PLANURILE OPERATIVE ALE FRONTURILOR AL 2-LEA ȘI AL 3-LEA UCRAINENE PENTRU OPERAȚIUNEA IAȘI-CHIȘINĂU (I)

rumap2m

În viitoarea operațiune Frontului al 2-lea Ucrainean îi era rezervat rolul principal. Din această cauză el avea cu o dată și jumătate mai multe mijloace și forțe decît vecinul său din stînga. Aceasta îi permitea să îndeplinească sarcina primită: să înainteze rapid în interfluviul Siretului și Prutului spre Sud și să cucerească ”Poarta Focșanilor”. Armatele a 27-a, a 52-a, a 53-a, armata a 6-a de tancuri și corpul al 18-lea de tancuri urmau să dea lovitura principală pe sectorul de 16 km în spațiul dintre sectoarele fortificate Tîrgu Frumos și Iași, unde erau doar fortificații de cîmp. Aceasta permitea trupelor să ocolească puternicele poziții defensive și să ajungă pe cea mai scurtă cale trecerile peste Prut în spatele forțelor principale ale grupului de armate ”Ucraina de Sud”. Această direcție era convenabilă și din cauza, că lovitura era dată în veriga cea mai vulnerabilă din frontul operativ al trupelor inamice – joncțiunea dintre armata a 4-a română și a 8-a germană și provoca izolarea acestor armate de armata a 6-a, care era dislocată în punga de lîngă Chișinău. Declanșarea ofensivei în această direcție permitea și zdrobirea rezervelor operative ale inamicului, situate dincolo de rîul Bahlui.

Lovitura principală a frontului și operațiunea în genere din partea Carpaților era asigurată de ofensiva în direcția Roman a armatei a 7-a de gardă comandată de generalul M. S. Șumilov și grupul alcătuit din corpurile al 5-lea de gardă de cavalerie și al 23-lea de tancuri sub comanda generalului S. I. Gorșkov. Această armată nu avea sarcina să spargă apărarea inamicului. Pentru așa ceva ea avea nevoie de cel puțin o divizie de artilerie. Iar frontul nu dispunea de asemenea posibilități. În plus, comandamentul frontului era la cunoștință cu hotărîrea luată de STAVKA (Cartierul General al Comandamentului Suprem) despre transferarea din subordinea Frontului al 2-lea Ucrainean în rezerva Comandamentului Suprem pentru a fi mutate pe alte fronturi ale unor unități de artilerie după efectuarea pregătirii de artilerie. Iată de ce armata a 7-ea de gardă trebuia să atace de pa flancul drept al armatei a 27-ea în direcția generală Roman, să pună stăpînire pe sectorul fortificat Tîrgu Frumos, ocolindu-l de la sud-est. Cucerirea acestui sector fortificat oferea posibilitaea de a zdrobi linia de apărare a inamicului de pe rîul Siret printr-o lovitură din flanc.

Armata a 7-a de grdă și grupul motorizat și de cavalerie dădeau o lovitură secundară, însă direcția și obiectele acțiunilor lor aveau o însemnătate mare. Aceste trupe aveau sarcina nu doar de a asigura operațiunea din partea dreaptă, dar și să lipsească inamicul de linia de apărare pregătită în cazul cînd trupele germano-române vor încerca să se retragă peste rîul Siret.

Au primit sarcinile lor și armatele de pe flancuri ale frontului. După ce armata a 52-a urma să cucerească Iașul, armata a 4-a de gardă comandată de generalul I. V. Galanin trebuia să treacă în ofensivă de-a lungul malului stîng al Prutului spre Ungheni, tăindu-i dușmanului căile de retragere către podurile peste rîu, iar în continuare să participe la nimicirea grupării încercuite a inamicului. Armata a 40-a, după ce armata a 7-a de gardă avea să ajungă în zona Tărgului Frumos, trebuia să atace în direcția Tupilați, Piatra.

Sarcina primară a trupelor frontului consta în aceea, ca să iasă la linia Bacău, Vaslui, Huși, să pună stăpînire pe trecerile peste Prut pe sectorul Huși-Fălciu, forțele armatelor a 4-a de gardă și a 52-a și corpului al 18-lea de tancuri trebuia să se unească cu trupele Frontului al 3-lea Ucrainean și să termine încercuirea grupării de lîngă Chișinău. Sarcina următoare consta în nimicirea grupării încercuite și desfășurarea de mai ofensivei împreună cu forțele principale ale Frontului spre Focșani.

Pentru a îndeplini această sarcină frontul dispunea de mijloacele și forțele necesare. Către începutul operației în componența lui se aflau: opt armate (dintre care una de tancuri și una de aviație), două corpuri separate de tancuri și unul de cavalerie, 55 de divizii de infanterie, 11 divizii de artilerie și aruncătoare de mine, 8 divizii de aviație, 11 380 de tunuri și aruncătoare de mine (de la calibrul 45 mm în sus), 1283 de tancuri și tunuri autopropulsate, 882 de avioane.

În timpul pregătirii operației o mare atenție se acorda asigurării ritmurilor accelerate ale ofensivei, deoarece anume de ele depindea în mare parte îndeplinirea sarcinii de încercuire a inamicului în zona Chișinăului. Calculele au arătat, că trupele care urmau să fie încercuite se aflau la o depărtare medie de 60-80 km de la Prut. Iar distanța de la sectorul spargerii frontului pînă la Huși era de 100 de km. Comandamentul Frontului al 2-lea Ucrainean considera, că inamicul, simțind pericolul de a fi încercuit, va putea începe retragerea nu mai devreme decît în a doua zi a ofensivei. De aceea gruparea de șoc a frontului trebuia să aibă un ritm de înaintare nu mai lent de 25 de km pe zi. Numai cu această condiție trupele sovietice puteau conta, că vor reuși să anticipe inamicul, să pună stăpînire pe Huși și pe podurile peste Prut înainte ca acolo să ajungă unitățile germano-române în retragere.

Întroducerea unităților mobile era planificată de pe linia rîului Bahlui: armata a 6-a de tancuri urma să înainteze în direcția Vaslui și mai departe spre Focșani, corpul al 18-lea de tancuri – spre Huși, iar gruparea motorizată și de cavalerie – în direcția Roman. Aici trebuie să subliniem, că eficiența acțiunilor unităților mobile depinde de întrarea lor în luptă la momentul oportun. Prin urmare, comandanții frontului acordau acestui fapt cea mai mare atenție. Din ordinul șefului statului-major al frontului, în diviziile de infanterie, în sectoarele cărora se presupunea întrarea în luptă a armatei de tancuri, au fost trimiși ofițeri ai statului-major cu stațiuni radio. Ei aveau următoarea sarcină: să urmărească cum are loc forțarea rîului Bahlui de către infanterie, și, cum numai aceasta va termina forțarea, să semnaleze acest fapt staului-major al Frontului. Odată cu primirea semnalului comandantul Frontului trebuia să stabilească începutul întrării în luptă a armatei de tancuri.

Trupele de tancuri trebuiau să înainteze impetuos în direcțiile lor, să anticipe inamicul în sosirea rezervelor și să nu-i permită organizarea apărării pe Dealul Mare din contul acestor rezerve și trupelor în retragere. Se presupunea, că apărarea inamicului pe linia Dealului Mare va fi depășită din mers. Comandamentul frontului considera, că introducerea în luptă a unităților mobile, după aceea ce armatele de infanterie vor sparge întreaga apărare tactică a inamicului, va permite să nu se consume unitățile de tancuri pentru spargerea ei, dar să fie folosite pentru exploatarea rapidă a succesului în adîncimea operativă. Doar în asemenea caz linia externă a încercuirii putea fi mutată într-un timp scurt cît mai departe posibil și prin aceasta se zădărniceau toate încercările inamicului de a evita înfrîngerea chiar și în caz de spargere a încercuirii.

Ritmurile înalte ale ofensivei aveau o mare însemnătate și pentru îndeplinirea următoarei sarcini a operației Frontului. Cucerirea ”Porții Focșanilor” deschidea în fața trupelor sovietice calea în România centrală și le oferea posibilitatea de a manovra liber în direcțiile sud și vest.

Desfășurarea operațiunii în ritmuri rapide era asigurată de formația operativă profundă a trupelor frontului. În primul eșalon se aflau cinci armate de infanterie (în total 38 de divizii); în eșalonul de exploatare a succesului – o armată de tancuri, două corpuri separate de tancuri și unul de cavalerie; în al doilea eșalon și în rezervă – o armată și două corpuri separate de infanterie (în total 13 divizii).

Precum s-a menționat mai sus, planul operațiunii Fontului al 2-lea Ucrainean presupunea lovirea în cel mai slab loc al apărării inamicului, ocolind sectoarele fortificate, și în aceasta consta marea lui valoare creativă. Lovitura principală dată în direcția Vaslui și mai departe spre Focșani dezbina apărarea inamicului în sectorul cel mai important, provoca nimicirea grupării lui principale și asigura exploatarea succesului în direcția sud – între Siret și Prut. Formația operativă eșalonată a trupelor frontului permitea sporirea forței loviturii chiar din primele zile ale operațiunii, prin aceasta se obținea zdrobirea rapidă nu doar a diviziilor din primul eșalon al inamicului, dar și a rezervelor lui. Iar aceasta purta inevitabil la încercuirea și nimicirea grupării inamicului de lîngă Chișinău.

Nu mai puțin original era și planul Frontului al 3-lea Ucrainean. Esența lui consta în faptul, că, lovind de pe capătul de pod de lîngă Tiraspol în direcția Huși urma să încercuiasă și să nimicească în colaborare cu Frontul al 2-lea Ucrainean armata a 6-a germană, iar armata a 3-a română să o zdrobească cu o parte din forțele armatei a 46-a în colaborare cu Flota din Marea Neagră; totodată, desfășurînd ofensiva spre Reni și Ismail, să nu permită inamicului să se retragă peste Prut și Dunăre. Lovitura principală urma să fie dată de armata a 37-a și de o parte a forțelor aramtelor a 57-a și 46-a și dezvoltată cu forțele corpurilor mecanizate al 7-lea și al 4-lea de gardă pe un sector larg de 18 km în direcția Huși. Lovitura trebuia să fie dată asupra joncțiunii trupelor germane și române și permitea în timp scurt învăluirea de la sud a forțelor principale ale grupului de armate ”Ucraina de Sud”.

Din punct de vedere tactic sectorul ales pentru efectuarea spargerii frontului prezenta mari incomodități, însă oferea avantaje operative imense. Necătînd la condițiile nefavorabile de concentrare a unei mase mari de trupe și tehnică pe un platou relativ mic, necătînd la faptul că pe acest sector prima linie a apărării germano-române trecea pe niște înălțimi dominante, care le asigura o bună observație și foc avantajos de artilerie și aruncătoare de mine, sovieticii aveau un avantaj decisiv în fața inamicului. El consta în aceea, că în direcția loviturii principale a Frontului al 3-lea Ucrainean aliații, care nu se așteptau la atacul sovietic de pe capul de pod Chițcani, aveau o singură linie de apărare. Fîșia defensivă pe rîul Cogîlnic nu era terminată și ocupată de trupe. În cazul ofensivei în ritmuri accelerate inamicul nu dovedea să organizeze apărarea pe acest rîu.

Să efectueze lovitura principală de la nord și sud erau însărcinate armatele a 57-ea și a 46-a, întărite cu cîteva brigăzi de artilerie antitanc și unități de geniu. Atacul armatei a 46-a din Tarutino spre sud-est în colaborare cu unitățile de pe flancul stîng, care trebuiau să forțeze în colaborare cu Flotila militară Dunăreană limanul Nistrului lîngă Cetatea Albă, provoca încercuirea armatei a 3-a române și cucerirea gurii Dunării. Armata a 57-a comandată de generalul N. A. Gaghen a primit sarcina ca, folosind forțele unui corp, să spargă apărarea inamicului la nord de lacul Botna și să înainteze în direcția Zoloteanca. Se presupunea că forțele principale ale armatei vor fi folosite după două variante: sau să exploateze succesul în direcția Zoloteanca, sau să acționeze în sectorul armatei a 37-a, unde reușita spargerii apărării inamicului nu trezea îndoieli.

Pentru a realiza cu succes operațiunea de debarcare peste limanul Nistrului, în aripa stîngă a armatei a 46-a a fost creat un grup special condus de general-locotenentul A. N. Bahtin. Forțarea limanului de către acest grup era protejat de către Flotila Dunăreană și grupul din Odessa a forțelor aeriene a Flotei din Marea Neagră. Planul debarcării acestui grup a fost pregătit cu minuțiozitate în statul-major al Frontului, unde soseau des pentru a coordona acțiunile comandantul Flotilei Dunărene contraamiralul S. G. Gorșkov, șeful staului-major al Flotilei căpitanul de rangl întîi A. V. Sverdlov, comandantul aviației Flotei din Marea Neagră generalul-locotenent al aviației V. V. Ermacenkov.

În esență planul consta în aceea, ca pe ascuns și concomitent să fie debarcate două grupuri de soldați în partea de sud-est și nord-vest a Cetății Albe, care vor cuceri orașul. Mai apoi, în colaborare cu forțele principale ale armatei a 46-a, se planifica atacul în direcția sud-vest către rîul Cogîlnic pentru a încercui și zdrobi armata a 3-a română.

Era greu de crezut, că aliații germano-români se așteptau, că sovieticii vor forța o întindere acvatică cu lărgimea de 11 km. În istoria celui de-al doilea război mondial este greu de găsit un precedent, în care să fie forțat un obstacol acvatic atît de larg. Pe malul ocupat și întărit de inamic, de către sovietici trebuiau să fie debarcate două brigăzi de infanterie marină, un regiment de motocicliști și alte unități speciale în număr total de peste 8 mii de oameni, circa 200 de tunuri și aruncătoare de mine și 10 tancuri.

Pentru a păstra acest lucru în taină s-a hotărît ca debarcarea să fie începută în noaptea spre a doua zi a ofensivei forțelor principale ale Frontului fără pregătire de aviație și artilerie preventivă. Ca să fie distrasă atenția inamicului, se pregătea o debarcare falsă de pe mare.

Trebuie să ne oprim îndeosebi asupra sarcinii armatei a 5-a de șoc (comandată de gen. N. E. Berzarin). Ea, apărîndu-se pe un front de 120 de km, trebuia să imobilizeze acțiunile nemților pe direcția Chișinău și să atragă atenția lor anume asupra acestei direcții. Ca să obțină acest lucru, în sectorul armatei se pregăteau să imite o ofensivă de amploare cu forțe mari.

Sarcina primară a Frontului consta în aceea, ca forțele mobile spre a cincea-șasea zi a operațiunii să iasă la rîul Prut, să cucerească trecerile peste rîu, să se unească cu Frontul al 2-lea Ucrainean și să încheie încercuirea grupării chișinăuene. Adîncimea sarcinii primare era aproximativ egală ca cea a Frontului al 2-lea Ucrainean, adică circa 100 de km.

Către începutul operațiunii în Frontul al 3-lea Ucrainean erau cinci armate (dintre care una de aviație), două corpuri mecanizate și o brigadă motorizată separată. În total în cele 37 de divizii de infanterie, un sector fortificat, două brigăzi de infanterie marină, șase divizii de artilerie și șapte de aviație se numărau peste 8 mii de tunuri și aruncătoare de mine (de la calibrul 45 mm în sus), circa 600 de tancuri și tunuri autopropulsate și circa o mie de avioane de luptă.

Pe direcția principală trupele Frontului erau amplasate într-o formație operativă profundă, alcătuită în urma creării cîtorva eșaloane din armate, grupuri mobile și rezerve, cu toate că în primul eșalon se aflau toate cele patru armate de infanterie (34 de divizii). Întroducerea în spărtură a corpului al 7-lea mecanizat comandat de generalul F. G. Katkov se planifica să fie efectuat în sectorul armatei a 37-ea pe direcția Huși. El trebuia să iasă la Prut, să se unească trupelor Frontului al 2-lea Ucrainean și să participe la nimicirea grupării încercuite a inamicului. Corpul a 4-lea mecanizat de gardă comandat de generalul V. I. Jdanov se planifica să fie întrodus în spărtură în sectorul armatei a 46-a. Sarcina lui primară era cucerirea orașului Tarutino; mai departe, în funcție de împrejurări, atacul urma să fie îndreptat sau în direcția Comrat, Huși sau spre Cahul.

În ambele Fronturi se planifica folosirea aviației și serviciilor militare luînd în considerație următoarele cerințe: în direcția loviturii principale să fie concentrat un număr maximal de forțe și mijloace, să fie creată superioritatea necesară asupra inamicului, să fie asigurate infanteriei și tancurilor ritmuri accelerate de înaintare.

(va urma)

Anunțuri

Un gând despre „PLANURILE OPERATIVE ALE FRONTURILOR AL 2-LEA ȘI AL 3-LEA UCRAINENE PENTRU OPERAȚIUNEA IAȘI-CHIȘINĂU (I)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s