au hotărît să pună în fața lui Hitler întrebarea, ca Antonescu să fie numit Comandant suprem al forțelor armate române pe frontul din est. El vroia, ca, ”pentru orice eventualitate” unitățile române ”să îndeplinească ordinele lui, și nu pe cele ale comandamentului german”. Din acest ”demers” al lor, a declarat I. Antonescu, atunci nu a ieșit nimic. Serviciile secrete germane au aflat îndată despre acțiunile diplomaților români la Madrid și au raportat despre aceasta lui Hitler. Hitler l-a chemat pe I. Antonescu la sine, în castelul din Klessheim, în care pe atunci își revenea după ”atacul de la Stalingrad”. I. Antonescu a plecat încolo cuprins de o mare neliniște, temîndu-se de răfuială pentru trădarea fuhrerului. Însă Hitler l-a întîmpinat cu bunăvoință. El nici nu a lăsat să se înțeleagă că aici cumva ar fi fost vina lui I. Antonescu, dar i-a oferit aceasta ca o ”noutate” mareșalului, ca niște ”uneltiri” ale ministrului său de externe pe la spatele lui și i-a propus să-l demită imediat pe M. Antonescu din această funcție. I. Antonescu susținea, că atunci s-a pomenit cu spatele la zid, și a fost nevoit să accepte condițiile lui Hitler, însă nu le-a îndeplinit în întregime: a mărit numărul soldaților pe front, însă pe M. Antonescu din funcție nu l-a scos. Și Hitler pe urmă nu-i mai amintea despre aceasta.

I. Antonescu spunea, că el l-a văzut pe Hitler ”în acțiune și în diferite dispoziții sufletești” și că presa rusă în zadar se stăruie să-l prezinte ca pe un ”prostănac”. Mareșalul zicea, că nici cu un aliat de-al său – Mussolini, Mannerheim și Horthy – Hitler nu s-a întîlnit atît de des precum cu dînsul. El lămurea aceasta prin faptul, că fuhrerul considera România cea mai ”importantă” și mai ”de nădejde” aliată a sa. Aceste întîlniri erau organizate de dînsul pentru a-l constrînge în toate felurile pe I. Antonescu și România să rămînă în componența țărilor Axei.

I. Antonescu nu a vorbit despre asemenea fapte, ca decorarea lui de către Hitler cu ”Crucea de cavaler” în august 1941 pentru întrarea trupelor române în regiunea Odessa, și nici despre aceea, cum el i-a declarat lui Hitler în ianuarie 1941 despre ”marea sa dorință de a participa împreună cu el la războiul împotriva URSS”. Mie însă mi-a spus, că Hitler după dezastrul de la Stalingrad își dădea seama că războiul, așa cum îl planificase el, era pierdut, însă ”nu lăsa să se înțeleagă”. El încă mai avea speranță într-un sfîrșit relativ favorabil al războilui, mobilizînd pentru aceasta toate forțele națiunii germane și ale țărilor aliate. Chiar și în timpul întîlnirii cu el în august 1944, cînd Armata Roșie deja întrase în România și se apropia de granițele Prusiei de Est, Hitler încă mai credea, că Germania se va păstra ca un stat unitar cu orînduirea social-politică existentă în el, iar garanția acestui fapt trebuia să fie ”gîlceava”, care numaidecît se va isca la etapa finală a războiului în mijlocul ”triplei înțelegeri” – între Roosevelt și Churchill pe de o parte și Stalin – pe de alta. Speranțe deosebit de mari erau puse în Churchill.

Lui Hitler, precum susținea I. Antonescu, nu-i plăcea să pomenească numele lui Stalin, și cînd era nevoie de așa ceva, îl numea pur și simplu ”el”. Dar iată că în timpul ultimei întîlniri cu Antonescu fuhrerul a vorbit cu stimă despre ”domnul Stalin”, numindu-l pe nume, și chiar a recunoscut că la momentu actual în lume el n-are pereche ca om de stat și ca strateg militar.

În timpul aceleeași întîlniri, dacă-i să-l credem pe mareșal, Hitler l-a caracterizat astfel pe W. Churchill ca comandant de oști – el, cică, în comparație cu Stalin n-avea nici o valoare. În decursul celor patru ani de război el nu a putut să organizeze forțarea unei strîmtori de 32 de km și să debarce trupe în Franța. Și doar în iunie, și asta tot cu ajutorul americanilor, obținînd o superioritate asupra nemților în trupe terestre de două ori și jumătate, iar în aer – de peste 20 de ori, cu chiu, cu vai a reușit să ”se tîrască” peste strîmtoare. Mi s-a creat impresia, că I. Antonescu vroia foarte mult, că anume această parte a povestirii lui despre Stalin să ajungă la urechile instanțelor corespunzătoare de la Moscova.

…La Moscova am ajuns seara. Am fost întîlniți de către lucrătorii din conducerea Departamentului de contraspionaj ”SMERȘ”. ”Pupilii” noștri au fost duși la una din vilele de lîngă Moscova. Apoi noaptea eu am fost primit de către locțiitorul Departamentului ”SMERȘ” general-locotenentul N. N. Selivanovskii, căruia i-am raportat despre comportamentul românilor în timpul călătoriei și i-am citit fragmente din însemnările mele, făcute după convorbirile cu I. Antonescu. Mi s-a propus să dictez imediat aceste însemnări unei stenografiste. Iar la ora 4 de dimineață despre aducerea la Moscova a clicii lui Antonescu i s-a raportat lui Stalin.

Sursa: pentru prima dată publicat în ziarul ”Военно-промышленный курьер” din 17 octombrie 2007.

Anunțuri

4 gânduri despre „PATRUZECI ȘI ȘASE DE ORE ÎMPREUNĂ CU ANTONESCU

  1. Interesant articol. Iată că nu ştiam cum a ajuns Mareşalul la Moscova. Îmi închipuiam că ar fi ajuns pe calea aerului.
    După cîte cunosc eu, el exagerează în unele privinţe dar în altele punctează corect şi răspicat.

    În primul rînd, dorinţa ca trupele germane să intre în România, nu a fost ale germanilor. Aici Antonescu exagerează. Dorinţa a fost a lui Antonescu şi a tuturor românilor. Ea s-a conjugat cu Planul Barbarosa de atacare de către Germania a URSS în 1941.
    De ce Antonescu dorea ca trupele germane să fie cantonate în România ? Din trei motive:
    1) Datorită provocărilor continui ale sovieticilor la graniţa României, provocări care generau panică în rîndul autorităţilor şi ordinii în stat iar armata României nu putea să le facă faţă singură.
    2) Datorită dorinţei autorităţilor statului de a avea o protecţie împotriva unui stat ce se dovedise agresor; era singurul mijloc de a te pune la adăpost de un eventual atac neprovocat. România îşi pierduse complet încrederea în vecinul de la răsărit a cărui cuvînt nu mai valora nici cît o ceapă degerată.
    3) Pentru asistenţă militară în instruirea armatei române în vederea unei eventuale rezistenţe eficiente împotriva agresiunii sovietice şi eventual într-o cooperare militară în vederea recuperării teritoriului naţional răpit de agresor.

    Desigur Mareşalul are dreptate atunci cînd spune că nu este adevărat că el ar fi „declarat România stat fascist” în septembrie 1940. Realitatea este cu totul alta. România a fost declarată „stat naţional legionar” care este cu totul altceva decît a fi „stat fascist” sau „nazist” (naţional socialist). Dactrina legionară diferea substanţial de cea ale statelor fasciste. Fără a intra în detaliile multiple care diferenţiază statul naţional legionar de cel fascist enumerăm cîteva caracteristici:
    – statul naţional legionar nu era un stat rasist ; el era într-adevăr un stat totalitar naţionalist însă şovinismul îi era cu totul străin – toate naţionalităţile care respectau statul naţional român erau protejate şi respectate;
    – statul naţional legionar avea o doctrină căruia îi era străină crima şi răzbunarea pe motive etnice;
    – statul naţional legionar respecta persoana umană indiferent de etnie
    Toate acestea pot fi susţinute cu exemple concrete, în ciuda oricăror păreri duşmănoase care aveau tot interesul să denigreze această mişcare ce avea drept scop RENAŞTEREA MORALĂ A ROMÂNIEI, schimbarea ei la faţă, iar nu răzbunarea împotriva vreunei etnii. Nu degeaba adversarii sovietici ai României criticau regimul ei capitalist corupt pînă în măduva oaselor care făcea din ţară cîmpul de acţiune a tuturor abuzurilor şi nedreptăţilor, nu numai în zonele nou aderate la România, Basarabia şi Transilvania, dar şi în zonele statului de bază, format din Moldova, Muntenia şi Dobrogea. Astfel de racile erau avute în vedere de mişcarea legionară spre a fi stîrpite din rădăcini. Tocmai aceste obiective ale mişcării legionare speriau de moarte clasa conducătoare a României interbelice, nu conveneau camarilei regelui Carol al II-lea şi a sistemului său corupt, fapt care a şi declanşat prigoana fără precedent a acestui rege în 1938 împotriva Gărzii de Fier, ucigînd la comandă, în toată ţara sute de membri de frunte ai mişcării legionare. Prigoana împotriva legionarilor a fost atît de cumplită încît fără judecată, erau arestaţi şi băgaţi la închisoare fruntaşii Gărzii de Fier încît cele vreo 60 de judeţe ale României de atunci a plătit cu viaţa a cel puţin 3-4 capi ai mişcării din fiecare judeţ, în afara celor asasinaţi în închisori.

    Sigur că Mareşalul Ion Antonescu nu pronunţă cauza adevărată pentru care a început războiul împotriva URSS, căci, captiv fiind la inamicul său, nu dorea să-l incite într-atît încît să nu mai aibă nici un fel de limbă comună cu el la definitivarea condiţiilor de armistiţiu ce, credea el, că le-ar mai putea influenţa.
    Cauza adevărată, pe care nu dorea s-o dezvăluie ruşilor, era fireşte Raptul teritorial mîrşav din 1940 care a umilit şi îndoliat o naţiune. Căci declanşarea războiului a fost aprobată unanim de întreaga naţiune în iunie 1941. Acest lucru nu trebuia adus la cunoştinţă ruşilor învingători cărora trebuia să le cîştige bunăvoinţa. Nu o spun eu, dar o spune întreaga presă din acele vremuri şi declaraţiile de mai tîrziu ale fiecărui om, simplu sau instruit care au fost martorii evenimentelor de atunci, fiind trup şi suflet lîngă Mareşal cînd a pornit războiul. Sigur că, la trecerea Nistrului de către trupele române, marea majoritate a românilor, oamenii politici de marcă, nu au mai fost de acord, sfătuind pe Generalul Antonescu să se oprească. Două au fost cauzele care l-au determinat să continue războiul alături de Hitler: (a) – Dorinţa lui de a-i cîştiga bunăvoinţa lui Hitler, ajutîndu-l în efortul lui de război împotriva inamicului comun, spre a REDOBÎNDI PARTEA DE Nord-Est A TRANSILVANIEI, dată în aug. 1940 de Hitler şi Musolini, ungurilor şi (b) – Camaraderia militară faţă de armata germană care îl ajutase să redobîndească teritoriul răpit, Basarabia şi Bucovina de Nord.

    Iată aveţi aici scrisori ale Mareşalului care definesc atitudinea lui înainte de a fi trimis captiv la ruşi:
    http://www.ziaristionline.ro/2012/08/23/exclusiv-prof-gh-buzatu-23-august-1944-jocul-cu-destinul-romaniei-insemnarile-din-celula-ale-maresalului-ion-antonescu-din-seara-de-23-august-1944-document-olograf/
    http://www.art-emis.ro/istorie/1963-apararea-lui-ion-antonescu-1940-1944.html

    Aş mai avea unele observaţii asupra termenilor utilizţi la traducerea din ruseşte a textului. Ca exemplu: a fost tradus cu termenul împropriu „strada”, în loc de „culoar” sau „rută”, cînd a fost vorba de stabilirea „culoarului” trenului special printre diverse trenuri care mergeau evident spre front, spre a ajunge la Moscova. Termenul de culoar este des utilizat în cursele aeriene. Şi ar mai fi şi altele, dar las pe altă dată, dacă nu deranjez prea tare.

  2. MINCIUNI ORDINARE DE ALE RUȘILOR! MAREȘALUL NU S-AR FI PLOCONIT ÎN FAȚA LOR, SĂ LE CEARĂ BUNĂVOINȚĂ. DUCEȚI-VĂ DRACULUI CU ARTICOLUL VOSTRU DENIGRATOR. DACĂ NU ÎI AJUTAU AMERICANII PE RUȘI CU ECHIPAMENT DE RĂZBOI ȘI MÂNCARE, CIZMA NAZISTĂ AJUNGEA PE CLĂDIREA KREMLINULUI. SCĂRBELE ÎMUȚITE DE RUSNACI MINT CU NESIMȚIRE. DE CE NU SPUNEȚI ADEVĂRUL DESPRE FAPTUL CĂ LOCOTENENȚII LUI STALIN L-AU MOMIT PE MAREȘAL CU DIVERSE PROMISIUNI TENTANTE ȘI EL A REFUZAT DEMN, PT CĂ NU CONCEPEA SĂ-ȘI TRĂDEZE PRINCIIPILE ONOAREI. VAIIII CÂTĂ MANIPULARE ORDINARĂ….NICI MĂCAR REGELUI TRĂDĂTOR NU I-A CERUT AMNISTIE….MAREȘALUL ERA PREA MÂNDRU ȘI DEMN SĂ SE UMILEASCĂ ÎN FAȚA DUȘMANULUI….IAR PE STALIN ÎL URA DIN TOT SUFLETUL.

    • ”.MAREȘALUL ERA PREA MÂNDRU ȘI DEMN SĂ SE UMILEASCĂ ÎN FAȚA DUȘMANULUI….IAR PE STALIN ÎL URA DIN TOT SUFLETUL.”

      „… Foştii demnitari români deţinuţi lîngă Moscova erau neliniştiţi de faptul că interogatoriile lor nu începeau şi încercau să anticipeze locul şi jurisdicţia sub care urma să aibă loc procesul lor. În consecinţă, în primăvara anului 1945, după ce s-a consultat cu colegii de detenţie, Ion Antonescu a înaintat maiorului Rodin un memoriu în care, după ce exprima protestul împotriva detenţiei membrilor guvernului său în URSS, afirma că „războiul contra URSS a fost provocat de situaţia internaţională”, fostul şef al statului renunţînd în acest memoriu la Basarabia” [Constantin Pantazi, Cu mareşalul pînă la moarte. Memorii, Editura Publiferom, Bucureşti, 1999, p. 330].

      Conform generalului Pantazi, memoriul nega caracterul „hitlerist” (fascist) al regimului Antonescu şi făcea complimente lui Stalin, caracterizat ca unul dintre „…cei mai mari căpitani ai omenirii” [Ibidem]. În acest memoriu, Ion Antonescu a „luat asupra sa omorurile cauzate de represiunea de la Odessa şi dezlegarea [rezolvarea] problemei evreieşti…”, insistînd asupra faptului că restul arestaţilor nu puteau fi învinovăţiţi de aceste fapte, fiind doar executanţi [Ibidem].”
      https://razboiulpentrutrecut.wordpress.com/2015/10/23/membrii-guvernului-antonescu-si-crimele-de-razboi/

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s