CINE A PIERDUT STALINGRADUL?

stalingrad8

original

stalingrad1

Există evenimente pentru care interesul nu dispare odată cu anii. Dintre ele face parte și bătălia de pe Volga. Cum apreciau germanii înfrîngerea de la Stalingrad? În primul rînd îi învinuiau pe aliații români și pe ”șoarecii-sabotatori”.

În timpul asaltului Stalingradului în lagărul hitlerist rolurile au fost împărțite în felul următor: armata a 6-ea germană luptă în oraș, armatele a 3-ea și a 4-a române apără flancurile în stepă.

IAPA MADEMOISELLE ȘI CĂPITANUL POPESCU

Trebuie de spus, că în Rusia știau foarte bine, ce reprezintă armata română și ca aliat, și ca inamic. Prima cunoștință a avut loc în anii 1877-1878, în timpul războiului pentru eliberarea Bulgariei. Ofițerii români i-au impresionat pînă în adîncul sufletului pe aliații lor de atunci ruși prin faptul că foloseau pudră și purtau corsete. Veteranii lui Skobelev pur și simplu nu puteau înțelege, cum poate un ofițer să arate ca o duduie dichisită ca la nuntă.

În vara anului 1940, cînd Armata Roșie a înaintat ca să alipească la URSS Basarabia și Bucovina de Nord, comandanții sovietici au putut să aprecieze oastea română la justa ei valoare. Mareșalul de artilerie Nikolai Voronov, care a participat la această campanie, își amintea: ”A doua zi la o intersecție am întîlnit un automobil cu doi ofițeri români și un traducător. Ei s-au apropiat de mine și mi-au reproșat: trupele noastre înaintează prea repede. Pentru prima dată în viață mi-a fost dat să întîlnesc ofițeri filfizoni cu sprîncenele și genele făcute, pudruiți și vopsiți pe fețe, iar unul din ei avea chiar și o alunică falsă pe obraz. Personaje de operetă, nu altceva!”

Capacitățile militare a ofițerilor cu sprîncenele făcute erau la fel ca de operetă: ”Comandantul artileriei grupului de trupe de pe această direcție generalul N. V. Gavrilenko și alți artileriști încercau să mă convingă că linia de apărare română conține un număr mare de cazemate permanente. Tovarășii într-atît credeau în aceasta, încît cu greu mă rețineam să nu încep a rîde. Iată la ce poate duce necunoașterea posibilităților economice ale inamicului. Economiei României regale niciodată nu i-ar fi fost pe putință construcția complicată și costisitoare a liniei de apărare despre care îmi vorbeau tovarășii.
Le-am arătat cîteva locuri la frontieră, unde stăteau în rînduri niște stîlpi jerpeliți din lemn. Cazematele nu puteau, desigur, să se combine cu bîrnele nu prea groase, înfipte de mîntuială lîngă drum. Argumentele mele, pare-se, i-au convins pe comandanții artileriei, ei au început să privească construcțiile de apărare a românilor într-un mod mai realist”.
Nemților ofițerii români au făcut o impresie la fel de puternică. Iată ce își amintea despre românii ”stalingrădeni” comandantul unui batalion de geniu german Helmut Welz: ”În dimineața zilei următoare în fața mea stăteau doi domni cu căciuli țuguiate românești pe cap. Aceștia erau comandanții celor două companii române care mi-au fost subordonate. Un nor întreg de parfum îi învăluie. Necătînd la aceea că poartă mustăți, au o înfățișare destul de efeminată. Fețele lor bronzate cu obrajii dolofani proaspăt bărbieriți sînt dăbălăzate. Uniformele sînt îngrijite și îți amintesc sau de sportul de iarnă sau de five o’clock ori Piccadilly: croiala este impecabilă, se vede imediat că au fost cusute la cele mai la modă croitorese din București. Pe de-asupra uniformelor poartă șube din blană de oaie.
Peste cîteva minute coborîm pe povîrniș și iată că sîntem în mijlocul românilor.
În jurul nostru de colo-colo umblă soldați scofîlciți – slabi, obosiți, nebărbieriți, murdari de glod. Uniformele sînt zdrențuite, mantalele la fel. La orice pas întîlnești pansamente la cap, mîni și picioare – fața medicului exprimă disperare. Necătînd la slăbiciunea fizică evidentă, muncesc, construiesc blindaje, beschiile răsună, topoarele strălucesc. Alții taie lemne: este nevoie de o sumedenie pentru a încălzi bordeiele săpate în pămîntul înghețat și pentru a topi gheața de pe pereți. Trecem colțul și eu mă opresc ca țintuit. Nu-mi vine să cred ochilor: în fața mea stă o bucătărie de campanie fumegîndă imprejmuită cu minuțiozitate pentru a o apăra de vînt cu pereți din scînduri, iar sus, cu mînecile răsucite pînă la coate, stă cocoțat însuși căpitanul Popescu și în sudoarea frunții amestecă supa cu melesteul. Din eleganța, care m-a impresionat atît de mult dimineața, n-a rămas nici urmă. Numai fața durdulie a rămas la fel – de altfel, nici nu-i de mirare, cînd te poți băga în gamelele soldaților. Popescu este atît de copleșit de activitatea sa bucătărească, că ne observă doar în clipa cînd sîntem deja foarte aproape de cazan. El sare jos în omăt, își șterge mînile de pantalonii săi de lucru și lămurește comportamentul său straniu: ”Sînt nevoit să mă ocup singur. Pe așa vreme nu poți permite nimănui să se apropie de hăleală…”
Însă definitiv Welz a înțeles pe cine destinul militar i l-a trimis în subordonare după ce a aflat despre un capriciu interesant al lui Popescu.
”Băieții români nu au nici o clipă de liniște, sînt ocupați de dimineață pînă seara. Ei nu numai că trebuie să-i servească și să le facă pe plac comandanților companiilor și plutoanelor, dar trebuie și să procure lucrurile cele mai imposibile, pentru a crea confortul în blindajele ofițerești. Ba mai mult, plutoane întregi sînt ocupate cu chestii, pe care un muritor comun nu și le va închipui nici odată.
Popescu este un călăreț-sportiv și de aceea nu se poate despărți de iapa sa de curse Mademoiselle. El o poartă după sine în coloană de pe poziție pe poziție, din România la Don, iar de la Don la noi. Unde nu s-ar afla compania sa, nobilul animal trebuie să fie hrănit, și este hrănit mai bine decît un soldat din compania lui. Astăzi 40 de soldați sînt ocupați cu construcția unui grajd special pentru favorita căpitanului. În el este mai larg și mai cald decît în orice blindaj soldățesc. Acolo stă iapa, la fel de slăbită și obosită, ca și orice ființă vie din încercuire, însă zi și noapte nu este pierdută din ochi de un grăjdar special, care trebuie să aibă grijă să nu se întîmple nimic iepii căpitanului”
Popescu nu a reușit să o salveze pe Mademoiselle – a fost mîncată de soldații înfometați.

CE PRIVELIȘTE RUȘINOASĂ!

E imposibil de înțeles: cum a putut Hitler să încredințeze apărarea flancurilor operațiunii hotărîtoare din 1942 unei armate, în care conduceau ”căpitanii popescu”? Așa sau altfel, însă a făcut-o. Și comandamentul Armatei Roșii nu a ratat posibilitățile apărute în fața lui.
Pe 13 septembrie 1942 Jukov și Vasilevskii i-au prezentat lui Stalin planul acțiunilor ulterioare ale trupelor sovietice lîngă Stalingrad. Ei propuneau să fie abandonate încercările de a pătrunde imediat în ajutorul trupelor armatei a 62-a a generalului Ciuikov care luptau în oraș și să fie adunate rezerve pentru a organiza o lovitură adîncă de pe flancuri pentru a încercui complet trupele germane din Stalingrad. Cea mai atrăgătoare latură a acestei variante era aceea că urma să fie spartă nu linia de apărare germană, dar cea română. Experiența acumulată în luptele de la Odesa și Sevastopol au arătat că acest fel de acțiuni promite cele mai multe șanse de succes. Pe 19 noiembrie acest plan, aprobat după multe șovăieli de Stalin, a început să fie înfăptuit. Operațiunea, care a primit denumirea ”Uranus”, a devenit una din cele mai strălucite din istoria Armatei Roșii. Ideea lui Jukov și Vasilevskii de a-i încercui pe germani prin lovitura asupra românilor s-a adeverit pe deplin. Linia de apărare română a fost străpunsă rapid, iar puținele rezerve germane care încercau cu disperare să salveze situația, deja nu mai puteau schimba nimic.

”Mase de oameni în uniforme de culoare maro – sint ruși? Nu, români! Unii din ei aruncă chiar și armele, ca să poată fugi mai repede. Ce priveliște rușinoasă! Ne pregătim pentru cel mai rău. Zburăm asupra coloanelor celor ce fug spre nord, apoi peste pozițiile artileriei. Tunurile sînt abandonate, dar nu sînt scoase din uz. Lîngă ele zac munițiile. Mai parcurgem ceva distanță și vedem trupele sovietice. Ele descoperă că pozițiile românesti din fața lor nu sînt apărate de nimeni. Noi aruncăm bombele, tragem din tunuri și mitraliere, dar ce folos, dacă pe pămînt nimeni nu opune rezistență… La intoarcere vedem din nou românii care dau bir cu fugiții. Au avut noroc ca am terminat munițiile și nu am avut cu ce să opresc fuga lor lașă” Astfel descria renumitul as german Hans Rudel evenimentele din 19 noembrie.
Pe 23 noiembrie Armata Roșie a cucerit orașul Kalaci și a încheiat încercuirea în jurul armatei generalului Paulus. A început agonia cumplită a trupelor germane, care s-a prelungit pînă pe 2 februarie 1943. Nu au trecut nici 100 de ore de la începutul ofensivei, iar situația pe Frontul de Est s-a schimbat radical. Promisiunea lui Stalin: ”Va fi sărbătoarea și pe ulița noastră”, care a răsunat în discursul de pe 7 noiembrie, a fost îndeplinită.
Iar în acest timp nemții își clarificau relațiile cu aliații. În cartea sa ”Stalingrad” istoricul Antony Beevor a descris astfel discutarea germano-română: ”Mareșalul Antonescu, cel mai fidel aliat al wehrmachtului, a fost nevoit să asculte în bunkerul lui Hitler tirada furioasă a fuhrerului, care considera că anume unitățile române sînt vinovate pentru catastrofă. Spre onoarea lui Antonescu, trebuie să menționăm că el i-a răspuns lui Hitler cu aceiași monedă. După ce au țipat pe săturate, dictatorii s-au împăcat. Însă împăcarea lor nu s-a reflectat în nici un fel asupra trupelor subordonate lor. Ofițerii români erau indignați că nemții au ignorat toate apelurile și avertizările lor. Comandamentul german, la rîndul său, îi învinuia pe români, că aceia, arătînd spatele inamicului, au atras nenorocirea pe nemți. Peste tot aveau loc ciocniri neplăcute și chiar încăierări între grupuri separate. După cearta cu Antonescu chiar și Hitler a recunoscut necesitatea restabilirii bunelor relații cu aliații. A fost emis un ordin, care dispunea ”să se pună capăt la orice fel de critică privind acțiunile ofițerilor români”.
Încă nici un fel de ordine de acum nu mai puteau impune soldații și ofițerii germani să aibă o atitudine respectuoasă față de cei, lașitatea cărora o considerau cauza principală a înfrîngerii lor.
O altă pricină a catastrofei germanii o considerau acțiunile șoarecilor de cîmp, care au scos din funcție multe tancuri din diviza de rezervă. În tancurile care au staționat mult timp în cîmp deschis rozătorii au mîncat supapele și tuburile de gumă. La începutul contraofensivei sovietice aceste mașini nu au putut fi folosite în luptă…

GOERING ÎN SALA DE JOCURI

”Un neghiob săritor este mai periculos ca un dușman”, – spune un proverb. Pentru armata generalului Paulus în bătălia de la Stalingrad rolul ”neghiobului săritor” l-a jucat cu succes Hermann Goering.
Pentru început el l-a asigurat pe Hitler că Luftwaffe va reuși să aprovizioneze armata încercuită cu tot necesarul. Pe 23 noiembrie 1942 unitățile Armatei Roșii au terminat încercuirea germanilor, și spargerea ei a devenit pentru aceștia ultima speranță de salvare. Acum este greu de spus, cît de mari erau șansele de reușită ale unei asemenea întreprinderi. Totuși, exista o anumită posibilitate că o parte din cei încercuiți putea evita moartea sau prizonieratul. Însă Paulus așa și nu a reușit să obțină de la Hitler permisiunea de a părăsi Stalingradul. Și un mare rol în aceasta l-a jucat promisiunea nechibzuită a lui Goering că va asigura aprovizionarea armatei pe cale aeriană. Hitler nu vroia să abandoneze Stalingradul din considerații de prestigiu. Să lase să moară sute de mii de soldați în luptele din oraș și după aceea să se retragă spre Vest însemna pentru el să provoace o daună serioasă reputației sale de conducător de oști neînvins. Asigurările lui Goering, că aviația va reuși să-i aprovizioneze pe încercuiți, i-a căzut tocmai la țanc. De ce să te retragi, dacă poți aștepta spargerea blocadei chiar în Stalingrad?
Între timp comandantul flotei aeriene a 4-a care acționa lîngă Stalingrad Richthofen nu credea absolut în reușita proiectului goeringhian. Însă Goering nu a dorit să dee ascultare părerii subordonatului său, care se afla la fața locului. De pe fereastra trenului său blindat situația de la Stalingrad ”i se vedea mai bine”. Apartamentele sale mobile erau înfrumusețate cu trei cămeri de baie, o bibliotecă și un cinematograf, unde adeseori se priveau filme interzise în Germania. Pentru a îndulci grelele zile militărești ale Reichsmarschall-ului, un avion special îl aproviziona cu căpșune din Italia. Bucătarii îi pregăteau un modest dejun soldățesc din homari și caviar. Zece vagoane erau destinate transportării automobilelor, cu care Reichsmarschall-ul se deplasa, odată părăsit trenul. Cel mai mult îi plăceau ”Buick”-urile și ”LaSalle”-urile americane. Un stock de îmbrăcăminte din 50 de uniforme și o cantitate infinită de halate din mătasă și brocat îi permitea să se simtă îmbrăcat destul de decent. Iar ca să poată reflecta în voie asupra problemelor războiului aerian sau să se odihnească, în rezidența lui Goering a fost creată o sală de jocuri specială. Ea era înfrumusețată cu o cale ferată – o adevărată operă de artă cu o suprafașă de 240 metri pătrați. În afară de aceasta, pe niște funii speciale erau agățate avioane mici, care aruncau bombe în miniatură pline cu praf de pușcă care explodau.
În așa condiții, se vede, nu-ți mai vine să te gîndești la moartea soldaților de foame și frig.
Iată ce discuție în această privință a avut loc între adjutantul lui Paulus Wilhelm Adam și Ober-Quartiermeister-ul armatei a 6-a colonelul Baader:
”Adam: Potrivit rapoartelor de ieri în încercuire trebuiesc aprovizionați doar 270 de mii de oameni. Însă produsele alimentare transmise pe cale aeriană sînt departe de a fi suficiente și pentru acest număr. Armata primește doar o mică parte din necesitatea sa minimă. La drept vorbind, aceasta este o mare ticăloșie, și vinovatul în primul rînd este Goering. El, se vede, ca întotdeauna s-a lăudat, l-a asigurat pe Hitler că flota militară va aproviziona pe deplin armata cu mijloace materiale. Ca capaciatea de luptă a armatei să fie păstrată măcar cît de cît, trebuiesc transportate nu mai puțin de 500 de tone. Prin urmare, în fecare zi ar trebui să zboare 250 de ”Junckers-uri-52” cu un tonaj de 2 tone fiecare. Nici odată nu s-a înfăptuit așa ceva. Armata se află în fața unei catastrofe imense, o mulțime de oameni vor pieri de foame, vor îngheța, dacă legătura terestră cu trupele încercuite nu va fi restabilită cît mai curînd. Spuneți-mi, Baader, de ce armata nu a încercat imediat, chiar în primele zile, să spargă inelul încercuirii, care era încă destul de slab și să răzbată spre sud-vest? Desigur, aceasta ar fi costat jertfe, însă forțele principale ar fi fost salvate.

Baader: Eu știu numai un lucru. Comandantul a cerut în repetate rînduri permisiunea de a sparge încercuirea, însă de fiecare dată Hitler respingea aceste propuneri”

PREZERVATIVE ȘI FOI VOLANTE CU PIPER

Parcă voind să facă situația celor încercuiți și mai tragică, comandamentul Luftwaffe a permis un haos de nedescris în timpul încărcării avioanelor ce plecau spre Stalingrad. În loc să le încarce pînă la limită cu alimente, muniții, medicamente și îmbrăcăminte caldă, ministerului propagandei i-a trăsnit în cap să transmită încercuiților 200 de mii de ziare și foi volante. Ne putem închipui, ce simțeau soldații flămînzi, cînd descărcau prețioasele cuvinte ale partidului.
Împreună cu foile volante deseori se aduceau, să zicem, lăzi cu cruci de fer croate pentru decorarea aliaților, care s-au pomenit împreună cu nemții și românii în punga de la Stalingrad. Se trimiteau mari cantități de piper și magheran. Însă culmea batjocoririi a fost trimiterea lăzilor cu prezervative. În alte împrejurări ele la sigur le-ar fi prins bine soldaților armatei a 6-ea. Însă e puțin probabil că articolele de gumă i-au bucurat prea mult pe oamenii înfometați și degerați, mulți dintre care aveau zilele numărate.
Ca să întrerupă acest idiotism aerian, din încercuire pe ”Pămîntul Mare” a fost trimis un colonel însărcinat să organizeze încărcarea în avioane a materialelor cu adevărat necesare. Dar nici asta nu a ajutat. Împreună cu încărcături stupide, în punga de la Stalingrad continuau să fie aduși noi soldați, ca cînd fără ei produse alimentare erau în surplus. Se considera necesară întoarcerea în unitățile lor a soldaților și ofițerilor cărora li se terminaseră concediile. De obicei condițiile de existență din încercuire provocau acestora un șoc psihologic foarte violent. În Germania știau despre încercuire, dar nu și despre aceea, în ce hal au ajuns acolo soladții germani.
Richthoffen, aflînd că Goering i-a raportat lui Hitler despre ”situația excelentă privind aprovizionarea armatei a 6-a”, și-a însemnat în jurnalul său: ”Nemaivorbind de faptul că siluetei lui nu i-ar strica să petreacă o săptămînă-două în ”pungă”, eu trag concluzia, că rapoartele mele nu sînt citite de nimeni, sau sînt citite dar puse la îndoială”.
Toate acestea aveau loc chiar în timpul cînd rațiunea de pîne a celor din încercuire s-a micșorat pînă la 100 de grame pe zi și carnea cailor morți a devenit hrana lor principală. ”Situația cu alimentele devine din ce în ce mai rea. Supa este tot mai apoasă, bucățile de pîne tot mai subțiri… Lipsa poate fi acoperită doar din contul sacrificării cailor rămași. Însă chaiar și aceasta e imposibil. Căci caii noștri demult au fost duși în spatele frontului… Fiecare cartuș e de mare preț. Așa va fi degrabă și cu fiecare bucată de carne de cal… Aprovizionarea cu carburanți în comparație cu iarna anului 1941-1942 la fel s-a înrăutățit… Lubrificanții de iarnă necesari pentru gerurile de 20 de grade în armată lipsesc cu desăvîrșire”. Astfel își amintea unul din puținii care au supraviețuit încercuirii despre viața din pungă.
La generalul Liudnikov, comandantul unei din cele mai renumite divizii stalingrădene, a fost adus ”un prizonier, înfățișarea căruia putea servi ca ilustrare convingătore a tezei ”Hitler kaput”. Era încălțat în ceva asemănător cu niște pîsle uriașe cu tălpi de lemn. Din turetci ies afară mănunchiuri de paie. Pe cap de-asupra unei batiste murdare de cit și-a pus cagula găurită. De asupra uniformei are o scurteică femeiască, iar de sub ea se vede o copită de cal. Ținînd cu o mînă povara ”prețioasă”, prizonierul saluta militărește fiecare soldat sovietic și striga cu voce tare: ”Hitler kaput”. Cercetașul care l-a făcut prizonier l-a întrebat cum de a ajuns să mănînce hoituri. Prin intermediul traducătorului neamțul i-a răspuns: ”Cine în încercuire nu a mîncat un cal, acela nu a înțeles ce-i asta nenorocire”. Se vede că el nu era la curent că este ”aprovizionat excelent”.
Artileriștii antiaerieni și aviatorii sovietici strîngeau tot mai mai strîns inelul blocadei aeriene. După ce ei au început să doboare majoritatea avioanelor germane care încercau să răzbată pînă la Stalingrad, nemții au refuzat la zborurile pe timp de zi. Însă nu toate echipajele puteau zbura pe timp de noapte.
În ultimatumul comandamentului sovietic transmis lui Paulus pe 8 ianuarie 1943 situația în care s-a pomenit armata a 6-ea era descrisă extrem de precis: ”În legătură cu ofensiva izbutită a Armatei Roșii aviația de transport germană, care vă transporta rațiunile de foame de alimente, muniții și carburanți, este nevoită să-și schimbe foarte des aerodromurile și suferă pierderi în avioane și echipaje din cauza aviației rusești. Ajutorul care poate să-l acorde trupelor încercuite devine nereal. Situația trupelor Dvs încercuite este foarte grea. Ele suferă de foame, boli și frig. Aspra iarnă rusă de-abia începe, gerurile mari, vînturile puternice și viscolele sînt încă înainte, iar soldații Dvs nu sînt asigurați cu echipament de iarnă și se află în condiții contrarii normelor sanitare”. Rolul care l-a jucat în aceasta Goering este greu de reconsiderat. Desigur, el nu dorea să extenueze prin înfometare soldații germani din Stalingrad. Și, foarte probabil, el credea sincer în povestea cu ”aprovizionarea excelentă”. Doar că soldaților lui Paulus nu le era mai ușor de la asta.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s