NIKOLAI HAITOV: ”NUNTA”. Povestire

130951446764520

E destul să rostească careva ”Stejărel”, cum simt un junghi la inimă, cu toate că m-au poreclit așa pentru propriul meu păcat și nimeni, în afară de mine, n-are nimic cu asta.
Și totul se iscase de la o fată. Hatte o chema. Chiar dindărătul sloboziei noastre este o culme înaltă, apoi culmea aceea îi a lui taică-său, Suleiman Surul. Pe culmea aceea își avea el și cîmpurile sale, și imașurile, și stîna, și toate celelalte. În timpurile celea așa se făcea pe la noi la Lîkovițe: fiecare stăpîn își avea dealul lui, tot acolo și trăia. Doar vinerile și baireamurile coborau moșnegii în sat să se roage în moschee, tot restul timpului fiecare își căuta de treabă pe dealul său. Acolo se nășteau, acolo se căsătoreau și copii făceau – tot acolo.
Nu știu, cum îi să faci copii, da să te însori tare greu mai era. Ai ochit o fată – apoi te învîrți nu alături de casă ori pe lîngă curte, trebuie să faci ocoluri în jurul întregului deal. Iar dealu-i ca o cetate, și mai rău chiar. Fiecare are pușcă, vre-o zece-cincisprezece cîni, răi de mama focului, nici o muscă nu trece, mi-te un flăcău să se apropie de fată! Vrei s-o vezi – o săptămînă încheiată stai la pîndă, și tot nu știi cu cine poți da ochii – cu dînsa ori cu părinții ei.
Iar taică-său, adică al Hattei, avea al dracului nărav. Călărea tot timpul un harmăsar sur, deaceea îl și porecliseră Surul. Scările erau de aramă, zăbalele – bătute cu mărgăritare, căpăstrul strălucea de atîtea tinichele. Și portul lui Suleiman avea atîtea galoane, că puteai de două ori să încingi dealul cu ele. Întotdeauna îmbla neguros și mîhnit, era grav și tăcut – fiecare cuvînt îl prețuia în aur. În schimb fiică-sa, Hatte, se întîmpla că pornea un cîntec și totul rămînea în nemișcare, înmărmurea ascultînd-o.
Mi-a căzut tronc la inimă acest glăscior și am hotărît: asta e ursita mea! Dar iată ei cum să i-o spun? Barem la bairam de-ar veni, totul ar fi cît se poate de ușor, însă taică-său nu-i dădea voie să se ducă. M-am pus să hoinăresc în jurul pămînurilor lor. Mă atrăgea măgura ceea mai dihai ca zahărul, fiindcă Hatte ieșea uneori din casă să pască caprele. Iar eu – pe cealaltă parte a rîpei: ori împing pietre la vale, ori zdrobesc copacii, ba uneori și cîntece zic, poate și-a da sama că sînt îndrăgostit.
Multe pietre am aruncat, mulți copaci am răsturnat și multe cîntece am zis, pînă, în sfîrșit, inima mea se împlu de bucurie: și-a scos fata într-o zi basmaua și mi-a fluturat dintr-însa. Într-aceiași sară m-am dus la băbornița ceea de Pehlivănoaie. Asta fabrica diferite solomonii și unsori, ducîndu-le pe la oameni, spre vînzare. Și nu numai oamenii, fiecare cîne o știa, și nu era stăvilă de a-i pune în cale.
– Du-te, – îi vorbesc eu, – la Hatte a lui Suleiman și spune-i că-i rănit de moarte, adică, Făt-Frumos și n-are oare ea vre-o unsoare, care ar putea să mă scape. Și dacă îmi aduci leacul cela, ți-oi cumpăra vopsea purpurie pentru lînă, s-o vopsești.
Bătrîna Pehlivănoaie nu aștepta să-i spui de două ori, îndată pricepu, ce boală mă sugrumă, și a doua zi dezdedimineață, cum numai se sculă, dădu o fugă drept încolo, la iubita mea Hatte.
– Închinăciune, – îi spuse, – adîncă de la Hasancek. Îi ești dragă, vrea să te ieie de nevastă.
– Și mie mi-e drag. Am auzit cît de frumos cîntă la caval, – îi răspunde Hatte. – Numai că ține minte: dacă află toate acestea taică-meu, mă înjunghie, ca pe o oae. Deaceea nu suflați un cuvînt nimănui.
Mi se săltă inima, cînd mi-a adus vestea băbornița, și-mi păru rău că cerul nu e un clopot, c-apoi mă apucam de funie și cînd începeam să bat și să sun, de asupra munților s-ar fi avîntat numele ei. Însă, cum cerul nu-i un clopot, am atîrnat clopoței la caprele mele și le-am mînat peste Usoie. Le-am tot alungat și le-am tot biciuit, pînă cînd sus, pe dîmb, nu apăru basmaua iubitei mele Hatte. Aceasta a fost prima noastră întîlnire. Pînă veni a doua, a treia, iarba dovedise să năpîrlească, frunzele din copaci să se îngălbenească, iar dealul porni să se acopere cu culori diferite – venise toamna. Grîul era demult secerat și treierat, se apropia sorocul nunților și al logodnelor. Moșnegii mei, mama și tata, și-au dat sama care soare mi-e drag, dar nu-mi spuneau o vorbă.
Doar odată nu știu cum de mi-a spus tatăl meu:
– Tu, feciorașule, nu prea trăncăni din clopoței, căci spre imașul tău se mai bate o cărare.
Parcă mă lovi cineva cu leuca în cap, însă nu m-am hotărît măcar să întreb ceva.
Am trimis-o pe Pehlivănoaie la Hatte, și s-a întors aceea nu cu unsori izbăvitoare, dar cu otravă usturătoare.
– Cum a vedea Hasancek, că basmaua mea este legată de băț, – i-a zis Hatte, – las-să aștepte în rîpă cu pușca și cu hangerul!
Nimic mai mult n-a adăugat.
Înspre sară se limpezi totul. Toboșarii din mahalaua Baklar s-au pornit spre Lîkavița. Deli Mehmed i-a chemat. Se lăudau, că pe mîne sara vor bate tobele la Suleiman Surul. Înseamnă, că Deli Mehmed vrea să-l însoare pe feciorul său Brahom cu Hatte, fiica lui Suleiman.
Această noutate îmi stătu ca un os în gît – nici să oftezi, nici să răsufli măcar. De era altcineva, și nu Deli Mehmed, mai era vre-o nădejde: să aprinzi șopronul ori chiar casa, să bagi frica, d-apoi aista era Deli Mehmed! Acel Deli Mehmed, care-și ducea bașibuzucii la Batak, la omor și jaf. Acest bogătan, această lichea trezea doar frică și tremurici. Iar dacă Suleiman i-a făgăduit să i-o dea pe Hatte, unul Alah putea să i-o zmulgă din mîni.
O singură luminiță mi se arăta în pîcla de nestrăbătut: mi-a zis Hatte s-o aștept în rîpă. Însă, vă spun cinstit, nu prea-mi venea a crede că-mi va face semnul cuvenit, nici că a veni în rîpă.
A doua zi, mai spre sară, îmi iau eu pușca cea cu două țevi și mă urc pe Stînca Vulturilor, care se afla chiar în fața dealurilor lui Suleiman. De odată aud: bam-bara-bam, bam-bara-bam, – au pornit tropotitul pe piei de cîne amîndoi toboșarii, și de la Lîkavița spre dealul lui Suleiman se întinse un șirag pestriț de nuntași. Se suie șiragul în deal, plesnesc dobele de bucurie, iar la tîmpla mea o vînă se umflă: amuș-amuș crapă! Văd, Suleiman sare pe cal să iasă în întîmpinarea oaspeților. Trase un foc din pistol, ceilalți îi răspunseră printr-o slavă din vre-o zece puști odată. Tot dealul se umplu de fum și funigine. Cînd fumăraia se mai rări, zăresc la piatra unde sta de obicei Hatte un băț, iar de el – basmaua cea albă a ei, legată. Înseamnă, că într-adevăr este un Dumnezeu în cer! Mă gîndeam, că Hatte va veni la mine, pînă vor ajunge nuntașii, dar ea nu se încumetă: dacă te pornești în drum cît e lumină, oamenii lui Deli Mehmed numaidecît o vor prinde. Și hotărî să aștepte. Lasă, se va lăsa întunericul binișor, iar oamenii tot atît de binișor s-or pili – și de abia atuci a rupe-o de fugă.
Așa a și ieșit. Au sosit nuntașii. Beau, mînîncă, muzica cîntă, strigă pînă aproape de miezul nopții. Taman atunci îi spune Hatte maică-si:
– Ai obosit de-acum, dă să duc eu fîn la viței.
Luă sacul cu fîn – și după ușă. Iar cum ieși după ușă, nu s-a mai întors. L-au trimis pe frate-so Rasim s-o caute, acela însă găsi doar sacul. Mamă-sa își pierdu cunoștința, căzu la pămînt Suleiman, ca o fiară încolțită, nuntașii de asemenea se înfuriară. Cuțite, pistoale – la brîu, puștile – după umăr, sus pe cai – și s-o caute.
Tot timpul ista eu o așteptam în rîpă. La trei sute de pași am simțit-o. Se apropie de mine și-mi spune:
– Du-mă unde vrei.
O iau de mînă și o duc. Însă în loc să ne ridicăm în munți, în peșteri, să stăm acolo vre-o săptămînă-două și doar atunci să ne întoarcem cînd se va liniști totul, eu, măgar prost, m-am pornit pe cărare spre Krușovo. Spre sloboziile noastre!
Cînd ne apropiam de casă, se lumina de-acum. Și doar atunci am văzut-o pentru prima oară pe Hatte în de aproape: dințișorii albi, aliniați, buzele hrănite parcă cu mălină, aprinse, proaspete, și nu m-am încumetat să mă ating de dînsele… Mă găndeam atunci: ”Voi mai avea timp!”, timpul însă ne era măsurat pînă la ultima clipă.
Cînd răsărise soarele, am ajuns la casa noastră. Toți vecinii au alergat – și rudele, și cunoscuții tare s-au mai bucurat, că o fată atît de văzută va fi noră la noi la Krușovo. Tatăl meu îi spune nu știu cui:
– Chemați-l mai repede pe hogea, să-i cunune, c-apoi frumoșii ceea acu-acu năpădesc!
Iar frumoșii au tot rătăcit pe drumuri fără nici un rezultat și spre dimineață s-au întors la Suleiman să se mire și gînd mare să ticluiască, unde a dispărut Hatte – ori sub pămînt a nimerit, ori poate iadul a înghițit-o. Pe urmă au gîndit să mai strige și prin jur, și auzim cum strigă Suleiman:
– E-he-he-he-he-hei! Krușovo! Auziți ori ba? Nu s-a rătăcit pe la voi o fată de-a noastră?
– Cum să nu! – îi răspunde tată-meu. – Numai că nu mai e a voastră, ci a noastră! Îi a noastră acum, ca să știți!
Cum numai a rostit ”a noastră”, aceia pe o clipă au înmărmurit, iar apoi, înghițind gălușca, au ridicat așa un urlet, de parcă s-ar fi strîns trei sute de lupi odată. Și chiar pe loc s-au repezit călăreții lui Deli-Mehmed de pe dîmbul lui Suleiman drept spre sloboziile noastre.
Ei, acu ce să faci? Nunta e în toi, dar pe hogea ia-l de unde nu-i. Oaspeții noștri – verișori, frați, surori, cumnați și toate celelalte rubedenii au mai strigat pe la început, s-au mai vitejit, însă cu cît se apropia hoarda lui Deli Mehmed, cu atît mai tare se potoleau și o ștergeau cîte unul.
Iar aceia, potlogarii, spre noi! În dinți – hangere, în mîni – puști și tot spre noi! Pe lîngă mine a mai rămas careva și îmi șoptesc:
– Ne mătură, Hasancek, nici să nu crîcnești! Haide să ne apucăm picioarele în mîni și s-o ștergem, că vin!
Tată-meu îmi spune:
– Nu pot să-ți țin parte! Am doar două cartușe, iar bandiții iștea îs cu patrontașele pline.
Iar aceia îs de-acum aproape, de-acum copitele țăcănesc pe prundiș. Împușcături de armă, și glasul lui Deli Mehmed:
– Să-i ardeți pe toți…
Am aruncat o privire în jur – nimeni! Împing portița din spate – și tule-o, frate, în deal! Doar cînd am ajuns în vîrf, mi-am dat sama, că Hatte nu e cu mine, a rămas acolo. Iar curtea noastră e plină toată de oamenii lui Deli Mehmed, și nu mi-au ajuns puteri să cobor din nou.
– Ce-ai pierdut aici, rapandulă? – urla Suleiman la dînsa.
– Ce-am pierdut, tată, aceea am și găsit.
El din curte pune întrebări, ea din fereastră îi răspunde.
– Vino-ncoa fuga! – răcni acela. – C-apoi capul tău n-a mai ști că are trup!
– Nu, tată, vie de aici nu mă duc, – îi răspunde Hatte.
– Cu cine ai fugit? – o întreabă Deli Mehmed.
– Cu mine, agă Mehmed! – răsună o voce joasă, și în fereastră, alături de Hatte, a apărut – cine să credeți? – fratele tatălui meu, unchiul Selim.
El nu era însurat și nici nu pețise pe nimeni nici odată, căci avea o mînă beteagă, și nu putea nici să are, nici să sape. Ședea acasă, la masa noastră, făcea pentru copii arcuri, săgeți, diferite jucării, iar în timp de vară păzea păpușoii de bursuci… Avea fața ciupită de vărsat, dinții – lopățele, nici prin cap nimănui să-i treacă, că e în stare la așa ceva. Și, iată na, e în stare!
– Eu am dus-o, agă Mehmed! – repetă Selim și cu stînga ridică naganul – un nagan cu baraban. Și-i strigă lui Deli Mehmed: Deli Mehmed! Un nagan am, și un cartuș e într-însul. Dacă aveți vre-un viteaz, căruia e scumpă Hatte, mai scumpă decît mie – să iasă! Tragem unul în altul, cine rămîne în viață, cu Hatte să fie!
Au început să hîrîie flăcăii lui Deli Mehmed, însă acela îi liniști repede:
– Cine va împușca primul? – întrebă el.
– Măcar și al vostru! – răspunse unchiul Selim.
– Brahom! – se adresă atunci Deli Mehmed fiului său. – Ia să vedem mai repede sîngele pîrlitului istuia și haidem acasă.
Toți s-au retras, a rămas Brahom unul în mijlocul curții. Și-a controlat minuțios pușca, ochi. Mult timp ochi. Lăsă pușca și iar ochi. Selim însă stă, ținîndu-se de parmaclîc, zîmbește, îl privește drept în ochi și spune:
– Ochește, ochește, Brahom, că de mă lași în viață – ai să rîgîiești cu laptele mamei la mine!
Încetișor spunea el cuvintele astea, însă în jur era așa o liniște, că fiecare cuvînt se auzea. Încetișor vorbea el, însă de la așa cuvinte ți se ridica părul măciucă…
Buhni pușca lui Brahom, se împînzi curtea de fum, iar cum se răsfiră, văd, că stă Selim, întreg și nevătămat.
Chiar pe loc corcitura lui Deli Mehmed întoarse calul și fuga. Se speriase, înseamnă. Se avîntă de furie Deli Mehmed, îi urlă din urmă:
– Oprește, așa și pe dincolo! Oprește, îți spun!
Brahom însă una știe – cît mai repede s-o șteargă, dulama lui se întinde în vînt, ca un zmeu de hîrtie.
Deli Mehmed împușcă o dată, însă feciorașu-so nici atunci nu se opri. Se înturnă Deli Mehmed către Selim și-i spune:
– Această secătură nu-i pereche pentru așa mireasă, agă Selim! Să-ți rămînă pentru fericire și noroc!
Au întors caii și au plecat. Aici ai noștri au început să iasă, de după tufari, m-am întors și eu acasă. Hatte și Selim stau unul lîngă altul, fără să se sinichisească de toată lumea, se admiră.
– Hasancek, – îmi spunea ea, văzîndu-mă. – Eu rămîn la voi, numai că nu cu tine, ci cu Selim.
M-am aruncat asupra lui Selim, și ne-am înhățat de moarte, dar tata ne-a despărțit.
– E mireasa lui Selim acum, – îmi spune, – după toate dreptățile. De nu era el, nu rămînea aici nu că mireasă, da piatră pe piatră nu rămînea.
Și alții au slobozit glas, toți împotriva mea… Și se făcu Hatte soția lui Selim.
Pe urmă?.. Ce să-ți mai spun? Mai bine să tac, dar m-ai întrebat, ce prenume e acesta – Stejărel. Apoi atunci am fugit de la rușine în dumbrava de stejari și am stat în pădurea ceea cîteva luni la rînd, de atunci mă și poreclește toată lumea Stejărel.
M-am afundat în bîrlog ca un animal sălbatic. Singur-singurel! Însă unde nu m-aș uita, unde nu m-aș întoarce, oriunde mă întîlnește un alt Hasancek: ”De ce-ai fugit? De ce?” Mă întorc, privesc în altă parte, iar de acolo Hatte. Ehe! Epuroiule! Închid ochii mei strîns, nimic să nu mai văd, însă doar ce-i pe din afară poți să nu vezi, de ceea ce-i înăuntrul tău nu fugi, și chiar în fața mea e basmaua albă a lui Hatte, nunta, nuntașii, cîntecele – totul, totul! Și Hatte cu Selim, ținîndu-se de mînă!
Mă întorc de pe o parte pe alta, de pe spinare pe burtă, însă ochii, care-s înăuntrul nostru, continuă să vadă, iar urechile, care-s înăuntrul nostru, continuă să audă.
Am început să mă gîndesc: mult am să mă mai chinui așa, de ce să nu-i mîntui pe amîndoi, să se termine odată iadul acesta?
Am pornit să văd visuri: cum o ucid pe Hatte. Dreapta pistolul îl îndreaptă, iar stînga se trage s-o mîngîie. Jumătate de inimă e împietrită, jumătate e caldă. Ce numai nu făceam, ce mijloace numai nu foloseam: am mîncat carne crudă de vulpe, ghiare de vultur am fiert, sînge de pisică sălbatică am băut, să mi se împietrească inima toată! La urma urmei au încetat să mai vie visele și mi-am spus: ”E timpul, Hasancek, du-te și omoară-i!”.
M-am întors acasă, nimeni un cuvînt nu mi-a spus. Nici eu.
Ascut cuțitul… Ascut și mă gîndesc, unde să-l înfig: lui Selim în spinare ori pe Hatte s-o străpung în pieptul dalb? Și așa am hotărît: ”Stai s-o văd măcar, s-o văd și glasul să i-l aud, cît mai este ea pe această lume!”. Și stau de pîndă la fereastră, poate va trece cumva prin curte după apă, să-i admir boiul zvelt, cum se îndoaie. Eu din fereastră o admir, iar Selim stă în prag și-o păzește să nu dispară undeva de la ușă pănă la cișmeaua din curte. O păzește cu toată migala, iar ochii i-s albaștri… Eh, Selim… ”Ei, lasă s-o mai privească, – îmi zic, – s-o mai privească oleacă”.
Se întoarce Hatte în casă și începe să cînte cîntece. În casă nu-i nimeni, toți îs în cîmp. Ea cîntă, el o îngînă. Cîntă ea și rîde. Zi și noapte rîde, numai că nopțile rîsul îi e altfel, parcă o gîdilă ceva, parcă el o împunge cu barba. Se avîntă rîsul ei, iar el îl stinge, iar se avîntă și iar îl stinge, și așa pînă dimineață.
Eu stau în odaie la mine, ei la dînșii, și tot una se aude. Mă acopăr peste cap, pînă la umeri îmi trag bașlîcul, să nu aud. Somnul nu-mi priește, bucățica în gîtiță nu încape. M-am topit de tot, de-abia îmi mai tîrîi picioarele. Tata îmi spune:
– De și-a venit în cap să mori, Hasancek, apoi du-te și-ți sapă singur mormîntul. Iar dacă vrei să mai trăiești pe lume, ia plugul și du-te pe ogor, e vremea de arat și semănat!
Și mi-am zis atunci: ”Mîne îi mîntui pe amîndoi de zile, iar apoi fie ce-o fi!”
Cum se făcu lumină, ai noștri au și plecat. Hatte ieși în ogradă după apă. Selim se așeză în prag s-o păzească. Iar eu mi-am luat jungherul și m-am apropiat de dînsul pe la spate. Ședea fără cușmă, iar după ureche avea o floare. Nu știu, ce floare să fi fost, că-mi era negru înaintea ochilor, n-am descurcat eu. Iar după ureche zăresc un negel, leit-poleit cu un negel de la tata, cît un grăunte de păpușoi… Și mi s-a părut, că nu pe Selim, ci pe tata am să-l omor…
Nici n-am auzit, cum a căzut jungherul jos. Selim s-a înturnat, l-a ridicat și mi l-a pus în buzunar spunînd:
– Vulturițele, dragul meu, cu carne vie se ademenesc, nu cu hoituri. Pleacă de aici, să nu te văd!
Am plecat și mai mult nu m-am mai întors. În multe țări mă opream și tot nu pe mult timp. În Turcia am fost, și înapoi m-am întors, m-am însurat, și nu o dată, dar cuvintele acelea ale lui Selim nici pînă astăzi nu mi-au sărit din minte: ”Vulturițele cu carne vie se ademenesc, nu cu hoituri!”.
De plecat nu-i atît de greu să pleci, dar iată să te reîntorci… O viață întreagă te reîntorci, iar acolo, de unde ai plecat, nu te mai întorci nici odată.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s