PROBLEMA ETNOGENEZEI MOLDOVENILOR (I)

Dragos-de-Constantin-Lecca

Există două mari monografii, dedicate în mod special moldovenilor, care așa și se numesc – ”Moldovenii” și au fost ele editate la un interval de 33 de ani, prima – la Chișinău, a doua – la Moscova( Молдаване. Очерки истории, этнографии, искусствоведения. Отв. ред. Я.С. Гросул. Кишинев, 1977; Молдаване. Отв. ред. М.Н. Губогло, В.А. Дергачев. М., 2010). Însă, în afară de ele, moldovenilor le sînt dedicate o mulțime de alte lucrări, diferite prin volumul, genul, destinația lor, printre care și cartea despre moldoveni a istoricului american Ch. King, care a fost în curînd tradusă și editată la Chișinău în 2002( King Ch. Moldovenii. Chișinău, 2002). Toate aceste cărți, de regulă, au ceva în comun. Toate tratează tema originii poporului moldovenesc și denumirii lui, iar altfel spus – etnogeneza moldovenilor. Cînd merge vorba despre etnogeneza, practic a orișicărui popor, imediat apar greuăți. Etnogeneza a avut loc demult și adeseori în privința ei nu există un număr suficient de surse. De aceea apar presupuneri, legende și chiar, adeseori, născoceli. Nu sînt o excepție nici moldovenii.

În primul letopiseț rus există o frază binecunoscută, care tradusă în limba modernă sună în felul următor: ”De unde s-a pornit Țara Rusiei și cine a domnit primul în Kiev?” Întorcînd această frază în direcția Moldovei se poate spune: ”De unde s-a pornit Țara Moldovei și cine a domnit primul în Moldova?” Răspunsul la aceste întrebări astăzi este dat în felul următor: Moldovenii au venit din Maramureș, iar primul a domnit în Moldova un om pe nume Dragoș. Despre sosirea din Maramureș nu se îndoiește nimeni( Mai amănunțit vezi: Popa R. Țara Maramureșului în veacul al XIV. București, 1970). În privința lui Dragoș treaba a fost mai complicată. O vreme se considera, că Dragoș și Bogdan sînt una și aceeași persoană. Însă astăzi, datorită surselor de origine ungurească, s-a stabilit definitiv, că Dragoș și Bogdan sînt persoane diferite. Dragoș a fost întemeietorul Moldovei, Bogdan a obținut independența ei față de Regatul Ungar( Gorovei Ș. S. Dragoș și Bogdan, întemeitorii Moldovei. Buc., 1973). În sec. XIII numele Dragoș și Bogdan erau răspîndite în Serbia. La sfîrșitul acestui veac acolo era cunoscut marele jupan Dragoș( Наумов Е.П. Балканские влахи и формирование древнесербской народности ( к анализу влашских имен из сербских грамот XIII в. ) // Этническая история восточных романцев. Древность и средние века. М., 1979, с.34,36, 54 – 55).

Greutățile încep mai tîrziu, cînd cercetătorii încercă să stabilească, cum au nimerit moldovenii în Maramureș și de ce ei, de fapt, se numesc moldoveni. Maramureșul nu a făcut parte din Dacia romană, înseamnă că populația romanizată a nimerit aici mai tîrziu, însă cînd? Istoricul român Ș. Papacostea în 1999 a publicat o monografie specială despre români în sec. XIII, însă acolo sînt foarte puține surse despre populația romanizată la nord de Dunăre, dar și acelea nu pot fi interpretate în mod univoc( Papacostea Ș. Românii în secolulul al XIII – lea. Între cruciată și imperiul mongol. Buc., 1993). Surse interne, adică surse care ar proveni de la înșiși romanicii de est, acolo nu este prezentată nici una, iar sursele externe, adică susele de origine ungară, germană, poloneză etc. vorbesc despre vlahi, volohi, blahi, valati, olahi, walhi ș. a. m. d.( Mai amănunțit vezi: Иванов В.В., Топоров В.Н. К вопросу о происхождении этнонима « валахи»// Этническая история восточных романцев. Древность и средние века. М., 1979, с. 61 – 85). De aceea cercetătorii nu pot spune cu certitudine deplină cum se numeau acești oameni, adică care era autodenumirea lor.

Cu anul 1308 este datată sursa externă despre Maramureș, unde domnea voievodul Țării Valahe (Walachenland)( История Румынии. Координаторы Иоан – Аурел Поп, Иоан Болован. М., 2005, с.183). Autorul ei este scriitorul austriac medieval Ottokar von Steirmark. Nu este greu de ghicit cine trăia pe acele pămînturi. În mod cert aceștia erau strămoșii moldovenilor, însă iarăși, nu se știe cum se numeau ei.
Autodenumirea este autoidentificarea. Însă iarăși, folosind baza de surse despre sec. XIII și chiar despre sec. XIV pe care o avem la dispoziție, nu este chiar atît de simplu de stabilit identitatea. Prima menționare certă a Moldovei sau Țării Moldovei (terra Moldauana) datează din 20 martie 1360, a doua – din 2 februarie 1365 (terra Molduana sau Moldvana). Ambele menționări sînt conținute în cronici maghiare și sînt în limba latină. Ele sînt autentice și sînt larg răspîndite în literatură( Spinei V. Moldova în secolele XI – XIV. Chișinău, 1994, p. 53). Puțin mai tîrziu, în ultimul sfert al aceluiași secol, este menționat termenul Țara Moldovei (terra Moldavie) în cronica ungurească a lui Ioan din Trnava, și iarăși în limba latină( Spinei V. Moldova în secolele XI – XIV. Chișinău, 1994, p. 53).

Mărturii autentice anterioare despre Moldova în această regiune, și în genere despre moldoveni, pînă cînd nu au fost descoperite. Celelate mărturii au un caracter ipotetic. Astfel, în literatura română se consideră, că termenul orașul Moldova (Civitas Moldaviae) în anii 1334-1335, care este răspîndit în literatura informativă, indică orașul Baia, capitala străveche a Moldovei( Istoria României în date. Buc., 1971, p. 72). Însă aceasta este doar o presupunere. Cu același succes putem considera, că merge vorba despre o localitate din Cehia sau Slovacia, lucru despre care se va vorbi în continuare.

În izvoarele ungare, printre altele în aceeași cronică a lui Ioan din Trnava întîlnim pentru prima dată și termenul ”moldoveni”. În această cronică se vorbește despre expediția trupelor ungare împotriva sîrbilor și moldovenilor (Moldavos sau Moldavanos)( Spinei V. Op. Cit.; p. 358, 390). Moldovanul, precum se știe, figurează și în așa comoară a folclorului moldovenesc ca ”Miorița”. Această baladă a fost de multe ori comentată, există despre ea și cercetări speciale, inclusiv și în literatura moldovenească( Хынку А. С. Балада популарэ « Миорица». Кишинэу, 1967). Însă nu totul este clar cu datarea ei, și chiar cu conținutul. Nu un singur cititor și-a pus întrebarea de ce în baladă moldovanul se opune ardeleanului sau ungureanului pe de o parte, și vrînceanului, pe de alta. În primul rînd, în traducerile în limba rusă ardeleanul este tradus greșit ca ungur( Александри В. Избранное. Кишинев, 1972, с. 191). În realitate prin ardelean sau ungurean se avea în vedere nu un ungur, dar un vlah sau român din Transilvania. Într-un comentariu Vrancea este numită regiune a Valahiei, pe cînd Vrancea este partea de sud a principatului Moldovei. Vrînceanul este același moldovan și aici se ascunde încă un fapt uimitor.

Ce-i drept, Vrancea a întrat în componența principatului Moldovei mai tîrziu decît nucleul său – Bucovina de Sud și mai tîrziu decît un șir de alte regiuni ale principatului. Din această cauză a fost exprimată presupunerea, că ”Miorița” este o operă creată încă pînă la apariția principatului. Însă o asemenea afirmație de asemenea provoacă întrebări. Unde sînt dovezile temeinice?

”Miorița” a fost publicată pentru prima dată de V. Alecsandri în 1852. A fost publicată oare varianta cea mai veche și, în genere, avînd în vedere textele întrucît diferite, nu se avea oare în vedere în baladă alianța ardeleanului și munteanului invidioși împotriva moldovanului favorizat de soartă? În opinia unui șir de specialiști anume Vrancea – locul unde se unesc Moldova, Valahia și Transilvania – este patria ”Mioriței”, și în unele variante în locul vrînceanului figurează munteanul( Соnea I. Vrancea. Geografie istorică, toponimie și terminologie geografică. Buc., 1993, p. 13, 34 – 35). Probabil ”Miorița” a fost compusă la sfîrșitul sec. XIV, cînd Moldova avea relații încordate cu Ungaria și partea ei de atunci Transilvania și cînd au început războaiele moldo-valahe pentru oblăduirea Dunării de Jos.

Însă o discuție aparte este originea denumirii ”Moldova”. Despre ea au scris mulți cercetători în diferite lucrări, inclusiv și de specialitate, dedicîndu-i, precum istoricul român T. Balan, cărți întregi( Balan T. Numele Moldova. Suceava, 1973). Au fost exprimate o mulțime de presupuneri, nici una din care nu este unanim acceptată. Cea mai răspîndită a fost teoria animalistă, conform căreia rîul Moldova și-a căpătat denumirea de la cățeaua preferată a lui Dragoș, care s-a înecat în acest rîu. Pe cățea o chemau Molda, însă acest nume trebuia să însemne ceva. În acest cuvînt era neapărat pus un sens, mai ales dacă cățeaua era preferată. Din ce limbă provenea acest cuvînt? Însă aceasta este doar o singură întrebare care stîrnește această teorie. Erau și altele. Ce-i de făcut cu rîul Moldava din Cehia sau orașul Moldava nad Bodvou din Slovacia? Acolo tot s-a înecat cățeaua lui Dragoș? Moldava în Cehia pe nemțește se numește Moldau, în limba cehă – Vltava, dar în ce limbă este însăși denumirea rîului Moldava în aceeași Cehie? Deci, ce înseamnă cuvîntul Molda sau Moldova?

Presupuneri au fost exprimate multe, însă, de regulă, în baza căutării cuvintelor asemănătoare în limbile europene. Cu același succes se poate căuta și în limbile orientale. Există nume de familii Moldasanov, Moldobasanov, Moldogulova ș. a. în Kazahstan și Kirghizia. Aceste nume sînt de origine turcică, cu toate că așa ceva în limba turcă nu există, însă nu trebuie de uitat că popoarele turcice au stat aici nu puțin timp. Avarii, protobulgarii, pecenegii, polovțienii, tătarii, nogaii toți au fost pe aici și au trăi nu o singură zi încă pînă la apariția principatului Moldovei.

Eu nicidecum nu insist asupra originii turcice a numelui Moldova. Nu, însă trebuie de avut în considerație diferite versiuni. Nu le voi repeta pe toate. Însă eu însumi am ajuns la problema etnogenezei în felul următor. Nemaivorbind despre aceea, că îmi arătam interesul față de ea încă pe cînd eram școlar și student, îmi amintesc de următorul epizod. La mijlocul anilor 1960, fiind colaborator științific al Institutului de istorie al Academiei de Științe a Moldovei eu studiam opera în două volume a lui Nicolae Iorga despre istoria bisericii române. Și chiar la începutul ei, în prefață am atras atenția asupra faptului că, potrivit cuvintelor lui Iorga românii au apărut în urma amestecării autohtonilor, adică a localnicilor – ilirilor și tracilor cu elementele din imperiul Roman, care vorbeau limba latină( Iorga N. Istoria bisericii românești și a vieții religioase a românilor. Vol. I. Vălenii – de – Munte, 1908, p.1).

Imediat s-a iscat întrebarea, de ce ilirii sînt pe locul întîi, căci în România de obicei se vorbește despre sinteza romanilor și dacilor, adică a tracilor. Însă în cuvintele lui Iorga, desigur, era un sens profund. Ilirii au fost cuceriți de către Roma cu mult înaintea dacilor și, bineînțeles, ei au fost romanizați într-o măsură mai mare decît tracii. Însă după aceasta imediat apare și a doua întrebare, unde au dispărut ilirii romanizați? Răspunsul ca cînd se impunea de la sine, desigur, aceștia sînt vlahii din Balcani. Însă acest răspuns isca încă o întrebare. Cum se explică asemănarea limbilor vlahilor din Balcani – cuțovlahilor, megleniților, țințarilor, farșeroților, istroromânilor ș. a. și a populației romanizate la Nord de Dunăre?( Despre etnonimele populației romanizate de la sud de Dunăre vezi: Lascu Șt. De la populația romanizată la vlahi / aromâni / romîni balcanici // Studii și articole de istorie. LXX, 2005, p. 30 – 31). Căci merge vorba nu doar despre cuvintele romane, ci și despre cele slave de sud, albaneze, grecești. Cum au nimerit cuvintele albaneze în limba romanicilor de est care trăiau în Carpați, cu cîteva sute de kilometri mai la nord de Albania?

Despre ilirii romanizați pentru prima dată eu am început să vorbesc încă atunci, la ședința secției de istorie medievală a Institutului de istorie a AȘ a RSSM. Este interesant, că interesul meu a fost susținut de N. A. Mohov, însă P. A. Sovetov a avut o atitudine sceptică în această privință. Însă întrebarea era pusă și la ea trebuia de găsit un răspuns. Ca absolvent al Universității de Stat din Chișinău, pe care am absolvit-o în 1961 eu pe atunci eram autohtonist, adică un adept al continuității. Așa ne învățau pe atunci la universitate. Cu toate că același N. A. Mohov, care ne-a ținut cursul de istorie antică și medievală a Moldovei, ne-a făcut cunoștință cu toate cele trei principale teorii asupra originii poporului moldovenesc – migraționistă, autohtonistă și admigraționistă( Despre teoriile diverse a originii romanicilor de est vezi: Полевой Л.Л. Формирование основных гипотез происхождения восточнороманских народностей Карпато – Дунайских земель ( Феодальная и буржуазная историография XVII – первой половины ХХ в. ) // Юго – Восточная Европа в средние века. I. Киш., 1972 , с.46 – 91). N. A. Mohov, care a absolvit la mijlocul anilor 1920 universitatea din Leningrad, era un istoric priceput. În Moldova el a sosit imediat după marele război și îndată a început să studieze limba moldovenească, pe care a învățat-o destul de bine, lucru care-i permitea să citească literatura moldovenească și românească în original. Mai tîrziu i s-au adus diferite acuzații, în primul rînd aceea, că el îi considera pe moldoveni slavi, însă așa ceva nu corespunde absolut realității. El cunoștea foarte bine starea de fapte și ne ținea lecții bazate pe nivelul de atunci al științei istorice.

Pe atunci în Moldova era răspîndită anume teoria autohtonistă și raționamentul istoricilor era destul de simplu. Odată ce la Nord de Dunăre a existat provincia romană Dacia, în care populația folosea limba latină, înseamnă că oamenii care vorbeau o limbă din grupa romanică în timpul întemeierii principatelor Moldovei și Valahiei, desigur, erau urmașii acestora.

Ca autohtonist în 1970 eu am polemizat cu vestitul specialist în istoria Ungariei V. P. Șușarin, capitolele căruia pentru opera în trei volume de istorie a României, care nu a văzut lumina zilei nici astăzi, noi le discutam. Însă știința nu stă pe loc. Totuși trebuia de explicat de ce pe parcursul secolelor nu există nici o menționare despre populația romanizată și prima dintre el datează cu anul 976 cu numele de vlahi și aceea la Sud de Dunăre. Merge vorba despre lucrarea cronicarului bizantin Ioan Skylitzes. Și la alt autor bizantin – Kekaumenos, care a scris despre evenimentele petrecute la mijlocul sec. XI și care a fost primul care vorbea despre vlahi ca urmașii dacilor, la fel merge vorba despre vlahii de la Sud de Dunăre( Советы и рассказы Кекавмена. Сочинение византийского полководца XI в. Подготовка текста, введение, перевод и комментарий Г.Г. Литаврина).

Întorcîndu-ne la termenul ”Moldova” încă o dată atragem atenția la Moldava (Moldau) din Cehia și Moldava nad Bodvou. Însă cele mai multe toponimime cu denumirea Moldava-Moldova se găsesc în Moldova de Nord-Vest, care este situată cel mai aproape de Maramureș. Acestea sînt rîurile Moldova și Moldovița, precum și localitățile: Moldova Sulița, Fundul Moldovei, Vatra Moldoviței, Moldovița, Cîmpulung-Moldovenesc. În dicționarul geografic al lui Ya. Golovațkii, publicat în 1884, este menționată de asemenea și Moldavița Rusească (cuvîntul ”Moldavița” el îl scrie cu litera ”a”, ca și Vatra Moldavița din Bucovina, unde, conform datelor lui, pe atunci trăiau 2174 de locuitori( Головацкий Я. Географический словарь западнославянских и южнославянских земель и прилежащих стран. Вильна, 1884, с. 199). Toate aceste localități se află destul de aproape una de alta și relativ nu departe de Maramureș. Însă ce este interesant, mai multe localități mari cu termenul ”Moldova” pe teritoriul fostului Principat al Moldovei nu mai sînt. Toate sînt concentrate anume în această regiune. Aici, fără umbră de dubiu, este baza Moldovei, ceea ce este confirmat și de alte izvoare.

Însă în afara fostului principat al Moldovei, în afară de cea cehă (în dicționarul lui Ya. Golovațkii se pomenește și despre satul Moldau, în care trăiau 717 locuitori) și cea slovacă, pe teritoriul actualului Banat românesc, fostă parte componentă a Austro-Ungariei, pe Dunăre se află localitățile Moldova Veche și Moldova Nouă. Originea orașului-cetății Moldova Veche, care a existat și în evul mediu, precum și denumirea celui mai înalt munte din Carpații de Sud – Moldovanul, merită cea mai mare atenție. Toate aceste toponime au apărut pe hărțile geografice cu cîteva sute de ani în urmă. Însă toponimul ”România” pe aceste hărți nu se găsește. Valahia a început să se numească Țara Românească cu mult mai tîrziu și era mai mult cunoscută ca Ugrovlahia sau Muntenia. Domnitorul valah în hrisoavele oficiale din sec. XIV pînă în sec. XVIII se numea voievod și domnitor al Ugrovlahiei, pe cînd domnitorul moldav se numea gospodar al țării Moldovei. Termenul ”România” a apărut doar în anul 1816, și pentru prima dată a fost folosit de D. Filippide – un istoric grec care trăia în Valahia.

În sec. XIV în documentele de origine locală se folosea pe larg ”țara Moldovei”, ”boieri moldoveni”, ”moldoveni” ș. a. m. d. Aducem aminte, că merge vorba despre sec. XIV, și nu XIX. S-ar părea, că mai devreme de sec. XIV nu putem vorbi despre moldoveni. Căci cățeaua lui Dragoș s-a înecat probabil la mijlocul acestui secol. De aceea, cînd cunoscutul istoric român D. Onciul încă la sfîrșitul sec. XIX a menționat uricul țarului vlaho-bulgar Caliman I Asan, care a domnit din 1241 pînă în 1246, unde se vorbea despre Moldovlahia, această mărturie nu a fost considerată autentică( Onciul D. Scrieri istorice despre Bucovina și Transilvania și studii lexicografice. Buc., 2010, p. 47). Despre care Moldovă putea fi vorba în prima jumătate a sec. XIII?

Însă nu demult acest document din nou a nimerit în centrul atenției în legătură cu o altă descoperire, care mărturisește despre folosirea încă și mai veche a termenului ”Moldova”. Merge vorba despre descoperirea istoricului E. Pascari, în care se vorbește despre regele Bohemiei, adică al Cehiei, Vratislav, care scria despre provinciile Moldavia și Silezia încă în anul 1086 (Wratislaus, rex Bohemiae : Moldauia et Silesia provinciis regno Bohemiae additis)( Citat după: Стати В. Молдаване – не румыны. Киш.2013, с. 27, 104). Da, în Cehia este rîul Moldau și provincia Moldau. De unde provin aceste denumiri și ce înseamnă ele? Treaba este că doar în limba mesapică, care este considerată un dialect al limbii ilire există termenul moldahias, care înseamnă moale, gingaș, dulce( Russu I.I. Illirii. Limba și onomastica. Romanizarea. Buc., 1969, p. 102, 105, 226). Nu se numeau oare ilirii romanizați moldoveni încă pe atunci, adică în primele secole ale erei noastre? Căci se știe, că legiuniile romane au cucerit acele locuri încă în anii 168-138 î. d. H și a dominat pînă în peroiada 483-535, adică aproape 700 de ani( Алексеева Т.И., Богатенков Д.В., Лебединская Г.В. Влахи. Антропо – экологичекское исследование ( по материалам средневекового некрополя Мистихали. М., 2003, с.5). Un termen destul de lung pentru romanizare. În plus, după evacuarea de la Nord de Dunăre a legiunilor romane și a administrației romane, iar împreună cu ei, desigur, a plecat și o parte semnificativă a populației productive, densitatea populației romane și romanizate la Sud de Dunăre s-a mărit considerabil, iar odată cu migrarea popoarelor ea a fost împinsă spre centrul peninsulei Balcanice.

Precum arată cercetările academicianului T. I. Alexeeva și ale colaboratorilor ei vlahii balcanici din partea occidentală a peninsulei Balcanice erau iliri romanizați. Pentru a răspunde la această întrebare acești antropologi au studiat materialele expediției americano-iugoslave, efectuate în localitatea Mistihali, care se află între Bosnia și Herțegovina, pe de o parte, și Muntenegru, pe de altă parte. Aceste materiale acum se află în muzeul universității din Harvard, unde cercetătorii ruși au lucrat în anii 1991 și 1998. Acolo se află 324 de schelete, vîrsta cărora este de la 0 pînă la 60 de ani și acești vlahi se numeau urmașii ilirilor( Алексеева Т.И., Богатенков Д.В., Лебединская Г.В. Влахи. Антропо – экологичекское исследование ( по материалам средневекового некрополя Мистихали. М., 2003, с.5-6, 116).

Acestea sînt cercetări antropologice făcute în ultima vreme. La ele nu putem să nu adăugăm cercetările arheologice ale arheologului german U. Fidler, care, analizînd toate materialele arheologice, a ajuns la concluzia, că ”stăpînirea romană și bizantină, care a durat trei veacuri și jumătate nu a dus la romanizarea triburilor daco-tracice locale”. Mai mult decît atît, în opinia lui urmașii populației romane antice către începutul veacurilor medii trăiau în grupuri izolate pe întreaga peninsulă Balcanică, inclusiv în Macedonia, Tesalia, Albania și Grecia de Nord. Tot el consideră, că după decăderea dominației bizantine în peninsulă o parte a acestor urmași ai populației romane antice s-au mutat în regiunea Carpato-Dunăreană aproximativ în sec. VIII sau IX. Acestor concluzii s-a alăturat și cunoscutul arheolog rus – slavistul V. V. Sedov, care scria despre aceste secole ca ”etapa inițială a romanizării populației de la Dunărea de Jos, care cu timpul a căpătat o amploare tot mai mare”( Седов В.В. Славяне. Историко – археологическое исследование. М., 2002, с. 429)

(va urma)

VLADISLAV GROSUL, doctor habilitat în științe istorice, profesor universitar, cercetător științific principal al institutul istoriei Rusiei al Academiei de Științe din Rusia.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s