RĂZBOIUL PSIHOISTORIC. Subiectele obscure ale conducerii globale și falsificarea istoriei (Articol integral)

getImage

Dacă comparăm viața cu un joc, atunci particianții la el pot fi împărțiți în următoarele categorii: stăpînul jocului, jucătorii, figurile de joc și figurile capturate. Pe întreg parcursul istoriei jucătorii acționează nu în felul în care acționează oamenii obișnuiți, pentru că ei au calități și o conștiință deosebită. Totodată stăpînul jocului nu respectă nici un fel de reguli, el le elaborează pentru alții. Figurile de joc respectă regulile jocului în felul în care le dictează jucătorii, dar înseși nu cunosc aceste reguli. Ajutorii jucătorilor se supun jucătorilor. Figurile capturate nu participă în mod conștient la joc – ele nici nu-și dau seama că sînt participanți în acest joc. […] [cum să creezi figuri de joc]: dezmințiți orice gînduri, că are loc vreun joc, tăinuiți regulile de figurile de joc, nu le permiteți să tragă nici un folos pentru sine. Păstrați în taină regulile jocului, mențineți figurile în așa condiții, încît să nu poată refuza să participe la joc. Împotriviți-vă apariției la ele a sentimentului de satisfacție de la munca depusă. Faceți în așa fel, ca figurile să pară jucători, însă nu le permiteți să d e v i n ă atare în realitate. Dintr-o parte să pară a fi atotputernice, însă efectiv ele nu trebuie să dispună de nici o putere.
O. Markeev

Notă explicativă

Acest referat este despre problema conducerii globale și subiectele ei – structurile supranaționale (mondiale, globale) de coordonare și conducere. Una din formele globale de conducere este războiul psihoistoric, care privește o sferă foarte importantă precum este istoria, cunoașterea și perceperea trecutului, fără de care sînt imposibile cunoașterea și perceperea prezentului și viitorului. Una dintre direcțiile luptei pentru trecut este falsificarea istoriei, în particular, negarea existenței subiectelor obscure a a conducerii globale. Acel ce are ca scop conducerea globală, face tot posibilul pentru a ascunde acțiunile sale și de a le prezenta doar ca evenimente sau cu caracter întîmplător, sau ca niște procese sistemice de masă, care se dezvoltă, chipurile, de la sine.
Pentru noi analizarea subiectelor conducerii globale este deosebit de importantă, deoarece rușii și Rusia sînt dușmanii lor existențiali. În primul rînd pentru a nimici Rusia și pentru a instaura un control asupra teritoriilor și resurselor ei au fost organizate două războaie mondiale în secolul XX, dar, de fapt, un singur Mare Război din anii 1914-1991, în urma căruia nici pînă în prezent nu au fost trase multe concluzii importante. În particular, pînă acum aceste evenimente și urmările lor sînt analizate fără a lua în considerație interesele, scopurile și acțiunile celor mai importanți instigatori și beneficiari – ale structurilor supranaționale, care și astăzi continuă să ducă un război psihoistoric împotriva Rusiei și rușilor, planificînd rezolvarea definitivă a chestiunii rusești.
Avînd în vedere cele menționate, acest referat este alcătuit în felul următor: capitolele 1 și 2 sînt o întroducere în tematica etapei actuale a războiului psihoistoric, capitolul 3 propune o teorie a structurilor secrete de coordonare și conducere (a structurilor conspirative), deducîndu-le din logica și dinamica dezvoltării capitalismului ca sistem; în capitolul 4 se expune pe scurt despre etapele principale a dezvoltării structurilor conspirative; în capitolul 5 se analizează cauzele ostilității existențiale a structurilor supranaționale occidentale față de Rusia; în capitolele 7-12 se face analiza preistoriei și pregătirii de către structurile secrete a Primului și celui de-al Doilea război mondial; în ultimul capitol se trag unele concluzii.

Scopul referatului este de a trasa contururile principale a versiunii rusești în privința celor mai importante evenimente mondiale din ultimii 150 de ani, de a prezenta tabloul real al luptei mondiale pentru putere, informație și resurse, pentru ca, utilizînd această versiune și acest tablou, a le folosi ca o armă eficace în războiul psihoistoric în general și împotriva falsificării istoriei în particular.

Capitolul 1

Noi trăim pe vreme de război – de război dublu. Odată cu agresiunea NATO împotriva Iugoslaviei, dar mai precis – împotriva sîrbilor, ca urmare a distrugerii URSS, a început un război cald permanent: Afghanistan, Iraq, Libia, Siria. În același timp cu cel cald, cînd paralel cu el, cînd amestecîndu-se cu el, se dezvoltă o altă formă a ”Războiului rece”, care se întețește tot mai mult – războiul organizativ. Scopul lui principal este distrugerea structurilor organizative (structurilor de conducere) a societății-țintă: de la cele sociale și financiare pînă la structurile conștiinței și cunoașterii, adică a structurilor sferei psihologice în cel mai larg sens al acestui cuvînt. Anume această sferă devine treptat teatrul principal al acțiunilor războiului organizativ, care în psihosferă devine un război psihoistoric.

Războiul psihoistoric (războiul organizativ în psihosferă) este compus din cîteva nivele (dimensiuni): informațional, conceptual și metafizic (semantic).
Războiul informațional în sens îngust este acțiunile la nivelul faptelor, falsificarea lor, denaturarea lor într-un anumit mod.
Dimensiunea conceptuală a războiului psihoistoric abordează, precum este clar și din denumire, interpretarea conceptuală a faptelor, adică se desfășoară în sfera trecerii de la generalizările empirice la cele teoretice.
Războiul metafizic – măiestria cea mai înaltă a războiului organizativ în psihosferă, este în special războiul sensurilor; victoria fizică fără victoria în metafizică, în sfera sensurilor este imposibilă.

În calitate de exemplu concret se poate prezenta versiunea evenimentelor de la Katyn, care-și are începutul de la Goebbels. Nivelul informațional al acțiunii psihoistorice: pe noi ne conving (folosind falsificări factologice grosolane, care se desființează punînd cele mai elementare întrebări), că polonezii au fost împușcați de NKVD-ul sovietic. Apoi are loc trecerea la nivelul conceptual: au fost împușcați, pentru că NKVD-ul este un element al ”regimului sîngeros stalinist”, iar toată istoria URSS este o manifestare a totalitarismului, pe care îl ilustrează; aici ne pun pe urechi imaginea (”regimului sîngeros stalinist”) și concepția ”totalitarismului”, iar însuși acest termen trebuie să îndemne obiectul agresiunii informaționale spre egalarea ”stalinismului” cu ”hitlerismul”.
Și, în sfîrșit, metafizica: totalitarismul, chipurile, rezultă din paradigma istoriei ruse, din toată experiența, din sensul ei, care, prin urmare, necesită a fi schimbate. Căci nu întîmplător unul din demonii principali ai gorbaciovismului, care îl supraveghea de după ocean, spunea, că prin perestroikă ei distrug nu numai URSS-ul și comunismul, dar și paradigma milenară a istoriei ruse.
Iată aceasta și este acțiunea armei organizaționale, și folosirea ei în ”sfera fizică” a fost anticipată în metafizică. Distrugerea structurilor financiar-economice și administrative a URSS a fost precedată de distrugerea sensurilor și valorilor societății sovietice, de pogromul organizativ al psihosferei. Loviturile principale se dădeau asupra factologiei, concepțiilor și metafizicii istoriei: ținteau în comunism, dar loveau în Rusia și ruși; ținteau în prezent și trecutul apropiat (”stalinism”), însă în realitate loveau asupra trecutului în general, asupra întregului istoric, civilizațional, și, prin urmare, asupra viitorului.

Scopul războiului psihoistoric este de a distruge organizarea psihosferei inamicului, amplasîndu-l pe un curent informațional fals, implementînd concepțiile atacantului în conștientizarea valorii propriei sale persoane a celui ce este atacat, în spațiu și, mai ales, în timp și lipsindu-l de propriile sale sensuri și valori și impunîndu-i altele străine – distrugătoare, și care paralizează voința pentru a lupta.
Cea mai importanță direcție a războiul psihoistoric este istoria. Bătălia pentru istorie este, de fapt, bătălia principală a războiului organizativ în psihosferă, pentru că ea o subminează pe ultima în cîteva direcții în același timp, inclusiv lovituri psihologice asupra memoriei istorice (cele mai însemnate evenimente, cele mai eminente și marcante personalități – de aici calomnierea Victoriei noastre, a gloriei militare, a persoanelor concrete, întîi de toate Stalin, schema ”mitul despre Gagarin” ș. a. m. d.), asupra identității, valorilor tradiționale ale unei anumite civilizații.

Evenimentul central al istoriei sovietice este Marele Război pentru Apărarea Patriei și victoria în el. Aceasta este o valoare absolută, care unește oamenii nu numai în Rusia, dar și în spațiile CSI, iar în ceva chiar și peste hotarele lui. Și evident că anume războiul și victoria devin ținta principală în războiul psihoistoric. Însăși Marelui Război pentru Apărarea Patriei savanții și pseudosavanții ticăloși sau îi schimbă denumirea în ”nazist-comunist”, sau adaugă la Marele Război pentru Apărarea Patriei definiția ”așa-numitul”. Alții, urmîndu-l pe trădătorul Rezun, încercă să dovedească, că Stalin se pregătea să atace Germania, însă Hitler l-a întrecut cu două sau trei săptămîni. Alții caută să demonstreze că URSS poartă aceiași răspundere pentru declanșarea celui de-Al Doilea Război Mondial, ca și cel de-al III Reich, argumentînd aceasta prin faptul ”pactului Molotov-Ribbentrop” (așa ei preferă să numească înțelegerea sovieto-germană din 1939). Anume de așa părere sînt un șir întreg de cercetători din Occident, mai ales anglo-americani și germani (dacă în acest caz pot fi numiți cercetători, mai degrabă ar trebui să meargă vorba despre propagandiști, despre soldați și ofițeri ai războiului organizatițional pentru istorie), precum și lingăii lor din segmentul comprador (comprador-colaboraționist, al coloanei a cincea) științific din Federația Rusă.

Adeseori cu acești propagandiști încep să discute despre unele detalii sau – și mai rău – să se îndreptățească. Însă ambele scheme – ”planul” lui Stalin de a-l ataca primul pe Hitler și, chipurile, responsabilitatea egală a Germaniei și URSS pentru dezlănțuirea celui de-Al Doilea Război Mondial – se rispisec de la cea mai elementară lovitură la cel mai inferior nivel al războiului psihoistoric – cel informațional, permițînd desfășurarea unei ofensive la nivelul conceptual și metafizic.

În următorii cinci ani ne așteaptă nu puțini aniversari ai istoriei ruse și mondiale: 2014 – 100 de ani de la începutul Primului Război Mondial; 2015 – 200 de ani de la sfîrșitul războaielor napoleonice și instaurarea ”sistemului de la Viena”; 2016 – 25 de ani de la distrugerea URSS; 2017 – 100 de ani ai Revoluției din octombrie; 2018 – 100 de ani de la începutul Războiului civil din Rusia și 200 de ani de la nașterea lui Marx. Putem să nu avem îndoieli, că aceste date și evenimente, tendințe și persoane care stau în spatele lor vor deveni prilej (și cîmp) pentru desfășurarea în continuare a războiului psihoistoric împotriva Rusiei. Folosind puțină fantezie, ne putem închipui, de pildă, editarea unei tipărituri în mai multe volume, dedicate temei ”Rusia: războiul mondial și revoluția”. Scopul este de a demonstra, că Rusia nu a jucat un rol însemnat în război. Banii vor fi dăruiți de fondurile ”științifice” din Occident. 90% din autori vor fi aceiași savanți din Occident, 10% – reprezentanții ”științei compradore” din FR, ”copiii granturilor” (dar nu a căpitanilor Grant), mai ales specialiști înguști, fără mari pretenții narative și generalizări (acesta este monopolul stăpînilor-dăruitori de granturi). Iar toate aceste vor fi ”interpretate” de un colegiu de redacție format din cinovnci ce țin de domeniul științei, care nu se simt dezgustați să primească decorații din țări străine pentru a apăra interesele lor în știința noastră.
Exact același lucru, dar poate și mai grav, se poate închipui și în privința rolului URSS în al Doilea Război Mondial.
Una din liniile ”jocului de-a reducerea” în aprecierea rolului și însemnătății Marelui Război pentru Apărarea Patriei poate fi compararea lui cu Primul Război Mondial ca ”primul german” – ”al doilea german”. Primele simptome ale acestei comparații apar deja. Două războaie – ambele sînt germane, ambele sînt mondiale. Ele au jucat un rol colosal în istorie. Iar în istoria lor un rol colosal, hotărîtor, l-a jucat Rusia, oricum nu s-ar fi numit. Anul acesta va fi aniversarul unui secol de la începutul Primului Război Mondial, și despre el deja se scrie mult, inclusiv și la noi. Sînt amintiți eroii acestui război, desfășurarea acțiunilor militare, epoca. Se restabilește memoria istorică, și aceasta este, desigur, un bine. Nu este bine altceva: deja este evident, că se conturează tendința de a contrapune Primul Război Mondial Marelui Război pentru Apărarea Patriei. Ea se dezvoltă în contextul opunerii Imperiului Rus ca ceva pozitiv Uniunii Sovietice ca ceva negativ.
Astăzi putem afirma cu tărie că încercarea de a eroiza mișcarea albă, de a folosi ”porucicii Golîțîni și corneții Obolenskii” în calitate de armă organizațională împotriva perioadei roșii a istoriei noastre s-a prăbușit. Mai mult ca probabil, că sub lozincile restabilirii ”adevărului științific” despre Primul Război Mondial va fi întreprinsă o încercare de a-l folosi în calitate de armă organizațională antisovietică, se va încerca cel puțin să fie egalat după însemnătatea istorică cu Marele Război pentru Apărarea Patriei.
Iar acest fapt va fi un fals. Pentru Rusia, ruși și istoria mondială însemnătatea acestor două războaie sînt încomparabile.
În 1914 Wilhelm al II-lea și nemții nu-și puneau, spre deosebire de Hitler, sarcina să-i șteargă pe ruși din istorie – o jumătate din ei să-i nimicească fizic și altă jumătate – cultural-psihologic (adică să o îndobitocească). În Marele Război pentru Apărarea Patriei mizele erau incomparabil și incomensurabil mai mari decît în 1914 – să existe sau să nu existe Rusia și rușii în genere, și de aceea nu poate fi vorba de nici un fel de comparație a celor două războaie, cu tot respectul pentru memoria celor căzuți în Primul Război Mondial. Nici nu mai pomenesc faptul, că soldatul rus săvîrșea fapte de vitejie și murea pe cîmpurile Primului Mondial nu atît pentru interesul rus, cît pentru pungile de bani ale bancherilor anglo-americani și francezi, cărora autocrația lui Nikolai al II-lea le era datoare pînă peste urechi. Aceasta-i în primul rînd.
În al doilea rînd, primul război german s-a terminat pentru Rusia cu înfrîngere și cu distrugerea statului. Din Marele Război pentru Apărarea Patriei URSS a ieșit nu numai învingător, dar și ca una din cele două seperputeri – pe fundamentul Victoriei URSS a mai existat încă aproape jumătate de veac, dar și Federația Rusă mai există încă numai datorită faptului, că pînă acum nu s-a reușit distrugerea acestui fundament.
În al treilea rînd, cele două războaie sînt două ilustrații clare a faptului, că în primul caz (Imperiul Rus) noi aveam o societate bolnavă, în al doilea (URSS) – sănătoasă. Cum numai în 1915-1916 a fost eliminat corpul vechi de ofițeri, armata s-a prăbușit, iar împreună cu ea și autocrația și statul. S-a dovedit că nu este cu cine înlocui ofițerii ca personificatori ai tipului de personalitate modală (iar de el este nevoie doar de 7-8% din populație). În 1941 a fost scos din uz corpul antebelic de ofițeri, armata s-a prăbușit, pierzînd milioane de prizonieri. Dar deja peste cîteva luni un altul, format din nou, corp de ofițeri, altă armată a provocat o înfrîngere wehrmachtului lîngă Moscova, după care au urmat Stalingradul, Kurskul și steagul roșu asupra Reichstag-ului. Aceasta a fost posibil deoarece în anii 1930 a fost format anume acel tip de personalitate modală, omul sovietic, care a și ieșit învingător din război, iscălindu-se pe reichstag.

Tema deosebirilor principiale poate fi desfășurată în continuare, însă este de prisos să o facem în această lucrare. Aici ar avea sens să spunem despre altceva – despre o lecție importantă a Primului Război Mondial. Acel război a fost pierdut de absolutismul oligarhizat și corupt, care a transformat Rusia într-un supliment-furnizor de materie prime dependent financiar al Occidentului, un supliment cu o suveranitate vizibil limitată.
Într-o situație critică, ”nacealnicul principal” de pe atunci – țarul – a fost detronat de oligarhia marilor cneji, generalilor și burghezilor (cu sprijinul britanicilor), adică de reprzentanții a 200-300 de familii, care conduceau (după cum li se părea lor) Rusia. Obiectiv oligarhia a jucat rolul ”coloanei a cincea” și Istoria – în primul rînd cu mînile militarilor Cartierului General și a bolșevicilor de orientare imperialistă – a izgonit-o din țară. Explicînd cauzele succeselor URSS în cel de-Al Doilea Război Mondial, Churchill a observat, că, spre deosebire de aceeași Franță, în URSS în ajunul războiului a fost lichidată ”coloana a cincea”, dar și agentura, am să adaug eu, cît acea de influență, atît și cea nelegală, nu era tratată cu prea multă blîndețe, acționînd ”potrivit legilor timpului de război și regulilor de comportare în zona frontului”.

Istoria războaielor mondiale dovedește: sistemele familiar-oligarhice nu au șanse la victorie. Da, ele predau ”nacealnicii principali” sau îi detronează, crezînd că se vor răscumpăra cu capetele acelora și vor continua ”picnicul lor pe marginea Istoriei”. Iluzii deșarte: ele se prăvălesc în urma ”nacealnicului principal”. Primul Război Mondial a demonstrat aceasta în Rusia cu o limpezime de cristal, iar oamenii nu se schimbă. Această lecție a Primului Mondial, în contrast cu lecția victorioasă a Marelui Război pentru Apărarea Patriei este o învățătură pentru ”flăcăii falnici”, dacă, desigur, ei nu sînt idioți (în sensul grecesc al acestui cuvînt: omul trăiește, ca și cînd lumea înconjurătoare n-ar exista). Această lecție, cît și memoria sfîntă a căzuților noștri în ambele războaie, noi trebuie să o ținem minte, recunoscînd meritele eroilor noștri în Primul Război Mondial și nepermițînd nimănui să umilească însemnătatea eroilor Marelui Război pentru Apărarea Patriei și a Victoriei – Victoriei noastre – în el.

Despre faptul că asemenea umiliri au loc și ele se vor înteți și în ajunul aniversarilor (de pildă, aniversarul de 70 de ani al Victoriei) vor deveni îndeosebi de puternice, nu avem motive să ne îndoim.

Morala din toate cele spuse mai sus este, că în războiul psihoistoric în general și în cel informațional în particular, mai ales în așa sferă ca istoria, nu se cuvine să aștepți, cînd inamicul va lovi primul, trebuie să dai tu primul lovitura. Noi avem nevoie de lucrările noastre de istorie a evenimentelor, aniversarele cărora se apropie, dar și în genere despre istoria Rusiei și – numaidecît – despre istoria Occidentului, cu care, și în folosul căruia este comparată Rusia. În același timp, în decursul comparațiilor, la Rusia este scos în relief doar negativul, și chiar pur și simplu i se atribuie ceva ce nu a existat în realitate, iar Occidentului i se retușează petele întunecate. În genere, trebuie de spus, că iscusința de a tabuiza temele neplăcute pentru Occident și paginile neatrăgătoare criminale din istoria lui este o trăsătură caracteristică a culturii occidentale, inclusiv și a științei. Nu putem să nu cădem de acord cu istoricul englez Dominic Lieven, care în lucrarea sa ”The Russian Empire and its Rivals” (ediția engleză din anul 2000) a observat, că în istoria comparativă și politologia modernă domină ”versiunea strană a autofelicitării-autoglorificării (self-congratulation) anglo-americane, scrisă în manieră germană” prefăcută în dogmă.

Occidentul, în primul rînd nucleul său anglo-saxon, s-a transformat pe sine, ”eul” său istoric unical într-un criteriu universal, în corespundere cu care se apreciază tot restul. Anglo-saxonii au dreptul, ca și ”Regele” sau ”Ducele” din ”Aventurile lui Huckleberry Finn” să facă tot felul de șiretlicuri. Sarcina și datoria noastră este să nu le cădem pradă și să ținem morțiș de linia noastră, mai ales în psihosferă. Și deaceea noi trebuie să scriem nu numai istoria noastră, dar și istoria Occidentului (și a Orientului, desigur) fără retușări. Noi avem nevoie de o muncă sistematică, ofensivă și strategică în domeniul ”luptelor pentru istorie”(L. Febvre), pentru trecut – în primul rînd al nostru, dar și al altora. Aceasta este o condiție necesară în bătălia pentru viitor. La rîndul său, descrierea istoriei Occidentului, Rusiei, a lumii în general ca o condiție-imperativ a victorie ruse în războiul psihoistoric necesită o interpretare teoretică a istoriei Occidentului, Rusiei, a lumii ca sisteme. Referitor la ultimele veacuri aceasta înseamnă o cercetare creativă a problemelor capitalismului și a comunismului real (adică a orînduirii sovietice). În același timp analizarea și teoria capitalismului ca sistem este în primul rînd analizarea conducerii supranaționale (globale), subiect al căreia este elementul sistemului capitalist generator de sisteme – vîrful clasei capitaliste mondiale, care este organizat în structuri secrete de coordonare și conducere mondială (”loji”, ”cluburi”, ”comisii” ș. a. m. d.). Acest vîrf, în primul rînd anglo-saxon, tinde să transforme în funcții ale capitalului tot ce este necapitalist în principiu și să reprime tot ce nu se aseamănă protestantismului. În acest sens Rusia este de trei ori dușman al acestor structuri: experiența pravoslavnică, experiența comunistă, un mare stat, care de 200 de ani stă în calea formării ”guvernului mondial”.

2

Istoria deja demult a devenit cîmp de bătălie nu numai între teoriile științifice, dar și între schemele informaționale, construcțiile ideologice și virusurile (memele) conceptuale, cîmp al războiului psihoistoric în toate ipostazele lui – cel informațional, cel conceptual și cel metafizic. Loviturile psihoinformaționale asupra identității, asupra memoriei istorice deja demult fac parte din arsenalul diferitor forțe ale lumii moderne și sînt folosite activ împotriva Rusiei contemporane, așa cum cîndva erau folosite împotriva URSS, iar și mai înainte – împotriva imperiului Rus. S-a încercat și se încearcă să ni se impună o viziune străină asupra istoriei noastre, iar însăși istoria noastră să fie prezentată ca una inferioară, care nu atinge oarecare standarde universale ale valorii civilizaționale depline, prin care Occidentul (și ”coloana a cincea” a sa) se are în vedere pe sine însuși. Este straniu că mulți pînă în prezent se prind la această universalitate de impostură (sau impostură universală) a Occidentului și încep să privească istoria lor (în cazul de față a noastră, rusă) cu ochi străini. Cum scria M. Voloșin: ”Noi toți visăm la visul rus / Cu denumiri străine nouă”. Însă cel ce privește la țara sa și la istoria sa cu ochi străini, mai devreme sau mai tîrziu va începe să le privească în interese străine. Pușkin avea dreptate, afirmînd, că istoria rusă are nevoie de formula sa, adică de teoria sa proprie, și nu de haină străină, mai ales de haină conceptuală anglo-saxonă, în care încearcă să fie îmbrăcată istoria rusă. Conceptualizarea istoriei noastre în corespundere cu natura și măsura ei este o sarcină nu doar științifică, ci și a războiului psihoistoric.
Rezistența în fața teoriilor impuse din afară, a interpretărilor și aprecierilor istoriei ruse este una din direcțiile războiului psihoistoric, în care acțiunile noastre în nici un caz nu trebuie să fie de ordin defensiv – noi trebuie să scriem nu numai istoria țării noastre, dar și a Occidentului, prezentîndu-l în felul în care acesta este în realitate – un răpitor capitalist, în urma fațadei democratice a căruia se ascund adevărații stăpîni, grupați în loji, cluburi și alte structuri.
O altă direcție nu mai puțin importantă este împotrivirea la încercările inamicului geostrategic (de clasă, sistemic, civilizațional ș. a. m. d.) de a distruge sau de a substitui memoria noastră istorică, de a ne denatura identitatea și de a ne inocula un complex de inferioritate istorică și cultural-psihologică, așa cum s-a făcut după 1945 cu germanii, speculînd cu ”vina de neiertat a poporului german” față de toți, mai ales față de evrei, ”uitînd”, că pierderile cele mai mari, inclusiv în populație civilă nimicită premeditat, le-au avut de suferit rușii.
În Rusia ultimelor două decenii încercările de a inocula complexul de inferioritate istorică au fost întreprinse de către propagandiștii din Occident și ”coloana a cincea” a lor ca încercări de a ne impune să ne căim pentru ”crimele stalinismului”. Mema ”crimele stalinismului” avea nu numai un aspect intern, dar și unul extern, de politică externă. Ea se realiza ca o încercare de a arunca vina pentru dezlănțuirea celui de-al Doilea Război Mondial asupra URSS-ului stalinist, în vreme ce mai înainte această vină era aruncată numai asupra lui Hitler. Fundamentul unei asemenea învinuiri a devenit identificarea stalinismului și hitlerismului, a URSS și celui de-al III-lea Reich ca două forme – de stînga și de dreapta – a totalitarismului, iar în calitate de dovadă istorică concretă se folosește ”pactul Molotov-Ribbentrop” (astfel în Occident este numită înțelegerea germano-sovietică din 1939), care, chipurile, a deschis calea spre al Doilea Război Mondial și care, cică, chiar a devenit de fapt începutul lui. În realitate înțelegerea germano-sovietică a fost ultima dintr-o serie de înțelegeri între puterile europene (Italia, Franța, Marea Britanie) și Germania, care trebuiau să formeze condițiile pentru agresiunea celui de-al III Reich împotriva URSS, care nu avea pînă în august 1939 o asemenea înțelegere cu Germania. Tratatul din august a zădărnicit agresiunea în 1939 și a întîrziat-o cu doi ani foarte importanți pentru noi. În realitate calea spre război a fost deschisă în septembrie 1938 de către Acordul din Munchen, dar aceasta este o altă temă, acum pentru noi este imporatntă formularea principială a chestiunii.
Adeseori răspunzînd învinuirilor în aceea, că URSS nu mai puțin decît Hitler este vinovat pentru declanșarea celui de-al Doilea Război Mondial, partea noastră mergea pe calea reacției simple, adică a dezmințirii anumitor teze necinstite ale oponenților. Aceasta este evident insuficient. Trebuie de vorbit despre altceva – despre fixarea acelui fapt (mai ales că dovezi există în abundență, iar despre aceasta s-au scris multe de către istorici serioși și onești din Occident), că, în primul rînd, anume englezii și americanii l-au adus pe Hitler la putere, creînd ”Hitler Incorporated”, că anume anglo-saxonii au pompat bani în fuhrer și i-au asigurat (englezii) prin Munchen acel potențial militar, fără de care Hitler nu ar fi putut începe războiul împotriva URSS; în al doilea rînd, anume Marea Britanie prin ”Munchen-38” a zădărnicit complotul generalilor germani, care erau gata să-l răstoarne pe Hitler – așa ceva englezii nu puteau să permită; în al treilea rînd, că anume poziția Marii Britanii în mai-iunie 1941 (tratativele secrete cu Hess și alții) i-a creat lui Hitler impresia, că englezii sau vor face pace cu el în cazul atacului său asupra URSS, sau, ca minimum, vor rămînea neutrali, continuînd ”războiul straniu”: blitzkrieg-ul împotriva URSS era posibil numai în cazul în care englezii garantau că nu vor lovi din Vest.
Cu alte cuvinte, în mai-iunie 1941 englezii au efectuat o operațiune specială secretă și diplomatică, de felul celei înfăptuite de ei în iulie 1914, cînd l-au provocat pe Wilhelm al II-lea la război, și încă în felul că el, precum și, desigur, Germania și nemții s-au pomenit a fi vinovați. Firește, formal este vinovat acela care a început războiul, adică acela care a picurat ultima picătură în vasul deja plin pînă la margini. Dar iată ce scria privitor la Primul Război Mondial francezul Gustave Le Bon, care, desigur, cu greu poate fi suspectat de simpatii față de Germania în general și față de Wilhelm al II-lea în particular. Anume Wilhelm, credea Le Bon, – este ”autorul” ultimei picături, însă pentru un istoric, considera francezul, este important să înțeleagă, cine a împlut vasul pînă la margini, și, ca urmare, acela s-a revărsat. Aceasta privește nu numai Primul Război Mondial, dar și al Doilea și în genere toate războaiele.

Mai jos, în decursul luptei psihoistorice de ofensivă împotriva falsificării istoriei se va vorbi despe mecanismul originii, dar, mai corect spus, al organizării celor două războaie mondiale ale sec. XX. Aceste războaie nu au fost nicidecum întîmplătoare, cum încearcă să ne convingă unii istorici – din Occident și formal ruși, care compensează prin muncă arginții plătiți de stăpîni. Stăpînilor, desigur, le convine să prezinte războaiele ca întîmplătoare, chipurile, ele ar fi putut și să nu aibă loc, dacă, chipurile, n-ar fi fost Germania și/sau Rusia: în 1914 – două regimuri autoritare, iar în 1939/41 – totalitare. Această schemă se năruie de la cea mai elementară lovitură informațională, de aceea mai jos va fi propusă o scurtă analiză factografică a originii ambelor războaie mondiale, un excurs în sfera informației istorice. Cum spunea părintele ciberneticii N. Wiener, ”a trăi corect înseamnă a trăi dispunînd de informație corectă”.
De asemenea va merge vorba și despre subiectul sau subiectele organizării războaielor mondiale, tot ei și inamicii istorici ai Rusiei. De fapt va fi propusă versiunea rusă a istoriei mondiale, adică nu numai a celei rusești, ci și a celei occidentale, punctul de vedere rus asupra evenimentelor ultimelor două veacuri. Eu nu voi începe să dezmințesc propagandiștii în domeniul științei din Occident și acoliții lor din Federația Rusă, cel mai bun răspuns este o interpretare generală alternativă, la baza căreia stă întrebarea cui bono? – cui folosește?

Denaturarea, falsificarea istoriei este o armă organizativă puternică în sfera războiului psihoistoric în general și războiului informațional în particular. Concretizată sub forma instituțiilor, structurilor educative, sistemelor de granturi ș. a. m. d., falsificarea istoriei este unul din elemetele conducerii globale, care, în calitate de proces și de fapt, de obicei este negată de către știința convențională, care califică încercările de a cerceta serios structurile de coordonare și conducere supranațională drept ”conspirologie”, ”teorie a conspirației” ș. a. m. d. Este clar, că știința care deservește subiectul conducerii globale trebuie să nege faptul existenței lui. De aceea analiza în sine a conducerii supranaționale, a structurilor ei, formelor, etapelor de dezvoltare, metodelor ș. a. ca o realitate POLITICO-ECONOMICĂ înseamnă lupta cu falsificarea istoriei. În afară de aceasta, ea înseamnă studierea inamicului principal real al Rusiei și al rușilor, care se ascunde în dosul paravanelor ”Marea Britanie” și ”USA”.
În sfîrșit, analiza acestor structuri ne permite să înțelegem mecanismele reale ale istoriei și slăbește potențialul armei organizaționale, de care se folosesc cei, pe care B. Disraeli i-a numit ”stăpînii istoriei”, iar O. Markeev – ”stăpînii jocului mondial”.
Și, prin urmare, se prezintă în calitate de armă organizațională în ”războaiele invisibile” care au loc – o armă informațională, a memoriei, o armă a rezistenței împotriva conducerii globale. Aceste cunoștințe ne sînt foarte trebuincioase astăzi, cînd începe o nouă reîmpărțire globală, o facere din nou a Cărților Istoriei, care va determina viitorul lumii pentru veacurile viitoare.

3

Astăzi Federația Rusă este mai degrabă un obiect, decît un subiect al conducerii globale, ceea ce și este întărit de rolul ei în diviziunea internațională a muncii. Adeseori conștientizarea calității de ”obiect”, maximum – de ”semisubiect” se manifestează în formă de concluzii despre caracterul întîmplător al situației actuale sau despre conducerea globală ca un simplu complot al unor oarecare forțe.
În realitate însă conducerea suprastatală este condiționată de natura și logica dezvoltării capitalismului și împotrivirii lui: nu trebuie să uităm, că Uniunea Sovietică a fost un subiect al conducerii globale atît în epoca cominternistă, cît și în cea postbelică (adică pînă la sfîrșitul anilor 1980). Și, bineînțeles, trebuie să ținem minte, că fără structurile conduceri supranaționale (din anii 1870 – mondiale, iar din anii 1980 – celei globale) capitalismul nu s-ar fi putut reproduce ca sistem.
Conducerea supranațională nu este o iluzie, o nebunie, un lux, o întorsătură ciudată a istoriei, ci un mijloc de înlăturare a unei dintre cele mai principale controverse a capitalismului. Din punct de vedere economic capitalismul este un sistem integral mondial, piață mondială, pe cînd din punct de vedere politic el nu este o integritate, dar un ansamblu, o sumă a statelor. De aici și tripla contradicție – dintre capital și stat, integral și sumă, nivelul mondial și național-statal.
Marea burghezie, în orice țară nu ar trăi (mai ales dacă e o țară mare), dar mai ales segmentul ei financiar, întotdeauna are interese care depășesc limitele naționale, frontierele naționale – ale sale și cele străine. Și a realiza aceste interese este posibil doar încălcînd legile – ale statului său sau ale celor străine, iar de cele mai dese ori și ale sale și cele străine în același timp. Și merge vorba nu despre o unică încălcare, dar despre una permanentă și sistematică, care, prin urmare, trebuie să fie într-un oarecare mod formalizată. O treabă este cînd capitalului i se opune o forță slabă sau chiar nu foarte slabă în Asia, ca să nu mai vorbim de Africa – aici este suficient să faci uz de forță, să folosești ”diplomația canonierelor”. Însă ce-i de făcut în lumea celor egali sau relativ egali: Marea Britanie, Franța, Rusia, Austria, din a doua jumătate a sec. al XIX-lea – Germania, SUA? Aceasta este cu totul altă treabă. Pentru a rezolva problemele la acest nivel deja nu mai ajung armele de foc,dar este nevoie de arme organizative de un anumit fel, care, rezolvînd problemele vîrfurilor clasei capitaliste mondiale, ar înlătura controversele dintre capital și stat, interesul economic supranațional și interesul politic național, și, în fine, dintre integitatea economică mondială și ansamblul național-politic mondial.
Structurile, în forma cărora există asemenea arme, trebuie să fie:
– supranaționale (suprastatale);
– închise (”secrete”);
– pe termen lung după modul și principiul activității, pentru că, pe lîngă toate celelalte, exprimă interesele unitare și de lungă durată a vîrfurilor clasei capitaliste mondiale.
Anume de asemenea structuri închise de coordonare și conducere supranațională avea nevoie burghezia la răscrucea secolelor XVII-XVIII. Însă ea nu dispunea de structuri pregătite, și de aceea le-a folosit pe cele existente, umplîndu-le cu un nou conținut. Merge vorba despre structurile masonice, evoluția cărora a luat start în anul 1717.
În același timp cu necesitatea în conducere supranațională și apariția primelor ei structuri, a apărut și posibilitatea principială a abordării proiectiv-constructive a practicii istorice. Și ea la fel este o trăsătură imanentă a capitalismului. Una din cele mai importante deosebiri metaistorice, organizaționale ale capitalismului de sistemele precedente este aceea, că de la un anumit moment al dezvoltării sale, istoria lui capătă un caracter tot mai proiectat.
Posibilitatea de a proiecta și de a îndrepta mersul istoriei, construind-o, depinde de cîțiva factori:
– existența unei organizații, care poate pune și rezolva probleme de acest fel, adică care ar putea stabili sarcini geoistorice, care ar fi capace să planifice strategic pe scară mondială și să acționeze în această direcție din proprie voință;
– existența unui obiect adecvat al manipulării ca un mijloc de rezolvare a problemelor proiectiv-construcive a activității istorice;
– existența unei baze financiare, care permite accesul la putere și proprietate și menținerea situației sub control în aceste sfere;
– controlul asupra curentelor informaționale cînd acestea joacă un rol important în viața societății, sau, ca minimum, în viața vîrfurilor ei;
– existența structurilor ce dispun de cunoștințe raționale, care analizează legitățile istoriei, procesele de masă și comportamentul grupurilor sociale în calitate de obiecte, și a mijloacelor de realizare a activității proiectiv-constructive.
Cu orice colectiv tradițional, în care este înrădăcinată ”mica tradiție” și care are norme, valori, datini comune, fie o comunitate, clan, trib, castă ș. a. m. d. este greu de manipulat. Cu totul altă treabă este ”mulțimea singuratică” (D. Riesman) din orașe, mai ales din cele preinustriale și din perioada industrializării timpurii, care încă nu s-au transformat în ”clasele muncitoare” și care abia se transformau în ”clasele periculoase”, atît de pitoresc descrise de către Eugene Sue. Acesta este un obiect adecvat pentru manipulările istorice pe scară largă. Acest subiect, această ”substanță” – masele – apare anume la mijlocul sec. XVIII, ca să explodeze, dar mai bine zis, să fie explodată în ”epoca revoluțiilor” (E. Hobsbawm), în anii 1789-1848.
Ieșirea maselor pe avanscena istoriei a oferit posibilități imense manipulatorilor pe scară largă. Anume masa, adică astfel de material uman atomizat, care este compus din indivizi slab legați unul de altul, este un obiect adecvat al manipulării. La mijlocul sec. XVIII într-un mod surprinzător în același timp au apărut și un obiect adecvat al manipulării – masa (”substanța”), și o bază financiară foarte puternică (banii -”energa”), și noi curente informaționale (”informația”).
Pentru a conduce masa (masele) este nevoie de finanțe și de control asupra curentelor informaționale – și una și alta necesită organizare. La mijlcoul sec. XVII începe explozia financiară; dacă în a doua jumătate a sec. XVII ”marile finanțe” strîng roada ”lungului secol XVI” (1453-1648), apoi în a doua jumătate a sec. XVIII se formează bazele sistemului financiar modern. Desigur, și în epoca precapitalistă, la începuturile capitalismului în sec. XV-XVI bancherii puteau influența semnificativ mersul evenimentelor, însă amploarea lor nu poate fi nicidecum comparată cu posibilitățile epocii capitaliste, cînd obiect al influenței au devenit nu doar unele evenimente răzlețe, ci întreg mersul istoriei.
Explozia în dezvoltarea capitalului bancar, despre care merge vorba, și care l-a făcut atotputernic, era determinat de trei factori, care stimulau dezvoltarea ”marilor finanțe”: lupta franco-engleză pentru dominația mondială, expansiunea colonială a puterilor europene și revoluția industrială care tocmai începuse.

Și, în fine, ultimul după ordine, dar nu după importanță, este rolul informației. În sec. XVIII a avut loc încă o schimbare cardinală – a crescut brusc, calitativ rolul informației organizate într-un anumit mod (”ambalată”, structurată, generalizată, catalogată, decodificată) și prezentată ca rațională, argumentată științific și controlul asupra ei. Aceste curente informaționale întemeiau pretențiile noilor grupuri sociale și aliaților lor din structurile Ordinii Vechi asupra participării lor în organele puterii și deveneau o puternică armă psihoistorică a structurilor conspirative în reformatarea conștiinței elitei, în recrutarea socială a adepților prin intermediul cuceririi puterii pregătite minuțios cu ajutorul mișcării de masă, prima dintre care mai tîrziu a devenit Revoluția Franceză în anii 1789-1799.
”Enciclopedia” a demonstrat rolul pe care îl joacă în societate informația care pretinde a fi rațională și orientată spre societate, structurată și cu un conținut ideinic (informațe cu destinație politică și specială), cît de puternică este înrîurirea ei asupra elitei, pe care o amplasează sub influența unui anumit curent informațional și care predispune influențarea de către structurile conspirative a intereselor ei și chiar transformarea ei în cercul extern al acestora. În esență, ”Enciclopedia” a fost primul exemplu reușit al războiului psihoistoric în epoca Modernului.
În acest fel, la mijlocul – în a doua jumătate a sec. XVIII pentru prima dată în istorie pe o scară și într-o formă nemaivăzută pînă atunci are loc unirea ”marilor finanțe” (banii, aurul), curentelor informaționale și marilor mase de populație atomizată, care au ieșit împreună în prim-plan potrivit logicii de dezvoltare a capitalismului ca sistem. Aceasta s-a petrecut în corespundere cu natura capitalismului în genere și conform logicii dezvoltării (schimbului) hegemoniei în sistemul capitalist.
Este semnificativ faptul, că formarea structurilor supranaționale de conducere a avut loc în perioada, cînd apogeul hegemoniei Olandei trecuse, se apropia de sfîrșit ciclul olandez de acumulare și începeau să facă primii pași ciclul englez de acumulare și revoluția industrială, care au stat la baza victoriilor engleze în războaiele cu Franța (1756-1763; 1792-1815) și instaurarea hegemoniei engleze (apogeul – anii 1815-1873). Și cu toate că în sec. XX hegemonia britanică s-a sfîrșit, ea a fost înlocuită de cea americană, adică deja de două sute de ani anglo-saxonii sînt hegemonii sistemului capitalist, și funcționarea lor în asemenea calitatea este strîns legată, în primul rînd, de structurile supranaționale de conducere, care sînt de origine britanică și, în al doilea rînd, de capitalul evreiesc, care a legat strîns, ca cînd a cusut, Marea Britanie cu SUA și i-au dat adăugător Anglosferei integritate și unitate. Istoria capitalismului ultimilor 200-250 de ani este istoria par excellence a conducerii supranaționale, structurile căreia exprimau interesele Marii Britanii în primul rînd (iar mai apoi ale SUA și Marii Britanii) și a capitalului cu ”reședință” britanică (mai tîrziu americană și britanică).

4

La început subiectul conducerii supranaționale a fost segmentul superior al clasei conducătoare britanice, inclusiv tronul regal. Formele structurale ale acestui subiect multă vreme (pînă la sfîrșitul sec. XIX) au fost aproape exclusiv lojele masonice regulare. Și chiar de la bun început ele au fost de două tipuri, în ceea ce și consta principiul și secretul principal al conducerii supranaționale, care la mijlocul sec. XIX a devenit pe deplin mondială. Primului tip aparțin lojele insulare, celui de-al doilea – cele continentale.
Lojele insulare, existența cărora era ținută în taină de ”neinsulari”, – este forma de organizare a persoanelor, care joacă un rol important în viața politică, socio-economică și spirituală a Marii Britanii. Ideologia lojelor insulare de la bun început purta un caracter patriotic, de orientare națională, se baza pe tradițiile străvechi engleze, urmînd principiul ”right or wrong, my country”. Totodată locus operandi al lojelor insulare era globul întreg și întîi de toate Europa, unde acționa alt tip de loje – cel continental, dar care erau îndrumate de pe insulă, adică din Marea Britanie.
Orientarea lojelor continentale era diametral opusă celor insulare – spre cosmopolitism, care surpa statalitatea, tradițiile și religia (mai ales catolicismul) statelor continentale în interesele Marii Britanii; în unele cazuri aceasta era orientarea spre ”autodeterminarea națiunilor”, în altele – ”unirea națiunilor” (de pildă, în Germania și Italia, sub controlul lojelor).
”Din străfundurile acestor loje, care au împînzit cu filialele lor toate țările lumii, – scria cîndva baronul de Rennes, – au ieșit așa-zisele ”doctrine liberale”, destinate doar spre export: ”frații” continentali erau conduși pe un drum, cu totul diferit de cel pe care mergeau ”insularii”: ”nimicind tradițiile pe alte meleaguri, Anglia le păstreazăla la ea acasă ca lumina ochilor, deoarece aceasta este bogăția ei spirituală cea mai mare, apărută ca o sinteză din experiența multiseculară […] Luînd în derîdere formele externe ale traiului tradițional ale altor popoare, Anglia își păstrează cu sfințenie formele, obiceiurile și ceremoniile sale, ca factori care îi deosebește de alte rase și popoare, și în această privință ea merge pe urmele altui popor, care datorită acelorași cauze, și-a purtat prin secole naționalitatea sa și i-a păstrat forțele vitale pînă în zilele de azi”. Cu toate că ambele tipuri de loje erau arme organizaționale, trebuie de adăugat, că lojele continentale, la rîndul lor, erau armele organizaționale ale celor insulare.
Primul experiment proiectiv-constructiv de proporții – de amploare europeană și cu urmări la nivel mondial – a fost revoluția franceză din anii 1789-1799. Folosind problemele reale, acumulate în Franța timp de o sută de ani și dominînd procesele de masă, establishmentul englez, lojele continentale și bancherii elvețieni au prăvălit monarhia în Franța, eliminînd pentru totdeauna un concurent al Marii Britanii, și au efectuat un experiment social foarte important, rezultatele căruia au fost folosite foarte activ timp de peste un secol. Bineînțeles, ei au folosit problemele și greutățile reale existente în Franța, pe care în mare măsură tot ei le-au creat (prin acțiuni financiare și informaționale). Aceste acțiuni și au fost hotărîtoare, deoarece în secolele XVI, XVII și în prima jumătate a sec. XVIII situația social-economică era mai rea (uneori cu mult mai rea, decît pe timpul domniei lui Ludovic XVI), însă revoluții pe atunci n-au avut loc. Cum a menționat H. Taine, pe timpurile Ludovicilor XIV și XV se suferea și mai mult de foame, dar mai departe de răscoale nu s-a mers. În 1789 factorului sistemic i s-a adăugat și cel de subiect (a nu se confunde cu cel subiectiv). În esență revoluția franceză a devenit o armă organizațională a structurilor conspirative financiar-politice supranaționale și a Marii Britanii în lupta lor împotriva Franței și monarhiei franceze. Aceste forțe supranaționale și au devenit în Europa învingătorii principali ai războaielor napoleonice, beneficiarii principali ai ciclului britanic de acumulare și ai hegemoniei britanice.
Revoluția franceză a deschis ”epoca revoluțiilor” (1789-1848). ”Epoca revoluțiilor” și ”lungii anii cincizeci” (1848-1867/73), cînd după recetele și sub observația Marii Britanii se creau state întregi a devenit perioada venirii la putere a masonilor, și, ca urmare, trecerea masonilor în proprietatea statelor, adică triumful structurilor supranaționale de coordonare și conducere. Însă aici au apărut și probleme. Sosirea la putere în diferite țări ale Europei într-o formă sau alta a lojelor clasice a lăsat într-un offside politic pe mulți membri ale acestor loje. Mai mult decît atît, nici pe departe toți participanții la mișcarea revoluționară erau mulțumiți de rezultatele revoluției franceze din 1830 și cu atît mai mult de cele ale revoluței europene din 1848-1849. În persoana statului acum li se opuneau ”masonii de la putere”, și aceasta crea situații conflictuale în sînul masoneriei, în lumea structurilor conspirative. Ca rezultat, cei nemulțumiți au început să formeze ”loje sălbatice”, care au captat de la lojele clasice aflate acum în locul monarhiei drapelul ”revoluției mondiale” și pe lîngă aceasta i-au atribuit un caracter de clasă – antiburghez și antistatal în același timp. Aceasta corespundea și luptei ”claselor periculoase”, care treptat se transformau în ”clasele muncitoare” și luptei proletariatului, care tocmai se năștea. Nu întîmplător, cei ce s-au avîntat în ”lojele sălbatice” și pur și simplu în structurile conspirative revoluționare, au început să se numească ”carbonari”, adică mineri la minele de cărbune.
În același timp încep să apară structuri supranaționale care pretind să conducă lupta muncitorilor pe scară mondială – Prima Internațională în frunte cu Marx. Aici nu este locul să analizăm legăturile Primei Internaționale cu masonii, carbonarii, marele capital financiar și serviciile secrete britanice. Mă voi limita doar la indicația, că principiul conducerii supranaționale a început să funcționeze nu numai pe ”orizontala” de clasă, dar și pe ”verticală”, străbătînd societatea de sus pînă jos.
În ultima treime a sec. XIX sub influența financiarilor, revoluționarilor și serviciilor speciale începe impetuos să se formeze o sistemă de conducere a lumii cu circuit dublu: structurile statale, precum și formele politice deschise (partidele, parlamentele), care în exterior reprezintă succesele și întruchiparea ”democrației și progresului” încep în mare măsură (uneori în foarte mare măsură) să devină funcții ale structurilor secrete de nivel mondial. Tot în această perioadă devine clar, că în situația politico-economică care se complică tot mai mult (depresiunea economică din 1873-1896; declinul hegemoniei Marii Britanii; sciziunea în sînul masoneriei în sectoarele britanic și german; ascensiunea SUA și Germaniei; începutul luptei Occidentului pentru resursele rusești; întețirea luptei de clasă și multe altele), masoneria ca formă de conducere supranațională începe să nu mai fie adecvată epocii. Apare necesitatea în forme noi, structuri noi, care,în primul rînd, trebuie să reunească anglo-saxonii (englezii și americanii) în luptă împotriva Germaniei și pentru resursele rusești; în al doilea rînd, să devină cu adevărat mondiale – masoneria purta amprenta sistemului mondial european din sec. XVII – prima jumătate a sec. XIX.
Noile structuri (subiecte) ale conducerii globale au devenit societățile create de C. Rhodes, A. Milner și alții în Marea Britanie. După sfîrșitul Primului Război Mondial această direcție de dezvoltare a continuat prin întrepătrunderea structurilor supranaționale și a celor statale (”naționale”), adică cu întrepătrunderea a două circuite, totodată păstrîndu-se principiul circuitelor duble. Statele occidentale tot mai mult deveneau funcții ale conducerii mondiale, bazate pe finanțe și pe control politic, neformal, dar foarte eficient.
Un proces analogic de formare a circuitului dublu se dezvolta începînd cu ani 1920 în URSS, în zona anticapitalismului sistemic, dar în direcția opusă cele occidentale: dacă în Occident statul se transforma într-o funcție a ”supranaționalilor”, Fininternului ș. a. m. d., în URSS echipa lui Stalin, blocînd proiectul ”revoluția mondială” și purcezînd la construirea imperiului Roșu, a început să transforme personificatorea revoluției – Internaționala III (Kominternul) într-o funcție a statului URSS, de fapt înlăturînd circuitul dublu. Devenind chezășia victoriilor sovietice în anii 1930-1950, mai tîrziu această înlăturare, care nu a fost compensată de păturile conducătoare sovietice, a jucat o glumă răutăcioasă și cu lagărul socialist,și cu URSS, și cu PCUS (Cei treizeci de ani de după război, care au fost pentru Occident o perioadă de prosperare nemaipomenită, au amînat pe o anumită perioadă necesitatea de a crea noi forme și structuri de conducere mondială. Însă deja pe la sfîrșitul anilor 1960 au apărut semne serioase ale crizei ce se apropia. O reacție preventivă a vîrfurilor conducătoare ale clasei capitaliste a fost crearea structurilor de coordonare și de conducere de tip nou – Clubul de la Roma (1968) și Comisia Trilaterală (1973). Iar deoarece forța de șoc, care a stat în spatele formării lor, era corporatocrația – fracțiunea tînără și răpitoare a burgheziei mondiale, ieșite pe arena istoriei imediat după sfîrșitul războiului și care era deja nu doar mondială, dar globală după potențial și orientare, prin urmare și aceste structuri erau deja structuri ale conducerii globale. Sarcina lor era să dea start globalizării ca o armă organizațională a segmentelor superioare ale clasei capitaliste în lupta cu dușmanul de clasă extern (URSS), cît și cu cel intern (clasa muncitoare, cea mai mare parte a păturilor medii). Nimicirea URSS a îndepărtat pe un oarecare timp noua epocă de criză – a îndepărtat-o datorită jefuirii fostului lagăr socialist de către Occident și posibilităților banditismului internațional, căruia, în absența URSS, nu i se putea opune nimeni. Însă către sfîrșitul anilor 1990 a început să se întrezărească o nouă criză, și iată că deja timp de 15 ani trăim în condițiile unei crize globale, care, pe lîngă toate celelalte, se manifestează ca o criză a conducerii globale).
Făcînd un bilanț provizoriu, în istoria conducerii supranaționale putem evidenția perioade evolutive și revoluționare (critice). Prima perioadă (evolutivă) a fost aproape întreg secolul XVIII. Apoi a început ”epoca revoluțiilor” (1789-1848), care a devenit epocă de criză a conducerii supranaționale a sec. XVIII, criza structurilor lui și căutare de forme noi. Stabilizarea din anii 1850-1870 doar pe o vreme a înghețat această problemă, care a răbufnit prin criza de 75 de ani (1870-1945) și apariția noilor forme – mondiale – de conducere supranațională. Apoi a urmat, ca și în sec. XIX, o stabilizare de 30 de ani, succedată de criză (la început ea a fost atenuată de ”aprigii” ani 1990 – din contul jefuirii fostului lagăr socialist). Criza a dat viață noilor structuri ale conducerii supranaționale – celor globale. Acestea din urmă – iată dialectica – în aceeași măsură au produs această criză, în care ele înseși erau produsul ei. Este un paradox, însă globalizarea chiar de la începuturi se dezvoltă ca o criză – criza conducerii globale. Criza actuală a conducerii suprastatale (globale), ca și cea precedentă – cea mondială – este în cel mai strîns mod legată de Rusia, de soarta ei istorică, despre care trebuie de spus aparte.

5

Opunerea între Rusia și Occident a început demult – din momentul, cînd Rusia, scuturînd de pe sine jugul Hoardei, a ocupat locul prăbușitului imperiu Romeic. De atunci la opunerea între ortodoxie și catolicism, care s-a desprins anume de la această ortodoxie din motive politice, s-a adăugat și opunerea la nivel geopolitic. De acum în ultima treime a sec. XVI în Occident apar două planuri de instaurare a controlului asupra Rusiei – cel catolic (Habsburgii, Sfîntul Imperiu Roman) și cel protestant (Anglia). Aceste două planuri (cu modificări) au trecut prin secole și la sfîrșitul sec. XX au căpătat forma abordării de către Rothschilzi și Rockfelleri a slăbirii/nimicirii URSS.
La începutul sec. XIX imediat după sfîrșitul războaielor napoleonice a început opunerea între Rusia și anglo-saxoni, dacă în sec. XIX-începutul sec. XX aceasta a fost lupta ruso-britanică pe bază geopolitică, atunci întreaga jumătate a sec. XX a fost opunerea sovieto-americană, în care de partea SUA erau nu doar ”verii” britanici, dar și întreg Occidentul. În sec. XX la aspectul geopolitic al rezistenței s-a adăugat cel sociosistemic: URSS apărea în relație cu Occidentul, cu sistemul capitalist mondial nu doar ca o putere, dar și ca anticapitalism sistemic și un sistem mondial alternativ.
Străbătînd lupta cît a britanicilor, atît și a americanilor împotriva Rusiei, adică precurgînd toată lupta anglo-saxonilor împotriva rușilor din sec. XIX și pînă în zilele noastre, mai trec încă două ”linii roșii”, legate în cel mai strîns mod de conducerea supranațională/mondială/globală. Prima a ”luat start” în anii 1820, odată cu începutul luptei ruso-britanice, a doua – din anii 1880.
Prima ”linie roșie” este legată de năzuința bancherilor europeni, mai întîi de toate Rothschilzii, de a crea ceva asemănător cu un guvern mondial, oficializînd/instituționalizînd conducerea supranațională. În calea acestei năzuințe s-a pomenit a fi Rusia lui Alexandru I, iar mai apoi a lui Nikolai I, fapt care a făcut din Romanovi dușmanii nu doar a Marii Britanii, dar și ai bancherilor europeni în frunte cu Rothschilzii (mai apoi ei aveau să finanțeze și războiul Crimeii, și mișcarea revoluționară în Rusia). Situația nu s-a schimbat după revoluția din Octombrie. Luînd cursul spre construirea ”socialismului într-o țară aparte”, adică a imperiului Roșu, echipa lui Stalin obiectiv s-a pus în calea transformării conducerii mondiale în guvern mondial – Stalin de trei ori a zădărnicit planurile globaliștilor, atît celor de dreapta, cît și celor de stînga, cîștigîndu-și ura și unora și altora.
Lupta anglo-saxonilor și Occidentului în general împotriva Rusiei se ducea nu numai și chiar nu atît pe liniile statului, cît pe liniile structurilor secrete de coordonare și conducere mondială, statele adeseori fiind doar mijlocul și fațada acestei lupte. Se poate chiar spune, că evoluția formelor de organizare a conducerii mondiale în sec. XX în mare măsură a fost determinată de logica și sarcinile luptei vărfurilor conducătoare ale Occidentului, a clasei capitaliste mondile împotriva Rusiei. În mare măsură aceasta era favorizată de tot ce era legat de a doua ”linie roșie”, care a luat start în anii 1880 și este legată de năzuința Occidentului de a lua sub control resursele rusești.
Către anii 1880 zonele principate bogate în resurse deja au fost luate sub control de către Occident sau sub formă de colonii, sau de semicolonii. Capitalul avea nevoie de noi zone bogate în resurse (și în același timp de piețe de desfacere și surse de forță de muncă ieftină), această necesitate era amplificată de conjunctura economică negativă – depresiunea mondială din anii 1873-1896, care a lovit în primul rînd asupra Marii Britanii.
În 1884 la Berlin a avut loc o conferință, la care a fost luată hotărîrea, că țările, care dispun de resurse naturale, dar nu sînt în stare să le valorifice, trebuie să se deschidă ”comunității mondiale”, adică Occidentului. Iar acei care nu vor dori să o facă, vor fi impuși să se deschidă cu forța. Oficial se afirma, că se avea în vedere Africa, dar aceasta, desigur, nu corespundea realității: în privința Africii în asemenea context nimeni nu ar fi luat asemenea decizii – pur și simplu ar fi venit și ar fi luat cu forța, așa cum a fost făcut la sfîrșitul sec. XIX cu Africa, și nu doar cu cea neagră, dar și cu cea albă – bură. În realitate conferința berlineză trimitea o preîntîmpinare – un ”semn negru” – Rusiei, încercînd tăria tînărului ei împărat. Nervii lui Alexandru al III-lea s-au dovedit a fi tari, dar și Rusia lui era destul de puternică, nu ca imperiul fiului său nenorocos, nu era încă prinsă în mrejele datoriilor, și deaceea ”semnul negru” nu și-a atins ținta.
Scopurile și problemele anului 1884 se hotărau prin intermediul Primului război mondial și revoluției din februarie 1917, care trebuia să excludă Rusia din rîndul marilor puteri (programul minimal) sau să aducă la dezmembrarea ei cu instalarea deja nu numai a controlului economic, dar și politic (programul maximal).
La începutul anilor 1920 faza internațional-socialistă a revoluției ruse și Războiul civil au creat o situație foarte apropiată de aceea, către care tindeau oligarhii transnaționali; părea, că iată-iată resursele rusești se vor pomeni sub controlul Occidentului. Însă echipa lui Stalin a lichidat Noua Politică Economică împreună cu proiectul ”revoluția mondială” și doar peste 10 ani după exilarea lui Troțkii a creat din URSS un puternic complex militar-industrial și a asigurat autarhia industrială față de lumea capitalistă (două din cele cinci centre industriale mondiale se aflau pe teritoriul URSS).
Încercarea Occidentului (în primul rînd al Marii Britanii) de a pune sub control resursele rusești cu ajutorul lui Hitler a eșuat și, în pofida calculelor americane, URSS s-a restabilit nu în 20, ci în 10 ani, și deja la începutul anilor 1950 a devenit o superputere. Iar în anii 1950-1980 Occidentului de-acum nu-i mai ardea de resursele rusești – lupta mergea cu un inamic sistemic și geopolitic, însă pe parcursul și mai ales după distrugerea URSS chestiunea resurselor rusești a revenit din nou la ordinea zilei în Occident, mai ales avînd în vedere importanța petrolului și gazului pentru economia actuală. La resursele rusești astăzi se mai adaugă încă un ”premiu” – spațiul rusesc (euroasiatic). Treaba e că practic toți specialiștii se potrivesc în păreri: în condițiile în care se întrezărește primejdia unei catastrofe geoclimatice (încetarea mișcării Curentului Golfului, scimbarea planetară, care are loc fiecare 11,5-12,5 mii de ani și a căzut pe sec. XX – începutul sec. XXII, cu faza activă în anii 1990-2030) unica zonă stabilă și asigurată cu resurse va fi Eurasia de Nord, adică Rusia, mai ales partea ei de peste Ural. Anume aceasta face din instaurarea controlului asupra Rusiei un imperativ pentru vîrfurile conducătoare din Occident, reprezentanții cărora nu se rușinează să spună, că rușii totuna nu reușesc să valorifice Siberia și Orientul Îndepărtat, și de aceea ele trebuie să fie puse sub controlul organizațiilor internaționale, adică a corporațiilor transnaționale și structurilor de conducere globală (repetarea situației din anul 1884); că rușii sînt prea numeroși, și în genere este de ajuns ca ei să fie 15 sau maximum 50 de milioane, deoarece pentru deservirea ”conductei” (acesta și este conform schemelor Occidentului soarta rușilor) nu trebuiesc mai mulți. Ei, și, desigur, ”coloana a cincea” a lor în Federația Rusă ține activ isonul stăpînilor.
Distrugerea URSS ca o formă a Rusiei istorice trebuia să rezolve pentru Occident un șir de probleme și să deschidă larg ”porțile” globalizării. Adică să obțină unul din principalele rezultate, pentru obținerea cărora a fost pus la cale Primul război mondial, pentru care complotiștii și instigatorii lui au muncit timp de decenii. Anume în acest război s-a născut secolul XX. Însă în esență el a fost începutul Marelui Război, faza ”fierbinte” mondială a căruia a durat 31 de ani (1914-1945), iar faza ”rece” globală – 45 de ani (1944-1989). A înțelege ”scurtul veac XX” (1914-1991) și cele două ”cumpene de ape” (1871-1929 și 1986-?), conducerea mondială și globală a acelei epoci, înseamnă în primul rînd a înțelege mecanismul organizării războiului din 1914-1918, scopurile și motivele organizatorilor-ațîțătorilor lui. Anume tabloul integral al epocii, care a luat start cu Războiul franco-prusac (1870-1871) și depresiunea economică (1873-1896) și s-a terminat cu nimicirea URSS (1991), și nu contraatacuri răzlețe asupra reproșurilor la adresa URSS pentru vina privitoare Cel de-al doilea război mondial, se prezintă a fi un răspuns adecvat inamicului psihoistoric; nu un contratac, dar o contraofensivă pe toată linia frontului.
Cum a menționat Albert Schweitzer, în discuție învinge acela care subminează bazele opiniilor și pozițiilor oponentului. Și, adaug eu, prezintă un tablou mai amplu decît el al lumii și al legăturilor tip cauză-efect. Deja nu mai spun despre aceea, că de la începutul Primului război mondial și deceniile precedente linia se conturează prin anii 1939-1945 spre zilele noastre, în ”cumpăna de ape”, care amintește prin ceva și anii 1900 și 1930, concomitent epoca prebelică și belică, care ar putea exploda din nou – căci chiar și distrugînd URSS în 1991 chestiunea rusă, problema Rusiei nu a fost rezolvată de Occident pînă la sfîrșit; bătălia pentru resursele rusești, iar luînd în considerație pericolele catastrofei geoclimatice și pentru spațiul rus ca teritorii de rezervă este încă înainte. Trebuie să studiem lecțiile Istoriei și să folosim învățămintele ei împotriva dușmanului principal. Și dacă noi vrem (sîntem datori!) să schimbăm rezultatele Războiului rece așa cum cîndva URSS a schimbat rezultatele Primului război mondial pentru Rusia, atunci învățămintele istoriei trebuie nu doar să le cunoaștem și să le studiem, ele trebuiesc folosite ca o armă organizațională în războiul informațional și psihoistoric.

6

După terminarea războaielor napoleonice Rusia a devenit inamicul № 1al Marii Britanii pe continent, și britanicii au început să se gătească pentru înlăturarea acestui concurent. În anii 1820 a fost lansat programul (informațional) “rusofobia”, care trebuia să pregătească moral și ideinic vest-europenii pentru participarea în lupta britanică împotriva Rusiei, culminația căreia în sec. XIX a devenit Războiul Crimeii – primul război paneuropean împotriva Rusiei. Rezultatul ei a fost reducerea influenței Rusiei în Europa și o oarecare întărire a pozițiilor Franței lui Napoleon al III-lea, însă totodată Rusia și-a păstrat statutul unei din cele cinci mari puteri europene și continua să se opună Marii Britanii în Asia Centrală. Ca să schimbe această situație britanicii au avut grijă să creeze o contragreutate continentală împotriva Rusiei, care în același timp s-ar fi putut opune și lui Napoleon al III-lea, care începuse să manifesteze tot mai multă independență. Asemenea contragreutate trebuia să devină Germania, care se unea în jurul Prusiei.
În 1870-1871 Prusia a provocat o înfrîngere Franței. Rapida victorie a nemților a stîrnit o anumită surprindere la contemporani – nu erau ei într-atît de superiori francezilor sub aspectul militar. Cu timpul situația s-a limpezit: înfrîngerea în mare parte a fost rezultatul trădării. Ultima a fost condiționată de aceea, că ”frații” din lojele masonice ale Marii Britanii, Franței și Germaniei s-au pus de acord – și soarta celui de-al treilea imperiu a fost pecetluită. Britanicii puteau să sărbătorească. Și iată atunci nemții le-au făcut o surpriză foarte neplăcută, urmările căreia în mare măsură au determinat mersul istoriei europene și mondiale aproape pentru 80 de ani înainte.
Răfuindu-se cu francezii, nemții și-au unit lojele lor masonice (continentale), care se aflau mai înainte într-o stare disparată într-o măsură sau alta sub controlul lojelor britanice (insulare), într-o singură superlojă – ”Geheime Deutschland” (”Germania tainică”) și prin aceasta nu numai că au ieșit de sub controlul lor, dar și au declarat că vor juca de sine stătător în procesele mondiale. Pentru prima (și, apropo, unica dată în istorie) structurilor supranaționale anglo-saxone le-a fost aruncată mănușa pe baze naționale. Forța acestei sfidări era întărită de poziția național-politică a clasei conducătoare germane și puterea economică crescîndă a Reichului al II-lea, pe cînd Marea Britanie în anii 1870 deja își trecuse apogeul hegemoniei sale politico-economice.
Opinia publică britanică, care nu cunoștea dedesubturile războiului franco-prusac, a fost speriată într-atît de victoria nemților, că în 1871 a văzut lumina povestirea lui George Chesney ”The Battle of Dorking”. Tema este simplă: nemții debarcă în Anglia și încep războiul. Încă cu 10-15 ani înainte așa ceva nici prin cap nu putea să-i treacă unui englez, însă timpurile se schimbau.
Așa dar, al II-lea Reich a creat un sistem de puteri cu circuit dublu într-o țară aparte – pînă atunci de un sistem al puterii cu circuit dublu dispuneau doar britanicii. Cu toate că în ”perfidul Albion” și-au dat îmediat seama de pericol, în anii 1870 englezilor nu le ardea de Germania: situația în Orientul Apropiat, războiul ruso-turc și Marele joc nu le permiteau să se ocupe de rezolvarea chestiunii germane. Germania între timp își întărea forțele, forma alianța ruso-germană, iar situația economică a Marii Britanii nu se înbunătățea.
În anii 1880 în fața clasei conducătoare britanice stăteau două chestiuni strîns legate între ele – cea germană și cea rusă. Dezvoltarea Germaniei trebuia oprită cu orice preț, iar resursele rusești trebuiau luate sub control. Și, desigur, nu se putea permite realizarea coșmarului britanicilor – alianței continentale ruso-germane. Mai mult decît atît, britanicii puteau să-i oprească pe nemți doar cu ajutorul Rusiei, folosind-o (iar mai apoi, după folosință, punînd-o în genunchi, cum au încercat să o facă în 1917-1918). Cum a observat ilustrul geopolitic rus E. A. Edrihin-Vandam, rezolvarea de către englezi a chestiunii germane ”este posibilă nu datorită luptei între Anglia și Germania în Marea Nordului, ci războiului paneuropean cu participarea obligatorie a Rusiei și cu condiția, că ultima și-ar asuma, cel puțin trei pătrimi din toate greutățile războiului pe uscat”. Să menționăm un detaliu foarte important: la sfîrșitul sec. XIX însăși existența imperiului Britanic și conducerii lui în mare măsură a început să depindă de nimicirea Germaniei și Rusiei, însă mijlocul nimicirii putea fi doar un conflict între ele. Chestiunea ruso-germană a devenit problema principală a existenței cercurlor conducătoare britanice, și, de la un determinat moment, a celor americane în tendințele lor globaliste. Principiile globalist și cel imperial de organizare a spațiului sînt incompatibile, mai ale cînd principiul imperial este tradus în viață de o civilizație albă, creștină, însă nu protestant-catolică, dar pravoslavnică și în plus necapitalistă în esență – Rusia.
Rezolvarea chestiunii germane de către britanici se lovea de războiul european, care trebuia provocat cumva și în necesitatea creării unei alianțe cu Rusia. Luînd în considerație opunerea anglo-rusă de jumătate de veac, chiar și tratatul din 1887 în privința Afghanistanului după incidentul din Panjdeh (1885), care cît pe ce nu a provocat un război, era puțintel pentru fundamentul unei noi alianțe. Plus la aceasta britanicii vroiau să-i prindă pe nemți ca în clește, iar pentru aceasta era nevoie de Franța ca aliată a Marii Britanii și Rusiei. Însă treaba era că în acel moment Franța avea relații încordate cu Rusia și încă și mai încordate cu Marea Britanie. Și britanicii au născocit o mișcare puternică: să capete alianța cu Rusia aliindu-se cu Franța, care înainte de aceasta va face alianță cu Rusia. Această schemă a fost împărțită în cîteva etape.
Se pare că hotărîrea definitivă de a zdrobi Germania britanicii au luat-o nu mai tîrziu de 1888 (problemele economice îi impuneau), și munca a început să clocotească; anticipînd, voi menționa, că anume atunci omul Rothschilzilor Cecil Rhodes a început să formeze o organizație secretă de conducere de tip nou. Mai întîi trebuia de muncit asupra alianței franco-ruse. Să convingă francezii să se miște în direcția Rusiei a fost nevoit papa de la Roma. E puțin probabil că el s-a apucat de această treabă cu mare bucurie, dar în acel moment Vaticanul era plin de datorii Rothschilzilor, și deaceea a fost nevoit să răscumpere. Apropierii farnco-ruse a contribuiit și înrăutățirea post-bismarckiană a relaților germano-ruse – în parte obiectivă, în parte fiind rezultatul acțiunii în Rusia a agenturii de influență britanică, strîns legată de bancerii englezi.
În 1892-1893 rezultatul – alianța franco-rusă – era de față. Iar situația Marii Britanii s-a înrăutățit într-atît, încît Rhodes a început să vorbească despre necesitatea formării unui establishment unic anglo-american și a început să se ocupe cu crearea noilor structuri supranaționale închise de coordonare și conducere globală, mai adecvate noii epoci, decît masoneria, pe de o parte, și superloja germană și alte structuri secrete – pe de altă parte. Una din aceste noi structuri a devenit o societate cu denumirea nebătătoare la ochi ”Noi” (”We”), sau ”Grupul” (”The Group” – există pînă în prezent), după ea au urmat altele, de pildă, societatea lui Milner (”Masa rotundă”), care a provenit din ”Grup” și care chiar a devenit întru-n determinat moment nucleul lui. Noile structuri se încadrau activ în cauza salvării Marii Britanii prin intermediul nimicirii Germaniei cu circuitele ei duble ale puterii (apropo, nemții tot nu dormeau, creînd structuri și corporații de tip nou) și distrugerii Rusiei.
Următorul pas al strategiei pe termen lung al Marii Britanii era împingerea Franței spre alianța cu Albionul. Pentru aceasta trebuia de demonstrat în mod evident francezilor, că rușii nu sînt chiar atît de puternici și nu face să te bazezi pe ei prea mult în concurența împotriva Germaniei. Iar pentru aceasta, la rîndul ei, trebuia real slăbită Rusia, însă nu în zona europeană – de ea acolo încă va mai fi nevoie, dar, ca să zicem așa, ”pe tărîmuri îndepărtate”. De pildă, în Orientul Îndepărtat. Această problemă a fost rezolvată cu ajutorul războiului ruso-japonez (1904-1905), care a fost precedat de tratatul anglo-japonez (1902), care a jucat un rol important în determinarea rezultatului războiului ruso-japonez, în care britanicii îi ajutau pe japonezi în modul cel mai activ. Într-un mod ansemănător ”jucau” și americanii, acționînd împotriva Rusiei. Este ilustrativ faptul, că ținta preferată pentru tir a președintelui T. Roosevelt, cu care în politica SUA se începe o cotitură către relații noi cu Marea Britanie, era portretul împăratului rus Nikolai al II-lea.
Britanicii și-au atins scopul: după războiul ruso-japonez francezii speriați au căzut de acord cu alianța cu Marea Britanie. Agentura de influență britanică, care a zădărnicit apropierea ruso-germană după întîlnirile de la Bjork, la fel împingea Rusia spre alianță cu englezii, care, după războiul cu Japonia și date fiind alianțele ruso-franceză și franco-engleză în aparență părea a fi logică. În 1907 prin alianța ruso-engleză a fost formalizată ceea, ce a intrat în istorie sub denumirea de ”Entente” – ”Antanta”, sau ”Înțelegerea cordială”. Pînă la cordialitate acolo mai era încă departe, cu atît mai mult, că Marea Britanie în esență nu-și asuma nici o obligație, lăsîndu-le pe Franța și Rusia unul la unul în față cu Germania, și acesta a fost fără îndoială un succes incontestabil al diplomației britanice, dar mai precis, al acelor forțe, care îndreptau dezvoltarea ei de după culise, gătind un război la scară mare, o facere din nou a Cărților Istoriei. Și iată despre aceste forțe are rost să povestim mai amănunțit și să privim cele expuse mai sus din altă parte și sub un alt unghi, iar după aceea ne vom întoarce în anii 1907-1908.

7

Ascensiunea celui de-al II-lea Reich, problemele economice ale Marii Britanii către sfîrșitul epocii victoriene, legate de recesiunea economică din 1873-1896, saltul economic al SUA – toate acestea au creat în ultimul sfert al sec. XIX o situație, care contrasta brusc cu epoca precedentă, și nu doar cu aceea, care a început cu victoria revoluției masonice în Franța și s-a terminat cu lichidarea de către ”frații” din Marea Britanie, Prusia și Franța a Imperiului al II-lea în Franța (1789-1871), dar și cu epoca dominației masoneriei în calitate de formă organizativă principală a structurilor conspirative și de subiect foarte important al conducerii supranaționale (1717-1871). În anii 1870-1880 a devenit clar, că masoneria în calitate de formă organizativă dominantă a formelor supranaționale secrete de coordonare și conducere nu mai funcționează, nu este adecvată lumii moderne. Cu atît mai mult că ea s-a dezbinat în două lagăre potrivnice, unul din care – cel german – era, în primul rînd, neliberal și orientat spre naționalism, ceea ce încălca în mod vădit principiile liberal-cosmopolite ale masoneriei; iar în al doilea rînd, se opunea în mod evident Marii Britanii și lojelor ei, cum celor insulare, atît și celor continentale. În fața clasei conducătoare britanice, care timp de aproape două secole într-un mod sau altul controla toate sau aproape toate lojele Europei, a apărut problema creării formelor noi de structuri supranaționale secrete de coordonare și conducere, întărite de puterea britanică. Și iată că anume în această privință erau probleme: pentru acele sarcini, de hotărîrea cărora trebuia să se ocupe noua strucutră închisă (”tainică”) (sau structurile) singura putere britanică nu era de ajuns, și ”constructorii” englezi din necesitate s-au îndreptat spre unica parte, spre care se puteau îndrepta – spre SUA. Ei au văzut ieșirea din situație în întărirea unității anglo-americane (anglo-saxone) – financiar-economice și politice, chiar și pînă la formarea establishmentului anglo-american, desigur, în primul rînd a celui secret. Doar un asemenea subiect putea hotărî problema ”pentagonală” (”pentagramală”):
– să pună sub control finațele SUA, creînd astfel un unic sistem financiar angl-saxon;
– să zdrobească Germania (și alte imperii europene și euroasiatice);
– să acapareze resursele rusești, slăbind, dar încă și mai bine distrugînd în întregime Rusia;
– să dezlănțuie un război euroasiatic, dar încă și mai bine unul mondial, înlăturînd astfel concurenții;
– să instaureze dominația mondială a anglo-saxonilor ca o rasă deosebită (superioară) sub egida guvernului mondial (supranațional) tot de ei creat.
Inițiatorul formării unui nou subiect al jocului mondial, subiect deja nu pur și simplu de conducere supranațională europeană, dar mondială a devenit Cecil Rhodes, în spatele căruia stăteau Rothschilzii.
”Într-o zi de iarnă în februarie 1891 trei oameni purtau o discuție sinceră în Londra. Urmările acestei discuții au avut o importanță colosală pentru imperiul Britanic și globul pămîntesc în general”. Astfel începe studiul foarte interesant ”Establishmentul anglo-american” al splendidului istoric Caroll Quigley. Cei trei oameni, despre care merge vorba, erau trei imperialiști britanici înverșunați: Cecil Rhodes, jurnalistul și agentul de informații William Stead și Reginald Baliol Brett (mai tîrziu a devenit lordul Esher, împuternicit mai întîi al reginei Victoria, iar mai tîrziu al lui Eduard al VII-lea și George al V-lea). Acești trei s-au întîlnit pentru a discuta despre chestiunea creării unei organizații secrete, care trebuia să-și asume conducerea reală a politicii externe (iar adeseori și a celei interne) a Marii Britanii, să întărească imperiul britanic în condițiile noi (sfidarea germană), conectînd la procesul de conducere și SUA și formînd ceva de felul unui establishment anglo-american unic, care să domine asupra lumii. Se avea în vedere totodată dominația ”rasei anglo-saxone” (doctrina rasismului a fost elaborată în detalii în a două jumătate a sec. XIX-începutul sec. XX anume în Marea Britanie, și nu în Germania, care mai tîrziu a realizat schițele britanice în practică) și dominația clasei conducătoare britanice cu tradițiile ei social-economice, politice și ideologice.
Ideea unei organizații secrete anglo-americane a fost formulată de Rhodes încă în 1877 în primul său testament (au fost în total șapte testamente, deoarece ultracolonizatorul avea o sănătate destul de șubredă), și despre această structură conspirativă se pomenește în cinci din ele. Rhodes formula scopul organizației în felul următor: ”Răspîndirea conducerii britanice asupra lumii, perfecționarea sistemului de emigrare din Regatul Unit și colonizarea de către supușii britanici a acelor regiuni, unde mijloacele de existență se vor putea procura prin energie, muncă și spirit de inițiativă… în definitiv întoarcerea Statelor Unite ale Americii ca parte componentă a imperiului Britanic, consolidarea întregului imperiu, introducerea reprezentanței coloniale în parlamentul imperial, ceea ce ar putea contribui la coeziunea membrilor separați ai imperiului, și, în fine, crearea unui asemenea stat puternic, care ar face războaiele imposibile și ar contribui celor mai bune interese ale umanității”.

În calitate de model de organizație și funcționare a societății secrete Rhodes a ales iezuiții. În ultimele sale două testamente societatea nu este pomenită: fiind de-acum destul de cunoscut, Rhodes nu vroia să atragă atenția asupra ei. Membrii grupului (el așa și se numea ”Grupul”), în care se evidențiau două cercuri – cel intern (”Societatea aleșilor”) și cel extern (”Asociația ajutorilor”), – erau activi în domeniile politicii, jurnalismului, științei și învățămîntului.

O deosebită atenție ”Grupul” și Milner acordau mijloacelor de informare în masă. Astfel, ei au luat sub control o mare parte a presei britanice. ”Grupul” a fost de acord, ca Alfred Harmsworth (”omul lor”) să devină în 1908 proprietarul celui mai important ziar britanic – ”The Times”, care a căpătat imediat un acces fără precedent la afacerile ministerelor apărării, afacerilor externe, coloniilor. În afară de ”The Times” sub controlul lui Harmsworth (și prin urmare a organizației lui Milner – Rhodes a murit de atac de cord în 1902) a nimerit nu puțină ”presă de masă”. Nu-i de mirare, că ”Grupul” l-a ajutat pe Harmsworth să devin lord de Northcliff. ”The Times” a devenit purtătorul de cuvînt al ”Grupului”, iar din 1910 a văzut lumina trimestrialul ”The Round Table”. Revista trebuia să-i influențeze pe acei care formau opinia publică, să stabilească ordinea de zi. În afară de aceasta, ”Grupul” exercita o influență semnificativă asupra revistelor ”Quarterly Review”, ”The Economist” și ”Spectator”.
Mai aproape de începutul războiului mondial ”Grupul”, sprijinindu-se pe generali și ofițeri, mulți dintre care și-au petrecut slujba în Africa de Sud, și-a întărit semnificativ pozițiile sale în sfera militară.

Strategia societății (grupului) era simplă: în primul rînd, să atragă de partea sa oameni cu capacități și situație și să-i lege de blocul lor prin intermediul sau legăturilor conjugale, sau simțului gratitudinii pentru avansările în serviciu și titluri; în al doilea rînd, să influențeze cu ajutorul celor antrenați în politica statului,mai ales prin ocuparea de către membrii grupului a posturilor înalte, care sînt maximal apărate de influența societății, iar uneori în esența lor pur și simplu sînt ascunse de văzul ei.
Crearea societății lui Rhodes-Milner este considerată de Quigley ”unul din factorii cei mai importanți ai istoriei sec. XX”. Membrii ei tăinuiau cu iscusință existența ei, deoarece, fiind reprezentanți de vază ai clasei privilegiate vechi, înțelegeau foarte bine: puterea reală, adică tainică este cu mult mai importantă și mai eficientă, decît forma externă. Centrul ideologic și intelectual al organizației și – în perspectivă – centrul de pregătire a vîrfurilor conducătoare politice și intelectuale a rasei de stăpîni anglo-saxoni a devenit Oxfordul.

Rhodes a dovedit să pună o temelie foarte puternică sub structura, care trebuia să devină armă organizațională de conducere mondială a unui grup îngust al claselor conducătoare anglo-americane, și a numit cinci împuterniciți, care trebuiau să continuie mai departe cauza întregii vieți – a lui și a Rothschilzilor. Aceștia erau lordul Nathaniel Rothschild, lordul Roseberry, earlul Gray, Alfred Byte, Leander Starr Jameson (amantul lui Rhodes) și Alfred Milner, cărui îi era sortit să joace un rol enorm, în mare parte hotărîtor în dezvoltarea structurilor supranaționale de coordonare și conducere.

Precum menționează G. Doherty și G. McGregor, împreună acești cinci lideri ai societății secrete, scopul cărora era crearea unei elite secrete la scară mondială, – Rhodes, Stead, Esher, Rothschild și MIlner – reprezentau prin sine o forță principial nouă în politica britanică, născută în anii 1880-1890, însă cu ei colaborau activ și reprezentanții familiilor aristocratice tradiționale, care dominau în Westminster și adeseori aveau legături cu monarhia. De pildă Robert Gascoigne-Cecil, marchizul al III-lea de Solsberry, care controla Partidul Conservator sau Archibald Primerose, earlul al V-lea de Roseberry – stăpînul aproape deplin al Partidului Liberal. Doherty și McGregor subliniază, că viața politică britanică era controlată de jumătate de duzină de familii, adseori unite de legături conjugale, însă epoca i-a impus să ”recruteze” sînge nou – mai ales din Balliol și New-College din Oxford. În așa fel organizația secretă în frunte cu cei cinci a devenit partea de șoc a clasei britanice vechi și în același timp nucleul noii elite anglo-americane mondiale, diferite segmente ale căreia în plus au fost legate și de capitalul evreiesc. Încă o dată amintesc: reînnoirea relațiilor cu SUA și întărirea ei mondială era punctul central al programului lui Rhodes – fără aceasta dominația rasei anglo-saxone și a modelului britanic în lume în sec. XX ar fi fost imposibilă.

8

La începutul anilor 1890 Marea Britanie, istovită în toată legea de recesiunea din 1873-1896, avea nevoie de mijloace. Încă și mai mult de o sursă financiară independentă simțea nevoia ”Grupul”, și privirile membrilor lui s-au îndreptat spre Africa de Sud. În 1889 după modelul Companiei Indiilor de Est a fost formată Compania Britanică a Africii de Sud, sarcina căreia era să provoace un război cu burii și să cucerească minele aurifere din Transvaal. Însă încercarea de a organiza în 1895 răscoala englezilor (”uitlanderilor”) împotriva burilor și a declanșa războiul a eșuat, provocînd o daună reputației lui Rhodes, și atunci de această treabă s-a apucat Milner, care a foct numit comisar al Coloniei Capului. Țelul lui, la fel ca și mai înainte a ”dulcelui cuplu” Rhodes și Jameson, era provocarea războiului. ”Grupul” a neutralizat influența ministrului coloniilor Joseph Chamberlain, care nu dorea războiul cu burii, a dezlănțuit războiul și l-a purtat pînă la victorie. De altfel, și reputația lui Milner a fost foarte mult compromisă de rolul său în organizarea lagărelor de concentrare pentru populația civilă, în care au murit 32 de mii de femei și copii buri.

Însă, în orice caz, ”Grupul” a pus mîna pe acel cîștig, spre care năzuia și putea să purceadă spre realizarea palanului războiului cu Germania pe care-l urzea de zece ani, război, care nu putea fi biruit fără aliații continentali – Franța și Rusia. După încheierea în 1904 a alianței anglo-franceze ”Grupul” a început să susțină activ cercurile revanșarde din Franța, stabilind cu ele un contact foarte apropiat. Imediat după terminarea războiului ruso-japonez, dezlănțuit de japonezi cu participarea activă și ajutorul englezilor, a început să fie prelucrată și Rusia. Înțelegînd necesitatea geopolitică a Rusiei într-un port maritim la o mare care nu îngheață niciodată și lipsind-o de posibilitatea de a crea un asemenea port în Orientul Îndepărtat, britanicii au început să ademenească vîrfurile conducătoare rusești cu Constantinopolul și Strîmtorile, lămurindu-le, că unicul mijloc pentru a le putea lua sub control este războiul cu Germania, adică incitînd la conflictul ruso-german, desigur, în alianță cu Marea Britanie și Franța. Convenția anglo-rusă (formal) în privința Persiei a înlăturat ultima piedică din calea formării alianței antigermane, iar Alexandr Izvolskii, care avea legături strînse cu ”Grupul” (de fapt el era agentul ei de rang înalt în Rusia) a ajutat ”Grupul” și pe Eduard al VII-lea să zădărnicească înțelegerea dintre țar și kaiser din Bjork – pentru aceasta ”Grupul” a contribuit numirii lui în funcția de ministru de externe al imperiului Rus (1906-1910), iar cînd va avea nevoie de el – îl va muta în Franța în calitate de ambasador rus (1910-1916); în același timp în Albion ”Grupul” a început să-i promoveze activ pe Churchill și Lloyd-George.

Izvolskii, care a primit de la ”Grup” nu doar susținere în promovarea carierei sale, dar și bani, făcea totul ca să ațîțe statele balcanice, mai ales Serbia și Bulgaria, împotriva Germaniei și Austro-Ungariei. Pentru aceasta în Rusia el era criticat dur și chiar luat în derîdere, însă susținerea din partea aliatului credincios al ”Grupului” Eduard al VII-lea îl salva de fiecare dată. Este de cuviință să subliniem, că în jocul mortal, început de ”Grup”, Izvolskii juca nu de partea Rusiei, ci a ”Grupului”, adică de partea unui determinat segment al clasei conducătoare britanice, reprezentînd celula rusească în mreaja urzită de el.

Izvolslii nu era unicul politic european, ”atras” către cercul extern al ”Grupului” – selecția avea loc și în alte țări, întîi de toate în Franța (de pildă, Delcasse și mulți alți membri ai guvernului), nemaivorbind deja despre spațiile imperiului Britanic și Marea Britanie însăși. În acest scop se foloseau activ slăbiciunile și viciile. Astfel, Lloyd-George a nimerit în plasă din cauza pasiunilor sale pentru ”viața frumoasă” și poftele sale sexuale nesățioase.
Ei și, desigur, o atenție colosală i se acorda SUA. Încă în 1902 în Marea Britanie a fost fondată ”Societatea pelerinilor” (”Pilgrim society”), scopul principal al căreia era dezvoltarea relațiilor de prietenie cu SUA. ”Stipendiile lui Rhodes”, marea parte a cărora o primeau și o primesc americanii, pregăteau un segment nu prea mare, dar foarte influent și cu simpatii pro-britanice al elitei americane. Nu foarte numeros, dar iarăși, cu o mare influență, era segmentul oamenilor de finanțe din SUA orientați spre Marea Britanie. Puterea economică în America la începutul sec. XX aparținea cîtorva dinastii familiale, concentrate în New-York, mai întîi de toate Morganilor și Rockfellerilor. Rothschilzii aveau legături strînse cu Morganii,precum și cu familiile de bancheri Kuhn, Loeb, Schiff, Paul Warburg, influențînd prin intermediul lor situația economică și politică din SUA și, bineînțeles, întrînd în contact și cu Rockfellerii.

Altă direcție a influenței Rothschilzilor era Rusia. Către 1914 80% din datoriile rusești aparțineau băncilor franceze, iar aceste bănci, ca și Banca Franței, erau controlate de niște grupuri foarte restrînse, cele mai importante din care fiind Rothschilzii. Rothschilzii londonezi și parizieni acordau împrumuturi Rusiei, iar în același timp sponsorizau prin companii de mîna a trei și a patra revoluționariii și liberalii, muncind spre slăbirea și – în perspectivă – spre distrugerea statului rus. Trebuie de spus, că Rothschilzii de regulă preferau să acționeze, folosind în calitate de paravan alte companii și chiar șiruri de companii – acesta este stilul familiei lor; de aceea puțini care știu, ce și cum controlează real Rothschilzii, iar unii naivi chiar presupun, că această familie deja demult se află pe al doilea plan.

SUA Rothschilzii și partenerii lor anglo-americani nu aveau de gînd să le nimicească: SUA nu sînt Germania, și nici Rusia. Aici a fost folosită altă schemă: instaurarea controlului asupra finanțelor SUA, și prin urmare asupra Americii ca stat, adică privațiunea parțială a SUA de suveranitate. Către aceasta bancherii anglo-americani au mers cîteva decenii, nimicind fizic pe acei președinți care se opuneau – Lincoln, Garfield, McKinley. Pentru a obține instaurarea controlului băncilor private asupra masei bănești, în 1907 bancherii au provocat în SUA o criză financiară, însă ea nu a îndeplinit sarcina dorită, și bancherii, retrăgîndu-se, au început o pregătire mai minuțioasă, care a avut nevoie de apariția în fotoliul prezidențial a unei marionete mărginite, îndatorate pentru tot binefăcătorilor-oamenilor de finanțe.

9

În anii 1907-1908 ”stăpînii jocului mondial”, jucătorii și anturajul lor cel mai apropiat au terminat pregătirile preliminare pentru război ca un mijloc de instaurare al controlului mondial, s-au aliniat pentru atac, ca și torpilele aducătoare de moarte (”vedeta-17”) din ”Taina celor două oceane”, și-au așezat ”pietrele” pe punctele-cheie, întocmai cum fac jucătorii de Go. Atacul trebuia să se desfășoare în cîteva direcții:

– terminarea operațiunii de instaurare a controlului asupra masei bănești din SUA prin intermediul formării unei organizații financiare noi, care să fie adecvată noilor structuri criptopolitice ale establishmentului anglo-american; anume de o organizație financiară ”inovativă” era nevoie pentru finanțarea Marelui Război;
– intensificarea asmuțirii Rusiei asupra Germaniei și Austro-Ungariei cu folositea activă a Balcanilor în calitate de zonă pentru crearea viitorului casus belli;
– provocarea Germaniei la un conflict militar – astfel încît mai tîrziu toată vina să fie aruncată pe seama nemților, răfuindu-se cu ei pentru ”mișelia” lor de la începutul anilor 1870 (ieșirea de sub controlul lojelor britanice);
– crearea impresiei la nemți despre neutralitatea totală a Marii Britanii în cazul conflictului dintre puterile ”de flanc” (Franța, Rusia) și cele ”centrale” (Germania, Austro-Ungaria), adică ademenirea Germaniei în capcana britanică;
– în același timp o muncă activă în Balcani pentru crearea acolo a unei capcane pentru toate puterile continentale, în primul rînd pentru cele două imperii germane și cel rus, adică muncă pentru realizarea prezicerii lui Bismarck desprea aceea, că dacă în Europa se va dezlănțui un război, atunci aceasta se va întîmpla doar din cauza vre-o unei neghiobii în Balcani; deci mergea vorba despre pregătirea unei asemenea neghiobii, și aceasta în așa mod, încît ea și să arate ca o neghiobie, o întîmplare, de care putea fi învinuit oricine, numai nu britanicii.

Rezolvînd tute aceste probleme, ”Grupul” își lărgea rețeaua sa în Europa, incluzînd activ în ea diplomați ruși – pe Izvolskii, devenit ambasador în Franța și pe ambasadorul în Serbia N. Hartvig; au fost stabilite legături cu noul ministru de externe al imperiului Rus S. Sazonov. Este greu de spus, înțelegea el pînă la sfîrșit toate detaliile jocului, însă esența jocului și aceea că el ”este jucat”, nu putea să nu le înțeleagă, însă prefera să nu între în conflict cu jucătorii puternici (cu atît mai mult că nu avea o susținere serioasă din partea țarului); de altfel el nici nu vroia și nici nu avea de gînd să facă jocul ațîțătorilor. Mai repet încă o dată: Izvolskii și Hartvig munceau nu pentru Rusia, care nu avea nevoie de război cu Germania, dar pentru ”Grup” (în calitate de ”cerc extern”, ”piese de joc”) ale ei, carea avea nevoie de război, și care hotărîse să-l impună globului întreg, inclusiv și acelor părți ale establishmentului și clasei politice britanice, care nu dorea războiul. În acest plan Primul război mondial, începutul lui – este triumful, victoria Străinului și Răpitorului într-un unic flacon organizațional asupra statelor Europei și Americii (SUA); învingătorii au primit avantaje în acea măsură, în care ele erau sau ”porturi de înscriere”, sau aliați ai ”Grupului” (asupra Rusiei aceasta nu se răspîndea, ea de la bun început era o țintă, pe care au lipit o mască cu inscripția ”aliat”). Însă noi am luat-o prea înainte.

Așa dar, în 1907-1908, după aproape 20 de ani de joc Marea Britanie și ”Grupul” și-au împărțit atuurile, pregătind scena pentru războiul ruso-german. Acum rămînea numai să aprindă fitilul Bickford, ca apoi, frecîndu-și mînile, să se bucure ca Plohișul lui Gaidar: ”Ce mai explozie va fi!”. Întrebarea ”unde va exploda?”, de fapt, nu se punea. Era clar unde – în Balcani. Mai sus se menționa deja despre aceea, că la răscrucea anilor 1870-1880 Bismarck preîntîmpina: un nou război în Europa se va dezlănțui doar din cauza vre-o unei neghiobii în Balcani. Mai ales, adaug eu, dacă această ”neghiobie” va fi bine pregătită. Și ea a început să fie gătită imediat după războiul ruso-turc din 1877-1878, iar după 1907 procesul s-a intensificat brusc pe baza, care a fost pregătită timp de două decenii. Și către sfîrșitul acestei perioade o oarecare informație nu putea să nu se strecoare. Astfel, vorbind la începutul anului 1914 la ședința Societății geografice la Paris, viitorul dictator al Poloniei, iar pe atunci încă socialistul J. Pilsudski a spus că în curînd în Europa va izbucni un război, în care vor fi zdrobite Austro-Ungaria, Germania și Rusia (Pilsudski a greșit doar succesiunea).
Războiul din Iugoslavia de la mijlocul anilor 1990 scriitorul O. Markeev l-a numit ”model” – în sensul că în el se probau anumite modele de acțiuni în situații extreme, viitoare posibile acțiuni împotriva Rusiei multietnice și multiconfesionale (ca și Iugoslavia), mergea recrutarea și lichidarea străinilor, se formau rețelele speciale și de spionaj pentru operațiunile viitoare. Cel mai mult acționau, bineînțeles, americanii, britanicii, nemții, ei și, în măsură mai mică – reprezentanții Orientului Apropiat și Mijlociu. Războiul ruso-turc din 1877-1878 și ”postfața” lui la fel a devenit o perioadă pentru punerea temeliei rețelelor pentru operațiunile viitoare. Întemeietori au fost mai ales englezii, pentru serviciile cărora Balcanii erau o zonă tradițională de activitate – despre aceasta a scris bine W. Stead în cartea ”Un parlamentar pentru Rusia” scoasă de sub tipar la sfîrșitul sec. XIX. Englezii (în anumită concurență cu serviciile de spionaj ruse și austro-ungare) și-au creat în sudul Balcanilor rețeaua lor de organizații secrete, incluzînd și teroriste sîrbe, pe care ei le foloseau ”în neștire” (sau în ”semineștire”).

Către 1912 elita secretă anglo-americană a încercat de două ori fără succes să provoace Germania la război; aceste nereușite au impus ”Grupul” să se concentreze definitiv asupra Balcanilor în calitate de loc pentru viitoarea explozie, iar și mai precis – asupra Serbiei. De ce asupra Serbiei? În primul rînd, din cauza legăturilor ei cu Rusia – manipulările ”echipei lui Izvolskii” pe această linie puteau să provoace un conflict ruso-german. În al doilea rînd, Serbia era leteralmente împînzită de agentură britanică. În al treilea rînd, dintre țările balcanice anume Serbia era cel mai mult dependentă de capitalul străin, și de aceea europenii, și mai ales englezii își puteau da acolo frîu liber. Iată ce scriu în această privință G. Doherty și G. McGregor: ”…țările balcanice nu aveau nici infrastructură, nici capital investițional pentru valorizarea resurselor lor naturale. Mai ales România și Serbia depindeau de bancherii internaționali, drept rezultat bogăția reală se scurgea la Londra, Paris și Viena. Înainte de a face ceva pentru dezvoltarea industriei locale, oamenii de finanțe europeni storceau tot ce puteau din economia națională sîrbă. Băncile foloseau agenții locali, politicienii influenți, reprezentanții puterii legislative și executive în calitate de intermediari între bursa europeană și Serbia. Lev Troțkii, corespondentul de atunci al ziarului ”Kievskaia mîsli” în Balcani, scria: ”Una și aceeași ușă (în Serbia – A. F.) duce la minister și la direcția băncii. […] Serbia o pregăteau pentru o operațiune foarte specială. Ea era așezată ideal în calitate de epicentru al exploziei seismice, care trebuia să nimicească orînduirea veche”. Anume aici operau reprezentanții ”Grupului” – englezi și ruși. Nikolai Hartvig, ambasadorul în Serbia, care de fapt controla guvernul lui Pașic, avea legături strînse cu colonelul D. Dmitrievici (Apis) – conducătorul organizației semimasonice-semiteroristice a naționaliștilor sîrbi ”Mîna neagră”, participant la asasinarea regelui Alexandru în 1903 și (conform versiunii oficiale) unul din organizatorii asasinării lui Franz Ferdinand în anul 1914.

Anume Izvolskii și Hartvig împreună cu Bouchier au creat Liga Balcanică, unind țările balcanice într-o alianță, îndreptată obiectiv împotriva aliaților Germaniei – Turciei și Austro-Ungariei. Rezultatele nu au întîrziat să apară – Primul Război Balcanic împotriva Turciei și al Doilea Război Balcanic împotriva Bulgariei, un aliat tradițional atunci (și acum, după nimicirea URSS) al Germaniei. Însă în ambele cazuri, nici în 1912, nici în 1913 kaizerul nu a cedat în fața provocațiilor, preferînd diplomația. În plus, el credea în posibilitatea de a se putea înțelege cu britanicii în privința neutralității (în 1941 într-o asemenea capcană a căzut, probabil, și Hitler – istoria se repetă), cu atît mai mult că germanii făceau totul că să-l convingă de aceasta. În februarie 1912 Haldane a făcut o vizită în Germania, în timpul căreia l-a convins (de fapt l-a amăgit) pe caizer, că Reichul al doilea poate să încheie o înțelegere de neutralitate cu Marea Britanie – cum se zice, ”nu văd obstacole”. Cel puțin, așa credea Wilhelm, prelucrat de Haldane.

În același 1912 bancherii americani, mulți dintre care erau membri activi ai Societății pelerinilor au reușit să bage în Casa Albă marioneta sa – pe Wilson, care chiar în primul an al președinției sale a semnat decretul despre crearea Sistemului federal de rezervă – masa bănească a trecut sub controlul și în proprietatea unui număr limitat de bănci private. Acum se putea începe și războiul mondial – aceasta de acum era o întrebare tehnciă: ați comandat o împușcătură la Saraievo? Primiți. Și Franz Ferdinand, care, apropo, era contrar războiului cu slavii, este omorît împreună cu soția lui. Îl omoară un membru al ”Mînii negre”. Din știe ce motive se uită, că peste două zile la Paris este ucis încă un inamic al războiului – politicianul de nivel european, socialistil Jaures. Iar cu o lună mai devreme o rană foarte grea (se planifica una mortală) de la o lovitură de cuțit a primit Rasputin. Mai tîrziu el va spune, că dacă nu ar fi fost la spital, dar la curte, ”tata” (așa îl numea el pe Nikolai al II-lea) nu ar fi început să lupte, – el, Rasputin, ar fi reușit să-l convingă (cred că, într-adevăr, ar fi reușit).
Încercarea lui Gavrilo Princip de a-și pune capăt zilelor imediat după asainarea arhiducelui eșuează: cianura de potasiu nu a funcționat. Așa și trebuia să fie: de ucigașul-sîrb era nevoie pentru depunerea mărturiilor, pentru anchetare, judecată, adică pentru ațîțarea conflictului. Iar după ce maurul și-a făcut datoria, maurul poate și să moară – Princip a murit în 1918 de tuberculoză în închisoare. Hartvig a murit subit în același 1914 în ambasada austriacă în Belgrad (sic!); Apis a fost împușcat în 1917; în 1917 a dispărut misterios corespondența lui Hartvig cu Sazonov. Ei și în 1919, cum numai a început să-și scrie memoriile, pe neașteptate a murit Izvolskii. Morții nu vorbesc (de altfel, nu întotdeauna).

Imediat după împușcătura din Saraievo reprezentanții ”Grupului” au început jocul manipulativ la Viena și Petersburg. Politicii și presa britanică – atenție – s-au arătat în mod categoric de partea Austro-Ungariei, au susținut pretențiile ei față de Serbia și i-au acuzat pe sîrbi. Austro-ungurilor li s-a creat impresia că opinia publică europeană sau, cum se spune acum ”opinia comunității mondiale” e de partea lor. Mai mult decît atît, presa britanică califica omorul drept un act de agresiune din partea Serbiei, la care Austro-Ungaria pur și simplu era datoare să răsoundă.
Centrul celor mai importante decizii politice a devenit Petersburgul, mai bine zis, britanicii l-au mutat acolo cu iscusință. Sarcina agenturii ”Grupului” – Izvolskii și Poincare, cărora le ajuta activ ambasadorul Franței în Rusia Paleolog și ambasadorul Marii Britanii Buchanan, era să asigure o poziție dură a Petersburgului față de Viena. Toate încercările lui Sazonov de a atenua situația – el înțelegea că Rusia nu are nevoie de război, mai mult decît atît, el este periculos pentru ea – erau zădărnicite de această ”brigadă”. Iar țarul era într-atît de indolent, ca și cînd s-ar fi bizuit pe voința destinului. Rolul ”destinului” l-au interpretat ”Grupul” și agentura lui.

Rusia trebuia provocată pentru aceea ca la rîndul ei să fie provocată la acțiuni agresive Germania: ”Grupul”, Grey, Buchanan și К° înțelegeau foarte bine, că în însăși Marea Britanie puțini cine doresc războiul și tendințele belice nu vor apărea pînă cînd Germania nu va manifesta agresivitate față de Rusia și Franța. La rîndul ei, această manifestare depindea de pozițiile Marii Britanii. Dacă aceea și-ar fi declarat solidaritatea cu puterile ”de flanc”, kaizerul nici într-un caz nu ar fi riscat, nici un război nu ar fi avut loc și toate eforturile de mulți ani ai instigatorilor s-ar fi dus pe apa sîmbetei. De aceea ”Grupul”, Eduard al VII-lea și ministrul afacerilor externe Grey au făcut totul ca să-l convingă pe Wilhelm de neutralitatea britanică, Grey tot timpul vorbea despre eventualul conflict ca despre ”conflictul celor patru”, excluzînd automat Marea Britanie din numărul participanților; jurnaliștii și parlamentarii britanici scriau și vorbeau (mulți dintre ei destul de sincer) despre Germania și Austro-Ungaria în ton liniștit, calmîndu-i prin aceasta pe nemți.
”Grupul” a reușit să dezinformeze mulți parlamentari britanici în privința dezvoltării situației reale și cît de dramatică este ea. Între timp către 25 iulie 1914 Grey știa deja, că Rusia este gata de război, deoarece acțiunile Austro-Ungariei și interpretarea iscusită a lor din partea agenturii ”Grupului” și-au făcut efectul: pe 26 iulie, reacționînd la mobilizarea parțială a Austro-Ungariei (drept răspuns la mobilizarea sîrbă), țarul a emis ordinul despre mobilizarea parțială a armatei ruse. Necătînd la aceasta, liniștit de britanici (cum dară, păi ei vor rămînea neutrali!) kaizerul era convins, că conflictul dintre Austro-Ungaria și Serbia nu va ieși din limitele locale și nu va deveni serios. Însă încurcătura o stîrneau destul de serios, și Wilhelm deja s-a pomenit în capcană, în plus el nici nu-și dădea seama pînă în ce măsură.
În ”Grup” înțelegeau foarte bine, că în caz de război cu Franța nemții vor înainta prin Belgia, încălcînd prin aceasta neutralitatea ei și asigurîndu-și împotriva lor un casus belli. Însă ei înțelegeau, că și nemții înțeleg aceasta și pot să încerce să joace în alt mod. Pentru acest caz ”Grupul” avea la dispoziție ”planul №2”, care nu ar fi lăsat Germaniei nici o șansă de a evita războiul și de a fi învinuită pentru dezlănțuirea lui.

În cursul unei anumite perioade de timp, precedentă începutului Primului război mondial, agentura ”Grupului” cumpăra în Germania armament și muniții și le transporta în Irlanda, unde îi înarma cît pe protestanții din Ulster, atît și pe catolicii din sudul țării, pregătind o ”răscoală armată a irlandezilor împotriva Marii Britanii și a protestanților”. În organizarea răscoalei ar fi fost învinuită Germania (a cui este armamentul?) – și aceasta ar fi fost motivul pentru război. Însă de ”planul №2” nu a fost nevoie, totul s-a petrecut altfel, și rolul hotărîtor în cea din urmă etapă, la ațîțarea conflictului european, care cu timpul se va transforma în mondial, l-a jucat ministrul afacerilor externe al Marii Britanii Edward Grey, iar ajutat a fost de încă un om al ”Grupului” Lloyd George. Majoritatea membrilor Cabinetului de miniștri al Marii Britanii erau împotriva războiului, iar ”Grupul” trebuia să-i ocolească, să-i dovedească. Nu numai că neavînd autorizația , dar și neinformînd despre aceasta Cabinetul, Churchill a început mobilizarea flotei; prim-ministrul Asquith l-a trimis pe Haldane la ministerul apărării pentru a mobiliza armata, iar Grey l-a asigurat pe Paul Cambon, că Marea Britanie va apăra Franța împotriva agresiunii.
Pe 3 august 1914 Grey a ținut în Camera Comunelor un discurs absolut mincinos despre aceea, că ministerul afacerilor externe a făcut totul, ca să asigure pacea. Necătînd la susținera declarațiilor militariste ale lui Grey, membrii Camerei totuși au declarat că este nevoie de dezbateri, însă Asquith i-a pus imediat la punct. Cu toate acestea a fost luată hotărîrea despre necesitatea dezbaterilor în privința discursului lui Grey. După pauză Grey a părăsit imediat parlamentul și a trimis un ultimatum dur Germaniei, cunoscînd ceea, cu nu cunoșteau parlamentarii, – că invazia germană în Belgia ca răspuns la acțiunile Franței deja începuse.
Cînd Camera s-a întrunit pentru dezbateri, împotriva adepților păcii a ținut o cuvîntare A. Balfour. El a declarat că dezbateri nu pot avea loc din lipsă de cvorum, iar ei înșiși vor produce o impresie proastă asupra publicului. Problema războiului a fost rezolvată, și pe 4 august George al V-lea în Palatul Buckingham a declarat război Germaniei. Aceasta a devenit o surpriză și lovitură pentru Wilhelm, un ”semn negru” specific: ”Treaba-i făcută, Willy”. Acum el putea cît îl dorea inima să tropăie din picioare și să împroaște blesteme la adresa ”samsarilor ticăloși” – capcana s-a închis, Germania s-a pomenit în stare de război pe două fronturi cu trei mari puteri europene.
Istoricul englez N. Ferguson încearcă în mod neîndemînatic să explice dezlănțuirea Primului război mondial prin greșelile Marii Britanii și a diplomaților ei. Nu, prietene, aceasta nu a fost o greșeală, ci realizarea unui plan bine organizat, ducerea la capăt a unei linii, puse la cale încă în anii 1880. E clar, că N. Ferguson, care mai înainte a scris o biografie elogioasă a Rothschilzilor, încearcă să scoată Marea Britanie basma curată, poate fi doar compătimit – omul își cîștigă anevoie pînea – este greu să demonstrezi ceva nedemonstrabil. Cine nu-i orb, acela vede: anume Marea Britanie, uniunea internațională a bancherilor anglo-americani, organizată în cluburi și loje au împlut pînă la margini acel vas, au picurat ultima picătură, picătura care a revărsat și care au reușit s-o impună prostănacului de Wilhelm. În genere trebuie de spus, că anglo-saxonii la începutul sec. XX au avut noroc: în fruntea țărilor-țintă ei aveau doi cîrmuitori mărginiți, neadecvați lumii lor contemporane – Wilhelm al II-lea și Nikolai al II-lea. Și dacă despre Wilhelm aproape că au uitat, atunci cu Nikolai al II-lea treaba este altfel – pînă acum se găsesc istorici, care încearcă să ”cînte” acest cîrmuitor incapabil ca pe un mare om de stat.

Deja augustul anului 1914 (nemaivorbind despre tot războiul în general) a dovedit că E. A. Edrihin-Vandam avea dreptate, cînd prezicea succesul Marii Britanii în lupta cu Germania numai în cazul, dacă de partea britanicilor va fi Rusia, care va căra în spate trei pătrimi din greutatea războiului. În august 1914 prin ofensiva în Prusia Orientală, efectuată pînă la terminarea mobilizării, Rusia a salvat Parisul și Franța. Să nu fi avut loc aceasta, războiul – cu zdrobirea Franței – s-ar fi sfîrșit altfel, probabil nu cu victoria Germaniei, însă și nu cu înfrîngerea ei.

Devotați proiectului organizării nimicirii reciproce a Germaniei și Rusiei în decursul războiului, de la sfîrșitul anului 1916, cînd a devenit clar, că războiul va fi învins și Germania va fi zdrobită, britanicii s-au îndreptat spre rezolvarea chestiunii rusești. Ei au susținut complotul împotriva lui Nikolai al II-lea (este semnificativ, ca să-l ucidă pe Rasputin a fost trimis un killer din Londra), e îndoielnic dacă fără această susținere complotul ar fi avut loc – dacă ar fi dorit britanicii pur și simplu l-ar fi distrus. Însă în caz de detronarea monarhiei în Rusia ei ar fi primit un guvern filobritanic, care le-ar fi fost recunoscător, care nu numai că nu ar fi îndrăznit să ceară ceea ce a fost promis lui Nikolai al II-lea (Constantinopolul și Strîmtorile), dar ar fi devenit o armă în mînile ”Grupului” și ar fi permis transformarea Rusiei într-o anexă furnizoare de materie prime a Occidentului. În 1918 imperiile Rus, German și Austro-Ungar deja nu mai existau. Sistemul de la Versailles, creat de slugile politice a Rothschilzilor, Rockfellerilor și altor familii de bancheri părea să fie triumful deplin al establishmentului anglo-american, al cluburilor anglo-americane, lojelor, societăților secrete. Însă Hegel nu întîmplător scria despre ”perfidia istoriei”.

10

Primul război mondial a contribuit la întărirea grupurilor secrete de coordonare și conducere mondială ale elitei anglo-saxone și la consolidarea legăturilor anglo-americane pe liniile secrete, pe cînd antagonismul pe liniile deschise între state – Marea Britanie și SUA – creștea. În anul 1916 echipa lui Milner, maturizata sa ”grădiniță de copii” a devenit definitiv nucleul ”Grupului”. Un rol tot mai activ în el îl juca Arnold Joseph Toynbee-Jr., istoric și spion. Anume din ideile lui Toynbee Milner a preluat orientarea, conform căreia lărgirea imperiului și integrarea elitelor anglofone sînt necesare pentru continuarea existenței modului de viață britanic, modului de viață al clasei conducătoare britanice care, chipurile, scoate la iveală cele mai bune și înalte capacități omenești.
După război a continuat formalizarea instituțională a elitei anglo-americane. Mai întîi la Londra a fost format Institutul Regal pentru afaceri internaționale (IRAI). Fondatorul real al institutului a fost Kurzon, iar fondarea a avut loc în timpul conferinței experților britanici și americani în hotelul ”Majestic” în anul 1919. Personalul institutului îl alcătuiau un consiliu compus din președinte și doi secretari de onoare și un grup mic de colaboratori. Printre ultimii figura cea mai importantă era Arnold J. Toynbee, nepotul prietenului lui Milner Balliol (Universitatea din Oxford), viitorul autor al renumitei cărți în 12 volume ”A Study of History” și al multor alte lucrări, precum și coordonatorul activității serviciilor secrete britanice în timpul celui de-al doilea război mondial.
IRAI organiza discuții și grupuri de cercetare, sponsoriza cercetări și publica rezultatele lor. Institutul a publicat ”Istoria conferinței de pace” și edita o ”Revistă” cu rapoarte despre discuții, precum și anuarul ”Revista evenimentelor internaționale”, alcătuit de colaboratorii lui (întîi de toate Toynbee) sau de membrii echipei lui Milner. Încă un anuar era ”Revista relațiilor în Comunitatea Britanică”, finanțată cu ajutorul unui grant de la corporația Carnegie din New-York. Institutul a format filiale în dominioane și chiar și-a răspîndit influența în afara Comunității – cu ajutorul Organizației pentru colaborarea intelectuală a Ligii Națiunilor. De pe timpurile crizei cehoslovace din septembrie 1938 IRAI a devenit consultant neoficial al Ministerului pentru Afacerile Externe, iar odată cu începutul celui de-al doilea război mondial s-a transformat oficial în secția lui de cercetări.
În 1924 la Washington a fost fondat echivalentul american al IRAI – Consiliul pentru Relații Externe (CRE). În afară de IRAI și CRE atît în Marea Britanie, cît și în SUA au început să fie formate structuri de club așa sau altfel legate de ”Grup”. O caracteristică potrivită cluburilor elitei anglo-americane a fost dată de Guido Giacomo Preparata, care le-a definit ca ”comunități înrădăcinate și care se autoreproduceau, care conduceau statele anglo-saxone: ele au fost (și sînt) create de conglomeratul dinastiilor, provenite din casele bancare, corpul diplomatic, casta ofițerească și aristocrația conducătoare. Acest conglomerat chiar și în ziua de azi este întrețesut în țesătura ”democrațiilor” moderne. Aceste ”cluburi” acționează, conduc, educă și gîndesc ca o oligarhie compactă, strîns unită, care atrage spre colaborare clasa mijlocie, folosită de ei ca un filtru între dînșii și carnea de tun – persoanele din păturile sociale neprivilegiate. Într-adevăr, în așa-zisă alegere democratică, care la momentul actual reprezintă modelul cel mai ingenios al conducerii oligarhice, electoratul ca și mai înainte nu are nici o influență, iar capacitatea politică este nu altceva, decît altă denumire a puterii de convingere, necesară pentru formarea ”consensului” în privința hotărîrilor de importanță vitală, care în nici un caz nu sînt luate de alegători”.
O atenție deosebită în anii 1920 elita anglo-americană acordă la două țări – Rusiei și Germaniei. Aceasta reieșea, în primul rînd, din logica lui Mackinder despre încercuirea masivului eurasiatic și neadmiterea unirii lui într-o uniune sau într-un tot indivizibil. În al doilea rînd, din aceea, că Rusia (URSS) și Germania în acel moment reprezentau în sine două poligoane, două cîmpuri experimentale pentru probarea a două diferite forme brutale de creare a noii ordini mondiale și tehnologiilor (în primul rînd manipulative de masă) de instaurare a ei. În Rusia ”Grupul” și ”colegii” lor americani au stabilit contacte cu bolșevicii, internațional-socialiștii; în Germania ei întrețineau legături strînse cu naționaliștii, care cu timpul vor deveni național-socialiștii. În timpul Războiului Civil în Rusia bolșevicii internațional-socialiștii îi aranjau mai mult pe anglo-saxoni decît albii, care aveau de gînd să restabilească imperiul. Cursul spre revoluția mondială aranja pe deplin Fininternul, deoarece el distrugea, submina, slăbea statele naționale, înlăturînd obstacolele din calea rețelelor financiare și comerciale și asigurînd condițiile pentru crearea unei Veneții de mărimea Europei sau chiar a lumii întregi. Este clar, că revoluționarii și burghezii, globaliștii de stînga și de dreapta sînt dușmani, însă în felul său revoluția mondială, care nimicea statele și ștergea granițele național-politice, avea ca rezultat corespunderea organizării politice a sistemului capitalist cu cea economică (piața mondială fără frontiere). Bineînțeles, revoluționarii aveau scopurile lor, iar vîrfurile conducătoare mondiale – pe ale lor: revoluționarii mondiali tindeau să organizeze criza sistemică a capitalismului și să creeze un sistem nou în frunte cu guvernul comunist mondial, iar ultracapitaliștii îi foloseau pe revoluționari (parcă uitîndu-se în viitor și văzînd filmul ”Matrix-2”) pentru a agrava criza structurii vechi și crearea noii structuri tot al sistemului capitalist precedent, dar deja fără state și în frunte cu guvernul mondial.
Caracterizînd colaborarea actuală a globaliștilor radicali și a islamiștilor radicali, S. A. Goreainov scrie: ”În istorie există perioade destul de scurte, cînd viitorii dușmani sînt nevoiți să lucreze împreună, exclusiv pentru formarea bazelor trainice de lungă durată a conflictului mondial, care va determina echilibrul mondial”. Situația din anii 1920 cu opunerea globaliștilor radicali ”din stînga” și ”din dreapta” era la fel. Dacă dușmanul globaliștilor și slamiștilor în anii 2000 este statul în genere, atunci dușmanul globaliștilor de stînga și de dreapta din anii 1920-1930 era un stat concret – URSS-ul stalinist, care zădărnicea planurile și unora și altora. Din acest punct de vedere blocul lui Troțkii-Buharin, blocul de stînga-dreapta antistalinist nu este o invenție și un nonsens logic, ci o realitate, condiționată de dialectica dezvoltării capitalismului și a anticapitalismului sistemic. Pentru rolul forței de șoc (și legăturii de vreascuri pentru ațîțarea) revoluluției mondiale era planificată Rusia Sovietică, unde după lovitura de stat din Octombrie la putere au venit internațional-socialiștii lui Lenin și Troțkii. Însă după terminarea Războiului Civil, introducerea Noii Politici Economice, formarea aparatului de partid ca un subiect deosebit al istoriei ruse și odată cu începutul luptei pentru putere în cercurile conducătoare bolșevice situația s-a schimbat: ecipa lui Stalin, mai ales după eșuarea în 1923 a revoluției în Germania a început să cîrnească de pe cursul spre revoluția mondială, trecînd pe făgașul construirii ”socialismului într-o țară aparte”. Acest curs a biruit în anii 1925-1927, imperial-socialișii s-au dovedit a fi mai puternici decît internațional-socialiștii, deoarece exprimau interesele Marelui sistem ”Rusia”. Iar Marele sistem ”Lumea Capitalistă” în situația sa postbelică, dezbinat de contradicții, nu a reușit să-și impună propria voință Rusiei Sovietice-URSS. Astfel echipa lui Stalin și URSS pentru prima dată au zădărnicit planurile globaliștilor – de stînga și de dreapta. Acum calea spre controlul mondial pentru structurile secrete ale vîrfurilor conducătoare anglo-saxone era nu spre realizarea proiectului ”revoluția mondială”, dar a proiectului ”războiul mondial”, și aici rolul hotărîtor i se acorda Germaniei, mai precis naționaliștilor săi, care trebuiau să formeze un nou reich, să zdrobească URSS și în același timp să se nimicească pe ei înșiși, acționînd astfel spre folosul cluburilor anglo-saxone.
Anglo-saxonii au început să se intereseze de naționaliștii Germaniei din 1919. Serviciile speciale britanice și americane contactau cu Hitler, însă, ca să zicem așa, într-un regim calm, în regim de ”așteptare activă”, de rezervă. De la sfîrșitul lui 1927 (după înăbușirea puciului troțkist de la 8 noiembrie 1927 de la Moscova) contactele s-au intensificat, iar anul 1929 a devenit unul de cotitură. Anul acela în genere a fost unul din cei mai importanți ai sec. XX. Prin exilarea lui Troțkii din URSS Stalin ”lămurea” Cominternului și Fininternului, că reîntoarcere la proiectul ”revoluția mondială” nu va fi, doar ”Imperiul Roșu”, iar mai încolo vom vedea. Drept răspuns ”globaliștii de dreapta” au început pregătirea unui nou război mondial, cu acest scop anume din 1929 la putere în Germania a început să fie adus Hitler, ca Germania și URSS, nemții și rușii încă o dată să se încaiere într-o bătălie mortală, ca chestiunea germano-rusă să capete o rezolvare definitivă. În același an 1929 un om, care pe cîntarele istoriei cîntărea, probabil, tot atît, cît Roosevelt, Churchill, Hitler și Mussolini luați împreună – directorul Băncii Centrale a Angliei Montagu Collet Norman a început să închidă imperiul Britanic de lumea externă (procesul a fost terminat în vara anlui 1931), adică în primul rînd de SUA, de Rockfelleri, și aceia au început să rezolve problemele lor, investind nu numai în al Treilea Reich, dar și în URSS.
Decizia lui Norman, dictată de o anumită parte a bancherilor anglo-americani, a pavat drumul spre Marea Depresiune, iar împreună cu ea spre război, în timpul căruia SUA trebuiau să nimicească nu doar al Treilea Reich, dar și imperiul Britanic. Însă înainte de aceasta trebuia să se dezlănțuie un război în Europa, și cu acest scop și au început în ritm rapid să creeze aceea, ce a fost numit de G. G. Preparata ”Hitler, Incorporated”. Adică, al Treilea Reich. În crearea acestei structuri erau foarte puternic interesate nu doar structurile secrete anglo-americane, dar de asemenea și bancherii și industriașii germani și francezi și, desigur, ”gnomii elvețieni”, care aveau legături istorice foarte strînse cu Londra.

11

Unul din obiectivele (bineînțeles, nu unicul) al crizei economice mondiale din 1929-1933 era crearea condițiilor pentru venirea la putere în Germania a lui Hitler. ”Nimeni și niciodată nu va găsi calea spre înțelegerea faptului, cum s-a ridicat și a ajuns la putere Hitler, – a menționat G. G. Preparata, – dacă nu va înțelege natura banilor și cum funcționează sistemul bancar tradițional. Anume lipsa de înțelegere și poartă spre aceea, că evenimentele cele mai hotărîtoare, care au dus spre ascensiunea și sosirea la putere a nazismului, sînt trecute pe seama concursului nefericit de împrejurări întîmplătoare în condițiile de criză. Însă în istorie nu există asemenea lucruri ca întîmplarea – bună sau rea – dar și criza niciodată nu a făcut parte din cataclismele naturale, dar întotdeauna reflectă punctul inferior al situației economice în procesele ciclice, condiționate de dinamica relativ simplă a circulației monetare”.
Despre legătura cu jocurile financiare rafinate din anii 1920, interesante și importante în sine, dar care nu sînt obiectul lucrării date, spune simplul fact, observat de același G. G. Preparata. Peste 3 luni după aceea, cînd la 30 ianuarie 1933 Hitler a depus jurămîntul de cancelar al reichului, naziștii l-au chemat pe Hjalmar Schacht, poreclit ”americanul” (în spatele lui stătea marele business american) să conducă Reichsbanka, iar exact peste 6 luni Montagu Norman fără explicații și scuze a anunțat public despre vinderea hîrtiilor de valoare naziste pe piețele din Londra.
Din 1933 pînă în 1938 Germania a efectuat modernizarea economiei și, bineînțeles, reînarmarea armatei. Corporațiile celui de-al III Reich – IG Farben și altele prosperau, însă în majoritatea cazurilor în spatele lor stătea capitalul american. Despre aceea cum corporațiile americane, mai ales ale Rockfellerilor, au investit mijloace în economia celui de-al III Reich, cum au colaborat cu el nu doar în anii 1930, dar și în timpul războiului, chiar pînă în 1944, a fost scris atît de mult, încît este de prisos să se scrie și aici. Voi menționa doar, că investind mijloace în Germania, rezolvînd în așa fel nu numai problemele sale economice și în același timp pregătind-o pentru bătălia cu URSS, capitalul american, întîi de toate Rockfellerii continuau lupta lor cu Rothschilzii, pregătind slăbirea și subminarea creației acelora – imperiului Britanic. Unul din scopurile principale ale SUA, Rockfellerilor în cel de-al Doilea Război Mondial era demontarea imperiului Britanic. Despre aceasta vorbeau deschis oamenii Rockfellerilor, același Allen Dulles. Și, trebuie de spus, că ”Rockfellerii-SUA” și-au atins scopul pus: dacă în Primul Război Mondial ei au învins Rothschilzii cu un mic avantaj, atunci în cel de-al Doilea Război Mondial au biruit cu desăvîrșire. Aceasta încă odată în plus mărturisește despre aceea, că cercurile conducătoare mondiale nu constituie deloc un oarecare guvern mondial unitar (aceasta este un vis, un proiect), dar reprezintă o totalitate a cîtorva ”ciorchine”, care fac parte din diferite structuri supranaționale și care se află în relații complicate și contradictorii de colaborare și rivalitate – uneori foarte dure, dacă nu brutale.
Britanicii aveau interesul lor în ascensiunea lui Hitler, în primul rînd politic – să-l asmuțe asupra URSS, și în fine în iunie 1941 au reușit, dar pentru aceasta au trebuit să muncească pe aproape toată durata anilor 1930. Scopul acestei munci era nimicirea URSS cu ajutorul lui Hitler, iar mai apoi zdrobirea Germaniei, adică repetarea schemei, realizate pe parcursul Primului Război Mondial, însă, cum s-a dovedit, în primul rînd datorită manovrei lui Stalin, nu pînă la urmă.
De pe timpurile Versaillesului, scrie G. G. Preparata, elita britanică s-a împărțit în trei curente: 1) antibolșevicii; 2) grupa ”Mesei rotunde” a lui Milner (adică întreaga tabără a ”Grupului”; 3) pacificatorii.
Gruparea lui Milner era nucleul adevărat al monolitului imperial; de ea erau strîns legați E. Simon, J. Smuts, editorul ziarului ”The Times” J. Lawson, doi jucători-cheie ai MAE – lordul Lothian (F. Kerr, pe timpul cînd era secretarul lui Lloyd George ca reprezentant al ”Grupului” juca un rol mai important decît prim-ministrul); lordul Halifax (E. Wood). Existența celor trei tabere, principala dintre carea era ”Grupul” – trei măști ale clasei conducătoare britanice îi permitea în funcție de situație să treacă ușor de la o strategie la alta, imitînd lupta (victorii și înfrîngeri) între grupări. De altfel, adeseori imitarea se transforma în luptă reală, și aceasta încurca și mai mult situația.
Prin semnarea la 26 ianuarie 1934 a alianței cu Polonia Hitler a arătat, că dușmanul său principal este URSS și el se pregătește de luptă cu ea în alianță cu Polonia. El înțelegea foarte bine, că anume un asemenea pas va avea ca urmare ajutorul Marii Britanii în dezvoltarea forței militare germane. Din 1935, necătînd la protestele Franței, Marea Britanie (aici pe primul plan au fost înaintați pacificatorii) a început să susțină reînarmarea Germaniei. Ce-i drept, ”fracțiunea antinazistă în frunte cu Churchill, folosind fondurile cercurilor înstărite evreiești, s-a transformat într-o grupare mai compactă și strict secretă, cunoscută sub denumirea de ”Foxus” (G. G. Preparata), însă influența ei asupra establishmentului britanic și cu atît mai mult asupra chestiunilor europene era minimală. Încă odată îl voi cita pe G. G. Preparata: ”Obiectivul elitei conducătoare britanice rămînea același – să-l țină pe Hitler într-o neștiință încordată, cînd făcîndu-i ochi dulci, cînd alungîndu-l ca pe o muscă sîcîitoare”.
Eu sînt de acord cu acei cercetători, care consideră punctul de cotitură în șirul evenimentelor, care au purtat nemijlocit către cel de-Al Doilea Război Mondial, misiunea lordului Halifax (”Grupul”) în Germania la 19 noiembrie 1937. Anume acolo și atunci structurile britanice închise l-au împins pe fuhrer spre război (ce-i drept, ei îl îndemnau spre război cu URSS, însă a ieșit altfel, dar acestea sînt ”cheltuieli de producție”, cu atît mai mult, că, în fine, Germania, așa cum și a fost planificat, a fost nimicită, iar cu URSS din nou nu s-a primit, a fost nevoie să se aștepte pînă în 1991).
Reprezentanții ”Grupului” au citit cu atenție ”Mein Kampf”-ul și au început să vorbească cu Hitler pe limba lui – și plebeul Hitler s-a prins, la fel cum s-a prins cu un sfert de veac mai înainte patriciul de sînge regal Wilhelm. Halifax i-a lămurit fuhrerului, că în Marea Britanie cel de-al III Reich este considerat un bastion împotriva comunismului și de aceea nu are nimic împotrivă alipirii la Reich a Austriei și Cehoslovaciei, însă aceasta trebuie să aibă loc pe cale pașnică. Hitler a înțeles corect: pe cale pașnică înseamnă cu ajutorul plutocrațiilor occidentale și în primul rînd a rotașei Marea Britanie, iar reacția lăturașei Franța putea să fie ignorată.

12

Britanicii înțelegeau prea bine: pentru a lupta cu URSS Hitler trebuia să-și mărească semnificativ rezerva de aur, să crească potențialul industriei de război (cu toate succesele sale economice potențialul lui Hitler nu era de ajuns) și să iasă la hotarele URSS. Alipirea la reich a Austriei hotăra prima problemă, a Cehoslovaciei – pe a doua și a treia. Pe 3 martie trupele reichului au intrat în Austria, iar pe 21 aprilie Hitler i-a dat sarcina lui Keitel să elaboreze planul invadării Cehoslovaciei. Hitler nu ar fi făcut aceasta nici odată, dacă nu ar fi fost încredințat în susținerea britanică – armata cehoslovacă (34 de divizii, 1 mln de oameni sub arme) la acel moment cel puțin nu era mai slabă decît cea germană, cu atît mai mult că wehrmachtul trebuia să atace în condiții foarte grele. Hitler știa de asemenea, că pe parcursul celor două săptămîni, care au succedat anexiunii Austriei, britanicii au depus maximul eforturilor, ca să slăbească, să sperie și să demoralizeze Cehoslovacia.
Pe 24 martie N. Chamberlain a declarat, că Marea Britanie nu va acorda ajutor nici cehoslovacilor în caz de atac asupra lor, nici Franței, dacă ea va hotărî să pornească în ajutorul Cehoslovaciei. Presa britanică a început să stigmatizeze Cehoslovacia nu pur și simplu ca pe un stat artificial, dar ca pe unul odios, rasist, atitudinea revoltătoare a căruia față de populația vorbitoare de limbă germană lumea civilizată, și în primul rînd Marea Britanie mai mult nu o poate tolera.
După aceea, cînd la sfîrșitul lunii mai Hitler, urmînd schema britanică, a stabilit data invaziei în Cehoslovacia – pe 1 octombrie, generalii germani neinițiați în planul jocului, care erau de părerea, că invadarea va aduce la o catastrofă, au pus la cale un complot. În fruntea lui se afla șeful statului major Ludwig Beck, care a adus la cunoștința britanicilor informația despre complot și despre pregătirea în caz de cotropire a Cehoslovaciei să-l detroneze pe fuhrer și chiar să-l ucidă – data atentatului a fost fixată – pe 28 septembrie 1938.
Britanicii, care au stîrnit ”povestea cehoslovacă”, bineînțeles, nu numai că nu i-au susținut pe generalii naivi, dar și le-au zădărnicit planurile – le-au zădărnicit prin Acordul de la Munchen, întocmit anume pe 28 septembrie 1938. Însă acest acord poate fi considerat tratat doar formal. Dar de fapt el era cu totul altceva, cu mult mai mare și mai serios, decît un tratat, natura juridică a căruia este destul de dubioasă. În realitate aceasta era o tîlhărie imternațională fățișă. În primul rînd, în realitate acesta era un act de agresiune formal legalizat a patru puteri europene – Marea Britanie, Germania, Italia și Franța, îndreptat spre dezmembrarea fie și a unui stat artificial, dar suveran, membru al Ligii Națiunilor. Acest act trebuia să pună începutul unui nou Război oriental în Europa, un fel de a doua ediție a Războiului Oriental (al Crimeii), care trebuia să se transforme lin într-un război mondial. Însuși Hitler accentua, că războiul în orient, adică îndreptat împotriva URSS trebuia să se înceapă cu o operațiune prin surprindere împotriva Cehoslovaciei, adică începutul campaniei orientale el considera cotropirea Cehoslovaciei.
În al doilea rînd, însuși actul de agresiune practic crea în Europa un bloc antisovietic agresiv, un fel de ”protonato”, stăpînul din umbră a căruia era Marea Britanie, ”cluburile”, ”lojele”, ”grupurile” clasei ei conducătoare, iar forța de șoc era Reichul al III-lea.
În al treilea rînd, Munchen-38 obiectiv era un mijloc prin care britanicii rezolvau unele probleme de politică internă ale Germaniei, printre altele zădărnicirea complotului generalilor, care vroiau să-l doboare pe Hitler – de el bancherii și industriașii din Occident aveau încă nevoie prea mult pentru zdrobirea URSS și nimicirea statelor naționale ale Europei. Regimul puterii lui Hitler cu politica sa internă și externă, care s-a format între 29 septembrie 1938 și 1 septembrie 1939 este rezultatul acțiunilor coordonate ale claselor conducătoare vest-europene sau, cum ar fi spus Lenin, ”ale amestecului internațional al clicilor capitalului financiar”, al funcționarilor lor năimiți sub formă de șefi ai guvernelor la Munchen.
Raymond Aron, care îl ura pe Hitler, fiind evreu și liberal, a menționat, că dacă Hitler ar fi murit în 1938 pînă la Munchen, pînă la agresiunea împotriva Cehoslovaciei, el ar fi intrat în istoria Germaniei ca cel mai însemnat om de stat al ei; după Munchen totul s-a schimbat. Însă Munchenul ca o operațiune geoistorică a fost executată de cercurile conducătoare vest-europene, în primul rînd de cele britanice. Deci, și ”Hitler cel negativ”, regimul său ”Hitler, Incorporated” în forma, în care acela a început războiul, cel puțin indirect, este creația britanicilor (precum și a francezilor și italienilor). Hitler nu ar fi reușit să cucerească Cehoslovacia în forma în care aceea exista în septembrie 1938, țara trebuia mai întîi să fie dezmembrată, ceea ce a și fost obținut la Munchen, care în această privință trebuie să fie considerat de fapt începutul celui de-al Doilea Război Mondial, mai exact, al fazei lui europene (în iunie 1941 războiul va deveni euroasiatic, iar în decembrie 1941 – mondial).
Deprinși întotdeauna să arunce vina asupra altora, anglo-saxonii și ”coloana a cincea” a lor din Rusia scriu permanent despre aceea, că războiul a fost făcut inevitabil de către ”pactul Molotov-Ribbentrop” (așa ei numesc înțelegerea sovieto-germană), și de aceea, chipurile, URSS poartă aceeași răspundere pentru declanșarea celui de-al Doilea război Mondial, ca și Germania hitleristă. Această interpretare, care are ca scop distragerea atenției de la adevărații ațîțători ai războiului din Albionul cețos și răspîndirea a cît mai multă ceață, este o minciună dublă.
În primul rînd, înțelegerea sovieto-germană, semnată în august 1939, a fost ultimul dintr-un șir de înțelegeri dintre marile puteri europene cu cel de-al III-lea Reich.
În al doilea rînd, URSS a fost nevoit să încheie această înțelegere, reacționînd la Acordul din Munchen. Acordul din Munchen, repet, a fost de fapt formalizarea unui bloc agresiv antisovietic, pe care Stalin l-a nimicit prin înțelegerea cu Germania în august 1939, întorcîndu-l pe Hitler împotriva alaiților săi antisovietici – anume aceasta nu-i pot ierta lui Stalin adepții antisovietismului din Occident și din Rusia. Însă noi am luat-o prea înainte, să ne întoarcem în 1938.
Imediat după dezmembrarea Cehoslovaciei de către Germania și ”șacalul european” Polonia Hitler a început să se pregătească pentru cotropirea celeilalte părți a țării, ceea ce a și fost făcut în martie 1939, după de care Montagu Norman a predat Reichsbăncii rezerva de aur a Cehoslovaciei (6 mln de lire sterline), care se păstra în Marea Britanie – de nimic nu este jale pentru războiului fuhrerului împotriva rușilor, cu atît mai mult că acum cel de-al treilea Reich trebuia să aibă frontieră comună cu URSS. Și iată că aici păpușarii britanici au dat greș. În 1939 Hitler nu vroia să lupte cu URSS, nu era gata de război. El a sărit (mai bine zis, a încercat să sară) din cîrligul britanic, transformînd o parte a țării – Cehia – în Protectoratul Boemiei și Moraviei, dar iată că cealaltă parte, limitrofă cu URSS, – Slovacia, el a declarat-o stat independent, iar independența Slovaciei era garantată de Hitler în persoană. Prin aceasta fuhrerul arăta, că în timpul apropiat nu are de gînd să lupte cu URSS, ceea ce nu se potrivea cu planurile britanice de atragere a Germaniei în război cu Uniunea Sovietică (și, apropo, a planurilor americane de atragere a imperiului Britanic în războiul european).
Britanicii indignați au hotărît să-l pună pe fuhrer la punct cu ajutorul Poloniei, căreia i-a fost ordonat să ceară de la Hitler Slovacia în calitate de protectorat. Însă Hitler nu s-a speriat de aceasta, el a înaintat Poloniei pretenții în privința Danzigului și nu se poate spune că ele erau neîntemeiate. Polonia, încredințată în susținerea britanică, s-a comportat obraznic, și fuhrerul a hotărît să înlăture această piedică în relațiile cu Occidentul: șacalul încurca relațiilor sale cu tigrul. Însă înlăturarea era imposibilă fără o înțelegere cu URSS, care și a fost încheiată în august 1939. După de care Hitler a dat lovitura Poloniei. Făcînd aceasta, el era sigur că nici Marea Britanie, nici Franța nu se vor amesteca în caz de atac împotriva Poloniei – el era deprins să aibă de a face cu împăciutorii. Clasa conducătoare britanică toți anii 1930 îl pregătea pe fuhrer pentru lovitura în stînga. Iar în momentul potrivit pentru sine a lovit pe neașteptate în dreapta. De altfel, pînă la mijlocul anului 1940 ambele părți – și britanică, și germană – luptau apatic, dacă acest război straniu poate fi numit război.
Situația a început să se schimbe din vara anului 1940, și asta în mare măsură datorită presiunii din partea SUA. Hitler nu vroia să lupte cu britanicii, crezînd, că se poate înțelege cu ei, dar și potențial pentru un război mondial cel de-al treilea Reich nu avea. Istoric Rusia era un dușman cu mult mai mare, decît Albionul, și el era gata să demonstreze aceasta, întorcîndu-se spre răsărit. Tactic aceasta îi aranja pe britanici, însă aceasta era inadmisibil chiar și tactic pentru SUA, care erau gata să ia partea Germaniei doar într-un singur caz: dacă URSS va ataca cel de-al Treilea Reich sau va cădea la provocație (declarația Congresului SUA de la 17 aprilie 1941).
Acest nod de contradicții a fost tăiat în iunie 1941, și un rol imens în aceasta l-au jucat britanicii. Cea mai strașnică lovitură asupra Germaniei și Rusiei a fost făcută de Albion, cînd în prima jumătate a lui iunie în vremea tratativelor supertainice (documentele sînt declarate secrete pînă la jumătatea sec. XXI) între Hess și reprezentanții cercurilor conducătoare britanice Hitler, probabil, a primit de la britanici anumite garanții (cel puțin de neutralitate), fără aceasta el nici odată nu s-at fi hotărît să înceapă în a doua decadă a lunii iunie 1941 transferarea trupelor de pe frontul occidental spre hotarele sovietice, să invadeze URSS. Perfidul Albion, desigur, l-a amăgit – de aceea el și este perfid, și dușmanul de moarte al Rusiei Churchill a început să vorbească imediat despre lupta comună împotriva lui Hitler. Fuhrerul a pățit-o – la fel ca și Wilhelm cîndva, dar cu urmări și mai grele pentru Germania, ca în 1918-1919. Britanicii au reușit încă odată să ațîțe Germania împotriva Rusiei, să provoace încă odată un război mondial – de data aceasta cu urmări deplorabile pentru imperiul lor și pentru structurile lor secrete. Hegel avea dreptate – istoria este perfidă, iar Albionul nu are monopol asupra perfidiei.

13

Cele expuse mai sus demonstrează în mod evident faptul, că subiectul real al istoriei Occidentului din a doua jumătate a sec. XVIII și al istoriei mondiale din a doua jumătate a sec. XIX sînt structurile supranaționale de coordonare și conducere. Însăși conducerea supranațională în istoria sa trece prin cîteva etape: europeană, mondială, globală.
Formele principale de conducere la etapa mondială (anii 1880-1980) au fost războaiele mondiale și revoluțiile la scară mare strîns legate de primele. De fapte, rezolvarea acestor probleme au și format structurile închise (majoritatea zdrobitoare a cărora erau britanice, iar mai tîrziu – britano-americane), care au luat locul celor masonice în calitate de detașament de șoc, nucleu organizațional al vîrfurilor conducătoare ale clasei capitaliste (neanulînd însă masoneria).
Analiza pregătirii și organizării celor două războaie mondiale arată în mod clar metodele și formele activității ”stăpînilor jocului mondial”, permițîndu-ne să tragem anumite învățîminte pentru ziua de azi. Cineva ar putea avea îndoieli: în acest referat merge vorba despre perioada 1871-1939/45, nu este cuprinsă perioada Războiului rece și ultimii 20 de ani. Aceasta este corect. Însă trebuie să ținem minte, că, în primul rînd, Marele război al sec. XX, care a început în 1914, s-a terminat de fapt doar în 1991, cu toate că un șir de obiective, puse înainte de 1914, nu au fost obținute nici în 1991, nu este el obținut nici în ziua de azi și nu sînt dubii, că inamicul istoric (existențial) al Rusiei va încerca să le rezolve.
În legătură cu aceasta, experiența ”epocii cumpenei de ape” (1871-1929/33) și a anilor 1930 este extrem de importantă. Deja nu mai zic nimic despre aceea, că noi la fel trăim într-o ”epocă a cumpenei de ape”, că zilele noastre amintesc foarte mult începutul sec. XX, iar actuala Federație Rusă seamănă mai mult cu imperiul Rus antebelic decît cu Uniunea Sovietică antebelică.
În al doilea rînd, eu sînt convins, ca analiza pregătirii anume a Primlui război mondial în măsură mai mare decît celui de-Al Doilea război mondial (într-un oarecare sens acela a fost o repetare) demonstreză în mod limpede metodele și formele activității structurilor supranaționale de conducere, create pe o puternică bază britanică, pe baza clasei conducătoare britanice.
La începutul sec. XX, în toiul pregătirii războiului mondial de către structurile supranaționale aflate la Londra remarcabilul geopolitic rus A. E. Edrihin-Vandam scria: ”…cuceritorii mondiali și dușmanii noștri de moarte anglo-saxonii au o calitate incontestabilă – niciodată și la nimic mult lăudatul nostru instinct nu joacă la ei rolul virtuoasei Antigona. Observînd cu atenție viața umanității în întregimea ei și apreciind fiecare eveniment în măsura influenței lui asupra propriilor lor treburi, ei prin munca neîncetată a minții dezvoltă în sine capacitatea de a vedea și aproape că a pipăi la o distanță enormă în timp și spațiu ceea, ce oamenilor cu o minte leneșă și o imaginație săracă li se pare o fantezie deșeartă. În arta luptei pentru existență, adică în politică, această capacitate le pune la dispoziție toate avantajele unui șahist genial asupra unui jucător mediocru. Suprafața globului, acoperită cu oceane, continente și insule, este pentru ei un fel de tablă de șah, iar popoarele, însușirile principale și calitățile sufletești ale cîrmuitorilor cărora au fost minuțios studiate, sînt pentru ei figuri vii și pioni, pe care le mișcă cu așa socoteală, că adversarul lor, care vede în fiecare pion ce stă în fața lui un inamic de sine stătător, în cele din urmă, se pierde în nedumerire, cînd și în ce fel a făcut mișcarea fatală, care a dus la pierderea partidei? Anume astfel de artă vom vedea acum în acțiunile americanilor și englezilor împotriva noastră”. Așa și a fost: am văzut aceste acțiuni la răscrucea anilor 1910-1920, 1930-1940, 1980-1990. Le vedem și acum.

În ce consta slăbiciunile Rusiei, a clasei ei conducătoare la începutul sec. XX, slăbiciuni, care au condamnat-o la înfrîngere și cărora anume astăzi, date fiind asemănările, echivalența epocilor și sistemelor, trebuie să le atragem atenție? În primul rînd, coruperea, descompunerea vîrfurilor conducătoare și dominarea intereselor de clan asupra celor de stat, iar a celor particulare și familiare – asupra celor de clan. În al doilea rînd, inadecvarea față de lumea lor contemporană, care se manifesta prin aceea că statului și clasei conducătoare îi lipsea viziunea tabloului real al evenimentelor, lipsea nu doar o strategie independentă a dezvoltării istorice, dar și o oarecare strategie în genere. În al treilea rînd, vîrfurile clasei conducătoare direct sau prin intermediari, adică prin capitaliștii săi sau prin cei străini era strîns legată de capitalul din Occident, adeseori depindea de el, iar de aici era doar un pas pînă la transformarea în agent de influență sau pur și simplu în agent al Răpitorilor și Străinilor (am văzut aceasta prin cazurile lui Izvolskii, Hartvig – public de acest fel este deajuns și astăzi în Federația Rusă); fundalul, care contribuia tuturor acestora era specializarea în materii prime a țării, adică nu cea mai bună poziție în diviziunea internațională a muncii, și dependența financiară de capitalul străin, din cauza căruia mujicul rus a trebuit să-și piardă viața pentru interesul britanic și să moară, salvînd Parisul.

Încă odată voi accentua impregnarea vîrfurilor clasei conducătoare a imperiului Rus cu agentură străină – de influență și simplă. Cu așa densitate era greu să dezvolți o politică orientată spre interesele naționale și era ușor să cazi în mreje străine, să devii o figură, sau chiar și un pion într-un joc străin.

Clasa conducătoare sovietică de la sfîrșitul anilor 1930 era consolidată, ”coloana a cincea” era nimicită, țara avea o strategie precisă și un program de dezvoltare istorică, iar țara îsăși reprezenta în sine un puternic complex militar și industrial. Din această cauză și altfel de rezultat al războiului mondial – Victoria.

Din păcate clasa conducătoare către sfîrșitul URSS a reprodus multe trăsături ale celei de la sfîrșitul imperiului și de aceea mulți reprezentanți ai ei s-au pomenit de partea principalului dușman istoric, iar URSS s-a prăbușit. Actuala pătură conducătoare în majoritatea sa reprezintă în sine produsul descompunerii celei din perioada URSS-ului tîrziu. Cu cine mai mult seamănă: cu cea de la sfîrșitului imperiului sau cu cea sovietică antebelică – este o întrebare retorică.

La încheiere voi folosi metafora lui O. Markeev, un citat din romanul pe care l-am folosit în calitate de epigraf. Despre pătura conducătoare elținistă (dar numai despre ea?) cu gura unuia din eroii săi O. Markeev s-a exprimat așa: ”Noii locatari ai clădirii, șmecherii din administrația președintelui i se păreau lui Maximov niște pinguini mărginiți, care din prostie s-au cățărat în vîrful aisbergului. Ei puteau să-și facă de cap acolo după pofta inimii, să-și alcătiască o închipuire despre lumea ce-i înconjoară, să dicteze legile lor altor locuitori ai tîrgului păsăresc, chiar să creadă că ei stabilesc cursul aisbergului. Însă el îi purta, supunîndu-se curentelor adînci nevăzute. Lumea lui era Oceanul, care nu putea fi cuprins de mintea păsărească”.
Metafora pinguinilor de pe aisberg, care cred, că ei conduc mișcarea lui, neimaginîndu-și nici masa submarină a aisbergului (6/7), nici curentele, care îl poartă, este reușită. Clasa conducătoare a imperiului tîrziu la fel sînt pinguini, înnămoliți în superconsumism și distracții, care nu știu, că structurile închise deja i-au luat la ochi, că pe perete deja au apărut semnele: mene, tekel, parsin.

Istoria demonstrează: ”pinguinii” o sfîrșesc prost, ei și societățile lor sînt o pradă ușoară pentru Răpitori și Străini, și nu face să contezi pe primirea în burghezie: burghezie pentru toți nu va fi de ajuns, și pe lîngă aceasta Roma nu plătește trădătorilor (și proștilor). Candidații la rolul Plohișilor trebuie întotdeauna să țină minte, ce s-a întîmplat cu Ostap Bender la granița română. Și să învețe de la britanici principalul lor secret militar: ”right or wrong, this is my country” – ”are dreptate sau nu, însă aceasta este țara mea”.

Andrei Ilici Fursov

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s