ATITUDINEA POPULAȚIEI CIVILE DIN ȚĂRILE EUROPEI DE EST FAȚĂ DE TRUPELE ARMATEI ROȘII ÎN AMINTIRILE VETERANILOR DE RĂZBOI SOVIETICI. PARTEA IV

Prague_liberation_1945_konev

16. OSIPOV SERGEI NIKOLAEVICI
http://iremember.ru/saperi/osipov-sergey-nikolaevich/stranitsa-6.html

osipov

– Cum vă întîmpina populația civilă în teritoriile eliberate?

– Aceasta este o întrebare foarte bună, și voi răspunde la ea amănunțit. Voi începe cu ucrainenii. Cînd în 1942 ne retrăgeam spre Stalingrad, și înaintam prin Ucraina în 1943, am fost întîlniți la fel de bine. Lumea ne dădea daruri, scotea la marginea drumului slănină și miere. În Ucraina nu au fost probleme. Dar iată cînd am trecut spre Don, pe de o parte eram întîmpinați bine, iar pe de altă parte – rău. Țin minte că într-un sat căzăcesc am întîlnit o fată, în casa căreia ne-am oprit la popas, ea a fugit în grădină și ne-a rupt niște ceapă. Iar tatăl ei a văzut aceasta și a apucat-o de guler. Atunci eu imediat l-am înhățat de mînă, și i-am spus: ”Dacă voi rămîne viu, numaidecît mă voi întoarce aici, și dacă aflu că i-ați făcut ceva fiicei dumneavostră, de pildă, v-ați comportat rău cu ea, apoi jur că vă veți lua rămas bun de la viață. Țineți minte asta!” După război eu, bineînțeles, nu m-am întors acolo, însă, în orice caz asemenea fapt, asemenea ură față de noi se simțea acolo. Acum despre Moldova. Atunci cînd am întrat în Rîbnița, de pe celălalt mal a sosit la noi cu luntrile o delegație alcătuită din 8 localnici, și toți ei într-un glas ne asigurau că toți moldovenii sînt de acord să fie în componența Uniunii Sovietice. Dar iată că românii îi întîlneau pe toți la fel: ei habar n-au ce-i asta onoare. Cine va veni, cu aceia și vor face afaceri. Unii ofițeri de la noi încălcau disciplina, se duceau la întîlniri cu românce. Noi ne luptam cu asemenea fapte, nu din cauza că cineva s-a culcat cu altcineva, dar pentru ca să nu se molipsească de vre-o boală, deoarece România era plină de boli venerice. Și ofițerii noștri se îmbolnăveau, iar medicii îi vindecau. Desigur, pentru așa ceva nu erau concediați din armată, însă erau pedepsiți foarte aspru. Bulgarii ne-au întîlnit de minune, între noi există o prietenie cu adevărat străveche, pe care nimic nici odată nu o va putea schimba. Cînd am trecut de cealaltă parte în timpul rechiziției parcului firmei Krupp, bulgarii au pregătit pentru ofițeri un prînz într-un restaurant pe malul rîului încă înainte de a întra în contact cu noi. Ei așteptau Armata Roșie cu mari speranțe. Eu am ținut o cuvîntare în timpul prînzului, și ce am observat: cînd bulgarii spuneau un toast, ei băteau cu paharul de masă și îl beau dintr-o răsuflare. Iar mai departe s-au manifestat calitățile românilor. Comandantul brigăzii Tiulev mi-a pus sarcina ca într-un termen de trei zile să aduc parcul capturat în orașul român Timișoara. Însă cum să fac asta, nici idee n-aveam. Cînd colo observ, că pe lîngă pozițiile noastre trece o divizie românească. Ea se îndrepta conform ordinelor lor, iar eu am oprit-o, și spun, că este un ordin de sus, însuși mareșalul Rodion Yakovlevici Malinovskii a ordonat ca parcul lui Krupp să fie încărcat în eșaloane. Traducătorul meu era evreul Vitea, eu îl purtam cu mine în mașină peste tot, și l-am rugat: ”Spune-le că trebuie să încărcăm, pentru asta le voi da zahăr”. Cum numai Vitea le-a tradus cuvintele mele ei imediat au început să îndeplinească sarcina pusă. Am încărcat noi parcul cela, și cînd am venit să raportez la statul-major al brigăzii, îi zic comandantului brigăzii: ”Am sosit la destinație”. El răspunde: ”La ce-mi trebuiești tu?! Eu ți-am spus să aduci parcul!” Îi raportez, că parcul este aici. Tiulev s-a mirat nespus de mult, nu m-a crezut și s-a dus să controleze. Cum numai a văzut cele trei eșaloane pe care le-am adus în schimb de zahăr, m-a îmbrățișat și a început să mă sărute. Așa că în armata noastră totul se făcea din inimă, iar românii vroiau să fie răsplătiți pentru munca lor. Iată ungurii ne-au întîlnit în mod diferit. Ei nu se pregăteau să ne întîlnească bine, însă cînd au întrat în contact cu noi, totul s-a schimbat. Cînd am eliberat orașul Szeged, localnicii se temeau foarte mult, că noi vom începe a jefui și ucide, și au dăruit fiecărui soldat geci din piele și paltoane. Însă cînd au înțeles, că noi sîntem o armată de eliberatori, și nu ne vom ocupa cu jafurile, violurile sau omorurile, s-au liniștit cu toții.

Eu îmblam noaptea cu un pistol, pe care uneori îl lăsam în mașină, și amplasam posturile de pază. Îmblam prin ogrăzi, printre unguri, și nimeni nu m-a atins cu un deget. Primul caz cînd am fost atacați, s-a întîmplat, cît n-ar fi de straniu, în Cehoslovacia. În Brno dintr-o fereastră au fost împușcați împuternicitul serviciului de contraspionaj SMERȘ și șeful statului-major al batalionului. Apoi au început cercetările, ne întrebam dacă într-adevăr cehii au fi putut face una ca asta, însă s-a dovedit că au împușcat nemți, ascunși într-o casă care aparținea cehilor. Păcat, că acești oameni au murit. Dar în genere cehii ne-au întîlnit minunat, la fel ca și bulgarii. Mai ales slovacii ne-au întîmpinat foarte bine. După terminarea războiului aproape o lună am stat într-un sat ceh, în acest timp ne-am împrietenit cu populația locală, și chiar am decis să jucăm un meci de fotbal. La ei toată populația adultă juca fotbal. Noi am jucat cu echipa batalionului, iar cehii au trimis niște băieți zdraveni, fotbaliști adevărați. Ei și, desigur, ei erau cu mult mai puternici decît noi, și am pierdut cu scorul de 4:1. Imediat a și venit din oraș comandantul sovietic și a început să ne ocărască. Eu nu înțelegeam, care-i treaba, ce-i aici atît de deosebit, căci pierduse echipa batalionului. Atunci comandantul a început să strige: ”Dar unde se vede că asta este doar echipa vostră, iată la radio au transmis că echipa Armatei Roșii a pierdut în fața cehilor!” Ei, se vede, că la radio așa au și spus, toate se pot întîmpla. În curînd a venit echipa Armatei Roșii ȚSKA, a jucat cu echipa din Moravska Ostrava, și fotbaliștii noștri au învins cu scorul de 2:1. Ce încă mai este interesant: cînd am venit la fabrica de încălțăminte ”Bata”, cehii ne-au propus să ne schimbe gratis bocancii noștri cu cizme. Însă nimeni din soldați nu a vrut să-și scoată moletierele, pentru că cizmele rod picioarele, iar moletierele sînt foarte comode în timpul marșurilor.

17. GALÎȘKINA (KLEIMIONOVA) MARIA ALEXANDROVNA
http://iremember.ru/snayperi/galishkina-mariya-aleksandrovna/stranitsa-4.html

galyshkina_6771

– Ce atitudine aveați față de nemți, ca față de inamici, sau îi urați?

– Cu populația nu ne comportam rău. Noi doar sîntem un popor bun la inimă, hrăneam populația. Iar pe naziști îi uram. Doamne, cînd îmi aduc aminte, cînd lîngă Șepetovka mergeau luptele, ne apropiem de o fîntînă, iar acolo înoată copiii, cu mare chin i-am scos de acolo… Nici un fel de milă, nici un fel de iertare, pentru cît au ars la noi.

– Jefuitori erau?

– Ca și în orișicare armată erau și buni și răi, depinde de om. Unul e în rahat pînă peste ochi, și totuna rămîne curat. Iar altul din contra – este curat, dar va rămîne un rahat. A fost un asemenea caz: se îmbolnăvise o femeie civilă în Budapesta, și eu m-am dus la ea, cînd colo, întră unul și începe să scoată totul dintr-un dulap. Eu îi spun: ”Tu ce faci? Pleacă de aici, pînă n-ai luat-o la ceafă!” ”Uită-te la ea, mucoasa!” Iar eu aveam un parabellum, îl scot: ”Acuș îți fac capătul, pune totul la loc”. Iar stăpîna casei tremură, plînge – vin, iau lucruri. Iată și de aiștea erau.

– Iar populația ce atitudine avea față de voi?

– Bună. Însă a fost un epizod, cînd cît pe ce nu ne-au otrăvit. Cînd eram în încercuire, a venit un preot, eu îi zic, nu avem nimic împotrivă, că dumneata ești catolic, iar eu ortodoxă, Dumnezeu e doar unul. ”Ești o credincioasă adevărată, știi, că Dumnezeu e unul, credințele sînt diferite, iar Dumnezeu e unul”. Ne-a spovedit el. S-a dus. Cînd mă uit, se tăvălesc doi pe pămînt. Ce s-a întîmplat. Unul a mîncat prea multă cașă, i s-a făcut rău. Îl ridic, îi torn din ceainic apă caldă în gură. I-am spălat stomacul, gata, i-a trecut. Celuilalt i-au dat să mănînce mere fierte, fierbeam compot, el a dovedit doar un gît să beie din ceașcă, cînd cercetașul îi zmulge ceașca din mînă și o varsă.

Preotul a întrat, se uită: ”Dumnezeu să mă ierte, acuș mă duc și le ucid cu mîna mea. Cu toate că nu am dreptul, Dumnezeu nu permite să ucizi”. Două servitoare au turnat mercur. Un soldat în stare gravă a fost trimis la spital.

Iar mie odată mi-au adus un pahar cu smîntînă: ”Mîncați”. ”Voi mînca doar după ce cineva va gusta”. Ea a luat lingurița, mănîncă, doar atunci am mîncat și eu. Se întîmplau o mulțime de otrăviri.

18. SVIRIDENKO MARIA SEMIONOVNA
http://iremember.ru/voditeli/sviridenko-mariya-semenovna/stranitsa-2.html

sviridenko

– Cum vă întîmpina populația civilă în teritoriile eliberate?

– Oh, nu mai spuneți! În Ucraina femeile și copiii ne ieșeau în întîmpinare mai mult de prin subsoluri. Odată un băiețel s-a apropiat de mine, m-a cuprins, iar eu mă uit – e plin de bube. Mă uit mai bine – urechile sînt pline cu viermi și peste tot unde e posibil, tot trupul e acoperit cu viermi. Viermi atît de mari, că l-au năpădit într-atît că totu-i mîncat de ei. Eu l-am purtat la punctul medical, cum l-au curățit ei acolo, nu știu. Pe degetele de la mîni avea o pojghiță, sub care forfoteau viermii.

Românii sînt un popor foarte practic, ei tot timpul cereau bani. Îți dau un ou, imediat să le dai ruble. Ungurii aveau față de noi o atitudine neprietenoasă, însă ne răbdau. Însă iată în Cehia lumea era foarte bună, eram întîmpinați ca niște învingători. Cehii ne-au organizat o întîlnire minunată, ei din timp ne-au pregătit niște funde roșii și ni le-au prins de uniforme.

Ce era cel mai strașnic la război?

– Retragerea. Aceasta era groaznic, cînd te retrăgeai, iar pe marginea drumurilor stăteau femeile, îți făceau semnul crucii, și în timpul acesta plîngeau. Era foarte strașnic să-ți dai seama că lași dușmanului poporul tău, oamenii tăi. Acest sentiment era foarte îngrozitor.

19. ARTIUȘCENKO (ȘEVCENKO) MARIA MAXIMOVNA
http://iremember.ru/zenitchiki/artiuschenko-shevchenko-mariya-maksimovna/stranitsa-3.html

artushenko1

 

– Cum vă întîmpina populația civilă?

– Cu bunăvoință, mai ales în Ucraina. Cînd înaintam, noi doar eram flămînzi, bucătăria rămînea în urmă, sau în genere nu venea, de aceea în timpul marșului ni se dădea hrană rece. Ne ajuta doar bunătatea localnicilor. Întri într-un sat, vezi, iată într-o parte stă o casă, Șura strigă: ”Aceasta-i căsuța noastră!” Anumit făceam așa, ca să nu mai vină nimeni acolo. Ne apropiem, întrăm în ogradă, iar acolo deja stau doi soldați, așteaptă. Ne-am salutat, am schimbat cîteva cuvinte, stăpîna trebăluiește în jurul nostru. Noi doar eram încă niște copile. Ne dădea cîte ceva – ne bucuram și de atîta. În Ucraina creșteau multe fructe, localnicii le ferbeau și le tăvăleau prin făină, se primea un pateu dulce-acrișor, foarte gustos. Românii, mai ales tineretul, ne întîmpina minunat. Nu știu, cum erau ei mai înainte, însă tot timpul veneau la noi în ospeție. Statul-major al companiei se afla la poalele munților, acolo creștea o vie și era o casă pentru paznici. Comandanții le permiteau să vină. Noi chiar am început să studiem limba română, întrebam, cum o să fie ”farfurie”, de pildă, sau ”tigaie”, doar trebuia să vorbim despre ceva. Țin minte, un flăcău chiar îmi făcea și declarații de dragoste. Adică, relațiile erau bune și vesele. La unul din posturi venea adeseori un adolescent, o fată la fel învăța limba cu el, odată îi arăta o armă, fără să vreie a tras și l-a rănit. Și să știți că imediat au dus-o undeva. Însă românii nu ne-au înaintat pretenții și nu se indignau, dar din contra, ziceau, chipurile, asemenea lucruri se întîmplă. Și încă ceva, adeseori ne serveau cu vin. Se mirau, că noi îl beam nediluat. El era foarte gustos.

20. SARYCEV VILI GHEORGHIEVICI
http://iremember.ru/minometchiki/sarichev-vil-georgievich/stranitsa-5.html

sarichev

Mai departe am întrat în România, iar apoi ne-am apropiat de frontiera cu Bulgaria. Ne-am oprit, peste graniță au început să zboare avioane, se vede, că mergeau niște tratative. Apoi am întrat la bulgari – mergeam pe flori ca pe covoare. Ne-au întîlnit foarte bine. Ne săturasem de mîncarea soldățească, și dacă întram într-un restaurant, atunci vre-o dai sau trei bulgari care stăteau pe la mese imediat strigau: ”Bratușka! Bratușka! Așează-te cu noi!” Te apropii de ei, te întreabă: ”Comandă ce vrei!” Numaidecît beam pentru Victorie. Iar apoi, cînd venea timpul să plătim contul, încerci să scoți banii, însă bulgarii nici nu vroiau să audă de așa ceva, cu toate că eu ca ofițer nu primeam bani răi, mai mult decît un colonel bulgar, însă localnicii plăteau și gata. În genere, în Bulgaria a fost foarte bine.

21. POTAPOV IVAN IOSIFOVICI
http://iremember.ru/drugie-voyska/potapov-ivan-iosifovich/stranitsa-2.html

potapov

– Peste hotare, unde ați fost întîmpinați cel mai bine?

– În Iugoslavia, acolo lumea este foarte bună. Și în Cehoslovacia, și chiar în Ungaria, cu toate, că s-ar părea că acolo sînt dușmanii noștri înverșunați. Țin minte, acolo soldații noștri au căpătat nu știu de unde niște bani ungurești și mi-au dat și mie puțini. Iar noi stăteam la gazdă, și stăpînii mi-au propus să cumpăr cu ei un ceas. În schimb în Iași, țin minte, ne-am oprit la o bătrînă morocănoasă, aceea tot timpul era nemulțumită. Așa că peste tot sînt oameni diferiți.

Însă cel mai mult mi-a plăcut în Ungaria și Cehoslovacia. Dar iată că România am trecut-o nu știu cum foarte repede. Iar locuitorii civili la început nici nu i-am văzut. Am întrat odată într-un sat, iar acolo nu era nici un locuitor – au fugit toți, se temeau de noi. Atunci comandantul regimentului îl cheamă la el pe moldovanul nostru: ”Du-te și găsește-i. Spune-le, că dacă nu se întorc – dăm foc satului!” Apoi ne uităm, apar, primul, al doilea, al treilea. Am observat acolo încă un lucru, casele sătești aveau niște ferestre foarte mici. Ne-au explicat, că la ei se plătea impozitul pe lumină…

Iar cînd după război slujeam în Germania, apoi acolo mi-a plăcut ordinea. Era pur și simplu uluitor. Se întmpla, că ofițerii noștri se îmbătau și pierdeau pistoalele, apoi nemții singuri le aduceau la comandatură. Iar într-un oraș în care mi s-a întîmplat să slujesc, primarul lor a emis un asemenea ordin – a interzis vînzarea băuturilor alcoolice militarilor ruși. Și odată îmi trebuia să cumpăr – nu mi-au vîndut. Cum numai n-am încercat s-o conving pe vînzătoare, așa și nu mi-a vîndut. Iar la noi acum?! Chiar și copiilor vor vinde, numai să primească cîștig.

22. ZONOV ARSENII NIKOLAEVICI
http://iremember.ru/samokhodchiki/zonov-arseniy-nikolaevich/stranitsa-5.html

Zonov

– Ce atitudine aveați față de nemți?

– Eu poate că am filozofia mea, pentru că eu socoteam, că nemții sînt oameni ca și noi, ei însă erau forțați. Eu aveam o atitudine negativă față de nemții care comiteau atrocități. Nici eu, nici nimeni dintre noi nu-i iubea pe aceștia. Totuși îi socoteam de oameni, însă nu toți meritau așa ceva. Eu ce-ți voi spune. S-a terminat războiul, aceasta a avut loc lîngă Praga. Noi, fiind cercetași, păzeam prizonierii. Acolo erau coloniști, adică familii nemțești care trăiau în Cehoslovacia, erau și copii cu ei. Cehii i-au dat pe toți afară de prin case, îi numeau pe aceștia ”șvabi”. De fapt ei trăiau sub ocupație. Războiul s-a terminat, iar noi, văzînd acești copii și femei, ne duceam la brutărie și ceream pentru ei pîne. Cehii ne întreabă: ”Pentru cine-i pînea? Pentru șvabi?” Noi zicem nu, pentru noi. Unitățile noastre stau acolo și acolo. Însă noi ceream pîne pentru acești copilași, îl aduceam și-l dam lor. Aveam noi un asemenea simț: copiii nu-s vinovați, la fel ca și femeile. Atunci cînd pe etape i-am mînat noi undeva, apoi pe marginea drumurilor vedeam cadavrele lor. Trec eu cu motocicleta, pe marginea drumului era niște iarbă ofilită și stătea un neamț roșcovan, fața lui ca și acum o țin minte. Stă în genunchi și arată – vrea să mănînce. Șoferului Yuldașev, el era bașkir, îi zic: ”Ia oprește motocicleta. Uită-te acolo un neamț, cere de mîncare”. Eu întotdeauna aveam în motocicletă pîne și cîte altceva. Am luat cam o jumătate de pîne, mă apropii de el și i-o întind. Yuldașev îmi spune: ”Acesta împușcat merită să fie!” Eu îi spun: ”Tu încă nu te-ai săturat de împușcat? De ce să-l împușcăm? Lasă-l să mănînce!”

I-am dat pînea neamțului. Înțelegi, i-au izbucnit lacrimile și pe colbul de pe față se vedeau urmele lacrimilor. A luat el pînea, tremură. M-am pornit eu, iar el în urma mea îmi făcea semnul crucii. Eu am urcat în motocicletă, am plecat, iar el tot stătea și continua să-mi facă semnul crucii. Această atitudine – războiul s-a terminat. Noi am luptat pînă la 11 mai, luptele continuau. Lîngă Praga nu știu ce general nu se preda, acestea-s lucruri din istorie. Cînd pe 13 mai mi s-au luat picioarele, am primit o scrisoare de la soră. Scrie, că a murit fratele, mai mare decît mine, din 1918. S-a întîmplat ceva cu mine… Mă gîndesc, cînd voi păzi prizonierii, întru la ei cu automatul și-i secer pe toți. Aveam așa un sentiment – îmi era obijduitor pentru frate. Însă toate acestea au trecut, a fost doar un moment, un acces. Pe urmă mă gîndeam – merita oare, aveam să-mi iau pe suflet un mare păcat.

– În afară de nemți, vi s-a nimerit să luptați împotriva altor naționalități?

– Cu cine în afară de nemți? Românii, maghiarii. Cum numai am trecut granița românească, ei imediat au trecut de partea noastră. Circula așa o vorbă: ”Antonescu a dat pricaz: toți românii – spre Caucaz!”. Iar cu ce se deosebeau românii de nemți nu pot spune – ei aveau uniforma lor, nu mi s-a întîmplat să întru un contact cu ei.

Anunțuri

3 gânduri despre „ATITUDINEA POPULAȚIEI CIVILE DIN ȚĂRILE EUROPEI DE EST FAȚĂ DE TRUPELE ARMATEI ROȘII ÎN AMINTIRILE VETERANILOR DE RĂZBOI SOVIETICI. PARTEA IV

  1. Sunt emoţionante relatările foştilor soldaţi, şi tot ce au spus ei, nimic nu pun la îndoială. Sunt lucruri foarte normale. Cel puţin, de data asta nu am văzut la nici unul dintre ei duşmănie faţă de români. Şi eu tot aşa văd lucrurile. În general, pe unde se duceau, nu se gîndeau la altceva decît la afaceri. Îngeneral vindeau lenjerie de damă, foarte căutată la ruşi. Aşa am citit şi eu cînva într-o carte scrisă de un autor englez că locuitorii din URSS preferau să trăiască mai degrabă cu românii, decît cu ruşii. Aceasta nu înseamnă că îi iubeau pe români, ci că erau mai puţin opresivi decît germanii.Sunt printre oameni, şi mai buni, şi mai răi. Ce am văzut scris aici despre români, corespunde adevărului. Explicaţia acestui mod de comportare presupune cunoaşterea istoriei popoarelor din această zonă şi a originei lor etnice. Este normal ca popoarele slave să primească cu braţele deschise pe ruşi, aflaţi pînă atunci în război cu duşmanii lor care pînă atunci aceşti duşmani(nemţii) le făcuse atîta rău. Aici mă refer la cehi, slovaci, iugoslavi cărora nemţii le divizase ţara şi făcuse atîta rău cînd erau sub ocupaţie nemţească. Bulgarii, nu fusese antrenaţi în război împotriva ruşilor, deci nu aveau cu ei nici un diferend, nici un motiv să îi privească rău. Din contra, în mentalul lor, ruşii erau prieteni „ih bratuşka”, ei fusese cei care luptase împotriva turcilor pentru independenţa ţării lor. De aceea ei au o altă viziune faţă de ruşi decît românii.

    În mentalul românesc ruşii, din buni aliaţi care luptase cot la cot împotriva turcilor la 1877-78 şi în vara anului 1917, au devenit inamici perfizi (nu ei, ca oameni, ci sistemul lor imperian), deoarece în toamna anului 1917 îi tădase, părăsind frontul şi lăsîndu-i fără nici un sprijin în faţa celor două imperii, habsburgic şi german, iar în 1940, mult mai proaspăt păstrat în minte era UMILINŢA la care în mod deliberat fusese supusă armata română din Basarabia, ca dovadă a lipsei complete de consideraţie faţă de români şi, mai ales (eşcio bolee!), răpirea teritoriului moldovenesc dintre Prut şi Nistru. Nu diiscut aici dacă a fost drept sau nedrept ultimatumul pe care l-au dat conducătorii URSS (nu ruşii!), României de a părăsi în 48 de ore o parte din teritoriul naţional, dar nici mongolii sau chiar tătarii, nu ar fi procedat mai sălbatec. Îmi povesteau oamenii simpli care scăpase din acel iad al părăsirii Basarabiei, cum alogenii şi mai eles iudeii în timpul pregătirii de plecare se repezeau la ei îi scuipau, îi dezbrăcau, le smulgeau epoleţii, îi loveau, şi au reuşit să ajungă în ţară numai în cămaşă şi izmene. În fiecare sat ajunsese această veste umilitoare, iar cei ce scăpase din această nenorocită umilinţă, scuipau cînd le aminteai de acele zile. De aceea românii erau rezervaţi faţă de ostaşul rus, pentru aceste oribile încercăr prin care trecuse, nu pentru că era rus, precum propaganda sovietică încerca să convingă lumea că sunt românii. Omul simplu nu-l consideră vinovat pe cel ce a dat comanda să-l umilească, ci pe unealta cu care acest ordin a fost dus la îndeplinire.
    După eliberarea Basarabiei în iulie 1941, toată clasa politică a spus că noi nu avem de ce şi nu trebuie să trecem Nistrul, că acolo nu sunt pămînturile Moldovei şi că nu e bine să dăm ocazia ruşilor să pretindă că le-am încălcat teritoriul. Numai că Antonescu, de formaţie militară, a zis că nu e corect să te opreşti din acţiune şi să-ţi părăseşti camaradul (armata germană) care te-a ajutat să-ţi duci la îndeplinire scopul pentru care te-ai angajat în luptă. (Atunci, toate partidele politice fusese dizolvate, singura decizie o avea „conducătorul”).

    Ceea ce spune Zonov Arsenii Nikolaevici cu privire la sentimentul pe care l-a încercat după ce aflase de la sora lui că fratele i-a fost ucis în luptă (cred că nu murise de moarte bună), anume că ” a murit fratele, mai mare decît mine, din (probabil născut în anul) 1918. S-a întîmplat ceva cu mine… Mă gîndesc, cînd voi păzi prizonierii, întru la ei cu automatul și-i secer pe toți. Aveam așa un sentiment – îmi era obijduitor pentru frate. Însă toate acestea au trecut, a fost doar un moment, un acces.” – este cu totul de înţeles. Aceasta mi-a amintit de povestea pe care mi-a relatat-o un consătean care luptase pentru cucerirea Odesei în 1941, că după ce regimentul lui cucerise un sat ucrainean, un nemernic de soldat român, camarad de-al său, împuşcase un bătrîn ce întîmpinase paşnic în poartă, armata care tocmai intra ca să pună stăpînire pe sat.

    Ungurii, în schimb, sunt răi din fire. Iată ce au făcut ungurii după ce au intrat în sept. 1940 în partea de nord a Transilvaniei, după ce Hitler le-a dat o parte din Ardeal prin diktatul de la Viena. Iată, acest video spune tot:

    Să-mi zici te rog, ce impresie ţi-au lăsat aceste triste povestiri.
    Sănătate!

    • ”Sunt emoţionante relatările foştilor soldaţi…”

      Într-adevăr, sînt foarte interesante amintirile veteranilor, uneori sînt chiar tulburătoare. Mai ales memoriile partizanilor sînt îngrozitoare, îți îngheață sîngele în vine cînd citești prin ce au trecut și ce-au văzut acești oameni… Am aflat despre multe aspecte noi ale acestui război, despre care nu vei citi în nici o carte de istorie, dar vei afla numai de la participanții vii ale acestor evenimente. Din păcate, veteranii se duc unul după altul, peste cîțiva ani nu va mai rămînea nici unul din ei în viață…
      Ambii mei bunei au luptat în război, sau, cum spuneau ei – ”au fost pe front”. Unul din ei mai că nu mi-a povestit nimic despre viața sa militară, altul mi-a spus mai multe – a ajuns pînă în Germania, a fost rănit în timpul forțării rîului Oder – iată cam tot ce știu despre participarea lui la război. Acum ei sînt plecați în lumea celor drepți (unul a murit în anul 1994, celălalt în 1999), și îmi pare foarte rău, că pe atunci îmi zburdau mințile prin alte părți, și nu i-am descusut amănunțit despre tinerețea lor, despre război, că nu am făcut și eu un interviu cu ei ca să-l public pe acest sait.

      Cît îi privește pe unguri, iarăși întorcîndu-mă la saitul cu amintirile veteranilor, mulți din ei își amintesc despre cruzimea nemaipomenită a ungurilor în teritoriile ocupate. Eu, de pildă, nu am auzit nimic despre ceva operații militare strălucite ale maghiarilor pe frontul rusesc sau despre bătălii ale acestora învinse împotriva rușilor, știu doar că uneori divizii ungurești erau folosite în lupte contra partizanilor și ca trupe de represalii împotriva populației civile care-i sprijinea pe partizani. Toți spun că maghiarii erau niște călăi strașnici, fără milă, mai răi decît nemții.
      Însă aproape toți veteranii povestesc că pe pămîntul lor ungurii se apărau cu o înverșunare disperată, ca niște fiare încolțite.
      Mai ales m-a impesionat un fragment din memoriile lui Anatoly Baraș:
      ”Odată în timpul ofensivei noi am răzbătut înainte și am izolat de nemți cam vre-o 200 de unguri (că aceștia erau unguri și nu nemți noi am aflat deja după bătălie, cînd a ieșit la iveală că pe acest sector la nemți stătea în defensivă un regiment unguresc).

      Noi am oprit tancurile în fața celor încercuiți, credeam, că, aflîndu-se într-o situație disperată, ei vor ridica mînile în sus. Ei aveau o șansă: să depună armele, să se predea și să rămînă în viață, însă ungurii, înarmați doar cu puști și automate, înfuriați, înjurînd și fluturînd din pumni, s-au năpustit asupra tancurilor noastre, spre moarte sigură. Și noi am început să-i călcăm cu tancurile, să-i împușcăm din mitraliere… Nu a reușit să scape nici unul din acești unguri…

      Însă să privești această amestecătură, la ceea, ce a rămas din ei… – era strașnic…

      Și uneori acest tablou extrem de sîngeros apare înaintea ochilor mei…”

      Apropo despre ”români vs unguri”: din păcate nu reușesc să mai găsesc interviul cu pricina, însă un veteran povestea, că românii cînd au întrat alături de trupele sovietice în Ardeal, au început să se răzbune pe unguri și încă cu atîta sîrg, că rușii erau nevoiți să-i liniștească.
      De altfel, stau și mă gîndesc, știm cu toții cum ”s-au răzbunat” românii pe evreii de la noi pentru anul 1940. De ce s-ar fi purtat altfel cu ungurii din Ardeal, că și aceia aveau ”păcatele” lor împotriva românilor?
      Sînt convins, că dacă îi întrebăm pe unguri, apoi și ei ar scoate la iveală cazuri cînd ”un soldat român a năvălit în casă, mi-a pus baioneta la cap…”, etc. etc.
      Sînt absolut încredințat, că și ungurii sînt vinovați în fața românilor, dar și românii îs vinovați în fața ungurilor și doar unul Dumnezeu știe care dintre aceste două popoare are mai multe sau mai puține păcate..

  2. Da, ai în mare parte dreptate. Duşmănia dintre unguri şi români nu durează de ieri sau de azi. Durează de multe secole. Încă de la intrarea lor în Ardeal, la începutul mileniului II. Ei s-au purtat cu sălbăticie împotriva populaţiei româneşti întotdeauna confiscîndu-i teritoriile, munţii, păşunile unde îşi creşteau turmele, vetrele, în acele locuri aducînd în special populaţie alogenă, saşi, şvabi, dar şi cehi, slovaci ori polonezi. Mai ales că aceştia erau meşteri în construcţii de cetăţi, biserici sau edificii, de care coroana maghiară avea mare nevoie în Ardeal. Multă populaţie românească din Ardeal a trecut în Moldova sau Muntenia pentru a scăpa de urgia hoardelor ungureşti. Au existat multe răscoale ale românilor împotriva ungurilor încă din secolul XV, dacă şi nu mai înainte. Amintesc aici de marea răscoală de la Bobîlna din 1514, Răscoala de sub conducerea secuiului Doja (sau Dosza, cum îi spun ungurii), răscoala lui Horea, Cloşca şi Crişan sau mai tîrziu la 1848-49 cea condusă de Avram Iancu.
    Românii de dincoace de munţi nu erau atît de înverşunaţi împotriva ungurilor pe timp de război pe cît erau românii ardeleni. Ca un exemplu, pot să dau cazul intrării românilor în Ungaria în anul 1919. Pe lîngă diviziile româneşti încropite în grabă pentru alungarea ungurilor din Transilvania la sfîrşitul anului 1918, au fost şi vreo 2-3 formate din soldaţi ardeleni. Cînd armara română a înaintat în zonele locuite de unguri, dincilo de graniţa actuală a României, primarii comunelor ungureşti se adresau generalilor ca la ei să nu aducă divizii formate din soldaţi ardeleni, fiindcă aceştia erau răzbunători şi se temeau de ei. Sigur că generalii români le împlineau pe cît puteau dorinţa, că şi aceştia trebuiau găzduiţi de cineva şi căutau să ţină în frîu dorinţa de răzbunare a soldaţilor. Sigur sunt multe de spus şi din acest p.d.vedere.
    Nu mă îndoiesc nici de faptul că soldaţii ardeleni după alungarea nemţilor şi ungurilor din Ardeal în 1944, auzind despre atrocităţile săvîrşite de unguri la intrarea lor în acea parte dată de Hitler ungurilor, e foarte posibil să-şi fi manifestat dorinţa de răzbunare pe unguri, făcînd-o de multe ori la întîmplare. Cred că ai urmărit video-ul pe care l-am trimis anterior, unde acei veterani povesteau cu jale ce li se întîmplase la intrarea ungurilor în Ardeal cănd ei erau deja mici copii. Ungurii atunci au ras de pe faţa pămîntului cu tunurile vreo sută şi ceva de biserici româneşti, au omorăt vreo mie de români nevinovaţi, vreo 25.000 au fost schingiuiţi, alungaţi din casele lor, într-un cuvînt au introdus teroarea în populaţia românească. Pe acel teritoriu cedat Ungariei în sept. 1940, densitatea de maghiari era mai mare decît oriunde în Ardeal (cca 35%), totuşi a românilor era de 52%. Cu toate acestea Hitler le-a dat lor acea parte din Ardeal pentru a-i amăgi şi pe ei, ca şi pe români, de asemenea, cum că dacă vor lupta cu abnegaţie în război de parte nemţilor, vor spera să dobîndească întreg Ardealul după victorie, celor care au fost mai jeloşi în a se jertfi pentru războiul nemţilor. De asemenea, e normal ca ungurii să fi luptat cu dăruire şi cu ură atunci cînd erau în apărare pe teritoriul lor, sau chiar pe teritoriul Ardealului pe care vroiau să şi-l păstreze, de aceea nu mă îndoiesc că rezistau cu înverşunare şi cu ură.
    Românii nu ar fi trecut niciodată Nistrul dacă Hitler nu ar fi inventat această momeală cu Ardealul.
    În Sept 1944 cică, înainte de a fi trimis la Moscova, Mareşalul Antonescu ar fi fost predat lui Mareşalului Malinovski. Sigur că Malinovski l-a primit cum se cuvine şi a avut cu el şi discuţii pe marginea evenimentelor şi l-ar fi întrebat: „De ce d-le mareşal nu v-aţi oprit la Nistru?” La care Antonesci i-ar fi răspuns: „Aveam de recuperat Ardealul şi nu mi-am închipuit că germanii nu vor fi învingători în acest război”. De altfel atît el cît şi primul lui ministru Mihai Antonescu au fost preîntîmpinaţi de o serie de diplomaţi şi oameni politici cu viziuni politice sănătoase să nu se aventureze peste Nistru în imensitatea rusească. Însă ei nu au ascultat. De altfel armata română nu a fost angajată niciodată să lupte alături de armata alb-gardistă, atunci cînd Europa presa pentru a se alătura armatelor lui Vranghel, Denikin ş.a. spre lichidarea bolşevismului care îi deranja. Cu toate astea, Rusia nu a dat dovadă de acelaşi respect faţă de România în 1940.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s