RĂZBOIUL PSIHOISTORIC. Subiectele obscure ale conducerii globale și falsificarea istoriei (IV)

Partea I
Partea II
Partea III

La început subiectul conducerii supranaționale a fost segmentul superior al clasei conducătoare britanice, inclusiv tronul regal. Formele structurale ale acestui subiect multă vreme (pînă la sfîrșitul sec. XIX) au fost aproape exclusiv lojele masonice regulare. Și chiar de la bun început ele au fost de două tipuri, în ceea ce și consta principiul și secretul principal al conducerii supranaționale, care la mijlocul sec. XIX a devenit pe deplin mondială. Primului tip aparțin lojele insulare, celui de-al doilea – cele continentale.
Lojele insulare, existența cărora era ținută în taină de ”neinsulari”, – este forma de organizare a persoanelor, care joacă un rol important în viața politică, socio-economică și spirituală a Marii Britanii. Ideologia lojelor insulare de la bun început purta un caracter patriotic, de orientare națională, se baza pe tradițiile străvechi engleze, urmînd principiul ”right or wrong, my country”. Totodată locus operandi al lojelor insulare era globul întreg și întîi de toate Europa, unde acționa alt tip de loje – cel continental, dar care erau îndrumate de pe insulă, adică din Marea Britanie.
Orientarea lojelor continentale era diametral opusă celor insulare – spre cosmopolitism, care surpa statalitatea, tradițiile și religia (mai ales catolicismul) statelor continentale în interesele Marii Britanii; în unele cazuri aceasta era orientarea spre ”autodeterminarea națiunilor”, în altele – ”unirea națiunilor” (de pildă, în Germania și Italia, sub controlul lojelor).
”Din străfundurile acestor loje, care au împînzit cu filialele lor toate țările lumii, – scria cîndva baronul de Rennes, – au ieșit așa-zisele ”doctrine liberale”, destinate doar spre export: ”frații” continentali erau conduși pe un drum, cu totul diferit de cel pe care mergeau ”insularii”: ”nimicind tradițiile pe alte meleaguri, Anglia le păstreazăla la ea acasă ca lumina ochilor, deoarece aceasta este bogăția ei spirituală cea mai mare, apărută ca o sinteză din experiența multiseculară […] Luînd în derîdere formele externe ale traiului tradițional ale altor popoare, Anglia își păstrează cu sfințenie formele, obiceiurile și ceremoniile sale, ca factori care îi deosebește de alte rase și popoare, și în această privință ea merge pe urmele altui popor, care datorită acelorași cauze, și-a purtat prin secole naționalitatea sa și i-a păstrat forțele vitale pînă în zilele de azi”. Cu toate că ambele tipuri de loje erau arme organizaționale, trebuie de adăugat, că lojele continentale, la rîndul lor, erau armele organizaționale ale celor insulare.
Primul experiment proiectiv-constructiv de proporții – de amploare europeană și cu urmări la nivel mondial – a fost revoluția franceză din anii 1789-1799. Folosind problemele reale, acumulate în Franța timp de o sută de ani și dominînd procesele de masă, establishmentul englez, lojele continentale și bancherii elvețieni au prăvălit monarhia în Franța, eliminînd pentru totdeauna un concurent al Marii Britanii, și au efectuat un experiment social foarte important, rezultatele căruia au fost folosite foarte activ timp de peste un secol. Bineînțeles, ei au folosit problemele și greutățile reale existente în Franța, pe care în mare măsură tot ei le-au creat (prin acțiuni financiare și informaționale). Aceste acțiuni și au fost hotărîtoare, deoarece în secolele XVI, XVII și în prima jumătate a sec. XVIII situația social-economică era mai rea (uneori cu mult mai rea, decît pe timpul domniei lui Ludovic XVI), însă revoluții pe atunci n-au avut loc. Cum a menționat H. Taine, pe timpurile Ludovicilor XIV și XV se suferea și mai mult de foame, dar mai departe de răscoale nu s-a mers. În 1789 factorului sistemic i s-a adăugat și cel de subiect (a nu se confunde cu cel subiectiv). În esență revoluția franceză a devenit o armă organizațională a structurilor conspirative financiar-politice supranaționale și a Marii Britanii în lupta lor împotriva Franței și monarhiei franceze. Aceste forțe supranaționale și au devenit în Europa învingătorii principali ai războaielor napoleonice, beneficiarii principali ai ciclului britanic de acumulare și ai hegemoniei britanice.
Revoluția franceză a deschis ”epoca revoluțiilor” (1789-1848). ”Epoca revoluțiilor” și ”lungii anii cincizeci” (1848-1867/73), cînd după recetele și sub observația Marii Britanii se creau state întregi a devenit perioada venirii la putere a masonilor, și, ca urmare, trecerea masonilor în proprietatea statelor, adică triumful structurilor supranaționale de coordonare și conducere. Însă aici au apărut și probleme. Sosirea la putere în diferite țări ale Europei într-o formă sau alta a lojelor clasice a lăsat într-un offside politic pe mulți membri ale acestor loje. Mai mult decît atît, nici pe departe toți participanții la mișcarea revoluționară erau mulțumiți de rezultatele revoluției franceze din 1830 și cu atît mai mult de cele ale revoluței europene din 1848-1849. În persoana statului acum li se opuneau ”masonii de la putere”, și aceasta crea situații conflictuale în sînul masoneriei, în lumea structurilor conspirative. Ca rezultat, cei nemulțumiți au început să formeze ”loje sălbatice”, care au captat de la lojele clasice aflate acum în locul monarhiei drapelul ”revoluției mondiale” și pe lîngă aceasta i-au atribuit un caracter de clasă – antiburghez și antistatal în același timp. Aceasta corespundea și luptei ”claselor periculoase”, care treptat se transformau în ”clasele muncitoare” și luptei proletariatului, care tocmai se năștea. Nu întîmplător, cei ce s-au avîntat în ”lojele sălbatice” și pur și simplu în structurile conspirative revoluționare, au început să se numească ”carbonari”, adică mineri la minele de cărbune.
În același timp încep să apară structuri supranaționale care pretind să conducă lupta muncitorilor pe scară mondială – Prima Internațională în frunte cu Marx. Aici nu este locul să analizăm legăturile Primei Internaționale cu masonii, carbonarii, marele capital financiar și serviciile secrete britanice. Mă voi limita doar la indicația, că principiul conducerii supranaționale a început să funcționeze nu numai pe ”orizontala” de clasă, dar și pe ”verticală”, străbătînd societatea de sus pînă jos.
În ultima treime a sec. XIX sub influența financiarilor, revoluționarilor și serviciilor speciale începe impetuos să se formeze o sistemă de conducere a lumii cu circuit dublu: structurile statale, precum și formele politice deschise (partidele, parlamentele), care în exterior reprezintă succesele și întruchiparea ”democrației și progresului” încep în mare măsură (uneori în foarte mare măsură) să devină funcții ale structurilor secrete de nivel mondial. Tot în această perioadă devine clar, că în situația politico-economică care se complică tot mai mult (depresiunea economică din 1873-1896; declinul hegemoniei Marii Britanii; sciziunea în sînul masoneriei în sectoarele britanic și german; ascensiunea SUA și Germaniei; începutul luptei Occidentului pentru resursele rusești; întețirea luptei de clasă și multe altele), masoneria ca formă de conducere supranațională începe să nu mai fie adecvată epocii. Apare necesitatea în forme noi, structuri noi, care,în primul rînd, trebuie să reunească anglo-saxonii (englezii și americanii) în luptă împotriva Germaniei și pentru resursele rusești; în al doilea rînd, să devină cu adevărat mondiale – masoneria purta amprenta sistemului mondial european din sec. XVII – prima jumătate a sec. XIX.
Noile structuri (subiecte) ale conducerii globale au devenit societățile create de C. Rhodes, A. Milner și alții în Marea Britanie. După sfîrșitul Primului Război Mondial această direcție de dezvoltare a continuat prin întrepătrunderea structurilor supranaționale și a celor statale (”naționale”), adică cu întrepătrunderea a două circuite, totodată păstrîndu-se principiul circuitelor duble. Statele occidentale tot mai mult deveneau funcții ale conducerii mondiale, bazate pe finanțe și pe control politic, neformal, dar foarte eficient.
Un proces analogic de formare a circuitului dublu se dezvolta începînd cu ani 1920 în URSS, în zona anticapitalismului sistemic, dar în direcția opusă cele occidentale: dacă în Occident statul se transforma într-o funcție a ”supranaționalilor”, Fininternului ș. a. m. d., în URSS echipa lui Stalin, blocînd proiectul ”revoluția mondială” și purcezînd la construirea imperiului Roșu, a început să transforme personificatorea revoluției – Internaționala III (Kominternul) într-o funcție a statului URSS, de fapt înlăturînd circuitul dublu. Devenind chezășia victoriilor sovietice în anii 1930-1950, mai tîrziu această înlăturare, care nu a fost compensată de păturile conducătoare sovietice, a jucat o glumă răutăcioasă și cu lagărul socialist,și cu URSS, și cu PCUS (Cei treizeci de ani de după război, care au fost pentru Occident o perioadă de prosperare nemaipomenită, au amînat pe o anumită perioadă necesitatea de a crea noi forme și structuri de conducere mondială. Însă deja pe la sfîrșitul anilor 1960 au apărut semne serioase ale crizei ce se apropia. O reacție preventivă a vîrfurilor conducătoare ale clasei capitaliste a fost crearea structurilor de coordonare și de conducere de tip nou – Clubul de la Roma (1968) și Comisia Trilaterală (1973). Iar deoarece forța de șoc, care a stat în spatele formării lor, era corporatocrația – fracțiunea tînără și răpitoare a burgheziei mondiale, ieșite pe arena istoriei imediat după sfîrșitul războiului și care era deja nu doar mondială, dar globală după potențial și orientare, prin urmare și aceste structuri erau deja structuri ale conducerii globale. Sarcina lor era să dea start globalizării ca o armă organizațională a segmentelor superioare ale clasei capitaliste în lupta cu dușmanul de clasă extern (URSS), cît și cu cel intern (clasa muncitoare, cea mai mare parte a păturilor medii). Nimicirea URSS a îndepărtat pe un oarecare timp noua epocă de criză – a îndepărtat-o datorită jefuirii fostului lagăr socialist de către Occident și posibilităților banditismului internațional, căruia, în absența URSS, nu i se putea opune nimeni. Însă către sfîrșitul anilor 1990 a început să se întrezărească o nouă criză, și iată că deja timp de 15 ani trăim în condițiile unei crize globale, care, pe lîngă toate celelalte, se manifestează ca o criză a conducerii globale).
Făcînd un bilanț provizoriu, în istoria conducerii supranaționale putem evidenția perioade evolutive și revoluționare (critice). Prima perioadă (evolutivă) a fost aproape întreg secolul XVIII. Apoi a început ”epoca revoluțiilor” (1789-1848), care a devenit epocă de criză a conducerii supranaționale a sec. XVIII, criza structurilor lui și căutare de forme noi. Stabilizarea din anii 1850-1870 doar pe o vreme a înghețat această problemă, care a răbufnit prin criza de 75 de ani (1870-1945) și apariția noilor forme – mondiale – de conducere supranațională. Apoi a urmat, ca și în sec. XIX, o stabilizare de 30 de ani, succedată de criză (la început ea a fost atenuată de ”aprigii” ani 1990 – din contul jefuirii fostului lagăr socialist). Criza a dat viață noilor structuri ale conducerii supranaționale – celor globale. Acestea din urmă – iată dialectica – în aceeași măsură au produs această criză, în care ele înseși erau produsul ei. Este un paradox, însă globalizarea chiar de la începuturi se dezvoltă ca o criză – criza conducerii globale. Criza actuală a conducerii suprastatale (globale), ca și cea precedentă – cea mondială – este în cel mai strîns mod legată de Rusia, de soarta ei istorică, despre care trebuie de spus aparte.

(va urma)

Anunțuri

2 gânduri despre „RĂZBOIUL PSIHOISTORIC. Subiectele obscure ale conducerii globale și falsificarea istoriei (IV)

  1. Domnule Obidin, vă rog să parcurgeţi rîndurile de mai jos pentru a înţelege de ce la români s-a instalat rusofobia.
    Rusofobia nu este recentă, de la terminarea ultimului război mondial, cînd România a depus armele în 1944, ea are rădăcini mult mai adînci.
    Iată ce povestesc cei ce au trăit pe viu evenimentele de acum 100-200 de ani în urmă, cînd armatele ţarului se apropiau de ţările române, după ce o propagandă intensă precum că ruşii vor veni aici ca eliberatori deschideau speranţele de libertate ale românilor.

    Românii şi-au dat însă destul de repede seama că se înşelaseră, iar „eliberatorii“ ruşi nu erau apărătorii creştinătăţii, ci doar soldaţii unui alt imperiu, mai vorace chiar decât îngrozitorii turci. „Pe măsură ce adevăratele planuri ale ţarilor se dădeau pe faţă, marii boieri, cei care alcătuiau ceea ce în jargon modern numim «clasa politică», începuseră să intre la bănuială. Pe de altă parte, comportamentul trupelor ruseşti de ocupaţie din timpul războiului din 1787-1791 întunecase mult imaginea Rusiei în ochii poporului“.
    Din epocă ne-au rămas mărturii zguduitoare ale cruzimii nemaiîntâlnite şi nemaiauzite până atunci la care se dedau ruşii pe teritoriul Moldovei şi al Munteniei. Practic, în acele momente s-a pus sămânţa rusofobiei poporului român.
    Acest comportament, manifestat nu numai faţă de români, ci şi faţă de celelalte popoare cu care au intrat în contact, a indus aceste sentimente profund resentimentare la toţi vecinii Rusiei: ţările baltice, polonezi, unguri, cehi, finlandezi, chinezi, afgani, iranieni.
    Unele dintre mărturiile acestor atrocităţi inimaginabile vin chiar din tabăra ocupanţilor de la răsărit. Contele francez Langeron, ofiţer în armata rusă la sfârşitul secolului al XVIII-lea, nota în Memorii un episod petrecut în Moldova în timpul campaniei din iarna anului 1788, titlul întâmplării fiind grăitor: „Iată un exemplu, dintr-o mie, de ce era în stare cruzimea ruşilor“. Enervat pentru că o furtună îi afectase armata, generalul rus Kamenski a poruncit să fie decapitaţi prizonierii tătari care nu au răspuns la interogatoriu şi a dat ordin ca un evreu suspect să fie legat gol de un stâlp şi stropit cu apă în timp ce temperatura coborâse la minus zece grade Celsius, lăsându-l să moară îngheţat. Apoi a dat foc unui sat întreg şi i-a alungat pe locuitori pe câmp, în ger şi zăpadă, lăsându-i să moară de frig şi de foame. În final, acest general Kamenski a dat ordin ca toate animalele care nu fuseseră ucise să fie strânse şi trimise în Rusia, pe moşiile sale.

    Deşi lefegiu în armata ţarului, nobilul francez nu împărtăşea metodele pe care le foloseau colegii săi ruşi: „Am putut judeca grozăviile la care ofiţerii noştri se dedau prea adesea în Moldova şi, chiar dacă n-aş fi fost martor, aş fi putut judeca şi după teama cumplită de care este cuprins, dintr-o dată, un ţăran moldovean când vede că-i intră în casă o uniformă rusească. Rămâne împietrit şi nu mai este în stare nici să zică, nici să facă ceva. Degeaba îi ceri, îl rogi, îi dai bani ca să-ţi facă vreun serviciu oarecare, moldoveanul nu mai e bun de nimic şi rămâne ca o stană de piatră. Nu mai este nimic altceva de făcut decât să-ţi iei singur cele ce-ţi trebuie – ceea ce se şi face de obicei, şi să laşi banii acolo – ceea ce nu se face întotdeauna“.
    Deja, în timpul războiului ruso-turc din 1806-1812, boierii din ţările române nu mai erau, în marea lor majoritate, favorabili ruşilor, pe care-i priveau cu teamă şi-i suspectau (justificat) că vor „uita“ să se întoarcă acasă după ce se încheie conflictul. Se ajunsese, spre cumpăna anilor 1800, la o situaţie paradoxală, dar atât de familiară României de-a lungul timpului, în care clasa conducătoare nu ştia care e răul mai mic. Iată ce scria contele de Ligne în timpul războiului ruso-turc din 1787-1791: „Nu s-a mai pomenit o situaţie precum a oamenilor aceştia, bănuiţi de ruşi că i-ar prefera pe austrieci, în timp ce aceştia îi cred mai legaţi de turci; de fapt, ei doresc plecarea celor dintâi la fel de mult cum se tem de întoarcerea celor din urmă“.
    Contele de Langeron sintetiza felul în care ajunseseră să fie priviţi ruşii, după ce, iniţial, beneficiaseră de un mare capital de simpatie: „Partidul rus era cel mai slab, sau, mai bine zis, ca şi inexistent“.
    Ocupaţi de ruşi, muntenii şi-au schimbat atitudinea de la sprijin la piedici puse pretutindeni armatei invadatoare, care jefuia şi ucidea cu o sălbăticie cutremurătoare. În urma „săpăturilor“ făcute de boierii munteni la temelia ocupaţiei ruse, pe care în faţă o sprijineau, iar în ascuns o sabotau, în primăvara anului 1809 s-a consemnat o mare înfrângere a acestora. Ruşii pregătiseră în secret o ofensivă asupra cetăţii Giurgiu, deţinută de turci. Îl mituiseră pe comandantul garnizoanei şi obţinuseră de la acesta promisiunea că, în ajunul atacului, va evacua artileria şi cea mai mare parte a trupelor, urmând ca, la momentul decisiv, să părăsească Giurgiul şi cu restul efectivelor. Boierul Filipescu, care încurajase legătura amoroasă dintre fiica sa şi comandantul rus Miloradovici, a spionat actele de pe biroul generalului şi a dat de ştire la Istanbul. Turcii l-au schimbat pe şeful garnizoanei Giurgiu, pe care au fortificat-o suplimentar, iar atacul rus a fost un dezastru.

    Napoleon ne-a salvat de la statutul de gubernie

    Prima dată când Rusia a fost foarte aproape de a anexa ţările române s-a întâmplat în 1812. La capătul unui război de şase ani, tratativele dintre ruşi şi turci se împotmoliseră pentru că primii doreau, nici mai mult, nici mai puţin decât anexarea Principatelor. Precipitarea evenimentelor pe plan european, unde împăratul francez Napoleon Bonaparte a decis să invadeze Rusia, s-a dovedit întâmplarea providenţială de care aveau nevoie în acea clipă românii. Dedesubturile păcii de la Bucureşti, din 1812, în urma căreia România s-a procopsit cu problema Basarabiei, sunt neclare şi în acest moment, după 200 de ani.
    În contextul în care invazia franceză în Rusia era iminentă, nu există explicaţii logice pentru care marele vizir Ahmet-paşa şi marele dragoman Moruzi (secretar de stat la ministerul de externe al turcilor) au acceptat o pace în urma căreia Imperiul Otoman a pierdut Basarabia. Actele s-au semnat pe 28 mai 1812, iar trei săptămâni mai târziu, Napoleon invada Rusia. Puţină răbdare le-ar fi adus turcilor condiţii mult mai avantajoase la încheierea păcii cu ruşii.
    S-a vorbit îndelung de trădare. Opiniile istoricilor sunt împărţite pe acest subiect. Un lucru e însă cert: turcii n-au avut dubii. După întoarcerea la Istanbul, vinovaţii au fost judecaţi, marele-vizir – destituit şi exilat, marele dragoman Dimitrie Moruzi – decapitat împreună cu fratele său, Panait. Era însă prea târziu. „Dar nu era destul ca să ne luăm noi îndărăt Basarabia“, concluzionează Neagu Djuvara.
    Pe de altă parte, bănuielile românilor se dovediseră întemeiate: ruşii intenţionau să transforme Moldova şi Ţara Românească în gubernii ţariste. Comentariul contelui de Langeron, ofiţer în armata ţaristă, arată adevărata ţintă a ruşilor: „Împrejurările în care s-a aflat Rusia în 1812 ne-au silit să nu cerem decât Prutul, şi încă am fost foarte mulţumiţi că am căpătat această frontieră“.

    În materie de administraţie, ruşii s-au dovedit infinit mai hrăpăreţi decât turcii, iar acest lucru l-au simţit românii chiar în timpul ocupaţiei dintre 1806-1812. Neagu Djuvara citează din nou din memoriile lui Langeron în cartea „Între Orient şi Occident“: „Generalul Zass, însărcinat la Craiova cu supravegherea comerţului între Vidin şi Ardeal, dublând taxa pe fiecare ballot de marfă, a izbutit să-şi însuşească sume fabuloase şi a fost găsit, la întoarcere, la carantila de la Nicolaiev, cu 60.000 de ducaţi de aur, ascunşi în două butoaie. La Bucureşti, generalii Engelhart şi Isaiev vindeau autorizaţiile de tranzit ale mărfurilor, iar cazacii şi colonelul Melentiev luau bacşişuri pentru trecerea mărfurilor în contrabandă“.
    După retragerea ruşilor, în 1812, ţările române au rămas în cea mai neagră situaţie din istoria cunoscută. Iată ce raporta către superiori un ministru al Saxoniei la Constantinopol, pe 10 septembrie 1812: „Domnitorii aceştia (n.r. – fanarioţii Gheorghe Caragea la Bucureşti şi Scarlat Callimachi la Iaşi), care vor ocârmui cele două Provincii de dincolo de Dunăre, se vor putea îmbogăţi numai dacă vor rămâne multă vreme în scaun. Toţi călătorii care sosesc din ţinuturile acelea spun că Principatele sunt cu totul pustiite de armatele care le ocupă de şase ani şi că va fi nevoie de multă muncă şi de multă grijă ca să arate iar aşa cum au fost mai înainte“.
    Pe la 1830, românii se săturaseră deja de „fraţii creştini“ ruşi. Iată cum consemnează Neagu Djuvara această întorsătură în sentimentele poporului nostru faţă de vecinii din Răsărit: „Atâtea nenorociri adunate, din vina, directă sau indirectă, a ocupantului, aveau să exacerbeze în ţară sentimentul antirusesc şi, fapt nou, de acum înainte, avea să fie un sentiment aproape generalizat în toate păturile populaţiei, cu excepţia câtorva personaje sus-puse sau a câtorva ofiţeri orbiţi de luxul şi de strălucirea ofiţerilor ţarului“. Teama că ruşii nu vor mai pleca este ilustrată de Saint+Marc Girardin printr+o replică amuzantă dată de un ţăran boierului său: „Conaşule, îi văd ducându+se, venind înapoi şi întorcându+şi spatele unii altora, ca la joc. Ca să plece, ar trebui să se întoarne cu spatele către noi, toţi deodată!“.
    In 1878, dupa victoria contra Turciei, Rusia ne-a luat si ultimele trei judete din Basarabia, dindu-ne in schimb Delta Dunarii si Dobrogea

    „Războiul“ ruso-român de la 1878

    Consolidarea „simpatiei“ pe care poporul român avea s+o nutrească din acel moment pentru totdeauna faţă de ruşi avea să se producă însă chiar după încheierea Războiului de Independenţă, în 1878. Eludate de istoriografia comunistă, gravele incidente dintre Principatele Unite şi Rusia, petrecute după înfrângerea Turciei, sunt prea puţin cunoscute de poporul român. Practic, după ce a fost salvată de la înfrângere de intervenţia armatelor române conduse de însuşi Principele Carol (devenit ulterior Regele Carol I al României), Rusia n-a mai recunoscut ţării noastre statutul de participant la negocierile de pace. Mai mult, a anexat trei judeţe din Basarabia de Sud care aparţineau Principatelor în acel moment, în ciuda eforturilor disperate făcute de domnitorul Carol şi de clasa conducătoare, în frunte cu I. C. Brătianu şi Mihail Kogălniceanu. A fost un duel dur pe teren diplomatic, în care românii au reuşit să intercepteze telegrame compromiţătoare ale ruşilor, au dus o puternică activitate de lobby pe lângă marile puteri, iar evenimentele au degenerat, în primăvara lui 1878, până în pragul războiului între armata română şi cea rusă, care staţiona deja pe teritoriul ţării noastre.

    Schita cu armata rusa defiland prin fata tarului Alexandru al II-lea la intrarea in Ploiesti, in 1877

    Cel mai grav este că ruşii au practicat un dublu limbaj, ţarul Alexandru al II-lea dându-le lui Brătianu şi Carol, pe de o parte, asigurări că România „nu va regreta niciodată intrarea în război“, iar pe de altă parte, urmărind să anexeze Sudul Basarabiei ca fiind „teritoriu turcesc“!
    La 16 ianuarie 1878, guvernul Rusiei anunţa public intenţia de a reocupa cele trei judeţe basarabene, oferind României, drept compensaţie, Dobrogea. Domnitorul Carol nu s-a împăcat cu situaţia, i-a trimis personal o scrisoare ţarului în care se declara împotriva planului şi menţiona: „Îndrăznesc a nădăjdui că Guvernul Majestăţii Voastre va găsi o soluţiune ce n-ar micşora demnitatatea României şi ar ocroti interesele sale“.
    Lucrurile s-au tensionat tot mai tare, pe măsură ce devenea evident că ruşii n-au de gând să se răzgândească. Tratatul de pace dintre Turcia şi Rusia s-a încheiat la San Stefano, în 19 februarie 1878, fără participarea României. Istoricul Sorin Liviu Damean descrie, în „Carol I al României“, modul în care au procedat „aliaţii“ ruşi: „Guvernul de la Bucureşti a luat cunoştinţă de conţinutul respectivului document abia pe 9 martie, prin intermediul «Jurnalului de St. Petersburg» trimis de generalul Iancu Ghica. Acest act «de uimitoare nerecunoştinţă a Rusiei faţă de aliata sa» (n.r. – Dimitrie Onciu, „Din istoria României“) consacra, printre altele, independenţa României, însă cu dureroase sacrificii. Articolul 19 preconiza că Sublima Poartă va ceda sangeacul Tulcea (Dobrogea), Delta Dunării şi Insula Şerpilor către Rusia, care, la rândul său, îşi rezerva dreptul de a le schimba cu sudul Basarabiei. Totodată, spre disperarea cercurilor conducătoare de la Bucureşti, se stipula dreptul de trecere pe teritoriul românesc, timp de doi ani, a trupelor ruseşti care staţionau în Bulgaria“.

    Aceste întâmplări au adus armatele celor două ţări pe picior de război. „Vădit nemulţumit de atitudinea protestatară a Guvernului de la Bucureşti şi de încercarea acestuia de a câştiga simpatia Cabinetelor europene în favoarea cauzei româneşti, (n.r. – cancelarul rus) Gorceakov ţinea să-i precizeze generalului Iancu Ghica atitudinea intransigentă a cercurilor politice de la Petersburg în privinţa dreptului de trecere a trupelor ruseşti. Mai mult, cancelarul sublinia că, în eventualitatea în care autorităţile de la Bucureşti se opun unei asemenea acţiuni, ţarul «va ordona ocuparea României şi dezarmarea armatei române». Deloc intimidat de avertisment, Carol I a replicat: «O armată care a luptat la Plevna în faţa Împăratului Alexandru al II-lea poate să se bată până va fi nimicită, dar nu se va lăsa să fie dezarmat㻓, scrie Damean în aceeaşi carte. „O asemenea stare de spirit era evocată şi de reprezentantul britanic la Bucureşti, colonelul Mansfield, care concluziona că «sentimentul antirus în aceste Principate a ajuns la apogeu»“, se consemnează în lucrarea numită mai sus.
    „(…) fapte mai puţin descrise în istoriografia românească, trupele ruseşti au primit ordin să ocupe România. Bucureştii au fost asediaţi. În faţa acestei primejdii, Brătianu îl convinge pe Carol I să iasă din capitală şi să se pună în fruntea oştilor româneşti din Oltenia. Ne aflam atunci în pragul unui conflict militar cu Rusia dintr-o poziţie avantajoasă, pentru prima şi singura dată în istorie, când trupele ruseşti, istovite şi decimate de luptele din sudul Dunării, riscau să fie măcelărite în Muntenia“, scrie şi istoricul Alex Mihai Stoenescu în „Eşecul democraţiei române – Istoria loviturilor de stat în România, volumul II“ despre aceleaşi evenimente.

    „Prietenia românilor pentru Rusia era sfârşită“

    Intervenţia marilor puteri europene, iritate de expansiunea Rusiei către Bosfor şi Marea Mediterană, a pus capăt acestei situaţii dramatice prin Congresul de la Berlin. România a pierdut Basarabia, primind în schimb Delta Dunării şi Dobrogea. În planul percepţiei populare, Rusia devenise însă, o dată pentru totdeauna, inamicul public numărul unu. „Comportamentul politic necinstit al Rusiei, dar mai ales devastările, incendierile, furturile, violurile şi umilinţele aduse românilor de către armatele ţariste au produs o distrugere decisivă a imaginii vecinului de la Răsărit“, scrie Stoenescu. Constantin Bacalbaşa (1856-1935, om politic şi ziarist) avea să consemneze despre acel episod: „Din ceasul acesta, prietenia românilor pentru Rusia era sfârşită. În ţară naşte, deodată, simţirea antirusă. Ruşii sunt de acum priviţi cu răceală sau cu duşmănie. Conflicte zilnice se întâmplă în toată ţara cu militarii ruşi. Ingratitudinea rusească, cât şi călcarea fără pudoare a angajamentelor luate formal prin convenţiunea din 4 aprilie 1877 revoltă toate sufletele româneşti. Cauza Rusiei în România este pierdută pentru totdeauna“.
    Evenimentele din 1877-1878 sunt identificate de Alex Mihai Stoenescu drept momentul în care poporul nostru a devenit definitiv ostil Rusiei: „Anul 1878 este pragul de la care în mentalul colectiv românesc se instalează fenomenul rusofob, pe un puternic fond naţionalist. A doua trădare, cea din Primul Război Mondial, şi apoi infiltraţia comunistă în presa şi politica românească de până în Al Doilea Război Mondial vor duce la apariţia sentimentului solid de ură împotriva Rusiei, ură care a purtat trupele române dincolo de Nistru, care n-a slăbit nici sub regimul comunist, producând o incredibilă expulzare a trupelor sovietice din ţară în 1958, şi care funcţionează şi astăzi la aceleaşi dimensiuni aparent interminabile“.
    Evenimentele din Primul Război Mondial, în care armata rusă a fugit de pe câmpul de luptă în 1917, iar tezaurul n-a mai fost returnat de Moscova, urmate de lungul conflict cu bolşevicii pentru Basarabia, ultimatumul din 1940, în care URSS a anexat din nou Basarabia şi Bucovina, le-au dat noi motive de resentimente românilor. A urmat Al Doilea Război Mondial, ocupaţia rusă din perioada 1944-1958, împreună cu jafurile, violurile, violenţele de tot felul şi impunerea cu forţa a comunismului. După 1990, instalarea în fruntea statului a lui Ion Iliescu, comunist instruit la Moscova, precum şi ostilitatea Rusiei în (eterna) problemă a Basarabiei şi a Transnistriei, nu au fost de natură să atenueze sentimentele românilor faţă de vecinii din Răsărit.
    Citiţi şi aceasta:
    http://mateiudrea.wordpress.com/2012/11/03/originea-rusofobiei-la-romani/

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s