RĂZBOIUL PSIHOISTORIC. Subiectele obscure ale conducerii globale și falsificarea istoriei (XI)

25ba1ab4f854

Partea I
Partea II
Partea III
Partea IV
Partea V
Partea VI
Partea VII
Partea VIII
Partea IX
Partea X

Unul din obiectivele (bineînțeles, nu unicul) al crizei economice mondiale din 1929-1933 era crearea condițiilor pentru venirea la putere în Germania a lui Hitler. ”Nimeni și niciodată nu va găsi calea spre înțelegerea faptului, cum s-a ridicat și a ajuns la putere Hitler, – a menționat G. G. Preparata, – dacă nu va înțelege natura banilor și cum funcționează sistemul bancar tradițional. Anume lipsa de înțelegere și poartă spre aceea, că evenimentele cele mai hotărîtoare, care au dus spre ascensiunea și sosirea la putere a nazismului, sînt trecute pe seama concursului nefericit de împrejurări întîmplătoare în condițiile de criză. Însă în istorie nu există asemenea lucruri ca întîmplarea – bună sau rea – dar și criza niciodată nu a făcut parte din cataclismele naturale, dar întotdeauna reflectă punctul inferior al situației economice în procesele ciclice, condiționate de dinamica relativ simplă a circulației monetare”.
Despre legătura cu jocurile financiare rafinate din anii 1920, interesante și importante în sine, dar care nu sînt obiectul lucrării date, spune simplul fact, observat de același G. G. Preparata. Peste 3 luni după aceea, cînd la 30 ianuarie 1933 Hitler a depus jurămîntul de cancelar al reichului, naziștii l-au chemat pe Hjalmar Schacht, poreclit ”americanul” (în spatele lui stătea marele business american) să conducă Reichsbanka, iar exact peste 6 luni Montagu Norman fără explicații și scuze a anunțat public despre vinderea hîrtiilor de valoare naziste pe piețele din Londra.
Din 1933 pînă în 1938 Germania a efectuat modernizarea economiei și, bineînțeles, reînarmarea armatei. Corporațiile celui de-al III Reich – IG Farben și altele prosperau, însă în majoritatea cazurilor în spatele lor stătea capitalul american. Despre aceea cum corporațiile americane, mai ales ale Rockfellerilor, au investit mijloace în economia celui de-al III Reich, cum au colaborat cu el nu doar în anii 1930, dar și în timpul războiului, chiar pînă în 1944, a fost scris atît de mult, încît este de prisos să se scrie și aici. Voi menționa doar, că investind mijloace în Germania, rezolvînd în așa fel nu numai problemele sale economice și în același timp pregătind-o pentru bătălia cu URSS, capitalul american, întîi de toate Rockfellerii continuau lupta lor cu Rothschilzii, pregătind slăbirea și subminarea creației acelora – imperiului Britanic. Unul din scopurile principale ale SUA, Rockfellerilor în cel de-al Doilea Război Mondial era demontarea imperiului Britanic. Despre aceasta vorbeau deschis oamenii Rockfellerilor, același Allen Dulles. Și, trebuie de spus, că ”Rockfellerii-SUA” și-au atins scopul pus: dacă în Primul Război Mondial ei au învins Rothschilzii cu un mic avantaj, atunci în cel de-al Doilea Război Mondial au biruit cu desăvîrșire. Aceasta încă odată în plus mărturisește despre aceea, că cercurile conducătoare mondiale nu constituie deloc un oarecare guvern mondial unitar (aceasta este un vis, un proiect), dar reprezintă o totalitate a cîtorva ”ciorchine”, care fac parte din diferite structuri supranaționale și care se află în relații complicate și contradictorii de colaborare și rivalitate – uneori foarte dure, dacă nu brutale.
Britanicii aveau interesul lor în ascensiunea lui Hitler, în primul rînd politic – să-l asmuțe asupra URSS, și în fine în iunie 1941 au reușit, dar pentru aceasta au trebuit să muncească pe aproape toată durata anilor 1930. Scopul acestei munci era nimicirea URSS cu ajutorul lui Hitler, iar mai apoi zdrobirea Germaniei, adică repetarea schemei, realizate pe parcursul Primului Război Mondial, însă, cum s-a dovedit, în primul rînd datorită manovrei lui Stalin, nu pînă la urmă.
De pe timpurile Versaillesului, scrie G. G. Preparata, elita britanică s-a împărțit în trei curente: 1) antibolșevicii; 2) grupa ”Mesei rotunde” a lui Milner (adică întreaga tabără a ”Grupului”; 3) pacificatorii.
Gruparea lui Milner era nucleul adevărat al monolitului imperial; de ea erau strîns legați E. Simon, J. Smuts, editorul ziarului ”The Times” J. Lawson, doi jucători-cheie ai MAE – lordul Lothian (F. Kerr, pe timpul cînd era secretarul lui Lloyd George ca reprezentant al ”Grupului” juca un rol mai important decît prim-ministrul); lordul Halifax (E. Wood). Existența celor trei tabere, principala dintre carea era ”Grupul” – trei măști ale clasei conducătoare britanice îi permitea în funcție de situație să treacă ușor de la o strategie la alta, imitînd lupta (victorii și înfrîngeri) între grupări. De altfel, adeseori imitarea se transforma în luptă reală, și aceasta încurca și mai mult situația.
Prin semnarea la 26 ianuarie 1934 a alianței cu Polonia Hitler a arătat, că dușmanul său principal este URSS și el se pregătește de luptă cu ea în alianță cu Polonia. El înțelegea foarte bine, că anume un asemenea pas va avea ca urmare ajutorul Marii Britanii în dezvoltarea forței militare germane. Din 1935, necătînd la protestele Franței, Marea Britanie (aici pe primul plan au fost înaintați pacificatorii) a început să susțină reînarmarea Germaniei. Ce-i drept, ”fracțiunea antinazistă în frunte cu Churchill, folosind fondurile cercurilor înstărite evreiești, s-a transformat într-o grupare mai compactă și strict secretă, cunoscută sub denumirea de ”Foxus” (G. G. Preparata), însă influența ei asupra establishmentului britanic și cu atît mai mult asupra chestiunilor europene era minimală. Încă odată îl voi cita pe G. G. Preparata: ”Obiectivul elitei conducătoare britanice rămînea același – să-l țină pe Hitler într-o neștiință încordată, cînd făcîndu-i ochi dulci, cînd alungîndu-l ca pe o muscă sîcîitoare”.
Eu sînt de acord cu acei cercetători, care consideră punctul de cotitură în șirul evenimentelor, care au purtat nemijlocit către cel de-Al Doilea Război Mondial, misiunea lordului Halifax (”Grupul”) în Germania la 19 noiembrie 1937. Anume acolo și atunci structurile britanice închise l-au împins pe fuhrer spre război (ce-i drept, ei îl îndemnau spre război cu URSS, însă a ieșit altfel, dar acestea sînt ”cheltuieli de producție”, cu atît mai mult, că, în fine, Germania, așa cum și a fost planificat, a fost nimicită, iar cu URSS din nou nu s-a primit, a fost nevoie să se aștepte pînă în 1991).
Reprezentanții ”Grupului” au citit cu atenție ”Mein Kampf”-ul și au început să vorbească cu Hitler pe limba lui – și plebeul Hitler s-a prins, la fel cum s-a prins cu un sfert de veac mai înainte patriciul de sînge regal Wilhelm. Halifax i-a lămurit fuhrerului, că în Marea Britanie cel de-al III Reich este considerat un bastion împotriva comunismului și de aceea nu are nimic împotrivă alipirii la Reich a Austriei și Cehoslovaciei, însă aceasta trebuie să aibă loc pe cale pașnică. Hitler a înțeles corect: pe cale pașnică înseamnă cu ajutorul plutocrațiilor occidentale și în primul rînd a rotașei Marea Britanie, iar reacția lăturașei Franța putea să fie ignorată.

(va urma)

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s