DEPORTAREA ȘI EXTERMINAREA ȚIGANILOR DIN ROMÂNIA ÎN TRANSNISTRIA (1941-1944). PARTEA II

RomaTearsdocumentarycopy

Partea I a studiului o găsiți aici

Deportarea ţiganilor din România în Transnistria (iunie 1942 – decembrie 1943). Teritoriul dintre Nistru şi Bug, parte a Ucrainei Sovietice, a fost ocupat de armatele germano-române în vara anului 1941. În urma unui schimb de scrisori şi tratative realizate între Adolf Hitler şi Ion Antonescu, a fost încheiat acordul germano-român semnat la Tighina la 30 august 1941, prin care acest teritoriu a fost încredinţat spre administrarea statului român, statutul său definitiv urmând să fie reglementat după încheierea războiului. Administraţia civilă română din Transnistria (cum se numeşte de acum înainte teritoriul dintre Nistru şi Bug), care avea în frunte pe guvernatorul Gheorghe Alexianu, s-a ocupat de normalizarea ordinii publice, a vieţii sociale şi de exploatarea economică a acestui teritoriu. Ea va funcţiona până la 29 ianuarie 1944, când în locul ei s-a instituit o administraţie militară temporară[ VERENCA, O.Administraţia civilă română în Transnistria. – Chişinău: Universitas, 1993. P.22].

La începutul ofensivei militare germano-române, propaganda românească a glorificat cu mult zel faptele măreţe ale mareşalului Ion Antonescu, una din ele fiind şi ocuparea „Ţării de dincolo de Nistru – Transnistria. Acest teritoriu cu o suprafaţă totală de 42.000 km2, este considerat unul din cele mai roditoare grânare ale Europei, fiind locuit de români, ucraineni şi germani, care toţi la un loc numără 2,3 milioane de suflete. Administraţia civilă română din Transnistria, împreună cu reprezentanţii armatei germane şi Organizaţia Volksdeutsche Mittelstelle şi-au propus drept obiectiv principal ca Transnistria „să producă cât mai mult şi cât mai bine”, pregătind populaţia ţării să trăiască în spiritul unei Europe Noi. După sosirea trupelor germano-române în Transnistria, oamenii au ieşit din ascunzători cu feţe deschise şi voioase, casele ucrainenilor au început să sclipească de curăţenie, iar bisericile au fost redeschise. Astfel, coşmarul unui regim bolşevic retrograd, distrugerile operate în sistemul economic după retragerea trupelor sovietice şi elementele unei culturi fictive sunt treptat date uitării”[ FRANZ, H. Transnistria – opera constructivă a României în ţinutul dintre Nistru şi Bug // Der Adler. Ediţia românească. Nr. 1. – Berlin, 08.09.1942. P.16-22].

Pentru exploatarea teritoriilor vaste din Transnistria şi suplinirea numărului de braţe ieftine de muncă, autorităţile române i-au deportat între anii 1942-1944 pe ţiganii nomazi din România, precum şi o parte din romii sedentari consideraţi „periculoşi” pentru menţinerea ordinii publice în spatele frontului. Pentru a facilita procesul selectării ţiganilor din România şi deportarea lor în Transnistria, într-o primă etapă s-a purces la efectuarea unui recensământ secret a acestora; pentru ca statul român să cunoască, în mod absolut şi precis, care este numărul ţiganilor nomazi şi a celor „sedentari-periculoşi”. Problema stabilirii unui număr real al ţiganilor din România a fost enunţată, încă, la finele Recensământului General din 1930 de către Directorul Institutului Central de Statistică, dr. Sabin Manuilă: „La înregistrarea ţiganilor, recenzorii au întâmpinat dificultăţi destul de serioase; întrucât definiţia „ţigan” fiind considerată în întreaga ţară ca o declasare, un însemnat număr de locuitori de origine ţigănească – în special acei care se simt mai mult sau mai puţin asimilaţi cu alte neamuri – nu şi-au declarat originea etnică. Ci s-au declarat, aşa cum era firesc, de neamul cu care se simţeau asimilaţi”[MANUILĂ, S.; GEORGESCU, D.C. Populaţia României. – Bucureşti: Imprimeria Naţională, 1937. P. 59 ].

Prin ordinul Nr. 33. 911 din 17 mai 1942, subsecretarul de stat la Ministerul Afacerilor Interne, Generalul de divizie C.Z. Vasiliu, a ordonat recenzarea secretă a unor categorii de romi, trasând anumite criterii de selectare „mai bine precizate”. În urma acestui ordin, prefecturile de poliţie au alcătuit liste de romi, care să conţină următoarele date:

„1. Ţigani nomazi: căldărari, lingurari, etc. 2. Ţigani stabili, şi anume cei care deşi nenomazi sunt condamnaţi recidivişti, sau nu au mijloace de existenţă sau ocupaţie precisă din care să trăiască în mod cinstit prin muncă şi deci constituie o povară şi un pericol pentru ordinea publică. Toţi aceştia vor fi înregistraţi cu familiile lor adică: soţie, soţ, copii minori sau majori, dacă trăiesc sub acelaşi acoperiş. În acest scop, atât organele poliţieneşti, cât şi ale jandarmeriei, vor efectua un recensământ al tuturor acestor ţigani într-o singură zi şi anume, în ziua de 31 mai 1942. Recensământul se va face după un plan bine stabilit în scopul de a se înlătura posibilitatea ca cei în cauză să se poată sustrage acestui recensământ. Fiecare autoritate poliţienească va întocmi apoi câte un tabel nominal în dublu exemplar pe categorii, în care se va specifica: sălaşul (numai pentru cei nomazi); numele şi prenumele, bărbaţi, femei, copii; animale; căruţe; ocupaţie. Aceste tabele vor fi păstrate spre a fi folosite atunci când se vor ordona măsurile ce se vor hotărî contra acestora. Pe data de 10 iunie 1942, se vor primi la Minister două situaţii numerice, conform modelului anexat, una pentru ţiganii nomazi şi una pentru cei stabili, care fac obiectul ordinului de faţă”[ Minorităţi etnoculturale. Mărturii documentare / Vol. 2: Ţiganii din România (1919-1944) // editori: Lucian Nastasă, Andrei Varga. – Cluj-Napoca: Fundaţia Centrul de Resurse pentru Diversitate Etnoculturală din România, 2001. P. 273-276.].

Ulterior, executarea acestui ordin este urgentată; realizarea recensământului secret al ţiganilor din România este dispusă pentru ziua de 25 mai 1942 „pentru a le da posibilitate ţiganilor deportaţi să se instaleze pe timpul verii şi să agonisească mijloace de trai pentru iarna viitoare”. Astfel, la 18 mai 1942, Direcţiunea Generală a Poliţiei, emite Ordinul Nr. 7880, prin care aducea la cunoştinţă tuturor inspectoratelor din ţară că „la 25 mai 1942 trebuie înfăptuit un recensământ al ţiganilor, în conformitate cu cele două situaţii numerice aşa cum s-au cerut anterior, iar comunicarea rezultatelor să se facă în ziua de 31 mai 1942, în loc de 10 iunie 1942”.[PĂVĂLOI, Andrei; CAZACU, Tatiana. Deportarea ţiganilor din Basarabia. 1942-1944 // Cugetul. Revistă de Istorie şi Cultură, nr. 4 (20). – Chişinău,  2003. P. 72 ]

În continuare vom prezenta un model de tabel-nominal depistat în arhivele istorice, întocmit la 25 mai 1942 pentru recenzarea celei de-a doua categorii de ţigani, cei stabili, care erau etichetaţi„periculoşi şi indezirabili pentru menţinerea ordinii publice”[REMMEL, Franz.Nackte Füsse auf steinigen Strassen. Zur Leidensgeschichte der rumänischen Roma. – Braşov: Aldus , 2003. P. 29]:

„ Inspectoratul Jandarmi Cernăuţi / Legiunea Jandarmi Hotin

TABEL – NOMINAL

De numele şi prenumele ţiganilor ce intră în prevederile ordinului telegrafic Nr.38137/1942 al Inspectoratului General al Jandarmeriei
Nr. d/o Numele şi prenumele Domiciliul Membrii din familie Motivul pentru care se supun evacuării
Edu Nicolae Romăncăuţi Cap. familie Se ocupă de furturi
// Evdochia // Soţie
// Leonte // Fiu
// Serghei // Fiu
// Alexei // Fiu
Albu Petre // Cap. familie Se ocupă de furturi
// Sofronia // Soţie Idem
// Ana // Fiică
Edu Vladimir // Cap. familie A activat în organele comuniste
// Parasca // Soţie
// Tatiana // Fiică
Mişcoi Feodor Ediniţa Necăsătorit Se ocupă cu furturi
Bodărlan Efimia Secureni Văduvă Se ocupă cu escrocherii şi furturi, fostă condamnată
Codreanu V. Ana // Cap. familie Idem, fostă condamnată la un an pentru escrocherii şi furturi
Codreanu V. Ion // Fiu Fiind urmărit pentru furturi a dispărut de la domiciliu
Codreanu V. Maxim // Fiu Idem
Lăcătuş Ion // Cap. familie Autor a unor furturi. În prezent la închisoarea din Hotin, în curs de judecată.
Lăcătuş Parascovia // Soţie Se ocupă cu furturi şi escrocherii
Lăcătuş Nedejdea // Cap. familie Se ocupă cu furturi şi escrocherii
// Olga // Fiică –
// Ana // Fiică –
// Eugenia // Fiică –
// Gavril // Fiu –
// Neculae // Fiu –
Coca Nechita Clocuşna Cap. familie Autor a unor furturi. În prezent la închisoarea din Hotin, în curs de judecată.
Coca Tatiana // Soţie Se ocupă cu furturi şi escrocherii
Coca Mariţa // Fiică –
Coca Vasile // Fiu –
Coca Timofte // Fiu –
Coca Sanda // Fiu –
Coca Frosa // Fiică –
Coca Nina // Fiică –
Coca Hareta // Fiică –

Se certifică de noi prezentul tabel nominal.

Comandamentul Legiunei Jandarmi Hotin (ştampila), Drăgulescu (semnătura)”

În total la Recensământul secret efectuat de Jandarmerie şi Poliţie pe întreaga ţară la 25 mai 1942, au fost trecuţi pe liste, în total 40 909 persoane: 9 471 de romi nomazi şi 31 438 de romi sedentari. După efectuarea recensământului, toţi ţiganii specificaţi în tabele, nu aveau dreptul să se deplaseze în afara locului în care au fost recenzaţi. Deportările au început la 1 iunie 1942 cu romii nomazi. Ei au fost strânşi în capitalele de judeţ şi apoi duşi în Transnistria, deplasându-se sub escorta jandarmilor cu căruţele şi caii lor. Operaţiunea deportării romilor nomazi din România în Transnistria s-a încheiat oficial la 15 august 1942. Până la 2 octombrie 1942, numărul romilor nomazi din Transnistria a fost completat cu cei care au fost scoşi din evidenţele militare şi evacuaţi de pe front, fiind trimişi pe urma familiilor lor în Transnistria. În total numărul romilor nomazi deportaţi în Transnistria a fost estimat la 11 441 de persoane[Deportarea romilor şi tratamentul lor în Transnistria. In: Raport final / Comisia Internaţională pentru Studierea Holocaustului în România // preşedinte comisie: Elie Wiesel; editori: Tuvia Friling, Radu Ioanid, Mihail E. Ionescu. – Iaşi: Polirom, 2004. P.232].

Romii sedentari au fost iniţial supuşi unei trieri, fiind împărţiţi în două grupe convenţionale; în prima au fost selectaţi romii „recidivişti” (condamnaţi pentru crime şi orice fel de delicte, pungaşii de buzunare, borfaşii, toţi cei care nu au o ocupaţie precisă şi trăiesc din furt) împreună cu familiile lor, în total 12 497 persoane. Ceilalţi ţigani stabili trecuţi pe liste, în număr de 18 941 de persoane, consideraţi de autorităţile române „mai puţin periculoşi pentru ordinea publică”, fiind fără mijloace de existenţă şi trăind numai de pe urma unor câştiguri ocazionale, urmau să fie evacuaţi ulterior, în primăvara anului 1943; dar, înaintarea neaşteptată a armatei sovietice a zădărnicit acest plan diabolic. Pentru deportarea primului grup de ţigani sedentari, iniţial s-a optat pentru utilizarea rutei maritime, pe Dunăre şi apoi pe Marea Neagră, transportarea lor cu vasele în Transnistria urmând să fie finisată în luna iulie 1942. Însă, până la urmă, din cauza birocratizării excesive a comandamentului militar român, deportarea romilor sedentari a fost amânată către luna septembrie a anului 1942. Operaţiunea de evacuare s-a desfăşurat între 12 şi 20 septembrie 1942, cu nouă trenuri speciale. Pentru a urgenta procesul de evacuare în Transnistria care „a fost amânat peste măsură”, romilor sedentari li s-a permis să ia cu ei numai un mic bagaj de mână; ceea ce rămânea în urma lor (case, vite şi celelalte bunuri materiale) era confiscat în mod abuziv de Centrul Naţional de Românizare[ACHIM, Viorel. Documente privind deportarea ţiganilor în Transnistria. Vol. I – Bucureşti: Editura Enciclopedică, 2004. P.158-160]. În schimburi acestor bunuri materiale agonisite pe parcursul mai multor generaţii, într-o telegramă cifrată din 3 septembrie 1942, autorităţile române au ordonat ca fiecare persoană evacuată să primească pe durata deplasării „cinci raţii de pâine”:[REMMEL, Franz.Nackte Füsse auf steinigen Strassen. Zur Leidensgeschichte der rumänischen Roma. – Braşov: Aldus, 2003. P.66-68]

„Inspectoratul General al Jandarmeriei / Serviciul Jandarmeriei / Secţia a III-a

Telegramă Cifrată nr. 429 din 3 septembrie 1942

TABEL

Cu indicarea localităţilor unde urmează a se pune la dispoziţia Legiunilor de Jandarmi pâinea necesară pentru ţiganii ce se evacuează
Judeţul Localitatea Numărul ţiganilor Total raţii pe 5 zile
Timişoara Timişoara 410 2.050
Arad Arad 149 745
Severin Lugoj 93 465
Caransebeş 84 420
Băile Herculane 23 115
Orşova 208 1.040
Mehedinţi Turnu Severin 523 2.615
Gorj Târgu Jiu 229 1.145
Dolj Craiova 874 4.370
Romanaţi Caracal 376 1.880
Vâlcea Râmnicu Vâlcea 45 225
Olt Slatina 140 700
Alba Iulia Alba Iulia 621 3.105
Cluj-Turda Turda 370 1.850
Sibiu Sibiu 195 975
Târnava Mare Sighişoara 277 1.385
Mediaş 39 195
Făgăraş Făgăraş 134 670
Hunedoara Deva 179 895
Târnava Mică Blaj 48 240
Braşov Braşov 9 45
Muscel Câmpulung 44 220
Argeş Piteşti 1.087 5.435
Teleorman Târgu Măgurele 349 1.745
Dâmboviţa Târgovişte 108 540
Vlaşca Giurgiu 274 1.370
Ilfov Bucureşti 1.341 6.705
Prahova Ploieşti 92 460
Buzău Buzău 100 500
Constanţa Constanţa 525 2.625
Tulcea Tulcea 111 555
Ialomiţa Călăraşi 386 1.930
Brăila Brăila 137 685
Covurlui Galaţi 99 495
Putna Focşani 179 895
Dorohoi Dorohoi 161 805
Storojineţ Storojineţ 64 320
Hotin Hotin 33 165
Iaşi Iaşi 255 1.275
Botoşani Botoşani 215 1.075
Baia Fălticeni 317 1.585
Neamţ Piatra Neamţ 70 350
Bacău Bacău 139 695
Vaslui Vaslui 58 290
Roman Roman 129 645
Fălciu Huşi 151 755
Lăpuşna Chişinău 590 2.950
Bălţi Bălţi 114 570
Cahul Cahul 117 585
Ismail Ismail 96 480
Tighina Tighina 130 650
TOTAL 12.497 62.485

Se certifică de noi prezentul tabel.

Şeful Serviciului Jandarmeriei, Colonel C. Tobescu”.

La 25 octombrie 1942, după ce s-au încheiat cele două operaţiuni de deportare, în Transnistria se aflau 24 686 de romi: 11 441 de nomazi (2 352 de bărbaţi, 2 375 de femei şi 6 714 copii), 13 176 sedentari (3 187 de bărbaţi, 3 780 de femei şi 6 209 copii) şi alţi 69 de „romi recidivişti” care au fost eliberaţi din închisori în iunie-septembrie 1942 (22 de bărbaţi, 17 de femei şi 30 copii). Astfel, numărul total al ţiganilor deportaţi în Transnistria, în perioada iunie 1942 – decembrie 1943, se estimează a fi în jurul a 25 000 de persoane. Totuşi, o cifră exactă a romilor deportaţi în Transnistria în cursul anilor 1942-1943 este greu de stabilit, întrucât încă din toamna anului 1942 a început un flux permanent în ambele sensuri, înspre şi dinspre Transnistria, cauzat de: repatrierile făcute de autorităţile româneşti pentru unele categorii de romi „evacuaţi din greşeală”; dezertările unor indivizi izolaţi; deportările celora care s-au sustras primelor operaţiuni de evacuare. Ancheta făcută ulterior de autorităţi a stabilit, că la data deportării unele persoane trecute în lista pentru evacuare erau dispărute, de aceea ele au fost pe loc înlocuite cu altele care voiau să fie evacuate. A existat un număr considerabil de ţigani care nu erau trecuţi în tabelele de deportare, dar care au venit în gări „să caşte gura” şi în condiţiile grabei cu care s-a făcut îmbarcarea şi a faptului că ţiganii nu aveau asupra lor acte de identitate, aceştia s-au amestecat printre ceilalţi deportaţi. Alţii au plecat benevol cu trenuri obişnuite până la Tighina şi acolo s-au ataşat diferitelor grupe de ţigani deportaţi. Atunci a circulat un zvon în rândul ţiganilor operat de propaganda românească, precum că în Transnistria ei vor fi împroprietăriţi cu pământ şi vor fi încadraţi în câmpul muncii, cu o remunerare consistentă, ceea ce explică, parţial, dorinţa unor ţigani de a pleca benevol peste Nistru. Un al doilea factor, care a condiţionat deportarea masivă a ţiganilor a fost spiritul gregar tradiţionalist infiltrat de-a lungul timpului în cultura ţiganilor „de a se deplasa cu hurta, de a se duce acolo, unde pleacă toţi”. În al treilea rând, unii dintre ţiganii mobilizabili sau mobilizaţi la baştină pentru un concendiu temporar, au îndemnat soţiile lor să se evacueze benevol în Transnistria, ca apoi şi ei „să fie nevoiţi” să le urmeze pentru a-şi reîntregi familiile lor, preferând să fie colonizaţi, în detrimentul reîntoarcerii pe linia frontului[Minorităţi etnoculturale. Mărturii documentare / Vol. 2: Ţiganii din România (1919-1944) // Editori: Lucian Nastasă, Andrei Varga. – Cluj-Napoca: Fundaţia Centrul de Resurse pentru Diversitate Etnoculturală din România, 2001. P. 458-461].

Discriminarea şi exterminarea ţiganilor din România în Transnistria (1942-1944). În baza cercetărilor efectuate până acum, ţiganii de pe întreg teritoriul României au fost deportaţi în Transnistria în aproximativ 31 localităţi rurale din patru judeţe: Oceakov, Berezovca, Golta, Balta. Cea mai mare parte a ţiganilor nomazi a fost plasată în judeţul Golta, iar ţiganii stabili au fost plasaţi aproape toţi în judeţul Oceakov. Unii ţigani au fost cazaţi în bordeie săpate în pământ, iar alţii în case. De regulă, s-a recurs la evacuarea unei jumătăţi de sat, localnicii ucraineni fiind mutaţi în casele consătenilor lor, astfel, în casele eliberate fiind instalaţi romii. Unele sate de pe Bug au fost evacuate în întregime în acest scop, populaţia ucraineană fiind retrasă în interiorul judeţului respectiv. Pe de altă parte, situaţia grea în care s-au aflat romii s-a datorat concentrării lor în grupuri mari. Aşa-numitele colonii temporare erau de regulă destul de numeroase, cuprinzând uneori câteva mii de persoane. În judeţul Oceakov, la început cei aproape 14 000 de romi au fost plasaţi cu toţii în trei zone: în comunele Kovaliovka, Bolişaia-Karanika şi în cazărmile de la Alexandrodar. Aşezarea lor în masă, într-un număr atât de mare, a creat o situaţie deosebită, astfel încât autorităţile locale nu le puteau asigura cazarea, hrana, îmbrăcămintea şi posibilităţi de încadrare în câmpul muncii[PĂVĂLOI, Andrei; CAZACU, Tatiana. Deportarea ţiganilor din Basarabia. 1942-1944 // Cugetul. Revistă de Istorie şi Cultură, nr. 4 (20). – Chişinău,  2003. P. 71-76].

Oficial, regimul de trai al ţiganilor deportaţi în Transnistria a fost reglementat printr-o decizie a Guvernământului Transnistriei din 18 decembrie 1942[Minorităţi etnoculturale. Mărturii documentare / Vol. 2: Ţiganii din România (1919-1944) // Editori: Lucian Nastasă, Andrei Varga. – Cluj-Napoca: Fundaţia Centrul de Resurse pentru Diversitate Etnoculturală din România, 2001. P.524-525]:

„Comandamentul de Căpetenie al Armatei

Departamentul Guvernatorului Civil al Transnistriei

Decizia Nr.3149

Noi, Ion Antonescu, mareşal al României şi comandant de căpetenie al armatei, prin profesor Gheorghe Alexianu, guvernator civil al Transnistriei.

Având în vedere raportul Inspectoratului de Jandarmi, înregistrat sub nr.135.812/1942, prin care se cere a se lua măsuri pentru întrebuinţarea la munci a ţiganilor plasaţi în Transnistria. Având în vedere referatul Direcţiei Muncii, înregistrat sub nr.136.937/1942, prin care se fac propuneri cu privire la modul de întrebuinţare la lucru al acestora.

În virtutea deplinelor puteri acordate prin decretul Nr.1 din 19 august 1941, dat la Tighina:

Decidem:

Art.1. Toţi ţiganii aflători pe teritoriul Transnistriei vor fi aşezaţi în sate, în grupuri de 150-350, după necesităţi şi posibilităţi de utilizare la muncă, sub conducerea unuia dintre ei, cu obligaţiunea de a presta munca ce li se impune, fiind retribuiţi ca şi muncitorii localnici.

Art.2. Organele Jandarmeriei, împreună cu birourile de muncă raionale, vor proceda la înscrierea lor nominală, pe profesiuni, iar Legiunile de Jandarmi, împreună cu Oficiile de Muncă Judeţene, vor centraliza datele înscrierii şi vor întocmi situaţii numerice pe judeţe.

Art.3. Toţi ţiganii muncitori calificaţi vor fi întrebuinţaţi potrivit meseriei lor, în atelierele existente şi în cele ce se vor înfiinţa.

Art.4. Ţiganii care nu vor fi întrebuinţaţi conform art.3, vor fi constituiţi de Prefecturile de Judeţ în echipe de lucru, sub supravegherea unuia dintre ei. Aceste echipe de lucru vor fi utilizate: la munci agricole, la tăiatul şi fasonatul lemnelor în păduri, confecţionarea de obiecte din lemn brut (lopeţi, mături, coşuri de nuiele, coveţi, linguri etc.); strângerea pieilor, maţelor şi părului, colectare metalelor neferoase, fierului vechi, maculaturii, zdrenţelor şi rezidurilor de tot feluri, colectarea şi curăţirea pufului etc.

Art.5. Atelierele şi echipele de lucru vor activa sub directiva pretorilor şi controlul prefecţilor.

Art.6. Toţi ţiganii în vârstă de la 12 ani la 60 ani, fără deosebire de sex, sunt obligaţi să muncească în ateliere sau în echipele de lucru constituite.

Art.7. Uneltele şi maşinle necesare atelierelor se vor procura prin grija Direcţiei Industriei şi Comerţului.

Art. 8. Ţiganilor, care în cadrul muncii astfel organizate vor da un randament superior celui normal, li se vor da premii egale cu 30 % din valoarea surplusului de muncă prestată.

Art. 9. Conducătorii grupelor în sate răspund de prezenţa în localitate a ţiganilor de sub conducerea lor, iar supraveghetorii echipelor de lucru, de prezenţa la muncă a celor din echipa respectivă.

Art.10. Toţi acei ţigani care vor părăsi localitatea în care li s-a fixat domiciliul sau vor lipsi din această localitate fără autorizaţia Pretorului sau a Prefectului, în cuprinsul judeţului sau a raionului, precum şi toţi aceia care vor lipsi nemotivaţi de la lucru în atelierele sau echipele în care au fost repartizaţi, vor fi sancţionaţi cu internarea în lagărul de represalii ce va fi înfiinţat în fiecare judeţ.

Art.11. Direcţia Administraţiei, Direcţia Muncii şi Inspectoratul de Jandarmi se însărcinează cu aducerea la îndeplinire a prezentei deciziuni.

Guvernator Directorul Muncii

Prof. Gh. Alexianu Dr. Gh. Balcaş”

Însă decizia referitoare la stimularea muncii prin premii nu a intrat în vigoare, din cauza condiţiilor de existenţă drastice din Transnistria. Rapoartele lunare întocmite de jandarmerie reflectă această situaţie şi lipsa de preocupare a autorităţilor civile (primării, preturi, prefecturi, Guvernământul Civil al Transnistriei) pentru asigurarea minimului de existenţă al ţiganilor. Raţiile alimentare fixate la Guvernământ nu au fost respectate. Conform instrucţiunilor oficiale, autorităţile ar fi trebuit să dispună a le da romilor făină de orz sau ovăz câte 200 gr. pentru copii şi 400 gr. pentru persoane mature, sare şi cartofi 150 grame; în realitate, săptămâni la rând ei nu primeau nimic. Totodată, nu li se asigurau lemnele pentru prepararea hranei şi pentru încălzit, iar încadrarea în câmpul muncii s-a făcut doar pentru o mică parte a deportaţilor. Romii erau lipsiţi de cele mai elementare lucruri, inclusiv de vase pentru prepararea hranei. Îmbrăcămintea a fost o problemă deosebită, cu atât mai mult cu cât, la deportare, romilor nu li s-a permis să-şi ia de acasă haine de schimb şi alte lucruri personale. Asistenţa medicală era ca şi inexistentă, iar medicamentele lipseau. În acelaşi timp, nimeni nu se preocupa de igiena personală. Majoritatea romilor nu aveau lenjerie de schimb, se îmbrăcau în zdrenţe, se înveleau în paie, nu aveau săpun pentru a-şi spăla rufele, etc. Din rapoartele autorităţilor locale transnistrene stabilim că situaţia romilor era una dintre cele mai lamentabile în comparaţie cu celelalte etnii. Zilnic, mureau de foame sau boli câte 5-10 persoane de etnie romă în fiecare colonie. La fel, săptămânal se raporta că cei mai mulţi bolnavi de tifos exantematic erau romii. Din această cauză era strict interzis procesul de repatriere a romilor în ţară, iar cei prinşi erau imediat trimişi înapoi, majoritatea dintre ei găsindu-şi moartea în locuinţele paupere din Transnistria[ACHIM, Viorel. Deportarea ţiganilor în Transnistria // Anuarul Institutului Român de Istorie Recentă Despre holocaust şi comunism. – Vol. I. – Iaşi: Polirom, 2002 – P.127-141].

Totodată, autorităţile acuzau des faptul că, chiar şi atunci când existau posibilităţi de muncă, romii căutau căi pentru a se sustrage ori prezentau un randament foarte scăzut. Documentele spun că ei preferau să cutreiere satele şi să cerşească sau să se ocupe cu „furtişaguri”, ceea ce i-a nemulţumit pe localnicii ucraineni şi a dat multă bătaie de cap autorităţilor. Pentru a căpăta hrana necesară şi a scăpa de foame, ţiganii s-ar fi organizat în bande de tâlhari. În acelaşi timp, romii au manifestat o tendinţă generală de a fugi din coloniile de pe Bug. Prin orice mijloace, individual sau în grupuri, ei încercau să se întoarcă în ţară. Cu toate că, de cele mai multe ori fugarii erau prinşi şi aduşi înapoi, autorităţile din Transnistria s-au aflat în imposibilitatea de a controla aceste deplasări haotice spre locurile de baştină. Lagărele de represalii preconizate pentru astfel de situaţii nu au fost înfiinţate. Abia în toamna anului 1943, într-un moment când exodul romilor a luat proporţii deosebite, iar numărul fugarilor prinşi a trecut peste 2000 de persoane, s-a luat măsura de a improviza un astfel de lagăr la Golta, unde au fost internaţi 475 de ţigani[ACHIM, Viorel. Documente privind deportarea ţiganilor în Transnistria. Vol. II. – Bucureşti: Editura Enciclopedică, 2004. – P.27-28].

Despre condiţiile de trai a ţiganilor deportaţi în Transnistria, tratamentul discriminatoriu şi exterminarea lor operată de către fascişti şi jandarmii români, ne relatează sursele arhivistice, investigaţiile ştiinţifice şi mărturiile supravieţuitorilor acestui masacru „etnosocial”.

Într-un raport oficial, colonelul Vasile Gorsky, fost prefect al judeţului Oceacov, expune situaţia ţiganilor deportaţi în Transnistria:

„Într-o săptămână au venit 15.000 de ţigani, într-o stare de mizerie de neînchipuit. Am stat de vorbă cu ei. Erau revoltaţi, strigau, urlau, blestemau, pentru că au fost ridicaţi de la casele lor şi trimişi în Transnistria. Ţiganii mi-au spus că au fost arestaţi de jandarmi la sate şi de poliţie la oraşe. Marea lor majoritate au fost ridicaţi de pe uliţe şi străzi, aşa cum au fost prinşi şi îmbarcaţi în trenuri, fără a li se permite de a lua o haină mai groasă, un ţol, o strachină, o lingură. Mulţi ţigani mi-au spus că unii dintre cunoscuţii lor, care au avut mai multe condamnări, au fost lăsaţi în pace pentru că au plătit bani jandarmilor, iar ei, neavând ce da sau nedorind să dea, au fost ridicaţi fără milă şi trimişi în Transnistria. Greutăţile de cazare a celor 15.000 de ţigani au fost foarte mari. Ei au fost trimişi pe la ferme, în căruţe sau pe jos, la o distanţă de 40-50 de kilometri de la gara Treidube. Cu un an în urmă pe aici a trecut războiul, alimente în sate nu erau decât cele strict necesare populaţiei băştinaşe. În popasul lor temporar, ţiganii intrau noaptea în sat şi furau ce găseau: păsări, porci, vite, lucruri din case etc. S-au putut vedea mult timp locurile unde au poposit ei, deoarece penele păsărilor acopereau pământul pe întinderi mari. A fost foarte greu să fie hrăniţi ţiganii, deoarece judeţul trebuia să hrănească trupele române în trecere spre front şi în acelaşi timp trupele locale. Din cauza proastei alimentări majoritatea ţiganilor au slăbit întra-atât, că au ajuns numai schelete. Erau plini de păduchi şi alţi paraziţi. Vizita medicală nu se făcea deloc, iar medicamente nu aveau, sunt goi, fără haine pe ei. Sunt femei al căror corp (partea inferioară) este gol în adevăratul sens al cuvântului. Săpun nu li s-a dat de când au venit, din care cauză nu s-au spălat nici ei şi nici n-au putut să spele singura cămaşă pe care o au. Din cauza mizeriei mulţi dintre ei au ajuns nişte umbre. Dacă în ţară, unii ţigani se ocupau cu furtul din obişnuinţă, pentru alţii, care în ţară se hrăneau din muncă cinstită, foamea şi frica de moarte i-a impus să se ocupe cu furturi. Lucrul, însă cel mai grav a fost încălzirea. În judeţul Oceacov nu exista nici o pădure pentru procurarea lemnelor de ars. Ţiganii, mai întâi au adunat buruieni, apoi au început să taie, copacii, livezile, gardurile, stâlpii de telegraf şi chiar acoperişurile caselor. Jandarmii puşi pentru paza lor nu i-au putut împiedica de a distruge şi de arde tot ce era din lemn. Au distrus ferestrele, uşile, pereţii interiori ai camerelor şi s-au retras treptat în încăperi din ce în ce mai mici. Până în primăvara anului 1943 satele locuite de ţigani ajunseseră de nerecunoscut. De altfel populaţia băştinaşă este foarte revoltată şi starea de spirit a acesteia este foarte scăzută prin faptul că pe timp de iarnă au fost evacuaţi din casele lor, pentru ca acestea să fie date ţiganilor, pe care nu pot să-i sufere. Rezultatul practic al deportării ţiganilor în Transnistria a fost un uriaş eşec, atât material cât şi spiritual. În Rusia Sovietică se spunea că românii sunt ţigani. Deportarea celor 15.000 de ţigani la Oceacov a întărit convingerea că respectiva afirmaţie corespunde adevărului”[TRONCOTĂ, Cristian.Deşi suntem ţigani, vrem să plecăm liberi // Magazin istoric. Serie nouă. Anul XXXI– nr. 3 (360). Martie 1997. P.29-32].

Jean Ancel (1940-2008), cercetător principal la Institutul „Yad Vashem” din Ierusalim, în cadrul unui studiu al holocaustului romilor din România, prezintă date grăitoare privind condiţiile de trai şi detenţie ale romilor deportaţi în ghetourile din Transnistria:

„Judeţul Golta în care au fost aduşi romii în vara-toamna anului 1942 a fost denumit de mine în lucrarea mea „Regatul Morţii” şi de supravieţuitorii romi „Valea Plângerii”. Peste o lună după sosirea lor în „Valea Plângerii” într-o stare sănătoasă, medicul militar al judeţului Dumitru Tomescu, după ce i-a vizitat, a întocmit un raport în care a constatat că: „ţiganii, nu primesc hrană, starea lor igienică este dubioasă, ei devin un pericol eminent de izbucnire a epidemiilor”. Pentru romi „Valea Plângerii” a fost de fapt fiecare sat din Transnistria, cătun, câmp, vale unde au fost băgaţi în bordeie, fără geamuri şi fără uşi, fără coş pentru fum, fără lemne de încălzit, cu paturi de pământ. Aceste bordeie au fost săpate în grabă din ordinul Guvernământului Transnistriei, mai aproape de Bug, mai aproape de moarte. După ce au fost jefuiţi de jandarmii români şi reprezentanţii Băncii Naţionale a României, după ce le-a fost luat aurul, căruţele, caii şi avuţia lor agonisită sute de ani, romii au rămas flămânzi, dezbrăcaţi, lipsiţi de cele mai elementare condiţii de trai. Transformaţi în şerbi ai statului român, lucrând pentru armata română, romii, aflaţi într-o stare de malnutriţie profundă, primeau drept hrană de la jandarmi dovleci furajeri, scoici, şobolani, pisici, uneori erau nevoiţi să mănânce chiar şi carne de om. Totodată, cei care erau prinşi că fură alimente pentru copii sau batrâni, erau pedepsiţi cu moartea.

Însă cel mai oribil statut în Transnistria l-au avut femeile rome, care erau considerate pradă de război. Jandarmii români ca şi naziştii au violat femeile rome, care au fost lipsite de statutul de fiinţe umane şi oricum erau sortite la moarte, de aceea „bestiile în epoleţi” puteau face cu ele orice le trecea prin cap. Când jandarmii nu mai doreau să intre în relaţii sexuale cu ţigăncile tinere, aceştia inventau o „distracţie” sinistră, forţând romii să se cupleze în văzul tuturor. Uneori, romii erau nevoiţi să-şi violeze rudele apropiate, ceea ce a lăsat o urmă adâncă şi o ură profundă în conştiinţa lor. De multe ori, ca să nu treacă prin aceste „chinuri apocaliptice”, femeile rome singure îşi puneau capăt zilelor. Cu toate că tragedia romilor nu a fost cunoscută până în prezent de comunitatea internaţională, mărturiile lor constituie de fapt o repetare a holocaustului evreiesc”[ANCEL, Jean. Tragedia romilor şi tragedia evreilor din România: asemănări şi deosebiri. In: Lacrimi rome / Luminiţa Mihai Cioabă. – Bucureşti: Ro Media, 2006. P.3-32].

Un element central pentru a prezenta adecvat problema Holocaustului romilor din România, reprezintă mărturiile supravieţuitorilor romi. Aceste mărturii, care fac parte din „istoria culturală a romilor”, completează tabloul sinistru al tratamentului discriminatoriu şi exterminării în Transnistria a ţiganilor din România în perioada 1942-1944, neglijat până în prezent de „istoria oficială”:

Nicolae Raiu (or. Durleşti, mun. Chişinău): „În perioada celui de-al Doilea Război Mondial, părinţii mei Elena Damaschin-Raiu(mama) şi Andrei Raiu(tata), ca şi majoritatea romilor din Durleşti, după ce au auzit despre deportările în masă ale romilor în Transnistria, au început să dea lucrurile preţioase din casă de pomană vecinilor lor moldoveni, alături de care au trăit mult timp, ca aceştia să-şi amintească de ei numai de bine. Şeful postului de jandarmi din localitate când a auzit de această acţiune „filantropică” a romilor a început să-i mustreze pentru aceasta. Romii, însă i-au reproşat faptul că oricum degrabă vor fi deportaţi, ca şi ceilalţi ţigani, de aceea nu mai au nevoie de lucrurile agonisite prin muncă cinstită. Atunci, şeful postului de jandarmi din Durleşti, i-a dus pe toţi romii la primărie, unde le-a eliberat certificate de „moldoveni”, spunându-le că el de mult a primit ordinul să-i evacueze din localitate, însă, deoarece ei erau romi muncitori şi lăutari iscusiţi, i-a lăsat la vatră. De atunci romii din Durleşti au devenit „moldoveni” [DUMINICA, Ion.Moştenirea etnofolclorică a romilor moldoveni. Lăutarii din Durleşti. In: Slova şi muzica populară – componentă culturală a proceselor civilizatoare. Materialele conferinţeiştiinţifico-practice republicane, 10 aprilie 2008. – Chişinău: Periscop, 2008. P. 78].

Ion Porcari (satul Parcani, comuna Răciula, raionul Călăraşi): La începutul celui de-al Doilea Război Mondial, prin sat s-a auzit o vorbă că „toţi romii basarabeni vor fi deportaţi la Bug”. Romii din Parcani s-au ascuns în pădure şi au stat vreo trei luni acolo. Toamna, nu avea cine să strângă roada de pe câmp. Atunci, mazilul din Nişcani, Constantin Clemente, ai cărui pământuri au rămas fără lucrători, l-a sfătuit pe bunelul lui Ion Porcari – Grigore Parapir – să-şi schimbe numele de familie care era identic cu cel al romilor ursari din comuna Buda şi era foarte răspândit la romii şătrari. Astfel, Grigore Parapir şi-a schimbat numele de familie ţigănesc „Parapir” într-unul moldovenesc – „Porcari”, iar odată cu schimbarea numelui de familie şi-a schimbat şi actele de identitate, în care a fost inclus la rubrica naţionalitate – moldovean. Mazilul din Nişcani fiind cointeresat în căpătarea de forţe de muncă, a participat activ la falsificarea actelor de identitate a romilor lingurari din Parcani, deoarece lingurarii de aici „nu se temeau de lucru ca alţi ţigani, care umblau cu corturile”. În baza familiei Porcari, care a devenit cea mai numeroasă în sat a şi apărut denumirea satului – Parcani” [DUMINICA, Ion. Romii lingurari din satul Parcani (comuna Răciula, raionul Călăraşi). Aspecte istorico-etnologice. In: Diversitatea expresiilor culturale ale habitatului tradiţional din Republica Moldova. Materialele conferinţei ştiinţifice internaţionale, 02 – 04 august 2007. – Chişinău: Cartdidact, 2007. P. 295].

Vasiliţa Preida (satul Căpreşti, comuna Prodăneşti, raionul Floreşti):„Când ne-au ridicat jandarmii la Bug, aici la Căpreşti, au ramas casele, pâmânturile, păsările, animalele, toată bogăţia noastră.Ne-au scos din hodina noastrăşi ne-au luat numai cu sufletul.La începutne-au dus cu căruţele, apoi la o margine de pădure ne-au pus în maşini şi ne-au dus acolo. Au făcut un lagăr de sârmă şi ne-au lăsat să zdohnim acolo. Nu dă Doamne la nimeni, ce-am suferit noi atuncea…Mâncarea o împarţeam egal între noi, dar se întâmpla că părinţii îşi hrăneau copiii şi după asta mureau ei de foame. De multe ori, mamele mureau pentru ca să-şi hrănească copiii, cădeau lîngă sîrmă şi le mîncau câinii nemţilor după asta. Am rămas toţi fără haine pe noi; pieticele care ne-au mai rămas, le spălam şi le legam cu noduri pe noi, să nu le fure alţii.Dacă se căsătorea cineva acolo, se luau numai din cuvânt, nu avea nimeni bogăţii, dar ţineau unul la altul până la moarte. Dar acum mulţi se despart că nu le ajunge bogăţie, ei nu au tras foame şi nu ştiu de sărăcie. Acolo la Bugnu era nici o lege, unica lege era ca să omoare „toţi ţiganii şi jidanii”. Te luau şi te împuşcau lângă sârmă ca să te mănânce câinii lor. Se întâmpla că veneau jandarmii şi alegeau fete mai frumoase ca să le vândă la ofiţerii nemţi, ca aceştia să-şi bată joc de ele. La început „le luau cu binişorul”, dar dacă cineva se împotrivea le scoteau cu forţa şi le duceau într-o direcţie necunoscută, unde le ucideau. După asta nimeni nu mai ştia nimic de dânsele. Tata a făcut un perete de lut şi m-a ţinut acolo ascunsă trei luni. N-am ieşit afară de loc, pentru că soldaţii nemţi şi jandarmii români făceau ce vroiau cu fetele frumoase. De atunci, noi ne-am înfricoşat şi am început să ne ascundem, aşa am scăpat cu zile de acolo”[PRIGOANA din BASARABIA. Film documentar. – Festivalul Filmului dedicat Drepturilor Omului (ediţia a 4-a). Chişinău, 06 decembrie 2011. Producător: Revista de cultură romă „Romani Glinda”(limba romani: „Oglinda Romilor”) din Stockholm (Suedia); Centrul Naţional al Romilor din Republica Moldova. Interviu Nr. 1, realizat de Centrul Naţional al Romilor, în cadrul proiectului Holocaustul necunoscut la romilor, septembrie 2011].

Zina Preda (oraşul Soroca): „Când s-a început războiul, au venit jandarmii călare pe cai şi ne-au scos cu harapnicul din şatrele noastre. Ne-au prins aici, nu departe de Roşcana, unde eram vreo 10 şatre. După asta ne-au adunat într-un convoi, împreună cu ţiganii din România, ca să ne ducă la Bug. Am mers în căruţele noastre până am ajuns pe un şes mare, lângă Domaniovka. Peste trei luni, după ce ne-au luat caii şi căruţele, a început chinul nostru. Era tot mai greu de trăit, am rămas goi, fără o haină pe noi şi flămânzi. După ce au fost împuşcaţi jidanii, chiar în faţa noastră, toţi ţiganii s-au speriat, au crezut că şi pe dânşii degrabă au să-i împuşte. Am început să plângem şi să numărăm ultimele zile care ne-au mai rămas. Dar a venit un avion şi a împrăştiat nişte foi, unde era portretul reginei din România, Elena, care a dat un ordin, ca ţiganii să nu fie împuşcaţi. După asta am făcut bordeie, ca să ne gătim de iarnă, iar jandarmii ne-au adus material din România pentru făcut saci – «мешковина», din care ne-am cusut nişte haine. Dar, fiindcă eram mulţi ţigani pe şesul acela, am început să ne ucidem unul pe altul de la mâncare, bani şi haine. Ţiganii din România aveau mai mulţi bani şi erau mai bogaţi ca noi. Ca să nu ne mai luăm zilele unul de la altul, jandarmii ne-au împrăştiat prin alte sate din Transistria. Aşa de la Domaniovka am ajuns la Vradievka, unde ne mâncau păduchii. Nu mai aveam ce mânca, unde dormi, cu ce ne încălzi. Cei care puteau să lucreze „cu fierul” au mai trăit, restul care nu lucrau, au murit de foame. Aşteptam şi noi să vină moartea să ne ia cu dânsa, dar au venit ruşii şi ne-au eliberat. Ne-au dat pâine, pe ţiganii mai bătrâni şi mai slabi îi puneau în căruţele lor şi-i aduceau în Moldova. Mama a pus copiii în desagi, iar tata a ascuns ilăul „făcut de fabrică” în nişte paie şi a luat foiul de la fierărie, ca să întoarcă cu dânsul acasă. Mama a strigat la tata ca să lase foiul, şi până la urmă, a luat şi el un copil în braţe. Tare a fost greu acolo, să nu mai ajungă nimeni în zile ca să vadă prin ce chin am trecut noi, ţiganii”[PRIGOANA din BASARABIA. Film documentar. – Festivalul Filmului dedicat Drepturilor Omului (ediţia a 4-a). Chişinău, 06 decembrie 2011. Producător: Revista de cultură romă „Romani Glinda”(limba romani: „Oglinda Romilor”) din Stockholm (Suedia); Centrul Naţional al Romilor din Republica Moldova. Interviu Nr. 1, realizat de Centrul Naţional al Romilor, în cadrul proiectului Holocaustul necunoscut la romilor, septembrie 2011].

Matrache Ioana (satul Marinici, raionul Nisporeni): „Jandarmii când ne-au luat din sat, eram numai cu un rând de haine pe noi. Nu ne-au dat voie să luăm nimic de acasă. Românii ne-au ridicat la Bug, ca să le rămână lor bogăţia noastră strânsă de o viaţă. Ne-au strâns într-o gară, pe urmă, după ce am fost transportaţi la Bug cu un tren pentru vite, am mers pe jos încă vreo două săptămâni. Cei care râmăneau în urma convoiului, erau împuşcaţi. Cu mare greu am ajuns pe un deal, unde nu era nici un sat prin apropiere. Am fost strânşi grămadă cu mai mulţi ţigani, să trăim într-un sarai lung, fără pături, fără acoperiş, fără sobe, fără uşi şi fără ferestre. Copiii au fost rugaţi de părinţi să strângă prin împrejurimi „pielicele de zmeu” (bucăţi de ruberoid) din care s-a reparat acoperişul saraiului. Bărbaţii au tăiat nişte „malduri din stuh”, din care şi-au construit pereţi interiori pentru a trăi fiecare cu familia în „camera” lui. Pe urmă, fiecare care a vrut şi a avut putinţă şi-a făcut câte o sobuşoară mică. Cei care nu s-au pregătit de iernat, în fiecare dimineaţă erau scoşi îngheţaţi afară, cum ai scoate „un braţ de cioclege”. Au murit mulţi ţigani acolo de frig şi de foame. Jandarmii dădeau să mănânce ţiganilor numai câte un popuşoi crud şi un pahar de apă pe zi. Ca să nu moară de foame, ţiganii căutau opinci folosite pe care le coceau la foc şi le rodeau, fiindcă ele miroseau a cioric de porc copt. Fierbeau apa de ploaie cu sare şi piper şi o beau „ca pe ceai”. Erau cazuri că se mânca şi carne de om. O femeie care a rămas fără de bărbat, ca să-şi scape copiii de foame, a ucis-o pe fetiţa ei mai mică şi a fiert-o într-un cazan, pentru că era cea mai durdulie dintre toţi copiii. Dar nimeni dintre copii nu s-a atins de mîncare, spunând că „ei mai bine mor de foame, dar nu o vor mânca pe sora lor”. Ca să scape de păduchi, ţiganii făceau un foc mare, şi-şi scuturau hainele lângă el. De la fierbinţeala focului, păduchii cădeau de pe haine şi pocneau ca „focurile de artificii”. După ce au plecat jandarmii, nemţii ne-au băgat pe toţi într-un beci pe jumate plin cu apă şi au vrut să arunce în noi cu grenade. Dar a venit un ofiţer şi a început să se sfădească cu soldaţii. Până la urmă, noi am înţeles, că ofiţerul le-a spus nemţilor să nu folosească grenadele împotriva noastră, ci să le arunce sub tancurile ruseşti. Spre dimineaţă au venit ruşii şi am scăpat cu viaţă. Tata a cerut de la ei un cal mai slab, ca să ne aducă acasă. Dar noi toţi eram flămânzi şi pe loc l-am mâncat. După aceea, tata s-a mai rugat încă o dată ruşilor, şi lor s-a făcut milă de noi şi ne-au mai dat un cal ca să revenim cu toată familia acasă. Ruşii au un suflet bun şi lor le este milă de cei săraci şi oprimaţi. Pe lângă cal ei ne-au mai dat pâine şi altă mâncare ca să avem la drum”[PRIGOANA din BASARABIA. Film documentar. – Festivalul Filmului dedicat Drepturilor Omului (ediţia a 4-a). Chişinău, 06 decembrie 2011. Producător: Revista de cultură romă „Romani Glinda”(limba romani: „Oglinda Romilor”) din Stockholm (Suedia); Centrul Naţional al Romilor din Republica Moldova. Interviu Nr. 1, realizat de Centrul Naţional al Romilor, în cadrul proiectului Holocaustul necunoscut la romilor, septembrie 2011].

Bogdan Ana (satul Lozova, raionul Străşeni): „Sunt originară din satul Ciuciuleni, raionul Nisporeni. M-am căsătorit cu bărbatul meu şi am plecat la dânsul să trăiesc în satul Ursari, raionul Călăraşi. Înainte de război, ţiganii trăiau bine, aveau de lucru, cu ce se îmbrăca, ce mânca, unde dormi. După ce s-a început războiul, românii ne-au luat toată bogăţia noastră şi ne-au dat pe mâna nemţilor să ne chinuiască. Din satul Ursari ne-au luat jandarmii, pe toţi laolaltă, 65 de familii şi ne-au dus cu căruţele la Gara Feroviară din Chişinău. De la Chişinău am ajuns la Grigoriopol, din Grigoriopol la Varvarovca, din Varvarovca la Kovaliovka, din Kovaliovka la Zelionii Mihai, Kletka, Vradievka. Dormeam pe câmpuri, în saraiuri, ne învăleam cu paie. Am tras foame, am suferit de boli, am fost batjocoriţi; acolo mi-au murit copiii şi bărbatul. Pe ţiganii care mureau, îi puneau cu furca în harabale şi-i răsturnau într-o groapă mare. Acolo, turnau benzină peste morţi şi le dădeau foc. Dar, spre deosebire de evrei, corpurile ţiganilor nu ardeau, numai pielea lor se lăsa de la foc. Nimeni nu înţelegea de ce corpurile ţiganilor nu iau foc. După asta a venit un preot şi a spus nemţilor că „ţiganii sunt creştini, botezaţi şi puteţi să mă împuşcaţi, dar eu nu vă mai dau voie să-i ardeţi pe ţigani”. Este un mare păcat să arzi un creştin. Acolo la Bug, îşi băteau joc de noi şi românii şi nemţii. Erau cazuri că soldaţii îşi băteau joc şi de copii. Da ce făceau ei cu femeile mi-i ruşine să vă spun. Am tras multă foame şi necaz acolo. Dar şi când am venit acasă nu am găsit nimic. Şi acum mă chinui cu sărăcia. Ma bine muream acolo, decât să trag chinurile de acum. Nimeni nu are grijă de noi, toţi şi-au întors fundul la sărăcia noastră”[PRIGOANA din BASARABIA. Film documentar. – Festivalul Filmului dedicat Drepturilor Omului (ediţia a 4-a). Chişinău, 06 decembrie 2011. Producător: Revista de cultură romă „Romani Glinda”(limba romani: „Oglinda Romilor”) din Stockholm (Suedia); Centrul Naţional al Romilor din Republica Moldova. Interviu Nr. 1, realizat de Centrul Naţional al Romilor, în cadrul proiectului Holocaustul necunoscut la romilor, septembrie 2011].

Aglaia Arap (satul Ursari, comuna Buda, raionul Călăraşi): „Deportarea familiilor de romi ursari la Bug, trebuia să se facă în două etape, pentru a depopula complet satul Ursari de romi. Cu toate că romii ursari au devenit sedentari şi aveau case şi pământ, moldovenii din satele vecine doreau să-i alunge de pe aceste locuri frumoase. Astfel, politica deportării forţate a romilor în lagărele de muncă din regiunea Transnistria, operată de guvernul român în 1942, a constituit pentru populaţia majoritară „un moment potrivit, pentru a scăpa definitiv de romi”. Listele pentru prima şi a doua etapă de deportare, au fost întocmite de Samuilă Arap („primarul de centru”), care locuia în s. Ursari. Aceste liste el le-a transmis la postul de jandarmi din satul Pîrjolteni. Unii din romii ursari mai „înstăriţi” i-au plătit „primarului de centru” pentru a fi trecuţi în lista a doua; astfel ei au scăpat nevătămaţi (a doua etapă de deportare la Bug preconizată pentru anul 1943, a fost anulată). Romii care erau mai săraci şi mai „necăjiţi” au fost deportaţi în prima etapă, unde au murit de foame, boli şi de frig. În afară de asta jandarmii români şi naziştii îşi băteau joc de ţigani prin diferite metode. Odată, într-o iarnă, pe neprins de veste în lagăr a venit un ofiţer pe un cal alb şi i-a adunat pe toţi ţiganii din lagăr. Mulţi au crezut că vor să-i împuşte ca şi pe evrei şi au început să plângă. Dar mare le-a fost mirarea când au fost duşi la o baie publică, unde n-au mai fost de un an şi jumătate, spălându-se ocazional cu apă rece. Romii au întrat bucuroşi în baie unde s-au spălat cu apă fierbinte, dar, după ce au ieşit afară, toate hainele lor au dispărut fără urmă. Atunci mulţi ţigani au murit de frig, unii au reuşit să se ascundă într-o scârtă de paie, alţii au alergat în satele din apropiere, ca să cerşească nişte haine; însă puţini au reuşit să supravieţuiască. Dintre romii deportaţi la Bug, în satul Ursari s-au întors abia a patra parte. După ce au venit ruşii în sat şi puterea s-a schimbat, romii ursari l-au ucis samovolnic pe Samuilă Arap, pentru actul de trădare pe care l-a înfăptuit faţă de confraţii săi romi”[DUMINICA, Ion. Comunitatea romilor ursari din satul Ursari. Aspecte socio-etnologice. In:Păstrarea parimoniului cultural în ţările europene. Materialele conferinţei ştiinţifice internaţionale, 25-26 septembrie 2008. –  Chişinău: Bussines-Elita, 2009. P.261].

Margareta Pleşco (oraşul Soroca): „Până ce Hruşciov a dat ukazul ca să oprească toţi ţiganii pe loc (1956), romii „umblau cu şatra prin toată ţara”; principala ocupaţie a bărbaţilor era fierăria, iar femeile „se duceau cu ghicitul prin sate”, după care „pe înserate mai furau câte o găină” şi se întorceau la şatra lor. Furtul găinilor nu era o ruşine pentru femeile rome, această „specializare” ele o primeau „din născare”, pentru că „zeama se primeşte mai gustoasă numai dacă găină a fost furată”. Pe vremea iernatului, şatrele se opreau de obicei la Soroca, pentru că acolo trăiau mai mulţi romi („băştinaşi”), care demult şi-au ridicat case în Dealul Sorocii. Treptat romii şătrari s-au înrudit cu romii „băştinaşi”, însă ei nu doreau să se oprească definitiv în or. Soroca şi să-şi construiască aici case; tentaţia nomadismului natural le-a fost „codificată în sânge”. Pe timpul celui de-al Doilea Război Mondial, această „specializare îngustă” şi „dragoste de peregrinare continuă” le-a creat probleme mari romilor şătrari, care au fost deportaţi în Transnistria; spre deosebire de „romii băştinaşi”, care au rămas să locuiască mai departe în or. Soroca. Când romii şătrari au fost aduşi de jandarmii români în Transnistria „acolo nu mai era pe cine ghici şi de la cine fura găini”; au rămas numai case fără de stăpâni şi „pline de păduchi”. Fiind izolaţi într-un lagăr de muncă din satul Domaniovka, mulţi dintre şătrari au murit de foame, deoarece, până la ei, satele au fost totalmente pustiite de soldaţi; după ce băştinaşii ucraineni s-au evacuat în pripă din calea războiului. La fel şi meseria fierarilor romi „a dat faliment”; „pe timp de război” reparaţia inventarului agricol nu era solicitată pentru că: „toţi bărbaţii ucraineni au fost luaţi pe front şi pământul a rămas pârloagă”[DUMINICA, Ion. Romii popeşteni din oraşul Soroca: nomadism natural, sedentarizare impusă, migraţie sezonieră. Revista de Etnologie şi Culturologie, Volumul VI. – Chişinău: AŞM, IPC, Centrul de Etnologie, 2010. P. 124].

Liuba Bogdan (satul Vulcăneşti, comuna Ciorăşti, raionul Nisporeni):„Părinţii mei sunt din satul Ciuciuleni, raionul Nisporeni. Primarul de acolo a fost un om de bună credinţă şi când s-a început războiul, el a spus că ţiganii din sat sunt gospodari şi el „nu are oameni pentru a-i duce la Bug”. Eu când m-am măritat, m-am stabilit cu traiul în satul Vulcăneşti, de unde-i bărbatul meu. Dar aici, primarul din Ciorăşti era un mare bandit şi hoţ; el a strâns banii de la cei mai bogaţi ţigani, care au stat pe la puşcării, iar în locul lor i-a introdus în liste pe „ţiganii săraci”. Într-o dimineaţă, pe neprins de veste, ne-am trezit cu casa înconjurată de nişte oameni din Ciorăşti, care stăteau cu ciomegele în ogradă. Nu aveam voie să ieşim din casă, până ce au venit jandarmii şi ne-au dus la Bug. Ţin minte că am fost aşezaţi temporar, pe un şes mare, fără nici o casă prin apropiere. Jandarmii ne dădeau să mâncăm numai câte un peşte, o bucată de pâine, dar fără o picătură de apă. O fetiţă plângea într-una că vrea să bea apă. Mama nemaiputând să sufere plânsul copilului, s-a urinat într-o cutiuţă de carton şi i-a dat să bea. Multe suferinţe au mai tras ţiganii pe şesul cela. Pe urmă am fost duşi la Panitovka, apoi la Varvarovka. Dar cea mai mare suferinţă pentru ţigani, era, că aceştia nu ştiau ce se va întâmpla cu dânşii în timpul apropiat, de aceea ei „permanent se chinuiau, trăiau cu frică şi aşteptau moartea în fiecare zi”. Într-o zi nemţii ne-au adunat într-un convoi mare şi atunci am înţeles că a sosit moartea după noi. Pentru că, tot aşa şi evreii erau adunaţi şi duşi la moarte. Am mers o jumătate de zi, cu plânsete şi bocete de jale, nimeni nu ştia unde ne duc nemţii, care stăteau din toate părţile convoiului. Dar, îndată ce convoiul s-a oprit şi soldaţii şi-au pregătit armele pentru a trage în noi, a sosit ca „din senin” un soldat pe un cal alb. Calul era asudat şi avea multă spumă la gură. Când soldatul s-a dat jos de pe cal, acesta a căzut şi a murit pe loc, pentru că a „făcut un drum tare lung până ce ne-a ajuns din urmă”. Soldatul a adus un ordin de la regina Elena, care i-a scăpat pe ţigani de la o moarte sigură. Romii care au supravieţuit calvarului deportărilor impuse de guvernul Antonescu, sunt până astăzi recunoscători reginei Elena, care „a dat un ordin nemţilor să nu-i împuşte pe ţigani”[DUMINICA, Ion. Interviu audio nr. 5 cu doamna BOGDAN Liuba Dumitru (n. 1921); romă din neamul ursarilor din satul  Vulcăneşti, comuna Ciorăşti, raionul Nisporeni: 19.10. 2011].

În perioada 20-21 octombrie 2011, la Chişinău s-a desfăşurat Conferinţa ştiinţifică internaţională „Holocaustul romilor şi provocările contemporane: combaterea discriminării şi acţiunile privind incluziunea romilor”, organizată de Ambasada Suediei în Republica Moldova, Centrul Naţional al Romilor din Republica Moldova, Revista romilor din Suedia „Romani Glinda” (Oglinda Romilor) şi Asociaţia Obştească „Porojan”. Obiectivul principal al acestui for ştiinţific a fost creşterea gradului de conştientizare a opiniei publice din Republica Moldova faţă de Holocaustul romilor în timpul celui de-al Doilea Război Mondial şi consecinţele sale pentru comunitatea romă. Pentru atingerea acestui scop, organizatorii conferinţei au organizat o Expoziţie tematică despre Holocaustul romilor din România, au prezentat 2 filme documentare: „Lacrimi rome” (România, 2006, regizor Luminiţa Cioabă) şi „Prigoana din Basarabia” (Republica Moldova, 2011, regizor Natalia Ghilaşcu); de asemenea au fost invitaţi mai mulţi cercetători care în comunicările lor au relatat despre problematica Holocaustului romilor din România şi Republica Moldova.

În concluzie, expunem una din comunicările prezentate de liderul Societăţii Civile Rome din Republica Moldova, directorul Centrului Naţional al Romilor, domnul Nicolae Rădiţă:

„În Republica Moldova, romii până astăzi nu sunt recunoscuţi ca victime ale holocaustului. Nu există legislaţie care să le acorde un ajutor la nivel republican; spre deosebire de România, romii din Republica Moldova nu primesc nici un fel de compensaţii şi practic „sunt daţi uitării”. Abia peste 55 de ani după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, romii au fost recunoscuţi la nivel oficial internaţional ca jertfe ale Holocaustului. La 20 noiembrie 2000, Tribunalul de la New York a recunoscut statutul de jertfă a Holocaustului pe durata celui de-al Doilea Război Mondial şi populaţiei de etnie romă, urmând ca romii să primească compensaţii de la „Fondul de Gestionare a Băncilor Elveţiene”. Însă, pentru a benefecia de aceste compensaţii, romii trebuiau să dispună de certificate sau legitimaţii, care să indice statutul lor de „deportaţi în Transnistria”. Însă, romii din Republica Moldova n-au avut asupra lor niciodată asemenea gen de certificate, şi în genere, problema documentării romilor rămâne şi astăzi una stringentă. Mulţi dintre romi nu dispun de acte de identitate, nemaivorbind de alte documente. Astfel, compensaţiile care au fost operate ad-hoc pentru romii din Republica Moldova, s-au distribuit pe ascuns şi în mod particular, multe jertfe de etnie romă au rămas în afara acestui proces. Pe de altă parte, o parte din vină o poartă şi cei care încearcă să uite tratamentul discriminatoriu şi exterminările masive la care au fost supuşi romii în Transnistria în perioada 1942-1944. Astăzi, la fel, mai multe categorii de romi rămân discriminate de autorităţi, trăiesc la limita sărăciei, fiind lipsite de condiţii de acces egale la servicii medicale calitative, nu sunt conectaţi la surse de apă potabilă, energie electrică, duc lipsă de surse de venit stabile etc. Până în prezent, statul nu le-a acordat niciun statut legitim jertfelor Holocaustului „necunoscut” al romilor din Republica Moldova, luând în consideraţie numai veteranii de război. Însă, romii, chiar dacă nu au luptat cu arma în mână, tot merită să fie „incluşi” în manualele de istorie, pentru ca să nu se mai comită asemenea gen de atrocităţi cu ei. Cei care astăzi discriminează romii, repetă crimele comise de guvernarea lui Antonescu. Astfel, persoanele care discriminează romii în prezent, pot fi tratate drept complice cu criminalii de război. Romii din Republica Moldova se află acum, ca şi până la război, la periferia societăţii; până în prezent măsurile pozitive care încearcă să aplice statul vizavi de romi au suferit eşec şi nu au atins rezultate scontate, din lipsă de resurse financiare. Însă, nici impedimentul financiar şi nici orice alt gen de impedimente nu trebuie să ducă la neglijarea acestei tragedii „ascunse”, fiindcă, dacă ea nu se va uita, noi nu o vom mai repeta”.

 

Articol preluat de pe situl platzforma.md

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s