FORMAREA SOCIETĂȚII MULTIETNICE ÎN BASARABIA ÎN SEC. XIX

Bessarabija

Teritoriul Basarabiei către sfîrșitul sec. XVIII era aproape pustiit din cauza războaielor, incursiunilor tătarilor și conducerii prădalnice a domnitorilor fanarioți puși în scaun de către osmani. Catagrafiile din 1772-1773 și 1774 au arătat, că în cele 7 ținuturi, care alcătuiau pe atunci regiunea noastră, era doar 145.655 de populație plătitoare de bir( Дмитриев П.Г. Народонаселение Молдавии (по материалам переписей 1772, 1773, 1774 и 1803 гг.) / АН МССР. Ин-т истории. Кишинев: Штиинца, 1973. – 155 с.). Iar în cel mai mare oraș – Movilău (acum Otaci) – se numărau doar 379 de case, sau aproape 1900 de oameni (calculînd convențional cîte 5 oameni la o casă, așa cum face P. G. Dmitriev). Trebuie de luat în considerație, că o parte din populație a evitat recensămîntul, de aceea autorul nu calcula media acestor catagrafii, făcute la un interval de 1-2 ani, dar de fiecare dată, în caz de nepotrivire, folosea cifra maximală.
În următorii 30 de ani populația ținutului a crescut cu o dată și jumătate – evident nu fără influența migrației interne de pe malul drept al Prutului (sporul natural nu are loc cu o așa viteză), dar și în 1812, cînd ținutul a trecut în componența Rusiei, în el locuiau puțin mai mult decît 250 de mii de oameni. A crescut brusc populația celui mai mare centru de ținut – Orhei (de la 112 la 308 de case), ceea ce a făcut din el cel mai mare oraș al regiunii. Extremul sud (stepa Bugeacului) în genere a rămas pustie: tătarii care locuiau acolo au fost strămutați în Crimeea, turcii din cetăți au plecat împreună cu armata.
În asemenea condiții nici un stat (inclusiv Moldova) nu putea menține în mod durabil acest teritoriu. De aceea guvernul rus a desfășurat aici un amplu program de colonizare. Pămînturile pustii veneau colonizate cu bulgari și găgăuzi, fugiți de asuprirea turcă de dincolo de Dunăre, nemți din zona Rheinului și Balticii de Sud, cazaci ruși și maloruși (zaporojeni și nekrasoviști). Acești coloniști primeau loturi întinse de pămînt și un șir întreg de privilegii. În orașele care creșteau (doar Chișinăul, în care în 1803 erau numai 270 de case, de acum peste jumătate de veac a devenit unul din cele mai mari orașe ale imperiului) se mutau cu traiul în masă evrei din fostele teritorii polone. În afară de aceasta, în regiune, aproape liberă de șerbie, s-a revărsat un val de țărani din Rusia însăși, care fugeau de la moșieri, și autoritățile erau nevoite să recunoască acești noi coloniști, pe care aceiași țărani moldoveni îi ajutau să se ascundă de capturare și exil. Aceasta este o istorie foarte lungă și interesantă, însă acum pentru noi este important doar rezultatul acestui proces. Vom adăuga numai, că și pînă la 1812 populația ținutului nu era uniformă din punct de vedere etnic. Încă D. Cantemir în ”Descrierea Moldovei” observa: ”Eu nu cred că mai este altă țară de potriva Moldovei, intru care să se afle locuind așa multe feluri de noroade, căci osebit de Moldoveni, ai cărora moși s-au întors din Maramureș, mai locuesc întru dînsa și Grecii, Albaniți, Sîrbi, Bulgari, Leși, Cazaci, Ruși, Unguri, Nemți, Armeni, Evrei și Țiganii cei plodoși”( Кантемир Д.К. Описание Молдавии. Перевод с латинского Л. Панкратьева. Кишинев: Картя молдовеняскэ, 1973. С. 147.).
Rezultatul a fost formarea unei societăți cu un decalaj considerabil între sat și oraș, ca în America Latină. Conform recensămîntului din 1897, moldovenii alcătuiau 53,55% din populația rurală, însă doar 14,16% din cea urbană. Iar dacă luăm doar cele cinci ținuturi, teritoriul cărora întră aproape în întregime în actuala republică (Chișinău, Bălți, Bender, Orhei și Soroca), atunci decalajul este și mai mare: respectiv 72,7% și 16,73%. În schimb cel mai mare grup de populație urbană îl constituiau evreii: 46,48% de orășeni în aceleași 5 ținuturi. În așa orașe, ca Bălți, Orhei, Soroca, și în cîteva tîrguri (de pildă, Călărași) evreii alcătuiau mai mult de jumătate din întreaga populație. Iar rușii se așezau cu traiul mai ales sau în capitala guberniei (27,01%) sau în Bender, unde era cetate și era dislocată garnizoana (35,54%). Și aceasta este un tablou foarte simplificat: căci în ținut recensămintele menționau și pe vorbitorii de limba malorusă(și, precum a observat etnograful moldovan V. P. Stepanov, moldovenii îi împărțeau în mod clar în două grupuri: cazaci și ruși. Cazacii erau urmașii celor, ce s-au mutat cu traiul în țară de pe timpurile războaielor căzăcești din sec. XVI și mai tîrziu (și nu merge vorba doar de cazaci în sensul literal al cuvîntului). Dar iată că din ce timpuri trăiesc în Moldova rușii (se autodenumesc rusini) – nu se știe. Se știe doar cu certitudine, că pe timpul formării statului Moldovenesc (mijlocul sec. XIV), ei de acum trăiau aici, ruși de credință veche (din sec. XVII), polonezi, armeni, bulgari, găguzi (ce-i drept, în recensămînt limba lor este menționată sub denumirea de ”turcească”), romi, chiar și albanezi și elvețieni( Романчук А.А., Тащи И.Н. 2010. Ранняя история украинского села Булаешты в контексте истории Молдовы (XIV – начало XVII вв. от Р. Х.). Кишинев: Высшая антропологическая школа. С. 154).
În schimb moldovenii în general rămîneau a fi locuitori ai satelor. Încă de prin sec. XVI-XVII ei fugeau în masă de turci și vasalii lor în teritoriile polone, iar mai tîrziu în cele ruse. Același recensămînt îi fixează în întreaga zonă de la nordul Mării Negre. Iată ce tablou ne reprezintă unele date selective:
Gubernia Podolia:
ținutul Balta – 17583 de moldoveni în total (dintre care în orașe – 10).
ț. Olgopol – 8.135 (1)
ț. Iampol – 50 (4)
ț. Brațlav – 331 (0)
ț. Tiraspol – 59.754 (10.734)
ț. Ananiev – 35.883 (4.174)
ț. Elizavetgrad – 36.819 (1.625)
ț. Odesa – 7.138 (518)

Gubernia Tavria

ț. Dneprovsk – 432 (0)
ț. Melitopol – 47 (10)
ț. Berdeansk – 1508 (6)

Gubernia Ecaterinoslav

ț. Ecaterinoslav – 1.771 (7)
ț. Bahmut – 6.371 (1)
ț. Slaveanoserbsk – 839 (1)

Regiunea Kuban

ț. Ecaterinodar – 1.056 (23)
ț. Temruk – 3.393 (20)

Și așa mai departe. Precum vedem, și în afara baștinii lor, moldovenii se așezau cu traiul mai mult pe la sate. Ponderea populației urbane printre moldoveni în afara Basarabiei în ținuturile cele mai apropiate ale guberniilor Herson și Podolia este semnificativă doar în două cazuri: sau numărul lor este în genere mic – 20-30 de oameni, și atunci aceasta se explică prin factori întîmplători, sau el este însoțit de un raport anormal dintre sexe pentru a fi o colonizare benevolă. Astfel, în guberniile Poloniei orășenii alcătuiau 31,7% din numărul moldovenilor, însă în același timp bărbații raportați la femei erau 40,2%; în regiunea Kars – respectiv 93,6% și 46,0% (din numărul total de 47 de oameni), în regiunea Daghestan – 65,2% și 15,5%. Dacă luăm în considerație, că toate aceste erau raioane de dislocare permanentă a trupelor, atunci este limpede, că merge vorba despre soldați și ofițeri, luați la evidență de către recensămînt la locul petrecerii slujbei.

Iar acum să atragem atenția la următoarele. Către 1812 Moldova (inclusv și Basarabia) trăia în condițiile societății tradiționale (termenul este al lui Max Webber). Să ne amintim, ce înseamnă aceasta:
– baza economiei este agricultura rudimentară cu dezvoltare extensivă;
– păturile sociale principale sînt nobilii proprietari de pămînt și țărănimea și clerul care deservesc interesele primilor, toate celelalte grupuri se alătură uneia dintre aceste pături. Particularitatea Moldovei era, că, la fel ca și în multe țări ale Asiei, nobilimea proprietară de pămînt aici s-a transformat în funcționărime (după definiția lui Nicolae Mavrocordat, ”boier este acela care slujește”);
– tradiția și stabilitatea sînt valorile de cel mai înalt grad, orice schimbări (inclusiv mobilitatea socială și teritorială) erau considerate pericole pentru această stare de lucruri;
– orice calitate a omului (chiar și sufletească) este considerată ca una ereditară, ceea ce se reflectă, printre altele, în heraldica feudală cu interpretarea ei a figurilor și culorilor de pe blazoane;
– culmea programelor pentru mișcările de protest social este utopia țărănească cu economie naturală;
– orașele nu sînt mari și deseori se deosebesc de sate prin componența etnică. Încă în 1643 apropae jumătate din populația Sucevei era alcătuită din armeni, iar cea a Bacăului și Trotușului – din catolici (unguri, nemți, în parte polonezi)( История народного хозяйства Молдавской ССР (до 1812 г.). Под ред. П.В. Советова. Кишинев, 1976. С. 176);
– pătura știutoare de carte este foarte mică și este ocupată fie cu chestiuni ideologice și religioase, fie deservește necesitățile diferitor cancelarii. Cum a spus Umberto Eco, în acele vremuri comunitățile religioase și cele științifice coincideau. În schimb cavalerul, de regulă, nu știa să numere (chiar și propriile datorii), negustorul era departe de filozofie, iar țăranii și meșteșugarii considerau știința de carte un lux de prisos.
În Basarabia reprezentanți ai acestui fel de societate erau mai ales țărănimea tradițională și moșierii, ultimii au moștenit din sec. XVIII puternice tradiții fanariote. Iar în orașe și în gospodăriile coloniștilor lua naștere un alt tip de societate: cel industrial (iarăși, după definiția lui Webber), și cu toate că aceasta avea loc sub influența Rusiei (mai ales în urma deschiderii pentru regiune a imensei pieți rusești), Basarabia, în care urmele șerbiei erau cu mult mai slabe, depășea pe această cale majoritatea guberniilor rusești.
Însă trecerea către societatea industrială este și trecerea către un alt tip de psihologie și comportare socială. Scurt și ironic a exprimat esența acestei treceri istoricul american I. Slezkine: ”Modernizarea constă în aceea, că toți devin orășeni ageri, îngrijiți, cărturari, guralivi, intelectuali rafinați și plastici din punct de vedere profesional; în aceea, că se cultivă oameni și simboluri, nu cîmpuri și cirezi; în aceea, că bogăția este căutată pentru a căpăta învățătură, învățătura pentru a căpăta bogăție, iar și una și cealaltă pentru sine înseși; în aceea, că principii și țăranii se transformă în învățători și comercianți, privilegiile ereditate sînt înlocuite cu prestigiul meritat, iar locul categoriilor sociale sînt ocupate de unele persoanlități, mici familii și triburi instruite (națiuni). Modernizarea este atunci cînd toți se transformă în evrei”( Слёзкин Ю. Эра Меркурия: евреи в современном мире/ Авторизованный перевод с английского С. Б. Ильина. М.: Новое литературное обозрение, 2005. С. 9).
Însă asemenea trecere stîrnește conflicte sociale, care mai devreme sau mai tîrziu amenință se se transforme în naționale.
Orașele care creșteau în mod furtunos și gospodăriile coloniștilor au pornit ferm pe calea ”americană” a dezvoltării capitaliste. Această parte a societății tindea spre Rusia, și împreună cu ea – spre Europa. Iar satele moldovenești din jurul Chișinăului își păstrau încă nu doar aspectul aproape medieval, dar și psihologia societății agrare, pe care am caracterizat-o mai sus. Aici capitalismul se dezvolta pe calea ”prusacă”: nu prin gospodării de fermieri, dar prin moșii boierești.
În toate țările industrializarea distrugea acest sat patriarhal. Doar puțini mari moșieri deveneau fermieri, iar toți ceilalți se ruinau și rămîneau fără țărani. Noi deja știm, că acesta este un proces firesc și inevitabil, nu a fost inventat în mod intenționat de nimeni. Însă este el la fel văzut și de către țăran? Ce trebuie să se gîndească el despre progres, fiecare pas al căruia îl sufocă din ce în ce mai mult? Căci lui îi este clar că marfa ieftină de la sat nu poate concura cu cea scumpă de la oraș, că orice inovație tehnică doar va amplifica rămînearea lui în urmă de oraș. Și să supraviețuiască în asemenea condiții poate nu un țăran de rînd, dar numai colonistul bogat și privilegiat. Adică, numai veneticul, care doar nu demult s-a așezat cu traiul pe aceste pămînturi.
Cu alte cuvinte, în Basarabia sub societatea multietnică care se forma a fost pusă chiar de la început aceeași bombă, ca și în Austro-Ungaria. Nu s-a reușit să se obțină ”poziții de start egale” liberale: s-a dovedit că aceste poziții depindeau de apartenența etnică.
Ce-i drept, pe atunci bomba încă nu a explodat. Chiar și pogromul din Chișinău din anul 1903, cu care începe un șir de conflicte interetnice deschise nu doar în Basarabia, dar și în Rusia, nu a fost o mișcare de masă. El a fost organizat de moșierii apartenenți la ”Sutele Negre” (dezvoltarea capitalistă amenința și existența lor) cu susținerea Ministerului Afacerilor Interne. Pe parcursul întregului sec. XX popoarele ținutului au trăit în bună înțelegere, sprijind unul pe altul, iar de ”rezolvarea chestiunii naționale” se ocupau administrațiile care se schimbau una după alta. Face să menționăm, că în limitele uneia și aceleiași orînduiri (de pildă, între țăranii patriarhali de diferite naționalități) erau cu mult mai puține conflicte, decît la granițele dintre orînduiri.
În zilele noastre Moldova este aproape de statele monoetnice: după datele recensămîntului din anul 2004, etnia care dă numele statului alcătuiește 3/4 din populație. Însă satul și orașul rămîn încă două societăți diferite în același stat, oricît de mult nu s-a stăruit puterea Sovietică să micșoreze decalajul dintre ele. Cauza nu este doar limba (cu toate că în limba rusă permanent vorbesc 34,37% din orășeni și doar 4,44% din săteni), dar psihologia: a societății agrare (bazate pe puterea tradițiilor) sau a celei moderne. Țara rămîne în general rurală (61,4% de locuitori) cu o densitate a populației imensă – în mediu peste 120 de oameni la kilometru pătrat fără ceva spații pustii. În asemenea condiții distrugerea colhozurilor însemna foamete inevitabilă și fugă în masă de la sat. Însă orașele Moldovei nu sînt în stare să primească o asemenea masă de țărani: industria lor era orientată spre piața unională și materie prime de import, ea nu a supraviețuit destrămării URSS. Aceasta este una din cauzele migrației în căutare de locuri de muncă de proporții imense. Aproape fiecare al patrulea moldovan (de orice naționalitete) apt de muncă lucrează temporar sau în mod permanent peste hotare.
Uneori Moldova este numită stat-oraș: aici fiecare al cincilea locuiește în capitală. Pierzînd industria grea, Chișinăul și-a păstrat o mare parte din potențialul științific: este foarte înalt, de pildă, nivelul programiștilor moldoveni, iar cercetările fizicienilor și matematicienilor moldoveni erau folosite chiar și în tehnica cosmică sovietică.
Nivelul vieții și chiar a prețurilor în capitală de-acum se apropie de cele europene – pentru locuitorii satului aceasta continuă să fie o altă lume. Cu alte cuvinte, decalajul între sat și oraș se păstrează. Și cu toate că cauzele lui sînt altele, decît cele din sec. XIX, a prezenta publicului aceste diferențe ca naționale este foarte ușor și simplu.
De aici reese dezbinarea societății moldovenești, care a dus în anul 2009 la o criză de lungă durată. Pînă cînd această dezbinare se menține, pînă cînd Moldova continuă să fie împărțită în zone de cultură urbană și rurală, aici nu este posibil nici un fel de stabilitate. Însă a uni societatea este posibil prin diferite metode. Sau a ridica satul pănă la nivelul orașului – aceasta este calea modernizării, calea trecerii la producerea tehnologiilor moderne și la o agricultură de înaltă productivitate. Însă asemenea restructurare poate fi și foarte dureroasă: să ne amintim de primii pași ai dezvoltării industriale ale oricărei țări, inclusiv Anglia și SUA. Sau a coborî orașul la nivelul satului – sub pretexte plauzibile: tradițiile strămoșilor, rădăcinile naționale, idilele rustice. O parte a unui asemenea plan este demontarea a tot, ce iese din limitele unei asemenea idile, inclusiv și a industriei moderne (în afară de atelierele de montaj), științei și sistemului de învățămînt (să ne amintim, că în societea agrară știința de carte nu era o condiție a supraviețuirii, ca în zilele noastre). Însă aceasta este calea regresului economic și a dezvoltării dependente, calea unei republici bananiere, păstrarea rolului statului de rezervuar de forță de muncă ieftină, și ca rezultat – cucerirea de către un vecin mai norocos. E destul să privim la Moldova din dreapta Prutului, care a devenit într-un veac și jumătate cea mai înapoiată regiune a României, o țară care și așa nu este cine știe ce bogată.
Toate acestea însă nu trebuiesc înțelese în sens literal. Cît în sat, atît și la oraș tabloul este complicat, în plus el se suprapune problemelor interetnice. Astfel, naționalismul implementat de sus și-a găsit teren fertil mai degrabă la oraș, unde prelucarea ideologică a tineretului a fost mai consecventă: în anul 2004 s-au declarat români 3,40% de orășeni și doar 1,39% de săteni. În plus la aceasta, nici o ideologie națională nu prevalează asupra urmărilor catastrofice pentru agricultura Moldvei a destrămării colhozurilor și întreprinderilor complexului agroindustrial, de aceea la alegeri, începînd cu anul 1998, cele mai multe voturi comuniștii le-au căpătat în localitățile sătești din nordul republicii, unde predomină în mod absolut etnia moldovenească. În fine, trebuie să luăm în socoteală și puternica tradiție de clan: în multe cazuri alegătorii votează pur și simplu pentru un consătean, fără a întra în amănuntele programului lui.
Aș vrea să previn ca cele spuse mai sus să nu fie înțelese în mod literal: deosebirea dintre psihologia agrară și cea modernă nu este determinată nici de etnie, nici de reședința sătească sau cea orășenească. Cu atît mai mult lupta între orînduirea arhaică și cea modernă nu trebuie percepută ca lupta binelui absolut cu răul. Merge vorba doar de determinarea în mod clar a unui factor, fără considerarea căruia nu poate fi înțeleasă realitatea complicată a Moldovei contemporane.

Leonid Mosionjnic, doctor în istorie.

Anunțuri

12 gânduri despre „FORMAREA SOCIETĂȚII MULTIETNICE ÎN BASARABIA ÎN SEC. XIX

  1. Se spune că au existat mai multe asasinate de moldoveni după 1990. Printre ei se enumeră: Dumitru Matcovschi (A fost sfărîmat de un camion, aşa, „din întîmplare”, de la care i s-a tras moartea), Doina şi Ion Aldea Teodorovici („accident de maşi nă” în România, şoferi un ucrainean şi-un moldovan), Nicolae Costin, Grigore Vieru („accident de maşină” lîngă Chişinău), se zice că şi Nicolae Sulac pentru cîntecul ce l-a lansat. Lucrează bine şi eficient FSB-ul! Iată, cineva a publicat pe net un video cu Nicolae Sulac sub titlul: „Cîntecul ce l-a ucis”. Urmăriţi-l vă rog, e edificator!

    • Dle Judex, ați auzit de renumitul Ilie Ilașcu?
      Se vede că și în cazul lui este de vină FSBul rusesc…
      http://www.ziaruldeiasi.ro/local/bacau/ilie-ilascu-a-omorit-un-om-cu-masina~ni297t
      Nu prea știu româniștii să mînuiască tehnica, însă de vină este, ca de obicei, ”izvorul tuturor relelor”, Rusia.
      S-ar putea crea impresia, că prin aceste cazuri Dumnezeu dă de înțeles româniștilor grei de cap că ei merg pe o cale greșită.
      Însă ei nu înțeleg limba lui Dumnezeu, care vorbește cu noi prin intermediul împrejurărilor concrete ale vieții, dar continuă cu încăpățînare să deie vina pe altcineva.
      Dacă FSBul e atît de atotputernic, nu înțeleg de ce încă îs în viață Pavlicenko, Ghimpu, Chirtoacă, Timofte, dabija și alți ”patrioți ai neamului românesc”?

  2. # Dacă FSBul e atît de atotputernic, nu înțeleg de ce încă îs în viață Pavlicenko, Ghimpu, Chirtoacă, Timofte, dabija și alți ”patrioți ai neamului românesc”? #
    Da, asta nu înţeleg nici eu prea bine. Probabil e selectiv. După periculozitatea fiecăruia. Fiecare la rîndul lui.

    Da, ştiu de accidentul lui Ilie Ilaşcu. A fost un accident nefericit care i se poate întîmpla oricui. Dar cînd vezi că la un moment dat, unul după altul sunt luaţi în obiectiv şi dispar, unul după altul, cei mai importanţi dintre militanţii VOCALI ai unei cauze, nu se poate să nu te întrebi ce se întîmplă. Dacă luăm în consideraţie modul în care unul dintre şoferi a insistat pe lîngă Doina Aldea Teodorovici ca să meargă împreună cu soţul ei la Chişinău şi după felul meşteşugit în care s-a produs accidentul, şoferii din faţă alegîndu-se numai cu emoţiile momentului şi cu nimic altceva, oricine este tentat cu gîndul să se ducă cu gîndul că nimic nu e întîmplător pe lumea asta.
    Nicolae Dabija poate că ar fi avut şi el aceeaşi soartă dacă puterea presei din anii ’88-90 ar fi aceeaşi şi azi. Ori, de cînd cu internetul, nu mai există acelaşi impact în mase a presei scrise. De aceea cred că este lăsat în pace. FSB-ul şi-a îndeplinit misiunea principală, au fost lichidaţi cei mai importanţi dintre „inamici”, încă o tresă pe pieptul unora dintre actori. Şi tainul gras, bineînţeles.
    P.S.
    Şoferii maşinii în care se aflau Ion şi Doina, nu erau din România, erau din RM, unul ucrainean şi altul moldovan. S-ar fi putut să fie şi dintre cei primitivi, de-ai lui Vasili Stati, sau Voronin.

    • Chestia cu ”românii incomozi uciși la comandă” este o isterie pe loc gol, și nimic mai mult…
      Nici n-am de gînd să pierd mai mult timpul cu aceste ”teorii ale complotului” supte din deget, bazate numai pe presupuneri, fără vre-o dovadă serioasă.
      Vieru de vre-o 20 de ani sîcîia Moldova cu unirea lui, a trebuit să se aștepte 20 de ani ca să fie înlăturat de KGB (FSB)?

  3. Vroiam să corectez mesajul de mai sus dar se vede treaba că nu aţi prevăzut posibilitatea ştergerii lui de către autor. Mi-a plecat din grabă cu cîteva greşeli.

  4. Apropo de Timofte, iată, îl vedeţi aici:

    Şi un răspuns inteligent al preşedintelui nostru dat unui parlamentar rus, sau rusofon:

    • Dle Judex, nu mai puneți filme despre mraziul de Timofte, că le voi șterge imediat.
      Eu sînt de părerea că el este o mizerie umană, care ne face de rîs țara.
      Nu vă este rușine, că în rîndurile voastre aveți pe unul care pe timpul URSS condamna la închisoare anume pe disidenții români?
      La noi rîd de el toți cui nu-i este lene, și copiii au înțeles cine este Timofte
      http://inprofunzime.md/stiri/politic/video-amuzant-presedintele-nicolae-timofti-luat-peste-picior-de.html

      Iar Băsescu rîde ca prostul. Nimeni nu va recunoaște niciodată că este agresor, trebuie întrebați bulgarii și ungurii, dacă a anexat sau nu România teritorii străine. Cred că varianta răspunsului lor va fi diferită de cea românească 😀

  5. Chiar aşa d-le Obidin, ROMÂNIA NU ARE NICI UN FEL DE EXPERIENŢĂ ÎN ANEXAREA ALTOR STATE!

    Domnule Obidin, ceea ce aţi spus dvs. la adresa României este o blasfemie, anume că bulgarii şi ungurii ar acuza România că le-ar fi anexat teritorii. Dacă bulgarii ar putea într-un fel spune că că le-am anexat două judeţe din teritoriul lor, în privinţa ungurilor, ei nu au dreptate nici în proporţie de 1%.
    Şi am să explic de ce.

    Bulgaria, după ce mulţi români şi-au vărsat sîngele alături de ostaşii ruşi la 1877 şi 1878, şi au obţinit două judeţe în Dobrogea în schimbul celor trei luate de ruşi, ne ameninţau tot timpul că ne vor lua cele două judeţe date de ruşi. Menţionez că Dobtogea nu a fost atunci sub administraţie bulgărească, fiind de fapt un teritoriu turcesc în care majoritatea populaţiei era turcească şi tătărască şi numai vreo 10-15% populaţie bulgărească, românii fiind cam 30-35%.
    În timp ce bulgarii purtau războaie de cucerire faţă de greci şi sîrbi, ne ameninţau permanent că după ce termină de luat ce aveau de luat de la greci şi sîrbi, vor întoarce armata pentru a-şi recupera şi cele două judeţe primite de România de la ruşi.
    Oamenii căpătase gustul cuceririlor. Este, sau nu este aşa?

    În aceste condiţii şi mai ales datorită cererii disperate a sîrbilor de a le da ajutor pentru că erau în pericoll să fie bătuţi de bulgari pe Niş, România trimite în august 1913 o armată de pacificare ce în 4 zile, fără lupte, ajunge la Sofia. În felul acesta se încheie războiul iar ulterior Pacea de la Bucureşti. De altfel, în întreaga Dobroge nu exista o populaţie bulgărească semnificativă. Nici românii nu erau majoritari în Dobrogea, deşi erau mai mulţi decît bulgari. Majoritari erau în aceste teritorii turcii şi tătarii, cu populaţii aduse de turci. Românii, fiind mai mulţi în întreaga Dobroge au considerat că ei ar fi îndrepăţiţi să o administreze în întregime şi să n-o divizeze. Că a fost bine sau rău, este discutabil. Şi unii şi alţii au dreptatea lor. Cert este că pînă la 1878 Dobrogea era teritoriu turcesc, aşa precum sudul Moldovei (Bugeacul), tot turcesc era. De aceea România nu a considerat că ar fi luat de la Bulgaria ceva, ci a întregit Dobrogea. Oricum acest fapt a agravat relaţiile dintre România şi Bulgaria.

    În ceea ce priveşte Ardealul şi părţile ungureşti locuite de români, acolo era o situaţie ceva similar ca azi în estul Ucrainei. Acolo structura populaţiei era astfel: 60-65% erau români, 25% erau maghiari, vreo 10-15% erau germani şi alte etnii.
    Românii erau foarte nemulţumiţi sub administraţia ungurească, pentru că ei, deşi majoritari, nu aveau nici un fel de drepturi, erau consideraţi naţiune tolerată, asta pentru că erau ortodoxi, dezvoltîndu-se acolo mari mişcări naţionale româneşti împotriva stăpînirii maghiare.
    La începutul războiului mondial, între 1914 şi 1916 România a rămas neutră. În condiţiile în care la începutul verii 1916 presiunile germane pe frontul de vest erau foarte mari, asupra României s-au făcut presiuni enorme să intre cît mai repede în război, „Acum sau niciodată!” de partea Antantei, aşa cum presiuni se făcuse în 1914 de către Tripla Alianţă promîţîndu-i-se că va dobîndi Basarabia. Antanta a promis României că va putea obţine teritoriile locuite de români de la Ungaria, dacă majoritatea populaţiei o va dori. România a intrat în Război destul de nepregătită, cu un armament învechit, iar aliaţii nu i-au acordat ajutorul promis. Rusia a trimis foarte tîrziu în Dobrogea 20.000 de soldaţi în loc de 200.000 cît promisese, care s-au predat la scurt timp bulgarilor, Generalul Sarail din Grecia nu a pornit ofensiva promisă pentru a forţa pe bulgari să rămînă în sud, astfel că românii au luptat singuri pe două fronturi şi au pierdut pînă la sfîrşitul anului 1916 jumătate de milion de soldaţi, morţi răniţi şi dispăruţi, dintr-o populaţie de 5 milioane, cît avea atunci România. Au urmat lupte grele în 1917 împreună cu ruşii, pînă în oct. cînd ruşii ne-au trădat şi au părăsit frontul. S-a încheiat armistiţiul şi pacea de la Buftea iar armata română a fost aproape toată demobilizată. În toamna anului 1918, după ce trupele germane au început să se retragă, iar armata franceză ajunsese la Dunăre noi i-am somat pe nemţi să părăsească ţara şi i-am urmărit pînă la graniţă, fără luptă.

    Şi aici, atenţie, fără ca trupele române să fi reintrat în Ardeal, românii transilvăneni singuri, neajutaţi de nimeni, au organizat în cursul lunii noiembrie o acţiune de masă în tot Ardealul şi părţile ungureşti locuite de români, au tipărit nişte formulare numite „Credenţionale”, au mers cu ele în fiecare sat şi oraş şi au invitat pe români şi pe alte naţionalităţi să-şi înscrie numele pe ele şi să semneze sau, dacă nu ştiau carte să pună degetul în dreptul numelui lui dacă este de acord să se unească cu România. Evident că ungurii nu au semnat. Aceste Credenţionale au fost aduse de delegaţi la Alba Iulia la 1 dec.1918, şi cei 100.000 de delegaţi au votat Unirea cu România. Credenţionaelele se păstrează şi azi în Arhivele Statului român, ca dovadă că în Ardeal şi în părţile ungureşti locuite de români, a fost mai mult decît un plebiscit obişnuit efectuat cu voturi care uneori pot fi trucate sau contestate.
    Aşa că bolşevicii unguri şi chiar cei ruşi ai Internaţionale Comuniste, care au urlat în cor că România ar fi o ţară „imperialistă” care a anexat alte popoare, să nu mai mănînce ciuperci că se murdăresc la bot.

    Există o diferenţă de esenţă între un act de agresiune şi un act reparatoriu. Atunci agresori fusese Tripla Alianţă, mai precis Austro-Ungaria. E adevărat că România era membră a Triplei Alianţe, organizaţie defensivă la care aderase cu cîţiva ani mai înainte pentru a se pune la adăpost de pericolul rusesc de care se temea ca de moarte. Deşi membră a acestei Triple Alianţe, a refuzat să i se alăture împotriva Antantei întrucît tratatul stipula că celelalte state din alianţă intervin solidar în cazul în care unul dintre statele membre este atacat de o terţă putere. Ori, cum Austro-Ungaria atacase ea Serbia şi declanşase conflictul, ea devenise stat agresor şi ca urmare România nu avea nici o obligaţie să sară în ajutorul Austro-Ungariei. România în schimb a intervenit în 1916 pentru a stinge acţiunea statului agresor Austro-Ungaria, aşa cum au intervenit şi celelalte state ale Antantei. Deci, nu există temei pentru a considera România stat agresor.
    Eu cred că mai clar decît atît nu se poate.

    În ce priveşte pe Nicolae Timofti (n. 22 decembrie 1948[2], Ciutulești, Florești, RSS Moldovenească, URSS) este al 4-lea președinte al Republicii Moldova, ales de Parlament la 16 martie 2012. A depus jurământul de credință la 23 martie 2012. În momentul alegerii în funcția de președinte al Republicii Moldova, Timofti era Președinte al Consiliului Superior al Magistraturii (CSM). Deci, după cum vedeţi, nu este un om oarecare. Un preşedinte de consiliu superior al magistraturii nu este un terchea-berchea, un dohodeaga. Că o fi făcut greşeli în cariera lui în regimul comunist bolşevic, este foarte posibil. Cine n-a făcut atunci abuzuri şi chiar crime? E plină istoria sovietelor de crime dintre cele mai odioase. Să-i băgăm pe toţi la puşcărie? Ar rămâne fostele republici unionale fără oameni de valoare. Acuma nici dvs. nu trebuie să fiţi supărat pe el că îşi exprimă pe faţă sentimentele pe care şi le-a înăbuşit în vremea dictaturii. Nu putea face altfel decît cum îi spunea partidul unic. Altfel, dacă şi-ar fi dezvăluit adevăratele sentimente, vedea şi el Vorkuta sau Magadanul.
    Nu, Zdarovie!

    • Dle Judex, în toate comentariile dvs nu faceți altceva decît să-i îndreptățiți întotdeauna pe români, chipurile: ”ei au fost tot timpul băieți buni și au fost de partea adevărului și au suferit nedreptățiri din cauza cumsecădeniei lor”.
      Varianta expusă de dvs a războiului al 2-lea balcanic și situației etnice din Dobrogea corespunde perfect tezei pomenite mai sus.
      Puteți povesti cît doriți că românii nu i-au atacat pe bulgari din spate ca niște șacali (e drept că armata română a înaintat pînă la capiatala Bulgariei fără să întîlnească vre-o rezistență), ci acesta a fost un ”război preventiv”, că România nu a cotropit și anexat (cum zice Băsescu), că în Dobrogea românii erau majoritari, ș. a. m. d., însă bulgarii au o altă viziune asupra evenimentelor. De aceea am și zis că bulgarii și ungurii (și moldovenii) nu vor fi de acord cu spusele lui Băsescu despre puritatea sufletească a românilor.

      Iată cum prezintă evenimentele pomenite de dvs partea bulgărească:
      ”Според анекс III на този рапорт, през 1913 г. Румъния е получила една област от 7630 кв.км с 273 090 души, от които само 6090 са румънци срещу 267 000 друго население.”
      În 1913, cînd România anexează Dobrogea de Sud, din 273.000 de populație românii reprezentau 6.090 de persoane.

      ”Според румънското преброяване от 1930 г. населението на Добруджа се увеличава бързо и достига 10 години след войната до 378 344 души, от които:

      българи 143 209, или 37,9%

      турци 129 025, или 34,1%

      румънци 77 726, или 20,6%”

      La 1930 bulgarii reprezentau 37,9% din populația Dobrogei de Sud, turcii 34,1%, iar românii – 20,6%”
      Sursă: http://bg.wikipedia.org/wiki/%D0%94%D0%BE%D0%B1%D1%80%D1%83%D0%B4%D0%B6%D0%B0%D0%BD%D1%81%D0%BA%D0%B8_%D0%B2%D1%8A%D0%BF%D1%80%D0%BE%D1%81
      Aici se mai spune și despre colonizarea forțată a teritoriului cu români , asuprire culturală, că românii au confiscat circa 1/3 din pămînturile bulgarilor, impunîndu-i pe bulgari cu forța să vîndă aceste pămînturi românilor, și alte amănunteate despre care nu se aude în varianta românească a istoriei. Cine o fi avînd dreptate?

      Dar să mergem mai departe:
      ”Коренното население, след античността, на разделената днес между две държави Добруджа са българите”
      Populația autohtonă, încă din antichitate, în Dobrogea, care astăzi este împărțită între cele două țării, au fost bulgarii.

      ”Цяла Добруджа от Тулча до Добрич общоприето е възприемана като българска земя и винаги е била част от българската етническа територия. Добруджа е първата част от българското землище и люлка на съвременната българска държавност.”
      Întreaga Dobroge de la Tulcea pînă la Dobrici este pămînt bulgar și a fost o parte a teritoriului etnic bulgăresc. Dobrogea este prima parte a țării bulgare și leagănul statului bulgar modern”

      ”За да запази неутралитет през Балканската война, България се принуждава да отстъпи на Румъния град Силистра (Дръстър), но независимо от това през Втората балканска война (1913 г.) този договор е нарушен от румънците и те анексират и окупират цяла Добруджа.”
      Pentru a menține neutralitatea în timpul primului război balcanic, Bulgaria a fost forțată să cedeze orașul românesc Silistra (Drastar), dar cu toate acestea, în al doilea război balcanic (1913), acest tratat este rupt de români care anexează și ocupă toată Dobrogea.

      Că bulgarii consideră Dobrogea un teritoriu bulgăresc ocupat de români mărturisește acest fragment:
      ”На 1 септември 1916 г. България обявява война на Румъния и българската войска получава заповед да настъпи в Добруджа. На 2 септември е освободен Тервел (Курт бунар). На 4 септември е освободен Добрич. В ранните часове на 6-ти – Балчик и Каварна. На 7 септември е освободен Тутракан. На 8-ми е освободена Силистра. На 14-ти – Мангалия. На 22 октомври е освободена Кюстенджа. На 23 – Меджидия (Меджидие). На 25 – Черна вода. На 26 – Хърсово. На 18 декември е освободен Бабадаг. На 22 – Тулча. На 24 – Исакча и Никулица – Онгълът. На 3 януари 1917 е освободен Мачин. В Селина (Сулина) е установена българска власт и делтата на Дунав е освободена. До 5 януари всички чужди войски, румънски и руски, южно от Дунав са напълно прогонени или взети в плен с което приключва освобождаването на областта от румънска власт. Съгласно Берлинския протокол суверенитетът над северната част от областта, както и над цяла Добруджа, е върнат в патримониума на България.”
      Traducere:La 1 septembrie 1916 Bulgaria declară război României și trupele bulgare primesc ordin să înainteze în Dobrogea. La 2 septembrie a fost eliberat orașul Tervel ( Kurt Bunar ) . La 4 septembrie a fost eliberat Dobriciul . În primele ore ale zilei de 6 septembrie – Balchik și Kavarna . Pe 7 septembrie a fost eliberată Turtucaia. Pe data de 8 a fost eliberată Silistra . Pe 14 – Mangalia . Pe 22 octombrie a fost eliberată Constanta . Pe 23 – Medgidia ( Medjidie ) . Pe 25 -Cernavodă . Pe 26 – Hirsova .Pe 18 decembrie este eliberat Babadagul . Pe 22 – Tulcea . Pe 24 – Isakcea și Niculița . Pe data de 03 ianuarie 1917 a fost eliberat Macinul . În Sulina este stabilit Guvernul bulgar și Delta Dunării a fost eliberată . Pînă la 5 ianuarie , toate trupele străine , române și ruse mai la sud de Dunăre sunt complet izgonite sau capturate și se încheie astfel eliberarea regiunii de autoritățile române. În conformitate cu protocolul suveranităților de la Berlin, partea de nord a regiunii, ca și întreaga Dobroge , a revenit Bulgariei .

      Acum eu nu înțeleg limba maghiară, ca să văd ce scriu aceia despre Ardeal, însă presupun că voi găsi ceva asemănător cu ceea ce am văzut la bulgari. Adică ceva în contradicție absolută cu varianta românească.

      Apropo, dacă românii au luat Ardealul de la unguri în baza principiului etnic, adică, că românii sînt acolo majoritari, trebuiau ei oare să accepte aceeiași situație în Bucovina de Nord: ucrainenii erau majoritari, deci Bucovina trebuia să revină Ucrainei?

      Avea dreptate Meltiuhov cînd spunea:
      ”Istoricii români nu-și permit nici cea mai mică critică la adresa istoriei proprii, țara lor a fost întotdeauna doar victima circumstanțelor, aflîndu-se mereu între doi ”prădători”… În literatura istorică românească a fost creat un tablou propriu al evenimentelor din domeniul politicii internaționale, tablou foarte slab legat de cercetările din țările vecine. Evident, în aceste condiții autorii români nu depun nici cele mai mici eforturi pentru a-și argumenta serios tezele lor”

  6. Haideţi să facem o analiză a textului expus de dvs. în articolul „Formarea societăţii multietnice …” să vedem cum sunt amestecate adevăruri cu minciuni. Acolo se scrie la început:
    „În următorii 30 de ani populația ținutului a crescut cu o dată și jumătate – evident nu fără influența migrației interne de pe malul drept al Prutului (sporul natural nu are loc cu o așa viteză), dar și în 1812, cînd ținutul a trecut în componența Rusiei, în el locuiau puțin mai mult decît 250 de mii de oameni.”
    În primul rînd studiile lui Dinu Poştarencu arată că toate cifrele prezentate în documentele ruseşti, chiar dacă sunt oficiale „nu reprezintă rezultatele unor recensăminte”, cu exceptia celui din 1897, dar şi acela a stabilit repartiţia populaţiei pe naţionalităţi nu după originea lor etnică, ci după limba maternă. Aşa se face că a rezultat conform recensămîntului o cifră mult umflată în favoarea populaţiei ruse, ceea ce a denaturat grav adevărul asupra structurii populaţiei.
    În ceea cepriveşte bejenia moldovenilor peste Prut, la cîţiva ani după înglobarea efectivă a Basarabiei la imperiul ţarist, această BEJENIE a moldovenilor peste Prut se făcea în sens invers de cum ne asigură domnul Obidin, adică de la est la vest şi nu invers. Iată ce scrie în memoriile sale consilierul rus de la Chişinău A. Baicov la cîţiva ani de la anexare: „ţăranii nemaifiind în stare săsuporte birurile grele şi taxele nelegale la care sunt supuşi, sunt siliţi să-şi părăsească vetrele şi să fugă peste Prut”, iar un alt înalt funcţionar rus, Milosevici sublinia „mîhnirea şi neliniştea poporului din cauza anexării ţării către Rusia”. Această stare încă s-au intensificat şi mai mult după 1829, cînd Regulamentul Voronzov desfiinţa autonomia Basarabiei, înlocuia legiuirile moldoveneşti şi introducea limba rusă în toate actele publice. La 1817, potrivit cartografiei ruseşti, la cinci ani după anexare, românii formau cca 86% din întreaga populaţie a Basarabiei, iar toţi ceilalţi împreună (ruteni, evrei, lipoveni ş.a.) de abia 14%

    Mai departe se spune: „Extremul sud (stepa Bugeacului) în genere a rămas pustie: tătarii care locuiau acolo au fost strămutați în Crimeea, turcii din cetăți au plecat împreună cu armata.
    În asemenea condiții nici un stat (inclusiv Moldova) nu putea menține în mod durabil acest teritoriu. De aceea guvernul rus a desfășurat aici un amplu program de colonizare. Pămînturile pustii veneau colonizate cu bulgari și găgăuzi, fugiți de asuprirea turcă de dincolo de Dunăre, nemți din zona Rheinului și Balticii de Sud, cazaci ruși și maloruși (zaporojeni și nekrasoviști).”
    Aici este clar unde vrea să bată d-l Obidin. De aceea au adus ruşii colonişti de aiurea pentru că „Moldova nu putea menţine în mod durabil acest teritoriu” şi, ca să vezi, sărmanii ruşi s-au sacrificat şi s-au îndurat de Moldova şi a eliberat-o de griji! Măi să fie! Mare ajutor a primit Moldova de la „Marele frate!”, – a ras-o de un teritoriu ce-i aparţinea! E adevărat că i-a plecat din cetăţeni din teritoriul răpit, dar nu în principal pentru că ar fi plecat în Turcia şi în Crimeia, ci pentru faptul că au fugit în ţara lor, în Moldova!. Asta nu vrea să ne spună d-l Obidin!

    Iată ce ne mai spune d-l Obidin: „Vom adăuga numai, că și pînă la 1812 populația ținutului nu era uniformă din punct de vedere etnic”. Şi îl citează aici pe Dimitrie Cantemir, fără însă să ne prezinte nici o cifră semnificativă, pentru că D. Cantemir nu avea cum să ştie. Da, este adevărat, existau şi astfel de populaţii, dar ele, în afară de ucraineni se găseau în tîrguri, ca negustori sau meşteşugari. Ţărani erau numai moldovenii şi rutenii.
    Dar haideţi să vedem ce spun ruşii din evaluările lor în urma recensămîntului din 1897 care era structura populaţiei şi aşa denaturată în favoarea ruşilor. „Grupa romanică este reprezentată de români (cca 900.000) care locuiesc în Gubernia Basarabiei (judeţele, Bălţi, Soroca, Chişinău, Orhei), şi în judeţele de lîngă Nistru din Gubernia Herson. Acest popor îşi apără cu putere limba şi chiar a românizat o parte din populaţia ucraineană locală”. În plus, din analizele făcute chiar de către unii experţi ruşi, cifrele prezentate de recensământ nu sunt reale din motivele pe care le-am arătat mai înainte, 900.000 de români reprezentînd cca 48% din populaţia Basarabiei, cifră care nu concordă nici pe departe cu estimările Bisericii Ortodoxe Ruse de la 31 0ct. 1906 care evaluează acest procent la 83%! – procent în baza căruia formulează o dispoziţie în baza căreia predarea la Seminarul Teologic din Chişinău să se facă în limba română. Dar biserica nu este singura care contrazice acest procent. Iată ce zice şi Pantelimon Sinadino – medic, scriitor şi om politic de origine greacă, care într-un referat prezentat Adunării Zemstvei Guberniale a Basarabiei din 1907 subliniază că „masa principală a populaţiei Basarabiei o constituie moldovenii – cca 75%”. Cum se explică această raportare neruşinat tendenţioasă a structurii populaţiei în defavoarea autohtonilor, o arată studiul făcut de autorii ruşi S.I.Bruk şi V. M. Kabuzan care arată că pe de o parte s-a luat ca bază drept criteriu de stabilire a etniei limba maternă, ceea ce a însemnat un deficit în favoarea ruşilor de cca 9-10%, iar pe de altă parte, toţi moldovenii ştiutori de limbă rusă sau care utilizau în activitatea lor limba rusă, erau trecuţi automat drept Ruşi. Recensămîntul din 1926, eliminînd această procedură , a condus la rezultate mult diferite. Cu toate acestea, procesul de rusificare intensă a populaţiei autohtone a condus la situaţia care se cunoaşte, anume, diminuarea semnificativă şi artificială a ponderii populaţiei româneşti în Basarabia.

    Citatul istoricului american I. Slezkine folosit în acest articol nu-şi avea rostul, întrucît în Basarabia pînă în anul 1920 nu a avut loc nici un fel de industrializare, populaţia fiind în cea mai mare parte ţărănească, furnizoare de materii prime alimentare şi animale necesare imperiului ţarist, clasă menţinută voit peste 100 de ani într-o neagră mizerie, la care se adăuga o altă clasă parazitară de negustori şi tîrgoveţi şi din care moldovenii mai că nu făceau parte, peste care domnea autoritar administraţia rusească sprijinită pe Ohranda Ţarului. Restul sunt bîiguieli şi minciuni.

    • Dle Judex, într-adevăr recensămîntul din 1897 nu reflecta corect situația etnică a populației din Basarabia.
      Moldovenii nu reprezentau 47,6% din locuitorii ținutului, ci circa 70-75%, adică 1 mln 400 de mii. Asta fără să mai punem la număr încă cîteva sute de mii de moldoveni de partea stîngă a Nistrului.
      Dacă ei fugeau tot timpul peste Prut de urgia rușilor, cum se face că în 100 de ani numărul lor în Basarabia a crescut de 5 ori?
      Sau cei puțini care au rămas se înmulțeau ca iepurii, sau, contrar celor spuse de dvs, numărul moldovenilor creștea și din cauza migrației din partea dreaptă a Prutului. Nu degeaba la noi e plin de oameni cu nume de familie Ieșanu, Hușanu, Bîrlădeanu, Brașoveanu, Suceveanu, Rădăuțanu, etc., etc.

      Vedeți cum sînteți, cînd Cantemir spune ceva ce vă convine, apoi el este o autoritate incontestabilă, iar dacă ceva ce nu vă iese la socoteală, apoi ”D. Cantemir nu avea cum să ştie”… Nu înțeleg, de ce este atît de importantă pentru dvs puritatea etnică?

      Dvs scrieți: ” La 1817, potrivit cartografiei ruseşti, la cinci ani după anexare, românii formau cca 86% din întreaga populaţie a Basarabiei, iar toţi ceilalţi împreună (ruteni, evrei, lipoveni ş.a.) de abia 14%”
      Apoi ziceți despre rezultatele recensămîntului din 1897: ”În plus, din analizele făcute chiar de către unii experţi ruşi, cifrele prezentate de recensământ nu sunt reale din motivele pe care le-am arătat mai înainte, 900.000 de români reprezentînd cca 48% din populaţia Basarabiei, cifră care nu concordă nici pe departe cu estimările Bisericii Ortodoxe Ruse de la 31 0ct. 1906 care evaluează acest procent la 83%!”
      Cum se leagă aceste cuvinte cu ceea ce scrieți mai jos: ” Cu toate acestea, procesul de rusificare intensă a populaţiei autohtone a condus la situaţia care se cunoaşte, anume, diminuarea semnificativă şi artificială a ponderii populaţiei româneşti în Basarabia.”?
      Despre care ”diminuare semnificativă” merge vorba, dacă ponderea moldovenilor, după datele dvs, a rămas practic neschimbată?

      Citatul lui Slezkine se referă la situația din orașe, în articol se spune clar că satele practic și-au păstrat pînă în 1918 aspectul aproape medieval. Iar Chișinăul a suferit o dezvoltare capitalistă: din satul prăpădit cu 270 de case la începutul sec. XIX, a devenit al cincilea oraș al imperiului peste 50 de ani. Prin dezvoltare agrară aceasta nu ar fi fost posibil.

      Dvs scrieți: ”… populaţia fiind în cea mai mare parte ţărănească, furnizoare de materii prime alimentare şi animale necesare imperiului ţarist, clasă menţinută voit peste 100 de ani într-o neagră mizerie, …”

      Vă invit să citiți ce scria Ioan Lupaș în ziarul ”Românul”, Nr. 74 de la 15 aprilie 1914:
      ”Iar al doilea adevăr e, că stăpînirea rusească face tot ce-i stă în putință pentru a ușura traiul oamenilor necăjiți, în deosebi al țăranilor. pare că ar urma intenționat vechia rețetă romană: ”Cruță pe cei umiliți și doboară pe cei îndărătnici!” Țăranii întorși din Rusia spun cu adîncă convingere, că lor le-a mers foarte bine pe acolo, că n-au fost șicanați sau năpăstuiți în felul, cum se simt, vexați zi de zi din partea solgăbiraelor din patrie… Un om de mare influență și autoritate, un bun cunoscător al relațiilor din Basarabia, susține, că din punct de vedere administrativ și economic țărănimea română nicăiri nu are o soartă mai bună decît în Basarabia, sub stăpînire rusească. Adevărat, că în schimbul acestei ocrotiri economice și cuviinței administrative, poporul a fost lipsit de posibilitatea unei vieți proprii naționale.
      Vorbiam mai anul trecut cu un țăran, care a stat timp mai îndelungat în Rusia, unde și-a agonisit avere însemantă și, pe baza articolelor scrise de d. C. Stere în ”Viața Românească”, cercam să-i arăt, ce primejdii ar putea să urmeze pentru întreg neamul românesc dintr-o stăpînire rusească. Nu s-a arătat susceptibil față de nici unul din argumentele aduse. Ci susținea cu îndărătnicie, că omului din popor îi merge mai bine în Rusia, decît în alte țări, față de argumentul, privitor la desnaționalizare, neputînd să aducă alt contra-argument, a răspuns simplu: ”Dacă o fi voia lui Dumnezeu, să ne perdem noi ca nație și ca limbă, mai bine să ne cutropească Rusul, că – știi – vorba ceea: mai bine să te arzi cu o zamă grasă, decît cu zamă de cute”.

      Dacă populația din Basarabia trăia într-o ”neagră mizerie”, îmi închipui cum se trăia în România…
      Eu v-am mai adus date, care arată că situația economică a țăranilor basarabeni, oricum grea, era mai bună decît a celor din Regat, însă văd că vă faceți că plouă…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s