GRUPUL DE ARMATE ”UCRAINA DE SUD”. 24 AUGUST 1944

p0354

Continuare. Începutul îl găsiți aici:
1. 20 AUGUST 1944: O ZI NEAGRĂ PENTRU GRUPUL DE ARMATE ”UCRAINA DE SUD” https://razboiulpentrutrecut.wordpress.com/2014/07/14/20-august-1944-o-zi-neagra-pentru-grupul-de-armate-ucraina-de-sud/
2. GRUPUL DE ARMATE ”UCRAINA DE SUD”. 21 AUGUST 1944 https://razboiulpentrutrecut.wordpress.com/2014/07/27/grupul-de-armate-ucraina-de-sud-21-august-1944/
3. GRUPUL DE ARMATE ”UCRAINA DE SUD”. 22 AUGUST 1944 https://razboiulpentrutrecut.wordpress.com/2014/07/29/grupul-de-armate-ucraina-de-sud-22-august-1944/
4. GRUPUL DE ARMATE ”UCRAINA DE SUD”. 23 AUGUST 1944 https://razboiulpentrutrecut.wordpress.com/2014/07/31/grupul-de-armate-ucraina-de-sud-23-august-1944/

A sosit ziua de 24 august.

Trupele sovietice au reușit să străpungă în multe locuri subțirea linie defensivă germană și acoperirea de ariergardă. În atmosfera haosului crescînd și a retragerii dezordonate a maselor de infanterie și a mijloacelor de transport spre Vest și Sud-Vest, grupele de luptă și ariergarda, înghesuite din toate părțile de inamic, încercau să se opună și să reziste, însă cădeau una după alta sub loviturile atacurilor inamice. La postul de comandă al corpului al 30-lea au sosit generalii, comandanții corpurilor al 52-lea și al 44-lea. În timpul acestei întîlniri ei au analizat situația critică a trupelor sale, ce se înrăutățea cu fiecare ceas. În drum spre postul de comandă ei au văzut starea lucrurilor cu ochii lor și doar cu mare trudă automobilele lor au răzbătut printre gloata care se retrăgea. În urma examinării situației s-a hotărît, ca mai mult să nu se aștepte nici o indicație de la comandamentul armatei a 6-a, despre care nu se știa nimic, însă cu eforturi comune să se încerce evitarea perspectivei destul de evidente de a fi nimiciți în urma încercuirii totale. Nemulțumiți și descurajați, generalii și-au luat rămas bun unul de la altul. În adîncul sufletului fiecare dintre ei își dădea bine seama, că acțiunile comune ale unităților lor de infanterie, împovărate cu convoaie imense, în lipsa oricărei comunicații, erau practic imposibile. Mai ales împotriva forțelor superioare ale inamicului, care se apropia din toate părțile.

În aceiași zi, la amiază, lîngă Huși…

Evenimentele au început să se schimbe cu o viteză uluitoare…

Deja de cîteva zile, scîrțîind și pîrîind, tot felul de convoaie din cele mai diferite divizii și servicii de intendență, care au reușit să ajungă pînă aici, traversînd orașul, ce se afla la cîțiva kilomteri mai la Vest de Prut, se adunau într-o vale adîncă. Fiecare, ajuns în acest loc, credea că cel mai rău lucru a rămas în urmă, că ”slavă Domnului, am trecut peste Prut” – așa considera fiecare șofer sau căruțaș, care în dimineața ceea treceau pe străzile orașului. Însă pe neașteptate au răsunat împușcături din tunuri de tanc. Peste 20 de mașini sovietice au năvălit în oraș din partea de Vest, au trecut în goană, trăgînd din tunuri și mitraliere, pe ulițele orașului și s-au năpustit asupra convoaielor germane, semănînd haos și panică. Căruțele au fost răsturnate, mașinile au fost strivite, camioanele ardeau, peste tot se tăvăleau morți și răniți. Cei rămași în viață, cu ochii plini de groază, fugeau nebunește în toate direcțiile. Doar o mică parte din ei a răzbătut spre seară la orășelul Fălciu și a adus vestea despre atacul inamicului de lîngă Huși.

Însă acest atac încă nu era cel mai strașnic lucru. Mai rău era faptul, că după amiază deja întreg corpul al 18-lea de tancuri din componența Frontului al 2-lea Ucrainean printr-o lovitură de la Nord-Vest a cucerit orașul Huși, iar cîteva unități au atacat trecerea peste Prut de lîngă satul Stănilești și în aceeași zi s-au unit cu tancurile și infanteria motorizată a Frontului al 3-lea Ucrainean, care veneau de la Est.

Ultima breșă de lîngă Huși a fost astupată, cercul încercuirii în jurul nucleului principal al armatei a 6-a s-a închis definitiv. Această veste, cu un pîrjol în stepă, s-a răspîndit în toate unitățile, de la soldat la soldat: ”Sîntem încercuiți! Sîntem în ”pungă”.

Ultimele unități apte de luptă încă se mai apărau de inamicul, care năvălea din toate părțile. Subunități amestecate, îngrămădite cu mare greutate, formau permanent noi linii defensive și luptau cu disperare, tunurile de cîmp rămase trăgeau direct în infanteria inamicului ce se năpustea din toate direcțiile, iar tunurile anticar trimiteau ultimele proiectile în tancurile sovietice T-34. Însă aceste unități germane erau ocolite de inamic, dezmembrate, încercuite și nimicite una după alta.

Corpul al 52-lea în decursul zilei a fost și mai tare împins înapoi și ocolit de inamic, unitățile corpului se amestecau între ele tot mai mult și mai mult.

Însă și mai grea era situația în corpul al 30-lea, care pînă atunci a fost nevoit să simtă asupra sa greutatea principală a loviturilor sovietice. Aici rămășițele diviziilor luptau lîngă satul Cărbuna, care se afla la 17 km depărtare de satul Gura Galbenei, ocupat deja de ruși, dar recucerit în curînd de la ei.

În acest sat mare, situat pe valea unui rîu, din toate părțile soseau, ca atrase de un magnet, mase de soldați și mijloace de transport. Undeva pe aici trebuia să se deschidă poarta spre libertate. Însă pentru ei satul Cărbuna a devenit o adevărată pungă diabolică. De la Est nemții erau tot timpul împinși de către inamic, de la Sud el dădea o lovitură după alta, în Vest calea de retragere era deja îngrădită de trupele sale, iar din aer aproape fără încetare atacau avioanele de vînătoare și de asalt, semănînd moarte cu bombele și mitralierele lor. Prima încercare a unităților de a ieși din pungă, efectuată în dimineața zilei, a eșuat. Avioanele sovietice, năpustindu-se asupra grupului de asalt al trupelor, care încercau să străbată din pungă, i-au provocat pierderi foarte grele. Printre cei căzuți era și comandantul diviziei a 257-a. Retragerea, care și așa pînă atunci devenise dezorganizată, s-a transformat într-o derută haotică. Coloanele de soldați și mașini s-au repezit, învălmășindu-se, înapoi, cuprinse de un singur gînd: dușmanul este peste tot! Toți goneau, se grăbeau, se împingeau și se călcau unul pe altul, avîntîndu-se spre Sud-Vest, acolo unde era unica speranță de scăpare.

Toate drumurile erau blocate de mijloace de transport stricate și abandonate, potecile din pădure erau ticsite cu căruțe și tot felul de armament și echipament. Slăbiți și frînți de oboseală din cauza arșiței, marșurilor și luptelor permanente, grupurile de soldați mergeau anevoie pe marginile drumurilor. Răniții, pe care îi purtau cu ei, erau într-o stare jalnică, lor nu li se acorda aproape că nici o îngrijire. Cei răniți ușor se tîrau, sprijinindu-se în bețe sau susținuți de tovarăși. Cei răniți grav erau duși în căruțe rechiziziționate, mulți din ei erau fără cunoștință, mulți dintre ei erau pe patul morții.

Fiecare dorea cît mai repede să scape din acest infern, numai să nu cadă pe mîna dușamnului.

Odată cu sosirea întunericului trebuia cucerită zona mai la Vest de Gura Galbenei. Însă cînd seara vremea s-a schimbat și a pornit o ploaie torențială, drumurile de pădure, și așa în stare proastă, s-au desfundat și au devenit aproape impracticabile. Cea mai mare parte a mijloacelor de transport și artileria trasă de cai au fost abandonate. Către cer au început să se înalțe flăcările mașinilor incendiate, împrejurimile se împleau de exploziile tunurilor, care se nimiceau. Iar în întuneric de-acum se vedeau izbucnirile flăcărilor din țevile armelor sovietice, care erau tot mai aproape și mai aproape.

Iar în seara aceleași zile…

În staul-major al grupului de armate ”Ucraina de Sud” erau de părerea, că inelul încercuirii în jurul armatei a 6-a este atît de compact, încît unitățile apte pe luptă nicidecum nu mai pot spera să străbată din pungă.

Comandamentul armatei, care se afla în afara încercuirii, întreținea cu corpul de armată doar o slabă legătură prin radio. Rămînea numai o singură speranță – că nucleul armatei încă mai poate cuceri trecerea peste Prut de la Huși, unde pe malul drept al rîului ”grupul generalului Mieth” trebuia să mențină un cap de pod.

Între timp în noaptea ce sosise, din masivul păduros de lîngă satul Cărbuna forțe semnificative au întreprins o încercare de a ocupa spațiul în preajma satului Gura Galbenei, care trebuia să devină un loc de adunare al tuturor unităților. De aici se putea efectua o tentativă de a răzbate cu lupte pe cea mai scurtă cale spre Vest, de a trece Putul și a se aduna pe malul de Vest al rîului, unde încă se mai aflau unități germane – în orice caz, așa se credea pe atunci.

În noaptea spre 25 august comandantul corpului al 30-lea generalul Postel, care a luat asupra sa comanda generală în timpul tentativei de spargere a încercuirii, a dat un ordin la radio: ”Am decis să începem străpungerea în direcția Sud-Vest, spre Prut”.

Aceasta a fost ultima comunicare a armatei a 6-a, încercuită în spațiul Lăpușna – Onești – Gura Galbenei.

Comandamentul armatei, care se afla la mare depărtare, nu a mai primit de la ea nici o veste.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s