BASARABIA INTERBELICĂ ÎN VIZIUNEA EUFROSINIEI KERSNOVSKAIA

kersnovskaya-bio

Propun atenției Voastre un punct de vedere destul de interesant referitor la plaiurile noastre în epoca ”României Mari”, un fragment din cartea de memorii ”Cît costă omul” a scriitoarei Eufrosinia Kersnovskaia, o femeie cu o soartă foarte zbuciumată, care a purtat-o din Rusia țaristă în Basarabia din cadrul României ca mai apoi să o trimită în GULAGul stalinist.
Fragmentul a fost preluat din primul caiet ”În Basarabia” și tradus de mine din limba rusă.

Capitolul 18. Basarabia: geografia, etnografia și limba

Basarabia este o noțiune geografică destul de precisă: la vest se află Prutul, la est – Nistrul; la sud se găsește Dunărea și Marea Neagră. Sub toate aspectele ea este o ”Arcă a lui Noe”, însă din punct de vedere geografic acest triunghi și este Basarabia. Și toți locuitorii ei, fără deosebire de limbă, sînt basarabeni.

La momentul actual Basarabia ca atare nu există: partea ei centrală cu orașul principal Chișinău a fost smulsă și alipită la… Moldova! Și ce reprezintă ea din sine? O republică autonomă pe malul stîng al Nistrului. Cu toate că toți știu că Moldova este o regiune din România pe rîul Moldova. O absurditate! Altă absurditate este alfabetul rus pentru o limbă romanică precum este limba moldovenească. Nu se știe de ce Basarabia de Nord a fost alipită la Ucraina împreună cu Cernăuțiul. Populația Ucrainei de Vest o alcătuiesc rusinii, adică huțulii sau semipolonezii; Cernăuțiul face parte din cultura austriacă. De ce a fost nevoie să fie ”austrizat și polonizat” Hotinul? Basarabia de Sud a fost alipită la Ucraina (la fel ca și Odesa, cu toate că toți știu că Odesa se deosebește de Ierusalim numai prin faptul că în ea nu se găsesc arabi).

O întrebare: există așa popor – ”basarabenii”? Putem spune: Basarabia este locuită de moldoveni, pentru că cea mai răspîndită limbă în ea este limba moldovenească. Dar de ce? Pentru că limba moldovenească, o limbă de origine romanică, se învață ușor: ea este primitivă, gramatica ei este simplă și bagajul de cuvinte nu este mare. Din această cauză îi întîlnești pe alde Levandovskii, Molcianovskii, Volcenko, Mazniuk, cu părul și ochii de culoare deschisă – în mod evident de origine ucraineană – care vorbesc moldovenește.

Basarabia Centrală de asemenea este locuită cu originari din Ucraina (de data asta din Ucraina Mare, de lîngă Nipru), și prin aspectul lor se aseamănă mult cu ucrainenii. Numele lor de familie de obicei indică ocupația strămoșilor: Morari, Pînzari, Rotari, Sîrbu. Iar Basarabia de Sud, cum am mai spus, și este ”Arca lui Noe” acola s-au așezat cu traiul coloniști din țări diferite. Sînt (mai bine zis, au fost) mulți nemți, sînt chiar și francezi (de pildă, Chabo), însă originari din Balcani sînt și mai mulți: greci, turci, găgăuzi (turci încreștinați), bulgari, sîrbi, o mare amestecătură de țigani. Și toată aceasta dreasă cu o amestecătură românească. Moldovenii din Basrabia de Sud sînt smoliți, cu părul și ochii negri.

Și totuși toată această amestecătură – ”plapumă făcută din bucăți” – era anume țara Basarabia, locuită de basarabeni. Da, de basarabeni, cu toate că asemenea popor nu există! Doar nu putem elimina din circulație noțiunea specifică de ”odesit”?

Capitolul 19. Șiretlicul iscusit al României

Însă în trecut Basarabia, popoulația căreia vorbea moldovenește, a fost de fapt legată de Rusia. Cultura sa o datora Rusiei, și o oarecare, de altfel neînsemnată, atracție către România se observa doar la sud – în ținuturile Ismail și Cahul, și asta numai datorită faptului că pe acolo curge Dunărea, pe malurile căreia se află orașul Galați.
De ce dar în 1918 Basarabia s-a aruncat în brațele României? A fost oare într-adevăr o unire benevolă?
Și da, și nu.
A fost și presiune, și folosirea forței. Dar a fost și o manevră iscusită: românii au promis că vor înfăptui reforma agrară, în rezultatul căreia pămînturile moșierești trebuiau să devină proprietatea țăranilor.
Da, însă puterea sovietică a proclamat încă și mai înainte lozinca ”Pămîntul – țăranilor”.
Pămîntul a fost visul dintotdeauna al țăranului. Însă el vrea să îl primească în mod legitim, și nu pe cale violentă. Românii au înțeles aceasta foarte bine: pămîntul a fost expropriat de la moșieri și vîndută țăranilor. Practic, el a fost confiscat de la moșieri și dăruit țăranilor. Aparența legalității a fost salvată: moșierii au primit bonuri de expropriere, un fel de obligațiuni, valoarea cărora practic era doar cea a hîrtiei, iar țăranii plăteau statului o arendă anuală plătită în rate timp de 10 ani. Pămîntul a fost împărțit pe județe, iar județul l-a împărțit pe cap de locuitor: dacă în județ era mult pămînt, atunci de persoană revenea mai mult. Astfel, în județul Hotin au revenit cîte 2-2,5 desetine pe cap de locuitor, iar în județul Cahul – cîte 6,5. Moșierii tot n-au fost obijduiți: în fiecare moșie au fost lăsate cîte 100 de hectare (însă nu de persoană, dar pentru întreaga familie).
Această reformă din 1918 a fost o manevră dibace: în Rusia pălălăia pojarul războiului civil; albilor nu le-a venit în cap să înfăptuiască nici o reformă, roșii au rezolvat această problemă prin jaf, adică au permis ca totul să fie luat pe cale violentă. În 1918 încă nu era clar cum se ve termina această luptă. Și țăranii basarabeni au dat preferință vrabiei din mînă. Se zice că a fost ales Sfatul Țării – un fel de Adunare Constituantă – și făcut un plebiscit, în care poporul s-a declarat pentru unirea cu România.
Autodeterminarea popoarelor, diferite alegeri și plebiscite, toate acestea sună frumos, dar pentru ca ele să nu arate ca o tragere pe sfoară și înșelare, ar fi trebuit să aibă loc fără înspăimîntări și presiuni, adică ar fi necesar ca poporul să fie nu numai cu carte, dar să aibă și o anumită cultură… și să nu aibă frică.
În Basarabia, însă, de față erau prezente: pe de o parte – analfabetismul, pe de alta – amăgirea și forța. Dar, cum se zice, ”cum n-a bolit, dar a murit cu bine” – și în 1918 Basarabia s-a unit cu România.
Iar mai tîrziu românii, vroind să distrugă toate căile de întoarcere, au început prin toate metodele (de cele mai dese ori – prostești) să românizeze Basarabia cu de-a sila, și s-au comportat într-atît de imbecil și fără tact, că au obținut exact efectul contrariu.
Nu degeaba se spunea, că gubernatorul general al Basarabiei Ciupercă a meritat ordinul Lenin – prin șovinismul său lipsit de orice măsură el a reușit să facă tot ce-i românesc într-atît de odios, că în semn de protest populația, cum se zice, a început să doarmă și să vadă, cînd în sfîrșit rușii îi vor fugări pe cotropitorii români de care erau sătui pină-n gît.

Capitolul 20. Lupoaica romană la Chișinău

Deoarece m-am entuziasmat de evenimentele istorice, voi propune în calitate de ilustrație unul din exemplele de atitudine antiromânească, cînd în semn de protest am participat nemijlocit la o aventură destul de veselă.
Aceasta a avut loc în 1924. Pe neașteptate Italia și România și-au amintit de legătura lor de rudenie: căci romanii trimiteau ocnașii lor în surghiun în Dacia, pe malurile Dunării. Din acest motiv deodată a apărut o prietenie înflăcărată. Însă cauza nu era în aceea că Romulus și Remus, fondatorii orașului Roma, au supt de la lupoaică, dar în aceea că Mussolini, fondatorul imperiului italian, ar fi vrut cu mare bucurie să sugă petrolul românesc, de care Italia avea foarte și foarte mare nevoie! Iată și a venit la noi în Chișinău mareșalul Spoletti cu toți generalii și a adus în dar orașului Chișinău de la orașul înfrățit Roma statuia lupoaicei, pe care o sug doi prunci – Romulus și Remus. Pe 10 mai în timpul sărbătoririi Unirii Principatelor statuia trebuia să fie descoperită într-o atmosferă destul de solemnă. Un grup de băiețandri dintr-o organizație semicopilărească, semiclandestină antiromânească a hotărît să organizeze un act de sabotaj: Vasika Leidenius – un poet ofticos, roșcat ca morcovul, de vre-o 18 ani (cel mai mare dintre noi) – a compus un catren potrivit situației:
Ați trădat Patria voastră –
V-ați dat sub mîna românească…
Înainte vaca-o mulgeți,
Acum de la cățeauă sugeți!

Eu am fost angajată în calitate de pictor – să zugrăvesc stema orașului Roma, adică anume acea lupoaică nefericită cu pruncii sugaci. S-o graveze pe linoleum, să facă un șablon și s-o tipărească era însărcinat Vovca Polzik – un ceh, care era ucenic într-o tipografie. Iar toți patru trebuia s-o încleiem prin oraș (al patrulea era Colica Konovalov, un ștrengar ca și toți ceilalți). Dar cel mai interesant a fost să ne strecurăm sub pătură și să scriem prin șablon cu vopsea tipografică roșie și neagră pe postamentul din granit cenușiu anume acel catren. Scriau Vovca și Colica, iar eu cu Vasica stăteam la strajă: eu pe strada Alexandrovskaia, iar Vasica în parc. În caz de pericol eu trebuia s-ăl distrag spre mine – eu fugeam foarte repede!
Planul a reușit de minune! Din păcate, inscripția de pe postament cu mare anevoie au reușit s-o șteargă; în schimb tot orașul a învățat pe de rost opera poetului nostru roșcovan.

Capitolul 21. Aberație sufletească

Să te miri de faptul că pe 28 iunie 1940 trupele sovietice au fost întîlnite ca niște eliberatori? Cu dangăt de clopote, preoții au ieșit cu pîne și sare…
Iar cît de mult a fost mișcată mama că soldatul cela a numit-o ”mamă”! Dar eu? Oare sufletul meu nu tînjea după ei? Dar de ce să subliniez, că a greși este caracteristic tuturor oamenilor. De ce să repet din nou și din nou, că cel mai ușor îl amăgești pe acel, ce vrea să fie amăgit?

Anunțuri

2 gânduri despre „BASARABIA INTERBELICĂ ÎN VIZIUNEA EUFROSINIEI KERSNOVSKAIA

  1. Eufrosina Kersnovskaia, în însemnările sale a făcut multe erori pe care nu aş vrea să le analizez aici. Nu e de mirare că ea era rusoaică şi că tînjea după cultura rusă care a cotropit cultura populaţiei Basarabiei timp de peste o sută de ani, cultură pe cale să o sufoce integral fiindcă o lăsase de izbelişte administraţia ţaristă, sau chiar o izgonise în mod brutal din însuşi cuibul său, fiind în trecut ruptă cu de-a sila te trunchiul său ce s-a dezvoltat viguros acolo peste Prut, alături de întreg neamul său românesc.
    Se vede clar că Eufrosina se bucura sincer de orice lovitură pe care o primea administraţia românească a Basarabiei din partea alogenilor, lucru demonstrat cu prisosinţă de admiraţia pentru acel roşcovan (probabil evreu) care compusese o poezioară în contra spiritului românesc, scriind subversiv pe jos cu vopsea acele versuri antiromâneşti în limba rusă.
    Cea mai valoroasă idee cuprinsă în textul amintirilor sale despre Basarabia, redate mai sus, este cugetarea finală: „cel mai uşor (e să) îl amăgeşti pe cel ce vrea să fie amăgit”. Cît de mult se potriveşte această cugetare cu aşteptarea de către ea a ruşilor, ca aceştia, odată sosiţi, s-o trimită în Gulagul siberian! Aşteptarea ei nu a fost oare o amăgire?

  2. Hai să nu pigulim din memoriile Eufrosinei Kernovscaia numai ce e convenabil pentru un anumit punct de vedere.
    În revista chișinăuană „Columna” nr. 6/1990 au apărut aceste memorii tălmăcite în românește, cu titlul „28 iunie – și te-am dorit eu, basarabeanul?”.
    Acum ele pot fi citite și pe internet:
    https://mariusmioc.wordpress.com/2011/06/27/eufrosina-kersnovscaia-28-iunie-si-te-am-dorit-eu-basarabeanul-1/
    https://mariusmioc.wordpress.com/2011/06/28/eufrosina-kersnovscaia-28-iunie-si-te-am-dorit-eu-basarabeanul-2/

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s