ATITUDINEA POPULAȚIEI CIVILE DIN ȚĂRILE EUROPEI DE EST FAȚĂ DE TRUPELE ARMATEI ROȘII ÎN AMINTIRILE VETERANILOR DE RĂZBOI SOVIETICI. PARTEA III

023.jpg

10. BUHENKO VLADIMIR FIODOROVICI
http://iremember.ru/razvedchiki/bukhenko-vladimir-fedorovich/stranitsa-9.html

buhenko

Nicolae Ciobanu (N. C.): – Ce atitudine avea față de voi populația civilă din Polonia și Germania?

Buhenko Vladimir Fiodorovici (B. V. F.): – Polonezii aveau o atitudine foarte bună față de noi. Deoarece spatele frontului adeseori nu dovedea să țină pasul cu noi, rămîneam, cum se zice, ”la pășunat”, de multe ori mîncam ceea ce ne dădeau localnicii. Mi-au rămas amintiri frumoase despre un epizod, cînd compania noastră de cercetași a nimerit într-un orășel. Ne-au întîlnit acolo foarte bine, toți soldații au fost invitați în ospeție. Pe mine împreună cu cîțiva tovarăși ne-a poftit la el stăpînul unui restaurant. A întins o masă bună, am stat îndelung la vorbă, apoi fiica lui m-a invitat la dans. Numai ce am plecat de acolo, din nou ne invită în ospeție. Și peste tot aveau loc discuții, mai ales îi interesa: vom ocupa oare Polonia, vor fi oare organizate kolhozuri? Pe ei i-au speriat, că în kolhozuri totul este comun, începînd de la pămînt și terminînd cu femeile… Noi, desigur, pe măsura posibilităților îi linișteam. Acolo s-a mai întîmplat încă un epizod amuzant: cînd au început cîntecele, iar polonezii, ca să ne facă ceva plăcut, au cîntat cîteva cîntece de-ale noastre, eu am hotărît să-i uimesc cu ceva. Încă din școală eu prieteneam cu doi frați polonezi, și de la ei am învățat imnul polonez. Și, cînd îl cîntam, iar acolo sînt asemenea cuvinte: ”Z ziemi wloskiej do Polski” (”din Italia până în Polonia!”), polonezii au cîntat ”Z ziemi wloskiej do Ruski”, și se uitau la mine șiret. Însă eu le-am spus ferm: ”Nu trebuie! Noi am venit ca să vă eliberăm, dar nu ca să vă cotropim pămînturile”… Și asemenea întîlniri călduroase aveau loc pretutindeni. Nimeni nu trăgea în noi de la spate. Ce-i drept, a fost odată un caz interesant. Îndreptîndu-se spre Varșovia, un grup de cercetași mergea pe un drum care trecea pe lîngă un cîmp de secară. Cînd de odată se aude o împușcătură. Noi ne-am orientat momental, și am deschis focul din automate. Aproape imediat s-a auzit un strigăt, și se ridică cu mînile în sus un băietan de vre-o 18 ani. A fost o minune, cum de n-am nimerit în el. Ce se întîmplase? El găsise o armă nemțească arsă, și hotărî să controleze, dacă se putea împușca din ea. A întărit-o el nu știu cum pe pămînt, a legat o frînghie de trăgaci, și a tras de ea. Iar cînd colo treceam noi… Pînă ne-am dumerit noi care-i treaba, din sat au alergat niște oameni, l-au lovit de cîteva ori pe băiat, și au căzut în fața noastră în genunchi: ”Nu-l ucideți! Iertați-l!”. Aceștia erau părinții lui, imediat ne-au chemat în ospeție. Noi și singuri am înțeles totul, și nu aveam de gînd să-l ucidem, însă ei pe urmă ne-au spus, că nemții în locul nostru numaidecît l-ar fi împușcat.

N. C. – Iar nemții?

B. V. F. – Ei se temeau foarte tare de noi. Țin minte chiar într-un orășel nemțesc, stăpîna casei unde eram încartiruiți a început pe neașteptate să-mi pipăie capul, iar pe urmă m-a întrebat: ”Dar unde vă sînt coarnele?”… Desigur, am rîs după aceea, însă ce propagandă era la ei, dacă asemenea oameni culți au crezut, că rușii nu-s oameni, dar sălbatici și animale cu coarne… Nemții înțelegeau foarte bine, și înțeleg pînă în ziua de azi, că noi avem dreptul la răzbunare… Cînd trupele noastre doar se apropiau de Germania, apoi starea de spirit generală era următoarea: ”Ei, acuș ne vom răzbuna!” Fiecare din noi avea motive personale pentru răzbunare. Dar și propaganda noastră se stăruia foarte mult, de pildă discursurile renumite ale lui Ilya Ehrenburg: ”Sînge pentru sînge! Moarte pentru moarte!” Și apoi cîte nu am văzut noi… Ei doar se stăruiau să lase în urma lor pămînt pîrjolit, mort. Vroiau să nimicească totul ce era posibil. Populația sau o mînau cu ei sau o ucideau… Într-un loc am văzut un asemenea tablou, ei, pesemne, nu au dovedit să mîne o cireadă mare de vite: pe un cîmp zăceau împușcate cam la vre-o 500 de vaci…

Cînd trupele noastre au întrat în Germania, noi nimiceam gruparea încercuită la Poznan. De aceea, ce se petrecea acolo, pot doar să ghicesc, însă cînd am fost mutați din Polonia în Germania, primul orășel nemțesc, pe care l-am văzut era ars pînă la temelie… Însă asemenea lucruri au fost repede întrerupte. Au ieșit ordine foarte stricte, conform cărora, orice fel de răzbunare, fie omor, viol sau incendiere era pedepsit cu împușcarea. Eu personal nu am văzut asemenea cazuri, însă regulă în trupe a fost făcută foarte repede. Nimeni din noi, care trecuse prin încercări și lupte grele, la cățiva pași de la Victorie, nu vroia să fie împușcat chiar de cître ai săi.

În ultima vreme au început să vorbească despre violuri și jafuri pe un cap. Nu a fost așa ceva! Cazuri izolate, desigur, au fost, însă am îndoieli, că acesta era un fenomen de masă. Prostii! Nemțoaicele și așa ne ”dădeau”, duceau ele dorul bărbaților. A fost un asemenea caz hazliu: într-un oraș căutam fîn pentru caii noștri. Întră băieții într-o casă, încearcă să-i lămurească stăpînei, de ce avem nevoie, iar stăpîna nu înțelege și tremură de frică. Atunci au adus-o la căpița de fîn din ogradă și-i arată prin gesturi: ”Vom lua, adică, puțin fîn”. Ea, săraca, a înțeles totul în felul ei: s-a culcat pe fînul cela și și-a ridicat fusta.

După război o perioadă eu am continuat să slujesc în Germania, și trebuie să spun, că treptat relațiile cu nemții s-au aranjat, chiar pot spune că au devenit bune. Mulți soldați și ofițeri se întîlneau cu nemțoaice, chiar trăiau la ele în gazdă. Unii din ei vroiau să se căsătorească cu ele, însă așa ceva pe atunci, desigur, era imposibil. Noi nu țineam ură pe ei, mai ales, că ei își dădeau bine seama ce au săvîrșit, că noi sîntem învingători, și se stăruiau să se poarte cu noi astfel, ca să nu ne obijduiască.

11. VOIȚEHOVICI VLADIMIR VIKTOROVICI
http://iremember.ru/artilleristi/voytsekhovich-vladimir-viktorovich/stranitsa-9.html

01

Nicolae Ciobanu (N. C.) – Cum vă întîmpina populația civilă peste hotare?

Voițehovici Vladimir Viktorovici (V. V. V.) – Încă pe cînd eram în Moldova, și ofensiva numai se pregătea, ne-au adunat și locțiitorul comandantului regimentului pentru ideologie Gasyuk ne-a preîntîmpinat foarte sever, ca peste frontieră să ne purtăm cu vrednicie, iar toate manifestările de răzbunare, jaf și violență vor fi pedepsite în cel mai sever mod, pînă și cu împușcarea. Românii ne-au întîlnit bine, iar cum ne-au întîmpinat iugoslavii – aceasta a fost ceva special… Bucuria lor era de nedescris, fiecare vroia să te îmbrățișeze, să beie cu tine pentru eliberare. Iar eu soldaților mei le-am interzis să bea, apoi au început să se supere, și de aceea am fost nevoit să le permit să bea cîte 100 de grame, însă unii, bineînțeles, întreceau măsura. În Cehoslovacia la fel ne-au întîlnit foarte bine, dar iată că în Ungaria populația ne-a întîlnit destul de rece.

N. C. – Vi s-a întîmplat să luptați doar împotriva nemților?

V. V. V. – Am luptat de asemenea și contra ungurilor, cu toate că rezultatul războiului era clar, însă ei luptau cu răutate, cu disperare, erau foarte înverșunați, singuri în prizonierat nu se predau. Către sfîrșitul războiului în Ungaria, aproape de frontiera cu Austria chiar ni s-a întîmplat un caz, după cîte înțeleg, extraordinar: am capturat prizonieri cam vre-o 60 de unguri, și ei singuri ne-au propus, în schimbul eliberării, să cucerească de la nemți sau un sat, sau un orășel. Propunerea era foarte neobișnuită, chiar și însuși Marghelov (comandantul diviziei, un general vestit în Armata Roșie – Y. O.) nu s-a hotărît să permită așa ceva, și s-a adresat comandamentului. Cererea a pornit în sus de la unul la altul și doar comandantul armatei a 46-a a noastră Petrușevskii a încuviințat. Și acești unguri într-adevăr au cucerit acel sat, nimicind nu puțini nemți… Am fost nevoiță să ne ținem de cuvînt, și acești unguri au fost eliberați pe la casele lor, eu am păstrat chiar și o fotografie de-a lor.

29

În fotografie: soldații ungari despre care se povestește în interviu.

Românii și italienii nu erau atît de dîrzi. Împotriva celor din armata lui Vlasov nu mi s-a nimerit să lupt niciodată.

Mi s-a întipărit în minte încă un asemenea moment, cînd în 1945 divizia noastră a fost dislocată în Moldova, regimentul nostru era cantonat la Ungheni. Stăpîna casei în care stăteam eu pur și simplu îi ura pe români, zicea că ei erau cu mult mai răi decît nemții, și se comportau cu moldovenii ca cu niște robi. Mai tîrziu asemenea vorbe am auzit și de la alți oameni.

N. C. – Reușeați să întrați în contact cu populația locală?

V. V. V. – În Ungaria ne-au trimis odată la odihnă. Eu m-am spălat și stăpînul casei m-a poftit la masă. El fusese în prizonierat la noi în primul război mondial, apoi a participat la revoluție, de aceea vorbea binișor rusește. El era foarte binevoitor, povestea pe unde a fost în Rusia. Eu mă uitam cum mînca el cu nepăsare niște ardei mici, și am hotărît și eu să-i gust, însă nu-mi puteam închipui că aceia pot fi într-atît de iuți… Am început a tuși, mi-au izbucnit lacrimile, însă, desigur, toate acestea le-am prefăcut într-o glumă, am rîs.

Tot acolo în Ungaria, în Kiskunhalas aproape toți locanicii au fugit, însă într-o casă a rămas o bătrînă, se vede că pe ea n-au putut s-o ieie cu ei. Ea era de-acum oarbă complet, nu putea să meargă, pur și simplu au culcat-o într-un pat și i-au pus perne împrejur. Soldații noștri văzînd starea în care se afla au început să-i bage pîne în mîni, însă ea l-a apucat pe unul de mînă și a început să-i pipăie capul, vă închipuiți, ea credea propagandei, că oamenii sovietici au coarne… Ea n-a mîncat timp de două zile, însă căruțașul meu Polișciuk a început s-o hrănească cu lingurița… O hrănea de două ori pe zi, probabil, o purta și la latrină, și ce să credeți? Cînd noi plecam, ea a început să plîngă… Iar el i-a lăsat alături multe bucățele de pîne. Iată așa fel de ocupanți eram noi…

Despre cazuri, cînd soldaților noștri le împușcau de la spate, eu n-am auzit. În Austria nu se ajungeau produse alimentare, așa că ni s-a dat ordin, ca bucătăriile noastre să gătească și pentru austrieci, ei formau pe lîngă bucătării rînduri întregi.

N. C. – Se întîmplau cazuri de jaf, violuri?

V. V. V. – Din mărunțișuri soldații ce puteau să ieie? Pînză pentru obele, un patefon sau acordeon din casele părăsite. Din cele mai serioase a fost un caz: în Ungaria soldații au luat dintr-o gospodărie un porc, și stăpînul s-a plîns, și cel mai mare dintre ei, un plutonier, a fost retrogradat. Tot în Ungaria, într-o gospodărie soldații mei, din ordinul lui Mozinson au ucis o vacă, să vedeți, aceluia i-a venit pofta de ficat. Eu îl întreb: ”Ce faci? Vreai să fii împușcat?”, însă nimeni nu s-a plîns, și nimeni nu a fost pedepsit. Iar femeile… Cine erau pasionați de treaba aceasta, se temeau foarte mult să nu se molipsească de vre-o boală, însă mulți totuna s-au îmbolnăvit, iar unul din ofițerii noștri a reușit să se îmbolnăvească chiar de două ori.

N. C. – Cu ce v-ați ocupat după război?

V. V. V. – Probabil, eu aș fi rămas să slujesc în continuare, însă rana în pîntece nu se vindeca nici de cum, de cîteva ori am fost chiar internat la spital, și în 1948 din cauza sănătății șubrede m-am demobilizat. Doi ani am lucrat controlor la vama din Ungheni, însă apoi m-am înscris la facultatea de mecanizare a Institutului Agricol din Chișinău. Trei ani am lucrat ca inginer-șef în gospodăria didactică din Chetrosu, pe atunci noi practim dezvoltam de la zero agricultura Moldovei. Iar din 1957 țin cursuri la Institutul Agricol, sînt doctor habilitat în științe tehnice. Din 1952 sînt căsătorit, am un fecior, un nepot. În anul 2000 am fost distins cu titlul onorific ”Cetățean emerit al Republicii Moldova”, iar în 2004 cu ”Ordinul de Onoare” al Republicii Moldova.

12. PAȘKOV IVAN FIODOROVICI
http://iremember.ru/artilleristi/pashkov-ivan-fedorovich/stranitsa-6.html

pashkov

Nicolae Ciobanu (N. C.) -Cum vă întîmpina populația în România, Polonia, Germania?

Pașkov Ivan Fiodorovici (P. I. F.) – Cu românii nu am reușit să întru în contact, tot timpul luptam, populația practic n-am văzut-o, și de aceea nu pot spune nimic. Polonezii ne-au întîlnit normal, iar deja după război, cînd eu am nimerit acolo, relațiile erau încă și mai călduroase. Cum numai am ajuns la capul de pod Sandomir, trebuia să petrecem undeva noaptea, și cînd colo vin soldații mei , și zic că nu le dau voie să între într-o casă. Atunci eu le spun stăpînilor: ”Dacă nu ne dați voie să mînem aici la voi, distrugem totul din tunuri la mama dracului…” Ne-au dat voie, desigur. Nemții la început se temeau foarte tare de noi, s-au ascuns toți, se temeau că noi ne vom răzbuna, însă mai apoi relațiile cu ei s-au înbunătățit. Iată că în Cehoslovacia ne întîlneau foarte bine: lumea stătea de-a lungul drumurilor, ne saluta, ne servea cu bere… Praga este un oraș foarte frumos.

N. C. – Au avut loc ”excese” cu populația civilă?

P. I. F. – Nici odată n-au fost. Nu-mi amintesc că eu, ca comandant, să fi fost nevoit să-i stăvilesc pe subordonații mei de la dorința de ”a se răzbuna”, dar noi chiar și am fost preîntîmpinați, ca să ne purtăm cu vrednicie, ca oameni sovietici. În divizia noastră eu țin minte doar de un caz de pedeapsă severă: la capul de pod de la Nipru pentru lașitate a fost împușcat un comandant de pluton din regimentul al 859-lea, iar mai mult astfel de cazuri n-au fost.

13. ROGACIOV ALEXANDR VASILIEVICI
http://iremember.ru/artilleristi/rogachev-aleksandr-vasilevich-komandir-batarei-sorokopyatok/stranitsa-7.html

rogachev

Înainte de ofensivă am fost mutați în spatele frontului penrtru completare cu rezerve. Pe 20 august în componența armatei a 6-ea de tancuri am început ofensiva. Iași, Tecuci, Bîrlad, Bacău, Buzău, Focșani, Urziceni, București. La început populația ne întîlnea cu prudență, zîmbind servil. Noi le răspundeam cu bunăvoința noastră. Ei se mirau, deoarece la ei mergea propaganda, că rușii vor veni și vor începe a viola, ucide, jefui. Iar noi aveam ordinul, cînd am trecut frontiera României, să nu obijduim populația pașnică, să nu jefuim. Mai tîrziu ei singuri au început să ne ne propună roșii, popușoi – ne scoteau mămăligă de-a lor – mîncați! Ulcioare pline cu vin. Relații rele am avut cu ungurii. Ungurii sînt foarte perfizi și răzbunători. Și ei s-a bătut cu înverșunare pînă la urmă, pînă la sfîrșitul teritoriului lor. Iar cînd au fost împinși către frontieră, atunci au început să se predea.

În București ne-a întîmpinat la balcon regele Mihai. Cu această ocazie ne-a fost ordinat să aruncăm boarfele capturate de la nemți, cu care eram îmbrăcați, deoarece îmbrăcămintea se uza foarte repede, și să ne îmbrăcăm tunicile noastre. În București ne-am oprit. Orașul își trăia viața sa pașnică obișnuită – magazinele, restaurantele lucrau. Nouă ni s-au dat lei. Iar o rublă costa 100 de lei. Eu pe atunci primeam undeva 2000 de ruble. Cu asemenea bani puteai să-ți cumperi o vilă. Însă bani la mînă ni se eliberau puțini. O parte o transferam în Fondul apărării, ne abonam la obligațiuni, o parte i-o trimiteam mamei. Iată cu acești bani mi-am cumpărat un ceas de mînă. Iar unii băieți au început să chefuiască. Comandamanetul nostru, presimțind că să nu deie Domnul să-și dea frîu liber firea rusească în mediul pașnic, a ordonat să părăsim Bucureștiul și să înaintăm în direcția Ungariei.

Eu am luptat împotriva nemților, ungurilor și românilor. Dacă să-i compar ca inamici, atunci cei mai puternici erau, desigur, nemții. Pe locul doi ca înverșunare, ca dîrzenie i-aș pune pe unguri. Toți ceilalți erau slabi, iar românii în genere erau niște… mămăligari. Cînd în 1944 românii au trecut de partea noastră, ei erau trimiși primii înainte. Noi stăteam de-a gata. Ne uităm cum încep ei atacul. Apoi ungurii și nemții încep contraatacul – ei fug. Noi deja știm, că acuș va fi comanda ”înainte!”. Ei au dat bir cu fugiții, acum atacăm noi. Și, de pildă, noaptea românii nu erau lăsați de pază.

14. PUȘKARIOV IVAN KONSTANTINOVICI
http://iremember.ru/voditeli/pushkarev-ivan-konstantinovich/stranitsa-3.html

pushkarev1

– Care erau relațiile cu populația locală? Erau careva diferențe în România, Ungaria, Austria?

– Atitudinea față de noi a fost bună peste tot. Ce-i drept, aveau frică de noi. Țin minte, în Austria s-a întîmplat un asemenea caz. Auzim noi niște strigăte, ne apropiem în fugă, ne uităm… Cînd colo, un polițist și-a împușcat toată familia și singur s-a împușcat… Se temeau de noi…

15. ZARUBIN APOLLON GRIGORIEVICI
http://iremember.ru/artilleristi/zarubin-apollon-grigorevich/stranitsa-4.html

zarubin

– Ce atitudine avea populația locală față de Armata Roșie?

– În Ungaria populația locală se temea de noi. Cînd un sat era ocupat, nemți nu erau – nu a fost nici un caz să tragă cineva în noi. Către sfîrșitul războiului mulți soldați ungari lepădau uniforma militară și îmbrăcau haine civile.

În Austria nu a fost așa ca la unguri, ei, totuși, sînt aproape nemți. Iar în Cehoslovacia peste tot ne întîmpinau cu bunăvoință.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s