ATITUDINEA POPULAȚIEI CIVILE DIN ȚĂRILE EUROPEI DE EST FAȚĂ DE TRUPELE ARMATEI ROȘII ÎN AMINTIRILE VETERANILOR DE RĂZBOI SOVIETICI. PARTEA V

supercoolpics_20_28082012201556

23. ALEXANDROV NIKOLAI FILIPPOVICI
http://iremember.ru/voditeli/aleksandrov-nikolay-filippovich/stranitsa-3.html

– Care orașe, întîlnite în timpul războiului, vi s-au întipărit cel mai mult în memorie?

– După Nikolaev noi am trecut prin Odessa, apoi prin Tiraspol, Bender, Chișinău, Izmail, Reni, orașele românești Tulcea, Ploiești, București. De fapt România am cutreierat-o în lung și în lat, și pot spune, că românii sînt niște speculanți adevărați, mai rar găsești un asemenea popor coruptibil. Închipuiți-vă, de pildă, că în Constanța, pe strada în care era situat statul nostru major, pînă la sosirea noastră funcționau 33(!) de case de toleranță. După ce am apărut noi, ele, desigur, oficial au fost desființate, însă în realitate continuau să lucreze. Iar stăpînul casei, unde mă aflam în gazdă, chiar nu se rușină să-și vîndă propria soție…

Apoi am trecut prin Bulgaria. Acolo lupte practic n-au fost, și populația ne întîmpina foarte călduros. Însă atît de cordial, ca în Iugoslavia, în Belgrad, nu am fost întîlniți nicăieri în altă parte. Cum numai coloana militară întra în oraș, se oprea, sîrbii imediat puneau o santinelă, iar pe noi ne invitau prin case. Ne hrăneau, ne dădeau de băut și încă ne dădeau și ceva cu noi! Pentru toată viața mi-a rămas în memorie cum am fost întîmpinați acolo.

Dar iată că cele mai grele amintiri mi-au rămas despre luptele din Ungaria, trebuie să recunosc, că acolo nemții au luptat cu o încrîncenare deosebită. Mai ales îmi aduc aminte despre luptele pentru orașul Szekesfehervar de pe Dunăre. Țin minte cum nemții au trecut la contraatac și ne-au împins spre Dunăre, noi am fost nevoiți să abandonăm depozitele cu piese de schimb și să ne retragem în grabă. Eu am sărit în ultima mașină care pleca, și băieții m-au ajutat să urc în ea. Am aflat că unitățile noastre au pierdut toate capetele de pod, cucerite peste Dunăre și rămăsese doar al nostru. Comandamentul a luat decizia ca acest cap de pod să fie menținut. A doua zi au trimis întărituri și capul de pod a rămas al nostru.

– Rămîneați peste noapte la populația locală?

– Rar, mai ales în străinătate. Dacă rămîneai acolo peste noapte, atunci adormeai cu arma în mîni, de aceea că pentru așa ceva erau motive. De pildă, ungurii aveau o atitudine foarte negativă față de noi. Țin minte, odată într-un sat am auzit muzică și am hotărît cu un tovarăș să vedem ce se întîmplă acolo. Întrăm în ogradă, iar acolo ungurii dansau dansul lor popular ”csardas”, însă ei la noi nici nu s-au uitat măcar, ca și cînd nici nu eram acolo! Ca și cînd pentru ei noi eram un loc gol… Nu ne iubeau ei pe noi, aceasta-i absolut clar. Se întîmpla, că noi trecem, iar toți ei stau, cu pălăriile lor negre pe cap și se întorc demonstrativ cu spatele la noi… În plus prin sate se ascundeau o mulțime de soldați unguri și germani fugari, ca să-i capturăm organizam periodic razii. Odată chiar a trebuit să ne apărăm de ei. Unitățile nemțești care-și croiau drum din încercuire au tras în coloana noastră lîngă un orășel unguresc. Noi am ocupat poziții în defensivă, și chiar am fost nevoit să lupt puțin, să trag din pistol. Însă în curînd a sosit în ajutorul nostru un batalion de infanterie și a rezolvat treaba.

Iar odată cu mine s-a întîmplat un caz amuzant. M-am oprit eu odată peste noapte într-un sat unguresc, iar pînă la asta nu dormisem trei zile. De aceea cu greu mi-au ajuns puteri să mă dezbrac și să mă culc, și imediat am căzut într-un somn adînc. Însă cum se zori de ziuă, mă uit, de sub plapumă sare o femeie goală, în lacrimi! Se vede că ea s-a culcat lîngă mine noaptea, aștepta, că eu îi voi trage semne de atenție, însă mie în acel moment nu-mi păsa de ea, de aceea s-a și supărat. În schimb în ultima vreme au început să spună, că armata noastră, trecînd granița, viola la rînd toate femeile fără excepție. Însă eu personal m-am convins de aceea, că ele singure se ofereau soldaților noștri. Unde mai pui că din cauza acestor relații întîmplătoare se iscau o sumedenie de neplăceri pe front.

– Ce anume aveți în vedere?

– Am în vedere bolile venerice. De exemplu, vă pot povesti despre un asemenea epizod. Pe cînd eram dislocați în București, mă cheamă la el comandantul batalionului și-mi ordonă să-i aduc pe șoferii, pe care i-am lăsat să muncească în Chișinău la combinatul de carne. O să mă credeți, nu l-am adus nici pe unul din ei! Pentru că toți au fost trimiși la spital la lecuire. Unul din ei m-a chemat după mașină și mi-a arătat ce i se întîmplase. El avea un ”buchet” întreg de boli venerice. Și mulți ofițeri atunci s-au molipsit de asemenea infecții.

24. FAYVELYUKIS IAKOV SOLOMONOVICI
http://iremember.ru/letchiki-bombardirov/fayveliukis-yakov-solomonovich/stranitsa-3.html

favelukis

– În ultimul an de război regimentul vostru a fost dislocat în Ucraina, România și Ungaria. De ce natură erau relațiile cu populația civilă locală?

– În toată acea perioadă a fost doar un singur caz ieșit din comun cu localnicii. Un mecanic beat, pe cînd stăteam pe un aerodrom în România, l-a aruncat de la al doilea etaj pe un român de pe loc.

Tehnicianul cela (părinții căruia au fost uciși de români în Odessa ocupată) a fost judecat de către tribunal și trimis în batalionul disciplinar.

S-a întîmplat cu mine un caz în România, despre care aș vrea să povestesc. Eu am cumpărat două legături de covrigi și am întrat într-un atelier de cizmărie, ca să-i servesc pe muncitori, căci eu eram convins, că ei toți sînt flămînzi, nenorociți și asupriți, așa cum ne spunea propaganda oficială sovietică. Și atunci cînd stăpînul atelierului și muncitorii au înțeles, de ce și cu ce scop am întrat eu acolo, nu-și puteau ascunde nedumerirea – unde am văzut eu în România oameni flămînzi?

25. PIVNIK EFIM BORISOVICI
http://iremember.ru/gmch-katiushi/pivnik-efim-borisovich/stranitsa-3.html

pivnik

– Cum se comporta cu voi populația locală?

– Cehii și slovacii erau foarte binevoitori față de noi. Românii au capitulat și luptau de partea noastră. După război, în satul Stoki, erau dislocate brigada noastră și români. Cehii se aninau de ei. Vre-un român se îmbăta, cehii îl prindeau și-l băteau. Au început între ei încăierările. Românii au venit chiar și la statul nostru major: ajutați-ne! Iată, trebuia să-i împăcăm, să le luăm apărarea. Cehii nu-i aveau la inimă, ziceau despre dînșii: ”Ei au fost de partea nemților, iar acum sînt de partea voastră”. Iată astfel de prietenie între popoare era.

– Mulți veterani îi consideră pe români niște soldați mediocri, ce puteți spune în această privință?

În timpul forțării rîului Gron noi îi susțineam cu foc pe români, aceasta era spre sfîrșitul războiului. Noi și artileriștii antiaerieni. Artileriștii antiaerieni nu aveau ce face, avioanele nemților nu mai zburau, așa că li s-a ordonat să împuște asupra țintelor terstre. Eu eram cu cercetașii la postul de observație, împreună cu observatorii artilerițtilor antiaerieni. Iar ei habar nu aveau de sistemul punctelor de orientare ș. a. m. d. deoarece nu i-au învățat să tragă în ținte terestre. Da, despre români. Ei aveau niște rogojini mici. Românul se ridică în atac, iar cînd trebuie să cadă la pămînt, pune rogojina la pămînt și se culcă pe ea. Mai mult în timpul luptelor nu i-am văzut, însă acest amănunt îl țin minte. După război am fost dislocați în România, acolo am observat pregătirea lor de front. Ei se întorceau într-un mod interesant, sărind ca și cînd.

26. MUHIN VIKTOR MIHAILOVICI
http://iremember.ru/minometchiki/mukhin-viktor-mikhaylovich/stranitsa-3.html

muhin

– Cum întîmpina populația civilă trupele noastre?

– Austriecii și românii se temeau de noi, ei își dădeau foarte bine seama cîtă nenorocire au adus poporului nostru. Însă noi aveam un ordin foarte sever – ”să nu atingem pe nimeni!” Iar ungurii ne întîlneau rău.

– Mulți veterani își amintesc, că la cea mai mică ocazie ei îi ucideau pe soldații noștri.

– Ca să-i ucidă, așa ceva nu se întîmpla, însă ne întîmpinau foarte rece.

27. KAGARMANOV FARIT MINRAHMANOVICI
http://iremember.ru/svyazisti/kagarmanov-farit-minrakhmanovich/stranitsa-2.html

kagarmanov

– Acum e la modă să spui, că solldații Armatei Roșii peste graniță aproape că toți se ocupau cu jafurile și violurile…

– În unitatea noastră n-a fost nimic din acestea, pentru că la noi disciplina era foarte severă. Eu țin minte doar un singur caz. La noi în secția a 4-a slujea un ofițer, întreaga familie a căruia a fost împușcată de către nemți. Apoi el în Ungaria a împușcat o fetiță chiar de față cu părinții ei… Însă nu-mi amintesc ce-au făcut cu el, probabil l-au trimis în batalionul disciplinar.

– Vi s-a întîmplat să vedeți cum se comportau neomenos cu prizonierii?

– Eu n-am văzut ca ei să fie bătuți sau împușcați. Din contra, am văzut cum unități întregi ungurești se predau și ele erau escortate doar de unul sau doi soldați de-ai noștri. Ungurii, cînd au înțeles, că noi nu împușcăm prizonierii, au început să se predea în masă. În schimb nemții trăgeau în spatele celor care se predau…

– Ce impresii v-au rămas din străinătate?

– România era țara popușoiului. Popușoiul la ei creștea peste tot, însă lumea trăia cam sărăcăcios. Și limba română mi s-a părut neplăcută. În schimb în Ungaria limba mi-a plăcut, mi s-a părut melodică nu știu cum. Și era o anumită asemănare cu cuvintele tătare.

În Ungaria mi-a plăcut. Pentru că într-un anumit fel se asemăna cu Bașkiria, și era o țară foarte dezvoltată, bogată în cereale. Creșterea animalelor, grădinăritul, viticultura erau foarte dezvoltate. La noi în Bașkiria eu am văzut butoaie mari cu varză murată, iar acolo asemenea butoaie erau pline cu vin. Eu, cînd le-am văzut pentru prima dată, am crezut că-s cu apă, cînd colo, ele-s pline cu vin. Însă soldatul nostru întră, trage în butoi. Cînd nu mai curge, trage mai jos. Își împle gamela și pleacă. Nu-i bun un asemenea lucru.

– Iar lumea cum vă întîlnea peste graniță?

– Mie mi s-a părut, că românii sînt un popor foarte închis și fricos. Iată în Ungaria lumea era mai încrezută în sine. Acolo într-un oraș am întîlnit odată chiar și o rusoaică. Am întrebat-o: ”Mătușă, da de unde știi mata să vorbești rusește?” – ”Păi, eu sînt rusoaică!” S-a dovedit că în timpul primului război mondial soțul ei a fost prizonier la noi, acolo s-a căsătorit cu ea și apoi a adus-o cu el în patrie.

– Mulți veterani povestesc, că în Ungaria populația locală ura soldații noștri, și au fost multe cazuri, cînd îi ucideau.

– În Ungaria noi nu ne temeam, că puteam fi uciși. Iată în Austria ne temeam foarte mult, pentru că acolo lumea era foarte rea. Chiar și în România ne temeam. Iar în Ungaria nu, atitudinea negativă a început de acum mai tîrziu.

28. JUMATOV GABBAS JUMATOVICI
http://iremember.ru/artilleristi/zhulmatov-gabbis-zhurmatovich/stranitsa-6.html

gulmatov

– Care erau relațiile cu populația civilă în România și mai apoi în Ungaria?

– Românii știau, că în această direcție înaintează trupele căzăcești, iar ei erau agitați, că nimeni nu este jelit de către cazaci, ei nu iau prizonieri, îi ucid pe toți, iar caiii îi țin în biserici, așa că, pe cînd am ajuns la Ploiești, una din cele mai mari regiuni petrolifere românești, acolo erau multe sate, orășele, localități. Noi întrăm – totul este gol, nu-i nimeni, toți au fugit. Iar prin case chiar și cratițele pe plite erau încă calde. Aveai așa o senzație, că numai ce erau aici, văd, că înaintează trupele de cazaci și au fugit. Numai cîțiva bătrîni rămăseseră, care povesteau, cum au fugit cu toții cu două-trei ceasuri în urmă.

Iar noi, dacă ocupam vre-un orășel sau sat, nu ne atingeam de nimic. Noi aveam un ordin foarte strict. Dacă îl obijduiești cu ceva pe cineva – erai împușcat pe loc. Cu toate că cazacii de pe Don într-adevăr n-aveau milă de nimeni, și nu luau prizonieri. Eu am fost printre ei, știu asta bine.

Mai tîrziu prin acești bătrîni, prin femei, le-am spus localnicilor, că nu ne vom atinge de nimeni, și ei au început treptat să se întoarcă înapoi. Noi îi lăsam în pace. Și deja cînd cuceream alte sate și orașe, în drum spre București, de-acum eram întîmpinați altfel. Vedeau, că nu ne atingem de ei, și nu fugeau. Nu ne întîmpinau cu prea multă bucurie, însă sate pustii nu mai găseam.

Iar în Ungaria a fost o cu totul altă treabă, acolo se opuneau cu înverșunare.

29. BORISENKO IVAN FIODOROVICI
http://iremember.ru/zenitchiki/borisenko-ivan-fedorovich/stranitsa-4.html

borisenko_01

– Dvs ați eliberat Ucraina, Belorusia, Polonia, ce atitudine avea populația locală față de trupele sovietice?

– Foarte bună, mai ales populația ucraineană, belorușii. Belorușii ne întîlneau cu lacrimi în ochi, ca pe niște frați, pentru că cine-cine, dar cel mai mult au avut de suferit belorușii.

Pînă în ziua de azi țin minte satul Rodniciki, acolo a murit un ofițer german. Acolo ei aveau elaborat un sistem – dacă murea un soldat, lumea era aliniată în rînd, și fiecare al cincilea era împușcat, iar dacă murea un ofițer – fiecare al treilea. Și iată în acest sat Rodniciki a fost omorît un ofițer. Populația a fost aliniată și au început a număra: ”ein, zwei, drei!” Al treilea număr a căzut peste un copil de șase luni, maică-sa îl ținea în brațe, ea își desfăcu bluza, adică, împușcă-mă pe mine. ”Nein!” – i-au zmuls copilul din brațe și l-au împușcat. Mama, treptat, lin, lin se încovoi pînă nu se lungi de tot la pămînt, și mai mult nu se sculă. Iată asemenea cazuri se întîmplau.

Populația poloneză – populația adultă, se poate spune, stătea în fața noastră în poziție de drepți, iar tineretul pur și simplu se urca la noi în mașini, în vagoane, se suiau la noi.

– Iar în Germania cum a fost?

– Cînd am întrat în Germania, acolo vre-o 7-10 zile nu ieșea nimeni. Iar mai apoi au început să iasă. Ei, probabil, se așteptau la răzbunarea noastră, cu toate că noi nu ne răzbunam.

În același timp, eu am slujit în Germania pînă în septembrie 1946, nu trecea nici o zi, ca să nu moară cineva… Nemții trăgeau în noi… Și știți, cît de iscusiți erau – deschideau toate camerele și împușcau. Sunetul împușcăturii se înăbușea în cameră, iar apoi du-te și-i caută…

Însă noi nu ne răzbunam! Cu toate că și noi puteam să scoatem populația locală și să-i împușcăm! Iar germanii aveau o asemenea metodă, pentru un soldat – fiecare al cincilea, pentru un ofițer – fiecare al treilea.

– Violuri în Germania erau?

– Acestea sînt minciuni gogonate! Eu una am să vă spun – dacă și unele au fost violate, apoi ele singure se băgau sub soldați! Populația nemțească era absolut flămîndă, rupți, flămînzi… Mi s-a întîmplat să văd – cînd escadronul nostru trecea printr-un oraș german, apoi din urma lui figeau vre-o 30-50 de persoane, și femei, și bătrîni, și copii. Cu farfurii, cu căni, cu o unică speranță, că poate căluțului sovietic îi va cădea ceva de sub coadă, iată ei vor strînge masa ceea, vor aduce-o acasă, și vor scormoni în ea, știind că magazionerul sovietic hrănește caii cu grîu, sau cu ovăs, sau cu secară, iar pe urmă să fiarbă o supă. Iată așa.

De aceea, cînd am întrat în teritoriul german, a fost emis un ordin al comandantului suprem, și noi am schimbat orarul dejunului nostru de la orele opt la șapte, cu unicul țel, că pînă la orele 10 să-i hrănim pe nemți, iar apoi să ne pregătim și nouă prînzul.

30. ALEXEEV VLADIMIR ANDREEVICI
http://iremember.ru/tankisti/alekseev-vladimir-andreevich/stranitsa-5.html

alekseev_01

– Cum vă întîlnea populația locală în Europa?

– Da ce aveau ei să ne întîlnească? Cînd am trecut de Viena, am început să înaintăm prin Austria, spre Vest. Apoi lumea ieșea, stătea pe marginea drumurilor, ia așa aveau niște ochi, lor doar li se spunea, că gata – nu mai există nici o Armată Roșie. ”Gata, noi deja am învins”, – nemții doar tot timpul îi mințeau. Și cînd colo apar asemenea vlăjgani. Ei, desigur, așa ceva nu mai văzuseră niciodată. Și asemenea cantitate de tehnică militară, și atîtea trupe. Ei, și ce să faci cu ei: noi nu le cunoaștem limba, ei nu o știu pe-a noastră. De fapt, nu aveam nici un fel de relații cu ei. Dacă vre-o unitate auxiliară se oprea pe undeva – dacă trăia în vre-o localitate cîteva zile, sau poate săptămîni: cu femeile acolo, sau ce vreai se putea întîmpla. Oamenii doar toți îs vii. De pildă, în România am întrat cu ei mai mult în contact, deoarece România a ieșit din război mai înainte decît toți.

Acolo a fost mai liniștit. Cînd am întrat în București, apoi orașul în genere își trăia viața sa pașnică. Pe trotuare erau mese, berăriile erau deschise. La mese stătea lume și bea bere. Ei, dar unde mergeau lupte – cum poți să întri în contact cu populația, cînd populația stă ascunsă undeva prin subsoluri și tremură de frică? Ce atitudine pot să aibă față de noi? E clar, că se tem. Ca să nu-și piardă viața.

Anunțuri

5 gânduri despre „ATITUDINEA POPULAȚIEI CIVILE DIN ȚĂRILE EUROPEI DE EST FAȚĂ DE TRUPELE ARMATEI ROȘII ÎN AMINTIRILE VETERANILOR DE RĂZBOI SOVIETICI. PARTEA V

  1. Domnule Obidin, vă trimit aici un material documentat care nu ştiu dacă o să vă impresioneze. Eu nu mă mai mir de nimic din partea unor oameni care sunt indiferenţi la orice act criminal, aşa că n-am să vă întreb dacă v-a impresionat, căci odată mi-aţi spus că v-a lăsat rece cele relatate de martorii oculari ai unor evenimente pe care eu le consideram odioase. Acum mărturiile se găsesc consemnate în dosare iar unele în imagini filmate se află pe peliculă, cei drept foarte puţine în raport cu infinitatea de evenimente petrecute cu adevărat, acestea, pot dovedi, fără putinţă de tăgadă, ce a putut să facă un regim inuman, de multe ori şi împotriva propriei populaţii, nu numai împotriva altor popoare.
    Vorbeaţi cînva despre pogromurile „făcute de Antonescu” împotriva iudeilor din Basarabia şi nordul Bucovinei şi eraţi oripilat de grozăviile pe care i le puneaţi în sarcină acestui mare om. Dar vă asigur că în afară de deportările din aceste teritorii care au fost operate din motive strategice sau de antrenarea la lucrări genistice sau de degajare a căilor de acces, iarna sau pe timp de bombardamente, a tuturor cetăţenilor ţării, inclusiv a iudeilor, aşa cum face fiecare stat pentru a-şi proteja operaţiunile militare pe timp de război, el, Antonescu, nu se face cu nimic vinovat de acele oribile atrocităţi ce i le-aţi atribuit.

    Nu ştiu dacă o să aveţi răbdarea să urmăriţi tot filmul din acest video, dar vă asigur că este autentic. Trebuie să-l vadă şi alţii pentru a-şi forma o părere asupra ororilor ce pot fi făcute de fiinţe fără Dumnezeu.

    Mai sunt încă patru episoade care prezintă doar o parte din grozăviile acelei epoci de tristă amintire ce nu ar trebui să se mai repete niciodată.

    Cu privire la declaraţiile foştilor soldaţi ai Armatei Roşii, le consider de bun simţ şi, în general, sincere. Asta nu înseamnă că sunt întotdeauna şi corecte. Mă refer la unele generalizări cu privire la boli venerice care se întîlneau numai la oraşe, în locurile rău famate şi în bordelurile nesupravegheate sanitar. Bordelurile au fost introduse de iudei după năvălirea lor în ţară în special, în ultimul secol, !840-1940, venind din Galiţia. Despre alte aspecte am mai vorbit. De ex. că soldaţii români nu se dădeau la jafuri sau atrocităţi împotriva populaţiei civile, cu excepţia represaliilor de la Odessa ce mi s-au părut excesive. Dar nu cred că au recurs vreodată la spînzurări de partizani, ci cel mult îi îmuşcau. Ei nu au calitatea de prizonieri, ca în orice război, ci sunt consideraţi terorişti care îmuşcă pe la spate sau sabotori, pentru care pe timp de război, nu există milă .

    • Dle Judex, ”marele om” Antonescu a organizat o purificare etnică între Prut și Nistru, adică a eliminat din țară pe toți membrii unui popor, doar dim motivul că erau de altă naționalitate. Și cercetările istorice arată, că Antonescu pregătea aceeași soartă și celorlalți reprezentanți ai acestei naționalități și din România, însă împrejurările nu i-au permis să înfăptuiască în realitate acest plan inuman. Basarabia era doar un poligon pentru el, doar începutul.
      Nu merge vorba că evreii erau folosiți la săpat tranșee sau la reparat drumuri, dar despre înlăturarea lor totală de pe teritoriu, asta-l pune pe Antonescu într-un rînd cu Hitler, care de asemenea visa la fel de fel de teritorii ”Judenfrei”.

      Iar filmul ”Golgota Basarabiei” l-am văzut demult, ce să spun, e un film de propagandă foarte puternic, menit să-i asmuțe pe credulii care studiază istoria pe Youtube, chipurile, împotriva ”crimelor comuniste”, dar în realitate împotriva ”ocupanților ruși”, adică, să provoace ură contra Rusiei și conflicte interetnice la noi în republică. Acest film spune multe lucruri adevărate, dar și multe semiadevăruri și minciuni.

      Sînt foarte multe mărturii ale celor care au avut de a face cu românii în teritoriile ocupate, care spun că românii furau tot pe ce puneau mîna.
      Despre violență excesivă și omoruri fără sens nu prea spun, însă povestesc că românilor li se lipea de mînă, iubeau ei să jefuiască, și era, se vede, un lucru răspîndit, dacă la atîțea oameni le-a rămas în memorie după atîta vreme.
      Eu nu vreau să propun aceste fragmente, veți zice, că anumit aleg materiale defăimătoare despre români. Dar sînt de ajuns.
      Iar despre bolile venerice, se zice că pînă și ”marele om” Antonescu Ion ar fi fost bolnav de sifilis…

  2. D-le Obidin, am dat de abia acum de răspunsul dvs., de aceea vă răspund aşa tîrziu.
    Vreau să vă răspund punctual la unele observaţii, ca să aveţi cunoştinţe mai adevărate asupra faptelor pe care cu regret vă spun că le definiţi cu multă exagerare, multe din acestea fiind neadevărate, făcînd parte din arsenalul de defăimare a poporului nostru. Dvs. ziceţi:

    1. – „Antonescu a organizat o purificare etnică între Prut și Nistru” – Da, într-adevăr, evreii de aici s-au comportat cu administraţia românească şi, în special, cu soldaţii şi ofiiţerii români în iunie 1940, la adăpostul protecţiei armatei sovietice care devansase deja cu mult unităţile militare rămase în retragere, profitînd de această protecţie s-au dedat la cele mai oribile acte de umilire a acestor militari aflaţi practic pe fugă. Nu le mai repet fiindcă le-aţi auzit de zeci de ori. Nu numai evreii s-au comportat astfel, dar şi alte categorii de populaţie, în special alogenă. Moldoveană, mai puţin.
    Este de înţeles că la un an distanţă, o găleată cu zoi sau apă fiartă care ţi-o toarnă de la balcon, din dugheana lui nenorocită un evreu, nu poate fi atît de uşor uitată de un soldat astfel umilit. Un văr al tatei (aţi reţinut că eu sunt moldovean-moldovean, nu moldovean corcit!), îmi spunea că a scăpat din Basarabia numai în cămaşă şi în izmene. Şi că ştia cine i-a umilit şi din ce tîrg erau. Dacă nu ar fi fost graba retragerii, i-ar fi mîncat de vii pe acei laşi nenorociţi.
    Se ştie de asemenea că la rapoartele ofiţerilor umiliţi în 1940, dar şi ca urmare a politicii de marginalizare a evreilor indicată de Hitler, Generalul Antonescu a luat măsura ca evreii din Basarabia şi nordul Bucovinei să fie deportaţi în oraşele Transnistriei, ca măsură de protecţie a operaţiunilor militare, măsură pe care o luase de ex. şi americanii cu japonezii din unele zone ale Americii pe timpul războiului. În ghetourile de a colo de unde fusese deportaţi puteau să-şi organizeze viaţa cum găsea fiecare de cuviinţă. Dar mulţi evrei, la sosirea armatei române erau deja fugiţi spre est, odată cu retragerea armatei roşii. Că, mulţi or fi murit în acele condiţii vitrege de viaţă de ghetou, este foarte posibil, dar un lucru trebuie reţinut, iar asta o recunosc şi o bună parte dintre evreii cinstiţi, deportaţi acolo: NICI UN SOLDAT ROMÂN NU A ÎMPUŞCAT UN EVREU DOAR PENTRU FAPTUL CĂ ERA EVREU! Iar că românii ar fi săvîrşit un genocid asupra poporului evreu din Basarabia şi Bucovina este o legendă, o poveste bine regizată de unii profitori evrei din Izrael pentru a obţine compensaţii de miliarde de la statul român. Într-un cuvînt, o mizerie. Aceste minciuni au fost preluate cu voluptate de duşmanii neamului românesc. Se înţelege deci că la reintrarea armatei române în Basarabia în 1941, ostaşul român a ţinut minte, iar celor care s-au purtat mişeleşte cu ei, nu le-a fost prea bine atunci cînd s-a întîlnit cu ei.
    Paul Goma, un scriitor, basarabean de origine, care a trăit mulţi ani în occident a scris o carte bine documentată intitulată „Săptămîna Roşie (28 iunie – 3 iulie 1940) sau Basarabia şi evreii”, conţinînd 461 de pagini, carte ce tratează pe larg această problemă a evreilor din Basarabia. V-o recomand s-o citiţi pentru a nu mai crede balivernele maghiarului ungur Eli Viesel. Sigur că Guvernul român a admis balivernele lui Viesel, şi-a pus cenuşă în cap, deşi ştia că sunt falsuri, datorită presiunilor Americii, pentru simplul motiv că ţinea morţiş să intre în NATO, fapt pe care eu îl consider inutil în raport cu Rusia. Mai degrabă îl consider util în raport cu Ungaria sau Ucraina. La noi este o vorbă: „Unde este Ungaria trebuie să fim şi noi, fiindcă Ungaria mănîncă k-k-t pe unde se duce”

    2. – Apoi mai ziceţi: „Antonescu pregătea aceeași soartă și celorlalți reprezentanți ai acestei naționalități”, este iarăşi o minciună gogonată scornită de maşina de propagandă antiromânească, inclusiv V. R. (G. R.). Este adevărat că în contextul unei propagande de purificare etnică inspirată de la Berlin a avut loc şi la noi o acţiune de uniformizare naţională prin aşa numitele „legi de românizare”, prin care se recomanda naţionalităţilor din România să se declare români, legi de care au profitat şi mulţi evrei. De exemplu, Silviu Brucan („eroul revoluţiei” din Dec. 1989) se numea înainte de 1940, Saul Bruckner. Tatăl lui Petre Roman, Valter Roman, se numea înainte Valter Neulander etc.
    Numai ţiganilor nu li se acorda calitatea de român din cauza caracterului lor antisocial unanim recunoscut la nivelul întregii Europe. Cu ei era altă problemă, ei trebuiau stabilizaţi în anumite zone ale României, de ex. în Delta Dunării, ajutîndu-i să-şi facă acolo sate şi să devină pescari. Sau, în Bărăgan, acolo unde existau mari întinderi de pământ să fie preluaţi de anumiţi moşieri şi stabilizaţi acolo. Un lucru pe care eu personal îl consider bun şi deloc înjositor. Numai că acolo trebuie pus osul la treabă, nu la furat!

    3. – „că românii furau pe tot ce puneau mîna” este iarăşi o legendă, o insultă grosolană. Că făceau comerţ cu articole mărunte (articole de damă, ceasuri etc.) este un adevăr. Tot adevărat este că unii dintre ei mai furau. Dar procentual nu mai mult decît alte neamuri. Dar nu înţeleg ce puteau fura de la ruşi. Doar cîte un ou sau o găină, lucruri pe care le făceau şi ruşii după ce intrase în România, cînd intrau în curtea omului şi se se serveau singuri, ca la ei acasă. Asta am văzut-o eu, cu proprii ochi. Ce puteai să le faci?
    Îmi povesteau cei ce fusese pe front în Rusia sau Ucraina că sătenii de acolo nu aveau nimic al lor, nici vaci, nici oi, nici cai. Totul era la kolhoz. Doar păsări ce mai aveau prin curte.
    De săraci ce erau, unii soldaţi ruşi, atunci cînd au asistat la o înmormîntare, i-au întrebat cu oarecare reproş pe cei ce duceau mortul la groapă: „Cum, la voi se îngroapă mortul îmbrăcat cu veşminte noi, scumpe?, ba şi pălărie nouă are !” – zice el cu mirare şi continuă, „La noi mortul este înfăşurat într-o pînză şi aşa este lăsat în groapă. De ce mai are nevoie mortul de îmbrăcăminte dacă tot e mort?” Ei, cam asta era impresia sătenilor noştri despre omul sovietic. Fără tradiţii, fără Dumnezeu. Asta o spun din ceea ce ziceau sătenii că ar fi auzit la acei ruşi.

    4. – Cu boala de sifilis a lui Antonescu, este iarăşi o legendă pe care am mai auzit-o şi prin unele lucrări ale adversarilor lui. Este adevărat că înainte de venirea la putere a P.M.R. în 1946, în toată România, în oraşele mai mari, capitale de judeţ erau bordeluri, ca şi în tîrgurile şi oraşele din Basarabia sau Bucovina înainte de război. Aşa era în toată Europa antebelică. Nu ştiu dacă nu cumva în Germania le-au desfiinţat naziştii. Este normal ca în marile porturi, aşa cum este Constanţa, Galaţi sau Brăila să fi existat multe bordeluri. Clientela era bogată, formată din marinari, care nu erau puţini. Pe atunci nu erau prezervative, iar cine frecventa asemenea localuri o făceau pe riscul lor. Sifilisul se răspîndeşte repede. Să nu-şi închipuie nimeni că la Petersburg sau Moscova nu erau bordeluri înainte de revoluţia din octombrie. Dar au fost desfiinţate iar prostituţia interzisă prin lege.

    5. – Cred că cuvîntul „jefuire”, întrebuinţat de dvs. cu referire la români este cu totul exagerat, ca să nu zic insultător. Jefuirea înseamnă deposedarea de bunuri prin violenţă, pe faţă, ceea ce la noi nu am auzit decît la anumite clanuri ţigăneşti, rău famate, adică la oamenii certaţi cu omenia. Cine a folosit cuvîntul acesta faţă de români înseamnă că a vrut cu tot dinadinsul să ne insulte în scop propagandistic. Eu am o vîrstă, de furtişaguri am auzit dar de jafuri şi tîlhării mai rar, ca ceva extraordinar, caracteristici ce nu stă în firea românului. Cine a folosit acest cuvînt, ori nu i-a cunoscut înţelesul, ori a vrut cu tot dinadinsul să ne insulte, din ură şi duşmănie.

    6. – Mai degrabă cred că această idee năstruşnică cum că „românii fură” a rămas în mintea unora nu din propria lor experienţă ci din prostie, din credulitate ascultîndu-i pe denigratorii noştri, din răutate şi invidie. Că unii dintre români nu au cuvînt şi înşeală în afaceri şi convenţii, este posibil, o fac mulţi, nu numai românii, sunt fel de fel de oameni, iar legea penală este destul de blîndă cu acest gen de oameni, dar ca să caracterizezi un întreg popor cu asemenea calităţi reprobabile este insultător, jalnic. Eu niciodată nu mi-aş permite să enunţ ceva la adresa cuiva fără să am probe concludente. Este ruşinos.

    • Și ce-ați reușit să demonstrați cu această tiradă: că românii nu-s mai răi, dar nici mai buni decît alte popoare!
      Ei la fel ca și alții se răzbună, deportează, se ocupă cu furtișagurile, se îmbolnăvesc de sifilis…
      Eu nu văd cu ce ar fi ei mai buni decît alții, decît aceiași ruși, de pildă…

      Ce ziceți de așa ceva:
      Însă cel mai oribil statut în Transnistria l-au avut femeile rome, care erau considerate pradă de război. Jandarmii români ca şi naziştii au violat femeile rome, care au fost lipsite de statutul de fiinţe umane şi oricum erau sortite la moarte, de aceea „bestiile în epoleţi” puteau face cu ele orice le trecea prin cap. Când jandarmii nu mai doreau să intre în relaţii sexuale cu ţigăncile tinere, aceştia inventau o „distracţie” sinistră, forţând romii să se cupleze în văzul tuturor. Uneori, romii erau nevoiţi să-şi violeze rudele apropiate, ceea ce a lăsat o urmă adâncă şi o ură profundă în conştiinţa lor. De multe ori, ca să nu treacă prin aceste „chinuri apocaliptice”, femeile rome singure îşi puneau capăt zilelor. Cu toate că tragedia romilor nu a fost cunoscută până în prezent de comunitatea internaţională, mărturiile lor constituie de fapt o repetare a holocaustului evreiesc”[ANCEL, Jean. Tragedia romilor şi tragedia evreilor din România: asemănări şi deosebiri. In: Lacrimi rome / Luminiţa Mihai Cioabă. – Bucureşti: Ro Media, 2006. P.3-32].

  3. Cu cele ce am scris mai sus nu am vrut să demonstrez nimic deosebit. Am răspuns la cele afirmate de dvs. demonstrînd că cele spuse sunt în cea mai mare parte minciuni răuvoitoare, exagerări incalificabile menite să insulte. Am mai amintit ce am auzit de la alţii asupra acelor probleme asupra cărora v-aţi spus părerea insultătoare la adresa poporului român, îngroşînd şi denaturînd lucrurile. Poporul român nu era purtător de sifilis cum aţi afirmat dvs. în baza unor afirmaţii ale ostaşilor sovietici. Acei militari sovietice, inclusiv ofiţeri, care se îmbolnăveau de sifilis erau cei ce dădeau buzna în bordeluri. Orăşenii serioşi nu se duceau în bordeluri iar ţăranii, care reprezentau 80% din populaţia ţării, nici nu călcau pe acolo. Scuipau cînd auzeau de asemenea stabilimente. Pe acolo se ducea plebea oraşelor mari. În porturi, cum era oraşul Constanţa, Cetatea Albă sau Sulina, existau multe bordeluri, în raport de numărul marinarilor străini ce frecventau aceste porturi, marinari din toată lumea îşi lăsau mizeriile pe acolo. Acolo s-a îmbolnăvit de sifilis, şancru sau alte boli ostaşul sovetic, iar nu de la ţărăncile noastre care se fereau din calea ruşilor cînd îi vedeau. Ar fi poftit ei şi la copile dacă le-ar fi întîlnit, dar părinţiilor le asundeau prin poduri, prin crînguri sau cînepă atunci cînd se ivea vre-un rus. Stăteau pitite prin tufişuri sau se ascundeau în văgăuni.

    Ziceaţi de faptul că ostaşii români abuzau de femeile sau fetele ţiganilor. E prima oară cînd aud de aşa ceva. Nici un fost soldat nu mi-a povestit că el sau altcineva ar fi avut de-a face cu vreo ţigancă cît a fost pe frontul din răsărit. În primul rînd că acestea nu se spălau, puţeau. Şi apoi cînd aveau ucrainence sau rusoaice, mult mai curate care se ofereau benevol, de multe ori servindu-le şi mîncare pe gratis, soţii lor fiind luaţi de STAVKA spre a fi folosiţi drept carne de tun, de ce s-ar fi dat la ţigănci? Ăsta chiar că e un neadevăr cras, ba chiar insultător.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s