20 AUGUST 1944: O ZI NEAGRĂ PENTRU GRUPUL DE ARMATE ”UCRAINA DE SUD”

Angriff_Bessarabien_02

20 august 1944 era zi de duminică.
La răsărit deasupra orizontului se ridica discul roșu-închis al soarelui. Pe cer în această dimineață nu era nici un nouraș, el prevestea o zi frumoasă de vară. Era ora 5 dimineața.

Și în acest moment de la asfințit, de lîngă Iași, s-a auzit un vuiet surd – acestea erau salvele miilor de tunuri ușoare și grele, ”orgilor lui Stalin” și aruncătoarelor de mine. Unitățile sovietice ale Frontului al 2-lea Ucrainean au început pregătirea de artilerie din toate tipurile de tunuri cu o așa densitate de foc, cum nu s-a mai văzut. Un ceas și jumătate au căzut obuzele, minele și rachetele peste pozițiile apărării germane pe o adîncime de opt kilometri, care era apărată de corpurile IV și VI române și divizia a 76-a germană. Soarele s-a ascuns după un perete cenușiu din fum și pămînt uscat de arșița verii ridicat pînă în cer. Focul de artilerie zdrobea obstacolele defensive construite, răscolea tranșeele și pozițiile, dărîma blindajele și adăposturile, ucidea și rănea soldații. Pe cer vuiau escadrilele avioanelor sovietice, care bombardau serviciile din spatele frontului.

La ora 6.30 diviziile de infanterie de avangardă ale Armatei Roșii au început ofensiva. Infanteria sovietică ataca pe un front de 30 de kilometri, însoțită de tancuri și susținută din aer de un mare număr de avioane de asalt.

Acum acesta nu era doar un simplu atac masiv, acesta era începutul unei ofensive la scară mare!

Pe pozițiile, care se aflau pe vîrful atacului sovietic, soldații români și germani, care au supraviețuit pregătirii de artilerie, ieșind cu greu din blindajele și adăposturile lor semidistruse, pe neașteptate s-au găsit față în față cu soldații Armatei Roșii, apăruți din rotocoalele dense de fum și colb, care, împușcînd și strigînd, au început să-i nimicească pe apărătorii buimăciți.

Dîrzenia unităților române – chiar și dacă în genere ele au fost vre-o dată înzestrate cu ea – a dispărut aproape momentan. Unitățile ambelor corpuri române, precum s-a presupus mai tîrziu, înțelegîndu-se în taină dinainte cu inamicul, au abandonat pozițiile sale practic fără a opune vre-o rezistență. Linia de apărare a celorlalte unități a fost spartă foarte repede. Și doar corpul VI român, care era subordonat diviziei a 76-a germane, totuși a opus rezistență în această situație aproape disperată.

Încă mai răsunau pe ici pe colo rafale de automate, încă mai explodau grenade de mînă aruncate de soldații germani, încă se mai grupau infanteriștii rămași în viață în jurul comandanților supraviețuiți ai companiilor și plutoanelor, trăgînd din arme în toate părțile. Însă rezistența contra atacanților slăbea, liniile de apărare erau ciopîrțite, cuiburile de rezistență erau ocolite și atacate din spate, nodurile apărării erau încercuite și mai apoi nimicite.

Necătînd la rezistența locală înverșunată și unele contraatacuri separate, linia apărării diviziei a 76-a de asemenea a fost spartă. Efectivul a suferit pierderi grele. Din acei care s-au aruncat în luptă s-au întors doar cîțiva. Iar ceilalți? Au căzut în luptă, au fost răniți, au dispărut fără urmă, au fost făcuți prizonieri…

De la postul de observație al diviziei a 76-a comandantul diviziei a primit un raport: ”Rușii au străpuns linia de apărare!” Inamicul deja era pe străzile Iașiului. Tancurile și camioanele sovietice încărcate cu infanterie, cărora nu li se opunea aproape nici o rezistență, treceau peste pozițiile române. Și parcă neobservați de unitățile rusești, pe ambele părți ale diviziei a 76-a mergeau în spatele frontului românii în retragere. Doar atacul indecis al diviziei de rezervă al corpului IV român putea fi numit, exagerînd foarte mult, o încercare de a riposta atacanților, însă în curînd și această unitate s-a retras în spatele frontului.

În jurul orelor 10.00 prima linie de apărare a unităților române a fost străpunsă pe toată lungimea ei, ele practic le-au abandonat fără luptă. Aproximativ în același timp mașinile de avangardă ale unităților de tancuri rusești și infanteria motorizată deja apăruseră la periferia de vest a Iașiului, iar la amează unitățile inamice, susținute de un tir puternic de artilerie deja trecuseră peste rîul Bahlui.

Rapoartele care soseau la statul-major al grupului de armate ”Ucraina de Sud” erau înspăimîntătoare. Comandantul grupului de armate general-colonelul Friessner a ordonat ca să fie efectuat imediat un contraatac cu toate rezervele care se aveau la dispoziție cu scopul de a împinge inamicul pe pozițiile inițiale. Însă în adîncul sufletului Friessner înțelegea prea bine situația care s-a creat: dușmanul este prea puternic și a pătruns prea adînc în pozițiile germane, românii nu vor face nimic, iar rezervele armatei germane sînt prea slabe pe fundalul superiorității imense ale inamicului.

Însă necătînd la aceasta, în luptă au fost aruncate divizia a 10-a mecanizată și divizia a 258-a de infanterie scoasă în cea mai mare grabă de pe frontul de pe Nistru și transportată în camioane. Însă, cu toată fermitatea de a respinge lovitura inamicului împreună cu divizia română de rezervă, acțiunile comune ale acestor divizii nu au devenit o contralovitură puternică, iar contraatacurile germane locale nu au adus nici un succes. În a doua jumătate a zilei a fost introdusă în luptă divizia română separată de tancuri ”România Mare” (înzestrată cu tancuri germane). La început ea a reușit să întoarcă o parte din spațiul pierdut, însă mai apoi înaintarea ei a fost oprită. Ca rezultat nu a fost posibil nici să fie respinse nici forțele superioare ale inamicului, nici să fie lichidată pătrunderea lor adîncă în linia germană a frontului. Divizia a 10-a motorizată și divizia a 258-a de infanterie au putut doar parțial acoperi spărtura imensă, care s-a format pe front. Abandonate în voia soartei de către diviziile române vecine, resturilor diviziei a 76-a nu le rămînea de făcut altceva, decît la fel să se retragă. Artileria și-a schimbat în grabă pozițiile, iar ceea ce mai rămînea din unități a reușit să se retragă pe înălțimile de lăngă satul Lețcani, la nord-vest de Iași. Înainte de a-și schimba pozițiile, artileriștilor li s-au alăturat subunitățile răzlețite și unii soldați care și-au pierdut unitățile, cărora le rămăseseră doar armele pe care le aveau în mîni.

Din cauza trădării fățișe a românilor, trupele rusești, care întrau în spărtură, ocupau tot noi și noi teritorii. Către sfîrșitul zilei sovieticii erau deja în centrul orașului Iași și se întăriseră acolo.

Însă cu aceasta toate ”surprizele” ”zilei negre” de 20 august 1944 încă nu se terminaseră.

Situația la est, pe platoul sovietic de lîngă Tiraspol, nu se deosebea cu nimic de situația de la vest de Iași.

Rușii chiar de la bun început erau într-atît de încredințați în succesul ofesivei lor, că înainte de începutul ei vorbeau la radio chiar prin text deschis. Astfel, de pildă, la ora 3.00 dimineața a fost interceptată următoarea convorbire: ”Mareșalul Timoșenko speră, că fiecare soldat își va face datoria!” Și alta, la ora 3.45: ”Peste 15 minute din nou va fi noapte!”

Și într-adevăr, peste 15 minute, cu toate că se limpezea de ziuă, din nou s-a făcut noapte.

La ora 4.00 de dimineață – cu o oră mai devreme decît lîngă Iași – a început pregătirea de artilerie către ofensivă, care a durat 50 de minute. Aici la fel rușii aveau de gînd să ocupe prin lovituri fulgerătoare poziții importante din punct de vedere strategic sau să spargă linia frontului. Însă aceste lovituri au fost respinse peste tot, și unitățile de pe front și statul-major al corpului al 30-lea german era cît pe ce să răsufle ușurați, crezînd, că prin aceasta totul așa și se va termina.

Însă a sosit ora 7.00 a dimineții. Și atunci în aceeiași clipă au deschis focul de această dată mii de tunuri rusești. Numeroasele baterii de artilerie grea trimiteau în pozițiile germane obuzele sale de calibrele 122 și 152 de mm, cu un scheunat diabolic se ridicau în cer cîte 36 de mine din fiecare ”orgă a lui Stalin”, regimente întregi de aruncătoare de mine efectuau tirul cu mine de calibrul mare – tot mai mult, tot mai puternic, pînă cînd toate pozițiile nemțești nu s-au înecat într-o mare de explozii, foc și moarte.

Pămîntul, care numai ce se afla într-o stare de liniște idilică, într-o clipită s-a transformat în cîmp de bătălie. Și acesta nu era un simplu atac local sovietic, ci era începutul unei ofensive sovietice de proporții imense, care nu era așteptată și care a fost scăpată din vedere.

Timp de o oră și jumătate fără întrerupere, pînă la ora 8.30 de dimineață, a durat acest uragan de foc de o intensitate nemaivăzută pînă atunci. Cînd au răsunat ultimele lui salve, înainte a pornit o puzderie de infanterie sovietică sprijinite de tancuri grele de tipul ”Iosif Stalin” și ajutate din aer de avioane de luptă. Cu strigăte puternice ”Ura!” valurile dense de infanteriști sovietici s-au năpustit asupra pozițiilor corpului al 30-lea german.

Deja infernul pregătirii de artilerie, necătînd la adăposturile bine amenajate, a costat corpului o mulțime de victime. În sectorul frontului diviziei a 15-a de infanterie, în care, către această clipă rămăsese în viață doar circa 50% din efecivul militar și din armament, inamicul a pătruns destul de repede în zona ei de apărare, cu toate că soldații, imediat după ce și-au revenit în urma iadului ciocanului de foc, s-au apărat cu înverșunare. Focarele răzlețe de rezistență luptau cu disperare, respingînd atacuri din toate părțile, în satele care ardeau se lupta pentru fiecare casă. Cînd munițiile erau pe sfîrșite, începea cea mai cumplită luptă corp la corp. Uneori soldații germani efectuau contraatacuri, artileriștii executau trageri prin ochire directă, respingînd tancurile inamice. Spre seara acestei zile pe sectorul diviziei ardeau 18 tancuri ale dușmanului. Însă totuna inamicul nu a fost oprit, forțele superioare ale rușilor au ocupat tranșeele și nodurile apărării, au pătruns adînc în linia de apărare și, provocînd numeroase spărturi în apărarea germană, avansau mai departe în interiorul ei. Cu o încordare nemaipomenită soldații rămași în viață, împreună cu rezervele diviziei totuși au reușit să formeze o poziție defensivă nouă în jurul satului Căușeni, care de asemenea încă se afla în stăpînirea unităților germane.

O lovitură încă și mai puternică a primit asupra pozițiilor sale divizia a 306-a de infanterie, efectivul combatant al căreia în urma pregătirii de artilerie a scăzut aproape cu o treime. Majoritatea celor rămași în viață mai apoi au căzut în urma luptelor corp la corp, frontul diviziei a fost străpuns. Deja pe la ora 10.00 tancurile inamice s-au apropiat de postul de comandă al diviziei. Soladații care apărau postul de comandă au întrat cu ele în luptă, au nimicit multe tancuri, folosind doar armele, care le aveau la dispoziție. Divizia a aruncat în luptă ultimele sale rezerve. Pozițiile de baraj au fost abandonate, iar restul soldaților au ocupat poziții noi de apărare. Ei erau înarmați doar cu cîteva mitraliere și aruncătoare de mine, cărora deja li se terminau munițiile, așa că au fost nevoiți aproape că doar cu armele să respingă atacurile gruprulor de asalt ale rușilor, care erau susținuți de tancuri. Numai puternica linie de rezistență ”Leontina” a reușit să reziste pănă seara. Însă în curînd rezistența a fost înfrîntă și acolo. Mai tîrziu rușii au declarat, că după luptele înverșunate de pe acest sector, acolo au fost găsite cadavrele a 1200 de soldați germani, 250 au fost luați prizonieri, și 37 de tunuri au fost capturate.

Legătura cu postul de comandă a fost nimicită, informațiile care soseau despre situația acestor divizii ale corpului al 30-lea erau confuze și contradictorii. La fel de neclară era și situația cu vecinul din dreapta al corpului al 30-lea german, corpul al 29-lea al armatei a 3-a române, din care făceau parte, în afară de divizia a 9-a germană de infanterie, și două divizii române.

Și din nou totul s-a petrecut ca lîngă Iași: majoritatea soldaților români deja în timpul pregătirii de artilerie ruse au părăsit tranșeele și s-au retras în spatele frontului, iar alții și-au părăsit pozițiile și au fugit odată cu începerea ofensivei sovietice, abandonînd armamentul și tehnica. Doar puțini din ei au încercat să opună rezistență inamicului. Da, după cît se pare, putem chiar presupune, că în noaptea înaintea ofensivei, după tratative tainice între ofițerii ruși și români, brigada a 4-a de vînători de munte română a abandonat pozițiile sale și a permis inamicului să pătrundă acolo pe neobservate.

Întreg sectorul apărării corpului al 29-lea român a fost străpuns și a căzut, fără ca acolo să fie opusă o rezistență cît de cît serioasă, de aceea divizia a 9-a germană, părăsită de vecini și rămasă de una singură, respingănd lovituri din toate părțile, a fost nevoită să se retragă treptat spre sud. Așa că acum din cauza trădării românilor și lîngă Tiraspol s-a format o spărtură imensă în front, și anume în sectorul armatei a 6-a, care odată cu scurgerea timpului se lărgea tot mai mult.

Însă încă nu era totul pierdut, încă se dădeau și se executau ordine, încă se mai elaborau planuri de contraatac.

A fost trecută în sate de alarmă de luptă rezerva mobilă a armatei a 6-a – divizia a 13-a de tancuri. Ce reprezenta această divizie de tancuri, care acum trebuia de una singură să efectueze un contraatac? După luptele precedente în componența ei rămîneau o companie de tancuri cu 35 de tancuri, două batalioane motorizate, două divizioane de artilerie și un batalion de geniu. Puteau oare asemenea forțe reduse să respingă trupele sovietice și să redobîndească pozițiile pierdute? Chiar de la bun început aceasta a fost o întreprindere dubioasă împotriva inamicului superior numeric, care avea sute de tancuri.

Cu toate acestea camioanele blindate germane împreună cu infanteria motorizată a pornit în întîmpinarea inamicului, necătînd la focul puternic al acestuia, înaintau încet înainte și seara tîrziu au ieșit dn nou la înălțimile de la sud de Nistru. Însă înaintarea ulterioară, necătînd la toate încercările, s-a oprit, tirul inamicului a provocat pierderi grele, și toate speranțele pentru a restabili frontul străpuns au eșuat. Acum despre așa ceva nu mai putea fi nici vorbă.

În această seară a primei zile a ofensivei, cînd resturile diviziilor germane în retragere ducînd lupte inegale dădeau înapoi din fața inamicului, căutînd poziții pentru noi linii de apărare pe care urmau să le apere, iar divizia a 13-a de tancuri a fost oprită de focul inamicului și se retrăgea și ea, toate drumurile care duceau în spatele frontului erau ticsite cu militari români, care se salvau prin fugă, înarmați și fără arme, pe jos, călare, în căruțe și alte mijloace de transport. Aflînd despre comportamentul trupelor sale, pe front a apărut pe neașteptate prim-ministrul și Comandantul Suprem al armatei române mareșalul Antonescu, care a încercat personal să oprească trupele în retragere și să le întoarcă pe front. El a degradat pe loc și a scos din funcție cîțiva ofițeri superiori. Un ofițer german de legătură a mărturisit, că Antonescu prin măsuri draconiene încerca personal să întoarcă soldații săi înapoi – însă înzadar. Mareșalul nu știa, că peste trei zile el însuși va fi destituit și arestat.

Îngrozea similitudinea evenimentelor care aveau loc. La fel ca și la ”prima” armată a 6-a lîngă Stalingrad, și la ”a doua” armată a 6-a în această zi nenorocită de 20 august ambele flancuri au fost străpunse și inamicul era aproape de a o încercui complet.

Însă statul major al armatei, situat la Tarutino, încă nu-și dădea seama de toată gravitatea situației create. Pînă seara tîrziu comandamentul armatei știa din puținele rapoarte primite, că flancul drept al armatei s-a îndoit sub presiunea inamicului. Cel mai important lucr, și anume faptul, că în urma ofensivei trupele sovietice deja ajunseseră la Iași, la fel era necunoscut de către comandament.

Ce-i drept, comandamentului grupului de armate ”Ucraina de Sud” îi era clar, cum trebuia să se termine bătălia începută. Frontul diviziilor români către această vreme deja era dezgolit, trupele fugeau masiv, nu puteai conta pe ele. Rezervele proprii practic lipseau. Inamicul efectua spargeri adînci ale frontului, în front erau două spărturi în stînga și în dreapta armatei a 6-a, care nu puteau fi acoperite cu nimic.

Dacă la dispoziția grupului de armate ar fi fost o cantitate suficientă de escadrile ale Luftwaffe de bombardiere și bombardiere de picaj ”Stuka” s-ar fi putut încerca de oprit trupele de asalt ale inamicului, formate din unități de tancuri și motorizate, din aer. Însă avioane nu erau, Luftwaffe nu putea acorda nici un ajutor, și armata a 6-a a rămas în fața inamicului de una singruă. Puținele avioane germane au fost literlamente măturate de pe cer de hoardele de avioane rusești. În această zi de 20 august avioanele celor două armate de aviație sovietice au efectuat peste 3000 de raiduri, iar din partea germană li se opuneau doar 230 de avioane. Deja a doua zi prezența avioanelor germane cu greu se putea observa pe cer, dacă ele în genere s-au ridicat în aer.

Însă, cu toate că mersul luptei chiar din primele ore a luat o întorsătură nefavorabilă pentru armata a 6-a, comandamentul ei nu se hotăra nicidecum să ordoneze retragerea ei peste Prut. El nu se hotăra nici măcar să ridice această întrebare în fața statului-major al fuhrerului. La început trupele trebuiau să încerce să ”îndrepte” frontul, și doar apoi putea merge vorba despre retragere – așa era părerea șefului statului-major al grupului de armate.

E limpede, că el nici nu-și imagina, ce se petrece în realitate pe front în fața grupului său de armate.

Trebuie pe scurt să menționăm și despre un lucru, pe care cu greu îți vine să ți-l închipui: în timp ce flancul drept al armatei a 6-a lîngă Tiraspol era spart, cînd pe flancul stîng lîngă Iași totul era în flăcări și inamicul aproape că încheia încercuirea, nucleul principal al armatei – diviziile, care stăteau pe Nistru și Răut, – nu aveau nici idee de ceea ce se începe, și despre nenorocirile care urmau să se abată asupra lor. Pe linia întîi domnea o liniște totală, nu se presimțea nici o pregătire de ofensivă a inamicului. În tranșeele și pe pozițiile primei linii se aflau ca întotdeauna santinele, în rest se scurgea viața de zi cu zi. Astfel, de pildă, folosindu-se de timpul frumos, în divizia a 257-a pe 20 și 21 august au fost organizate întreceri sportive, care s-au petrecut fără impedimente. Soldații bronzați, îmbrăcați doar în chiloți, fugăreau mingea, auzind clar zgomotul canonadei în depărtare, însă nimeni din ei nu-i atrăgea atenția și nu se întreba, ce mai este și asta. Nimeni nu știa, că tovarășii lor de arme din alte divizii deja duc lupte crîncene și sîngeroase. În curînd același lucru îi aștepta și pe ei.

(va urma)

Fragment din cartea ”Ostfront 1944: The German Defensive Battles on the Russian Front 1944” a lui Alex Buchner

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s