NIKOLAI HAITOV: ”CAP PROST”. Povestire.

S-a supărat pe noi dascălul. Părintele, să vedeți, cînd boteza ori prohodea, nu-l chema, iar plata și a dascălului, și cea popească o punea în buzunarul său.
Și iată, colac peste pupăză, vine în ziua sfîntului Petco o femeie, cere să se facă o slujbă. Iară fără dascăl ce fel de slujbă!
– Du-te, – mă trimite părintele, – chiamă-l pe Ilie.
Mă duc la Ilie.
– De două ori sună clopotul, de ce nu vii? Aștepți să sune a treia oară? Părintele fără tine nu poate începe slujba!
– Să slujască, – îmi răspunde, – singur! Dacă îi șef la primit parale, să fie șef și slujba s-o ducă!
Ce să faci? În biserică așteaptă lume – și nu de la noi, din oraș. Mi-am amintit, că unul din conțopiștii din sovetul nostru sătesc cîntă oleacă. În tinerețe învățase de popă, însă l-a aflat arhiereul că-i din roșii și a refuzat să-l hirotonisească. Fug la acela:
– Ard lumînările, au sunat clopotele, iar slujba nu-i chip de început, fiindcă dascălul face grevă! Salvează-ne!
– Nu, – îmi răspunde, – nu pot!
– De ce?
– Șeful nu-mi dă voie.
Alerg la președinte.
– Dă-i voie, tovarășe președinte! A venit lume străină la noi, cum să ne batjocorim?
– Las-să se ducă! – spune președintele. – Cine nu-i dă voie?
– Haidem! – îi spun conțopistului. – Șeful îți dă voie!
– Acuma îmi dă el voie, da pe urmă are să-mi scoată ochii! Mare nevoie am eu să-mi fac neplăceri!
Mă duc eu la părinte – așa și așa, îi zic, slută treabă, slujba o lăsăm pe mîne, iar în timpul ista trimitem pe cineva în munți la Maniu Bîklarov, să-și lese oile și să coboare în sat. Nu e prea cărturar el, dar are un glăscior…
Se învoi părintele. Trimit scrisorica, și spre sară Maniu era în sat. Dimineața facem slujba și-i spun părintelui:
– Dacă dascălul se face nebun, haide să-l alungăm și să-l luăm pe Bîklarov, iar pe soție-sa o facem staroste de biserică.
– Nu-i de mine ocupația asta, – spune Bîklarov. – Eu regulile nu le știu, încă m-oi băga unde nu trebuie.
– Dacă-i numai din pricina asta, – îi spun, – eu te-oi învăța unde și cum, nu-s chiar prima zi clopotar.
– Dacă-i așa, atunci îi bine! – se uni el.
Am și hotărît: soția – staroste, el – dascăl.
Peste vre-o lună a venit timpul să dăm în arendă imașurile bisericești. Mă duc la Bîkarov și-i dau un sfat:
– Strînge, bre Maniu, toți consilierii și fă un tîrg asupra mașurilor, atunci biserica noastră are să aibă un ban mai mult, c-apoi poporul acum nu mai e acel de ieri, mai mult îi place comunizmul, daruri nu aduc, așa că măcar din imașuri să scoatem o leva mai mult, că pe ce bani să ții casa domnului?
– Tu, – îmi spune Bîklarov, – trage clopotele, în treburile mele să nu te bagi.
– Așa? – mă gîndesc eu. – Ei bine, să-ți bați singur capul! Și mă dau la o parte. Iar el se strînse cu niște derbedei, luă bani, însă cît a primit și cîți i-a dat popii, unul Dumnezeu știe!
Vin odată la biserică, și aveam eu așa un obicei: iau lumînări, le aprind, iar cînd de plătit – plătesc pentru toate odată, cînd plec. Apoi iată, mă apropii de lada cu lumînări și-i spun lui Bîklarov:
– Ia dă niște lumînări!
– Cîte?
– Atîtea!
– Mai întîi dă banii, – îmi spune, – pe urmă ai să primești și lumînările.
– Amuș, – îi spun, – are să vină și baba mea, să puie și ea lumînări, așa că noi om plăti pentru toate odată!
– Nu, tu să-mi dai banii! De ce stau eu aici?
– Eu știu de ce! Tu nu știi de ce!
Am scos zece leve.
– Na, ține!
Peste un timp oarecare îl întîlnesc lîngă magazin. Nu știu care adusese din grădina sa ceapă să vîndă, iar Maniu, strîngînd nasul cu batista, se apropie de dînsul. Vroia, se vede, să cumpere ceapă, însă m-a văzut pe mine, a azvîrlit ceapa și s-a apropiat.
– Știi oare, – îmi spune, – că îs fărmate toate lăcățile și toate candelele îs găurite?
– Cui să-i fi trebuit să le găurească?
– Tu știi cui! Numaidecît știi și-i ascunzi! Însă asta, – îmi spune, – n-o să-i salveze! Măcar și sub pămînt, da tot îi găsesc, și-i bag la pușcărie!
– De ce să-i mai cauți, dacă-i știu eu?
– Știi, știi, – horcăiește. – Da știi, că din biserică au furat icoana sfîntului Dumitru? Ori asta tot n-o știi?
Vorba asta am avut-o noi pînă la masă, iar după masă s-a dus el la președinte și-i spuse, că eu am furat icoana sfîntului Dumitru și am vîndut-o unei ambasade pentru șase mii de leve. În timpul ista în cabinetul președintelui ședea Karucev de la direcția rutieră – venise să inspecteze drumul, dacă se poate să meargă autobuse pe aici, – așa că și Karucev a auzit totul. I s-a părut foarte interesantă lui Karucev întîmplarea asta.
– Ce om îi el? – întrebă pe președinte.
– Așa, – îi răspunde acela, – un flecar!
Au mai vorbit în de ei și s-au dus în ospătărie să beie ceva. Maniu, cum i-a văzut, a hotărît că acela e tot din șefi și s-a așezat lîngă ei. Iar Karucev, om vesel, a hotărît să facă o glumă.
– Ascultă, despre ce icoane vorbeați voi? E mare? Așa și așa? – și-i arată, adică, cum e.
– Așa, – răspunde Maniu. – Da ce?
– Păi, îi spune Karucev, – fiul meu a fost la oraș și a văzut – el plecase la o expoziție industrială – într-o ambasadă taman așa o icoană.
– Ea e! – sări Bîklarov. – A sfîntului Dumitru! Ea, ea!
– Cine să fi știut! – începu să se văicărească Karucev. – Puteam doar să ridicăm întrebarea asta, și ar fi fost icoana la locul ei acum! Nici prin cap să-mi fi trecut că e icoana voastră!
Turnă la minciuni Karucev, la vre-o trei căruțe, iar peste o săptămînă vine la mine curierul de la sovetul sătesc:
– Haidem, – îmi spune, – nene Vranko, te cheamă președintele.
– Da cine-i la dînsul?
– Un milițian cu geantă.
Mă duc la sovetul sătesc și într-adevăr văd: stă un milițian cu președintele. Am înțeles că mă vor interoga de ceva.
– Așază-te, moșule! – îmi spune milițianul.
Mă așez. Președintele tace. Cuvînt, deci, are miliția.
– Ce mai nou?
– În sat la noi, – îi spun, – nimic nou.
– Ei bine, zii.
– Ce să-i zic?
Atunci se deschide ușa și întră Bîklarov. Milițianul – la dînsul:
– Ian, bai Maniu, spune tu!
– Despre ce?
– Despre moș Vranko spune!
– Ce să spun? – se dă la o parte Maniu. – N-am ce spune!
– Nimic n-o făcut el?
– Nimic.
Președintele îl privește, zîmbește.
Iar milițianul cînd se porni:
– Adică cum asta ”nimic”? Da el la ce naiba am venit încoa? Poate eu așa, de foaie verde am venit? – deschide geanta și scoate o hîrtie.- Iscălitura-i a ta?
Bîklarov pune ochelarii, dă din cap:
– A mea!
– Dacă spui că-i a ta, povestește!
Milițianul, înseamnă, interoghează, iar Bîklarov ține morțiș pe a lui.
– N-a făcut nimic!
– Aha, nimic? – întreabă sever milițianul. – Dar asta cine a scris? Poate eu? – Și citește: ”Șefului miliției. Tovarășe șef, vă aduc la cunoștința dumneavoastră că la noi în sat s-a iscat un coțcar, atît de prost, că nici președintele nu poate să-i vină de hac, nici miliția să-l învețe minte. Cu nimic nu poți atinge capul ista, fiindcă e din brad. Și chiar nici de brad nu e, ci din stejar! Și se cheamă capul ista prost Vranko Iotov, acel Iotov, care a furat din biserică icoana sfîntului Dumitru și a vîndut-o unei ambasade străine cu șase mii de leve noi!”
– Aista este Vranko Iotov? – îl întreabă milițianul. – De ce dară, cînd ești întrebat, răspunzi: ”N-a făcut nimic!” Spune chiar acum, ce-a făcut, dacă-i cap prost!
Acela una știe – să tacă. Îl apucă milițianul de gît, deschide ușa și-l aruncă afară.
– Du-te învîrtindu-te, măgarule!
Cu asta istoria ceea cu icoana s-a terminat. Am ieșit din ea basma curată, însă m-a luat furia, că Bîclarov m-a mînjit cu glod și am chemat consilierii bisericii – părintele pe atunci nu era acasă, el e unul singur pe trei sate, așa că vine numai atunci, cînd trebuie să boteze sau să prohodească. Din cinci consilieri doi veniră, ceilalți se mutaseră la oraș.
– Omului istuia, – le spun, – nu-i este locul în biserică.
– De ce? – mă întreabă consilierii.
– Fiindcă se fac în biserică treburi urîte. Nu-i a bine!
– Ce treburi?
– I se lipește de mînă!
– Hoțul neprins îi negustor cinstit! – îmi spun consilierii.
– Da cum să-l prinzi, dacă în biserică nici cu un pas măcar să dați!.. Întrați, – le spun, – măcar o dată în biserică și-o să vedeți. A scos dantela de pe Maica Domnului și a făcut frumoasă lada, unde stă soție-sa și vinde lumînări! De asupra lui Iisus Hristos a pus o basma, i-a prins-o cu pineze de frunte! Celor trei ierarhi le-a închis ochii cu fufaica, ca să nu-l vadă ce face el în biserică! Mai înainte, – le spun, – cum pășește omul pragul sfîntului lăcaș, toți sfinții îl privesc, – văd, adică, cine întră, cine iese, și-și fac ei însemnările lor. Iar Bîklarov le-a închis ochii, ca să nu-l vadă sfinții cum fură!
– Chiar să știți că-i așa! – spun consilierii.- Nici să ne deie prin cap. Îți poruncim să iei sama de dînsul.
Iau eu sama. A primit biserica în dar doi cîrlani.
– Moșule Vranko, – mă întreabă consilierii, – ce ne facem cu cîrlanii? Cine are să-i pască?
– Luați-i, duceți-i în piața de dinaintea magazinului și vindeți-i. Așa se face întotdeauna.
Pe Bîklarov parcă l-ar fi înțepat o albină.
– Ce te bagi unde nu-ți ferbe oala? Eu am un cîrlan și biserica doi – de toți îs trei. Eu tot una trebuie să-l pasc pe al meu, tot odată i-oi paște și pe ceilalți doi, iar la toamnă, cum or mai crește, îi vindem cu hurta, să luăm mai mult!
– Bravo, Maniu! Minunat!
A venit toamna.Îl întîlnesc pe Maniu și-l întreb:
– Ce-ai făcut cu cîrlanii? Mult ai scos?
– Părintele, – îmi spune, – i-a mînat la Cepelare, acolo i-a vîndut, iar cîștigul l-a înscris în carte.
Cînd a venit părintele în sat, mă duc în altar cu dînsul. Bîklarov în timpul acesta cînta la cliros, însă, cum a auzit, că noi doi stăm de vorbă, n-a mai cîntat, ci a venit să asculte, despre ce ducem vorba.
– Părinte, – îl întreb, – cît ai luat pe cîrlani?
– Care cîrlani?
– Bisericești.
– N-am vîndut nimic, – se miră popa. – De unde ai luat-o?
– Dascălul mi-a spus.
– D-apoi el, – îmi spune, – data trecută m-a întrebat, ce să facă, eu i-am spus să-i vîndă. Pe urmă l-am întrebat, cum s-a descurcat de ei, și el mi-a spus, că n-a putut face tîrg, așa că i-a dat pe mîni – unul cu cinci leve, altul cu șapte.
– Părinte, – îi spun, – n-am eu încredere în omul ista. Hai să scoatem femeia lui din starostie, să nu mai aibă el cum trece la bani și daruri, lasă-l să trăiască numai cu leafa lui de dascăl, i-a ajunge.
– S-a mai supăra, – îmi spune părintele, – a mai pleca.
– N-a pleca, e prea hapsîn.
– De e așa, căutați un alt staroste! Numai că de la Anul Nou!
Le-am spus asta consilierilor, ei n-au stat să se sfădească. De Anul Nou i-am învățat să ieie cheia de la Bîklarov, dar el nu vroia s-o deie.
– La ce bun vă trebuie cheia?
– Cum sîntem noi consilieri, – îi răspund aceia, – vrem să facem o revizie.
– Nu vă dau eu cheia,- porni să urle Maniu. – Voi nu-mi sînteți lege. Cheia eu numai sfinției sale pot să i-o dau.
– Nebunul ista, – spun consilierii, – de bună voie cheia n-o dă. Va trebui să i-o luăm cu sila.
Iar eu îi învăț:
– Dacă el n-are minte, voi n-aveți de ce v-o perde pe-a voastră. Este ordine. Duceți-vă, – le spun, – la sovet, luați de acolo două fîșii de hîrtie – așa lungi, înguste, în magazin luați clei, ceară vă dau eu, ștampila o aveți la mînă, pecetluiți lăcașul, iar de asupra peceții scrieți ”Biserica e închisă pentru revizie”. Să vedem, dacă o mai deschide el!
– Păi el nu-i în toate mințile, o deschide, – îmi spun ei.
– Încă, – îi liniștesc, – și mai bine. Are să aibă de furcă cu procurorul!
A doua zi vine părintele.
– Ei, – îi vorbesc, – părinte, ești om de treabă! Cînd ne-am înțeles, atunci ai și venit!
– Ați terminat, – mă întreabă, – cu Bîklarov?
– Nu vrea să deie cheia, – îi spun, – și am pecetluit ușa.
– Iaca na! – se omoară de rîs părintele. – Va trebui s-o despecetluim!
– Se poate și asta, însă trebuie de făcut inventariere! Să sechestrăm averea!
– De ce să inventariați? – îmi spune părintele.- Icoanele sînt toate. Cana sfîntă e la locul ei, cărțile tot, rămînem doar cu lada pentru daruri. Dacă e vorba de ea, poftim, faceți!
Au scos consilierii lada și au început să înregistreze: pantaloni, basmale, femeile multe de care au adus. Cînd terminară de înregistrat, eu le spun consilierilor:
– Mai ieri au adus un șorț țesut în dar Maicii Domnului. Parcă nu se prea vede! Întrebați-l pe Bîklarov unde-i.
– Maniu, – îi spun, – adă șorțul!
– Care șorț?
– Acela, pe care l-au adus mai ieri!
– Asta, – le spune, – ați născocit-o! N-a fost nici un șorț!
– Maniu, – îi spun, – cînd l-au pus pe icoana sfintei, mătușa Trandafila era, eu eram, baba mea era, nevasta vînzătorului tot era, și toți am văzut șorțul cela! Ce-i asta?
– Cine și ce a văzut, eu nu știu. Știu, că nu era nici un șorț!
– Tu întreab-o, – îi spun, – pe soția ta! Poate i-a venit pe plac șorțul cela, l-a luat fără să-ți spuie ție?
S-a dus la femeie.
Eu le spun consilierilor:
– Dacă are cap și hîtrie, apoi are s-o întrebe pe soție, se va întoarce și va spune, că femeia într-adevăr l-a luat, că vroia să-l plătească, dar a uitat să spuie… Se va băga, – spun,- încolo, unde e deschisă capcana! Dar dacă-i prost, – le spun, – atunci singur va închide capcana ceea!
Se întoarce Maniu.
– Ei ce?
– V-am spus doar, că nu era nici un șorț! Vreți să mă măscăriți!
– Cum așa?- se miră un consilier.- Cum pot zece suflete una și aceeaș gîndi?
– D-apoi dacă acești zece n-au ochi, cine-i de vină?
– Iese, că tu unul ai ochi, – îi spun. – Dacă ești atît de ochios, ia spune, unde ai dus cîrlanii bisericești? Cui i-ai vîndut?
– Unul – pe șapte leve, altul – pe cinci, de tot ies doisprezece, și banii ăștea, – îmi spune, – îs înscriși la părinte!
– Dar sînt martori, că pentru acești doi cîrlani ai luat patruzeci de leve!
– Poate și patruzeci, numai că nu pentru doi cîrlani, ci pentru trei – împreună cu cei ai bisericii era și cîrlanul meu.
– Pentru trei – patruzeci, împărțim la trei ies douăzeci și șase bisericești, nu doisprezece.
– Al meu, – spune, – era mai gras.
– Și cam de ce să fie mai gras, dacă au păscut împreună?
– Apoi asta nu depinde de mine, ci de însuși cîrlanul! Cu imașul faci una, iar rasa – alta! Cu ce-s eu de vină, că al meu era de rasă mai bună!
– Și nu ți-i rușine? În fața ta s-a strîns, se poate de spus, sinodul preasfînt al acestui lăcaș, iar tu ne minți în ochi, că ai vîndut cîrlanul tău împreună cu cei ai bisericii. D-apoi tu, – îi spun, – pe al tău l-ai dat lui Kîrkelan, iar acela l-a tăiat și l-a dat șoferilor, care îi aduceau piatră de casă! Crezi că sîntem orbi? Iar cîrlanii bisericii i-ai vîndut pădurarului, acela i-a pus în camion și nu-s! Poate, într-adevăr ai luat pe ei doar doisprezece leve, însă de ce? Pentru ca să-i deie lemn ginerului tău!
– Ajunge! – spuse părintele. – Să nu chemăm tot satul, și așa e clar totul! Dă cheile încoace, Maniu!
Acela nu i le dă, ci le aruncă.
– Luați-le! – spune. – Și la revedere.
S-a hotărît totul, adică, cu demisia.
În ziua ceea în satul nostru se făcea nuntă. Îi cunună părintele pe tineri și-mi spune:
– Haide, moș Vranko, la tineri în ospeție!
– Dacă pe mine nu m-au chemat!
– Cu mine mergi! De zece ani ești clopotar la noi, ești pe jumătate popă de acum, – rîde părintele.
Mergem la tineri la nuntă, iar în drum îi spun părintelui:
– Știi ce-am gîndit eu, părinte? Bîklarov a mințit, că parcă eu aș fi furat icoana sfîntului Dumitru, și a rămas pe mine pata ceea, nici cu săpun n-o scoți, nici cu peria! M-a măscărit în glod, și, să mă curăț de glodul cela, îl dau în judecata tovărășască pentru obiectele furate! Iar cînd are să fie judecata asupra lui, vom anunța la radio, să vie fiecare, care a adus de cînd e Bîklarov daruri bisericii și să vedem, cît a furat el!
Părintele a înmărmurit în mijlocul drumului!
– Ferească domnul! – spune. – Orice, numai nu asta!
– D-apoi de ce, părinte! El m-a mînjit cu glod, și are voie, da eu n-am? Nu, eu tot l-oi tăvăli în glod! Așa l-oi tăvăli, că nu s-a spăla cu un rîu de apă!
– Pentru numele lui Dumnezeu, nu trebuie! – se roagă părintele.- Dacă mă stimezi, să nu faci una ca asta! Biserica noastră o faci de rîs! Și așa stăm ca un pai în ochii tuturor!
– Păi nu biserica a furat, s-o facem de rîs! Dascălul!
– Să-ți arunci asta din cap! – îmi strigă popa. – Nici să nu te gîndești! Dacă vrei revizie, facem o comisie din oamenii noștri, facem o revizie, îl punem pe Bîklarov să plătească – și gata! Parcă eu îs de vină că se ocupa acela cu furtul!
S-a mîhnit părintele nostru nu știu de ce, și la nuntă petrecea fără bucurie. Tobele bat, muzica-i zice, iar el – nimic!
Ne întoarcem de la nuntă, iar Bîklarov îl așteaptă pe părinte să-și ieie leafa.
– Părinte, – îi spun, – nici o leafă! Leafa lui e arestată!
Maniu spune:
– Dă banii încoace, părinte! Dă banii ori nu răspund de urmări!
Iar eu:
– Nici un ban! Că eu știu ce fac!
S-a pomenit părintele între două focuri, și i s-a părut al meu mai starșnic.
– N-avem acum bani în biserică, Maniu, și deaceea nu pot să-ți plătesc acum.
Iar Maniu spune:
– Cum asta nu-s? Dar banii de pe imașuri? Dar de pe lumînări?
– Asta-i altă gîscă! – îi lămurește părintele.
– Ce te mai fandosești cu dînsul? – De ce nu-i spui direct de ce nu-i dai banii?
S-a înfuriat atunci Bîklarov și i-a spus popii:
– Dă-o în mama cioarelor de leafă, însă să vezi părinte, că și tu o pățești!
S-a speriat părintele, a fugit să-l ajungă, și au început să discute nu știu ce după gard. Am vrut să ascult ce, însă nu prea aud de la o habă de vreme, așa că n-am înțeles nimic. Vine părintele, se schimbase și la față, din roșie devenise albă.
– Cu ce, – îl întreb, – te-a speriat așa?
– A scris, – îmi spune, – o jalbă sfinției sale.
– Mare păcat! Să scrie, noi tot vom scrie, să vedem, care pe care!
Se uită părintele prin părți. Într-o parte se uită, în alta:
– De cînd ești clopotar la noi? Nu vrei să fii staroste, să te mai ridicăm în grad?
Cît timp era vorbă de un nou staroste, el nu spuse un cuvînt, iar aici ca din senin: ”N-ai vrea să fii staroste?”
– Ar trebui, părinte, – îi spun, – să mă gîndesc.
– Gîndește-te, – îmi spune, – și să te lumineze sfînta Maria, să nu mai sapi groapă bisericii noastre!
Și stăm iată acum cu baba mea și ne gîndim: să săp mai departe, ori să mă fac staroste?

Anunțuri

2 gânduri despre „NIKOLAI HAITOV: ”CAP PROST”. Povestire.

  1. Frumoasă povestioară, am parcurs-o pe toată, mai ales pentru că e scrisă într-o limbă arhaică. Păcate lumeşti.
    Numai că nu am prea înţeles, unde s-a petrecut toată povestea asta. În Bulgaria, că doar acolo banii se numesc leva. Sau pe undeva prin Ucraina sau Rusia, acolo unde s-au înfiinţat SOVETE după revoluţie. Aştept s-o lămurească Y. OBIDIN.

    • Povestioara face parte din cartea scriitorului bulgar Nikolai Haitov ”Povestiri sălbatice”, care este una din cărțile mele preferate.
      M-a fermecat această carte cu vre-o 20 de ani în urmă și de atunci simt nevoia să o recitesc în fiecare an.
      Istoria se petrece în Bulgaria, după al doilea război mondial.
      Am lămurit ce-i cu aceste povestiri cu ocazia postării primei din ele aici
      Toate povestirile postate pînă acum se găsesc la categoria Nikolai Haitov
      Am să public treptat pe toate, mai sînt vre-o zece, la fel de interesante.
      Mă bucur că v-a plăcut.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s