NIKOLAI HAITOV: ”LUME CIUDATĂ ȘI ÎNȚELEAPTĂ”. Povestire

Lume ciudată și înțeleaptă

Fiecare om își are destinul lui, numai eu, se vede, am tocmai două! Cît mă țin minte, unul vroia să mă bage în mormîmt, altul – în picioare mă punea… Toată viața așa! Și chiar pînă a nu mă naște încă…
Tu, bineînțeles, mă vei întreba, cum de se poate una ca asta. Iată așa…
Că am capul lățit, îi mulțămesc bunicii mele. Vroia să mă omoare încă în pîntecele mamei, fiindcă mă zămislise mama cu două luni pînă a face nuntă cu tata și rușinea, adică ar fi ieșit la iveală! Îi poruncise babornița să se culce la pămînt, și a tot frămîntat-o, a tot frămîntat-o, pînă și-a pierdut mama cunoștința, dar mie nici nu-mi păsa. Numai capul mi s-a turtit oleacă și mi s-a sucit.
Care copii se nasc înainte de soroc, sînt porecliți pe la noi în sat timpurici și soarta lor e să plătească pentru păcatele părinților. Toți se uită la ei chiorîș, de parcă a fost vina lor că s-au născut înainte de vreme. Și iată că din cauza asta toate îmi creșteau anapoda.
Întîi și întîi, mama me-a n-a vrut să mă alăpteze – mă mușcă, cică, și de nu era o mătușă, care să mă hrănească cu lapte de capră, m-aș fi strămutat în altă lume încă pînă a începe să merg. Nici cinci anișori nu aveam, dar mă dăduseră de-amu în munți, la ciobani, să pasc oile și să nu le stau ca un pai în ochi, să nu amintesc nimănui despre păcatul părinților mei.
Cu ciobanii era și bine, și rău. Bine – pentru că de-mi vinea foamea la gît, mă vîram la capră sub pîntece și sugeam lapte cît încăpea în mine. Răul era, că în colibă la noi nu era chip să răsufli mai bine din cauza fumului: rugul stă în mijlocul colibei, hogeac nu-i – o vizuină de vulpe, nu alta! De atunci ochii mei parcă sînt împluți cu sînge. De-acum cu cîte feluri de leacuri nu i-am spălat, și cu apă sfîntă i-am dat, și cu vrăji băbești i-am vrăjit, tot un drac, parcă i-ar fi ras cineva cu răzătoarea. Ei, ochii, dumnezeu cu dînșii. D-apoi era cît pe ce să rămîn fără viață! Aveam pe atunci zece ani. Îmbrăcasem pentru prima oară poturi, adică pantaloni. Mîn eu caprele, însă nu mă prea uit la ele, ci îmi mîngîi pantalonii. Pe atunci pădurea nu era așa cum e acum, îngrijită și curățită, pe atunci nici țistarul n-avea pe unde se ascunde. Era o pădure deasă, mohorîtă și întunecată, ca iadul! Soarele încă nu se lăsase, însă era un frig, ca în beci… Iar eu hoinăresc cu caprele mele și-mi admiram poturi, și am rămas în urmă de la toți ceilalți, iar cînd ridic odată ochii, ce văd: stă în fața mea un urs în două labe, înalt… cît un pin! Iar eu – nici să mă vaiet, nici să strig. Dau să fug, numai că m-am poticnit și am căzut. Eram copil mititel încă, însă tot îmi dădu prin minte, să mă prefac mort. M-am lungit, nu suflu, nu mișc. Ursul se așeză peste picioarele mele, însă nu stătu să mă crăpe, mă linse doar o dată. Ori că era sătul, ori că vroia să mă țină pentru ursuleții lui, – nu știu, numai că începu, prostănacul, să mă acopere cu vreascuri. M-a acoperit și a plecat. Cum am simțit eu, că nu mai e pe alături, cît ai zice două, iată-mă în cel mai înalt copac. Era un brad acolo, prin apropiere. Sus m-am cățărat, pînă în vîrf. Numai aici mi se întoarse glasul, și am pornit să urlu.
Veniră în fugă ciobanii, speriară ursul și mă coborîră din copac. Și aici s-a descoperit că nu mai pot merge, căci ursul îmi lățise talpa, toate osișoarele îmi erau zdrobite. Mă lecuiau ciobanii cum puteau, așa, de foaie verde, și piciorul mi se tămădui tot așa de foaie verde. Iată de ce talpa piciorului meu nu e întoarsă în afară, ci înăuntru, și un os nu se îndoaie, așa că merg eu, parcă aș fi un cal poticnit. Ciobanii mă jeleau.
– N-ai tu noroc, măi băiete! – îmi spuneau. – Cu piciorul strîmb nu prea ai să joci pe la petreceri!
Mă lua și pe mine de inimă, că am un picior de felul istuia. Nici să poți alerga, nici să joci ca alții, însă ce să-i faci? Semenii mei începuseră să se căsătorească, umblau pe la petreceri, pe la jocuri, iar eu mă ascundeam pe după garduri și-i priveam…Mi se frîngea inima că nu pot să joc și să sar ca toți ceilalți, că nu pot să mă duc la o primblare cu vre-o fată… Cele mai grele zile din viață le-am trăit atunci, și nici prin cap să-mi treacă, că în răul ista stă ascunsă fericirea mea.
Se începuse războiul Balcanic, i-au dus pe sămașii mei pe toți pînă la unul, și toți pînă la unul peiră de holeră în valea Sara-Șaban. Iar eu, dacă nu eram bun de armată, am fost ținut tot războiul la podul Olu-Iele. Cum trîmbițară întoarcerea, m-am întors în sat viu și nevătămat, și, deoarece alți miri nu prea erau, apoi și șchiop, și cu gîtul sucit le-am părut tuturor mireselor cel mai frumos. Am ales-o pe cea mai bogată, pe fiica lui Anghelaciko am luat-o de nevastă.
Mi-am spus atunci: ai prins norocul de coadă, ai ieșit din sărăcie! Dacă însuși Anghelaciko ți-i socru, ți-or merge treburile ca unse cu slănină!
Și parcă într-adevăr începu să se aranjeze viața mea. Mă trimite socrul în Valea Ghiumirgin – acolo pășteau turmele lui de oi.
– Tu îmi ești, – îmi spune, – ginere. Unde e al meu, unde e al tău, acum nu mai e deosebire. Vezi să pască oile mai bine și să se mulgă mai mult.
Și m-am apucat de treabă. Pe același imaș, însă, își pășteau oile și păstorii din Muglen. Să fim împreună, sigur, e cam strîmt. Timpurile îs așa, că n-are cine ne judeca, noi singuri și făceam judecata. Ne sfădeam, amenințările curgeau cu duiumul, iar odată chiar hotărîră să-mi facă de petrecanie. Odată dimineața am rămas eu singur să fac măliguța – toți ai noștri au plecat cu turmele la păscut. De odată aud un tropot de cal, și se ivește Saniu Hagi-Bekirov, zis Moțatul. El era din Muglen, oi nu ținea, nărav de cal breaz, sălbatec, se lăuda cu nebuneala lui și dintr-însa se hrănea. Dacă trebuie să-l ciomăgească pe cineva, să bage frica în cineva ori să ucidă, îl trimiteau pe Moțat. Un cal ori un berbec să fure tot la dînsul se duceau. Așa și la mine l-au trimis să mă mîntuie de zile. Ce avea de gînd, să mă ucidă ori doar să mă bată, nu eram sigur, însă cum am văzut oaspetele nepoftit, îndată am priceput, că e slută treaba. Avea un cal cît un munte, și Moțatul atîrna de asupra mea ca un nor de furtună. Și eu stăteam în fața lui, cu mînile goale.
– Hă-tu-ți parastasul și candela… – sudui Moțatu, scoțînd cuțitul din teacă. – Amuș îți arăt eu cum să alungi oile străine!
Dar nu dovedi cuțitul să se lase în jos, iar Moțatul să numere pînă la doi, cum am apucat calul de genunchi și l-am trîntit la pămînt cu tot cu călăreț. Moțatul scăpă cuțitul, iar eu m-am întins pînă la dînsul. Am apucat căpăstrul și cînd am pornit să ți-l miruiesc, pînă îl aud pe Moțat cum se roagă și se repede să-mi sărute picioarele, să-i dau drumul cu pace. Ei, l-am lăsat eu, și de atunci nu s-a auzit nimic de dînsul. Era asta înaintea sfîntului Petko, iar la ziua maicii Domnului m-am gătit de drum – să duc acasă brînză proaspătă. Mi-am găsit tovarăși de drum, consăteni de-ai mei, pietrari, care se grăbeau și ei acasă, așa că puteam să mă duc cu dînșii prin munți, însă nu mai puteam răbda de dorul soției mele tinerele, și nu mai vroiam să mă duc pe jos încolo. Așa că m-am suit pe cal și m-am pornit singur. Cum mă apropii de Tașkapia, văd: stau în drum trei țigani ori patru, mănîncă. Unul dintr-înșii a văzut, că mi-s plini desagii, se apropie și mă roagă să-i dau oleacă de brînză. Mă aplec să-i ajung brînză omului, iar el – cu un druc ori cu un ciomag, nu mai știu, cînd mă trăsnește peste cap! Eu cad țol la pămînt. S-au apropiat în fugă toți ceilalți și dă-i să mă melițe cu bețele, ca în fasole! Oameni sănătoși, zdraveni, m-au făcut leș. După vorbe am înțeles eu, că îs din Zmeița, păstori și ei. Unul, cu ciomagul, tot repeta:
– Imaș îți trebuie? Na imaș! Na!
Iar cînd am început să chem ajutor, mi-au umplut gura cu iarbă.
M-au bătut măr, nici nu mă mai mișcam de acum. Numai atunci s-au oprit și au dispărut în păduricea de fag, m-au lăsat și pe mine și calul meu în plin drum. După o vreme se apropiară și sătenii noștri. M-au aburcat pe cal, să mă duc acasă. Însă le-am spus:
– Nu! Nu apar eu în halul ista în sat! Mă întorc în Sara-Șaban!
M-au legat de cal ca să nu mă răstorn, mi-au dat hățurile în mînă și ne-am despărțit: ei – acasă, eu – în partea opusă. Se cruceau în urma mea, nu credeau că ajung viu pînă la Sara-Șaban, însă am o piele groasă, am ajuns. O săptămînă încheiată m-au lecuit în spital, și atunci a venit un pietrar dintr-aceia și-mi spune:
– Trebuie să rîzi, – îmi spune, – și cîntece să cînți, nu să oftezi. Și spune-i popei să facă o slujbă, că ai scăpat teafăr!
Și mi-a povestit, că oleacă mai la deal de locul cela, unde primisem eu bătaia, mă pîndea știi cine? – Moțatul cu ai săi. Pregătiseră o țeapă, să mă așeze în ea, și cărbuni au pregătit, să mă prăjască. Așteptau, pînă m-oi apropia, fără să știe că mă mai pîndeau și alții, să ducă la capăt o veche neînțelegere…
Bătaia ca bătaia, totuși, și ea a fost la un bine! Fiindcă de nu era ea, aș fi stat în țeapă, prăjindu-mă pe cărbuni.
Am mîncat bătăi, în schimb m-am întors acasă cu oile. Erau mai de la început șase sute, în schimb în sat am adus de acum opt sute șaizeci, și toate grase, cu ia-așa niște cozi. Le-am poruncit ciobanilor să le mîie de trei ori prin sat, să vadă oamenii ce fel de oi mai sînt! Cînd porniră să sune clopoțeii mei, cînd începură a hămăi cînii mei, ia bucurie, ia plăcere! Odată îi spun eu socrului: poate vindem vre-o sută de oi și facem o casă bună?
– Cînd ai să fii stăpînul oilor acestora, – îmi răspunde socrul, – atunci ai să vinzi.
– Cum vine asta? Nu sînt oare oile noastre!
– De unde ai mai scos-o?
Ei, cuvînt după cuvînt, am înțeles eu, că socrișorul meu nici prin gînd n-a avut să mă ieie în parte. Că eu nu i-s altceva decît un argat, ce muncește pe degeaba, și toate cuvintele despre ”al nostru”, ”comun” nu erau decît o minciună gogonată.
Ne-am sfădit noi. I-am spus, că e un hoț și un potlogar. El m-a poreclit timpurici și fleac și-mi arde două palme! Două palme, și încă față de nevastă-mea! Am vrut eu să-l arunc peste gard, însă m-au ținut. Iar el dușmanul, atît de înrăit era, că se înțelesese cu starostele să mă ieie la război. Pe atunci era anul cincisprezece, luau pe front. Nu m-a salvat nici piciorul cel șchiop.
– Noi, – îmi spuse doctorul, – nu-i luăm numai pe acei, care în loc de picior poartă un lemn, cu toate că de-ar fi din voia mea, eu și cu lemne i-aș lua, fiindcă ce nevoie are soldatul de picior? Soldatul trebuie să lupte, nu să alerge! Iar fără picioare numai bine e să stai în tranșee!
Am nimerit în labele unui plutonier-major și se începu: ”Sculat – culcat! Stînga – dreapta!”
Ei, în sfîrșit, ne-au mai învățat cîte ceva, cum să luptăm adică. Ia-ia ne îmbarcă în vagoane și la front, gîndurile mele însă cel mai puțin la război erau, mă gîndeam la cele două palme, primite de la socru față de femeie. Eu îi păzesc oile, îmi fac dușmani de moarte, iar pentru asta mai iau și două palme? Și am hotărît așa, nu mă duc la război, pînă nu-i fac moșneagului vre-o pacoste. Apar în fața plutonierului și-i spun: așa și așa, domnule plutonier-major, am o soție tinerică, dă-mi trei zile de concediu, în schimb ți-oi aduce un galben și cinci ocale de miere.
– Bine, – îmi răspunde acela, – du-te!
Iau eu pușca la umăr și înainte! Merg și-mi întorc creierii pe dos, ce pacoste să-i fac. Să-i aprind stîna – îmi pare rău de oi. Să-i aprind casa – a mai arde la dracu și femeia. Grîul e treierat, așa că nici grîul nu-l mai aprinzi. Și am hotărît atunci să-i distrug prisaca.
Vin noaptea în sat, tai două capre, fac două burdufuri, le umplu cu apă. Sar pe cal și – direct la prisacă. Cinci-șase știubeie le împlu cu apă, scot de acolo fagurii, iar restul îl arunc în rîpă. Terminînd treaba asta, plec mai departe – nimeni n-a văzut, nimeni n-a auzit nimic.Însă la jumătate de drum mă opresc: ce folos că am aruncat știubeiele în apă, dacă el nu va afla, cine i-a făcut? Mă întorc înapoi, mă înalț în scări în fața porții lui și strig:
– Ia ieși afară, moș Anghelaciko, ieși să-ți spun cît costă azi palmele!
Nici două zile nu trecură măcar și am nimerit la închisoarea garnizoanei, iar aici se sfîrși și războiul. Din plutonul nostru al treilea al batalionului patruzeci și unu de rezervă nu s-a întors înapoi nici un om! Să nu fi fost palmele socrului meu, aveam să mă număr și eu printre cei ”căzuți cu moarte de erou”.
După război a început să cîștige cel de-al doilea destin al meu – cel bun. Tata a hotărît să mă despartă de fratele meu și ne-a dat oi – cîte treizeci de capete. Deoarece eram ”timpurici”, mi se nimeriră oile cele mai rele, mai mult sterpe. Le-am vîndut. Le-am mai păscut, le-am mai hrănit oleacă, și apoi le-am dat unui negustor din Grecia, Adil îl chema. O parte din Tracia, de lîngă mare, ne-au luat-o, însă frontiera n-o prea păzeau, s-o treci nu te costa nimic. Adil cumpăra oi în partea noastră, căci la dînșii în anii ceia era foamete. Plătea cîte un galben de oaie! Am primit treizeci de galbeni și mă gîndesc: să nu mă duc oare la Petvar ori la Osikovo, acolo pe un galben poți să cumperi patru oi! Le trimit peste frontieră negustorului meu, și pentru ai mei treizeci primesc o sută douăzeci! Oare toată viața să umblu prostit? Un poloboc de vin grănicerilor, un miel fript și totu-i în regulă! Frontiera n-o prea păzeau, treci cît vrei, nu ca acum.
Dau o sută douăzeci de oi, primesc o sută de galbeni odată, ceilață mi-i aduce Adil acasă în Katranița, cum se spune, personal. Suflet cinstit! A trecut frontiera, mergea la risc, numai să-mi deie banii la timp. Eu de banii iștia am mai cumpărat oi, iarăși le-am mînat în partea ceilaltă, le-am vîndut și așa cumăram și vindeam pînă n-am strîns cinci sute de lire! Dacă nu ai avut nici odată cîte cinci sutare, pot să-ți povestesc ce înseamnă asta – cinci sutare. Calci altfel pe pămînt, tușești și tot altfel, așa, bas, și cît îți cureți gîtul, toți tac și ascultă. Iar tu, fără să te grăbești, îți cureți glasul și te duci mai departe, tot încetișor, parcă ți-i lene să-ți muți picioarele, ți-i dor să calci peste tot: peste oameni, vite, case, peste munți chiar! Iată ce e asta – cinci sutare de lire! Principalul, însă, e că fiecare galben te îndeamnă să-ți mai adaugi încă unul în buzunar! Ai o jumătate de mie, dă-i o mie întreagă! Eu m-am și apucat din cinci sute să fac o mie. M-am înțeles cu Adil că-i aduc odată o mie de oi: de trei ori cîte trei sute treizeci. Am trimis în toate părțile gonași, am tocmit ciobani. Cîți miei s-au mîncat, cîte cadouri împărțite, nu e vorba de asta, însă la termenul stabilit, cum m-am înțeles, prima turmă a fost transportată peste frontieră, a doua noapte – a doua, a treia – ultima. Noi așa și am bătut palma, să aduc oile în rate, iar singur să vin cu ultima turmă, atunci, adică, îmi voi primi și lirele. Vin eu, Adil mă așteaptă deja.
– Haidem, – îmi spune, – amice, cu mine în Skecea (pe atunci Xanti așa se numea). Haidem, acolo ne-om și împăca, fiindcă aici diferită lume se gudură, mi-i frică să port așa bani cu mine.
Ne suim pe cai și – înainte. Ne apropiem de Hazmak, de unde duce drumul spre Gabriște, Adil îmi spune:
– Ia ține calul meu oleacă, eu mă duc mai încolo, așteaptă-mă, amuș vin.
Aștept oleacă, aștept mai mult – nu-i Adil! Încep să-l chem – nimeni nicăieri! Îl caut prin pădure, poate i s-a făcut rău? Nu-i nicăieri. Am înțeles atunci, ce glumă mi-a făcut Adil și dau o fugă înapoi, să-mi întorc turma măcar. Pe dracul! Nu numai oi, nici coadă de oaie nu se mai vedea! Iar toată afacerea asta era socotită contrabandă, nici la greci, nici la bulgari n-ai să te bagi cu jalbe. Am prins pe loc numai un singur cioban, Todor din Lîka, mă aștepta să ne întoarcem acasă.
– Todore, – îi spun, – la tine din ce-i bățul?
– Din corn, – îmi răspunde.
– Dacă-i din corn, – îi spun, – eu mă culc, iar tu dă-i. De ce și pentru ce – nu mă mai întreba. Dă-i, – îi spun, – că de altfel nu vezi o para chioară de la mine!
De zece ori m-a lovit Todor cu bățul lui de păstor, pe urmă ne-am urcat pe cai și ne-am întors acasaă. Am vrut să plîng – nu-mi ies lacrimile, am vrut să beau – nu mă ia nici vinul, nici rachiul! ”Nevoie, – îmi zic, – nevoie!…” Nici prin gînd să-mi treacă, de nevoia care mă aștepta de acu înainte. A doua zi a venit pristavul Perpelan din Devlen cu doi străjeri și drept în casă. Nici ”noroc”, nici ”ziua bună”.
– În numele legii, ești arestat! – iar străjerilor: – Legați-l.
– Pentru ce? De ce?
– Pășește și fără întrebări!
M-au dus la jandarmerie și s-a pornit:
– Ce treburi ai avut cu spionul? Spune!
– Ce, ai mîncat măsălari? Care spion? Nu știu nici un spion!
Porniră să joace bețele, și încetul cu încetul am înțeles: Adil, cu care am băut în casa mea, era spion! Așa că el nu numai mă curățise de parale, dar mă băgase și la dubă! Mă juram pe sfînta cruce că nu știu nimic, însă te-or crede? De la agie la agie, de la un jandarm la altul, pînă nu mă trezesc iar sub lăcată singur-singurel! M-au judecat la împușcare. Și cît ai zice pește, m-aș fi dus să-mi văd buneii, de nu-l prindeau pe Adil. S-au descurcat atunci, ce și pe unde, și mi-au dat drumul.
De atunci mă apuc să deosebesc de s-a născut mascul sau femelă, ieduț ori miel, sănătos ori slăbuț, însă binele de rău nu-l pot deosebi și pace. Și nici nu mă apuc.
Un an… ori poate doi în urmă vine fiul meu Anghelaciko la mine și-mi spune:
– Tată hai, mi-am găsit o fată bună în Kricim. Cum crezi, să mă însor ori ba?
– Da tu, – îl întreb, – de unde ai scos-o că e bună?
– Păi se vede!
– De s-ar putea înțelege numai din aceea ce se vede ce e rău și ce e bine, aș umbla eu acum șef de regiune. În pădure, la partizani, m-aș fi dus la timpul meu.. Însă atunci după pădure nu se vedea ce e bine și ce e rău.
Așa sau altfel, s-a însurat Anghelaciko al meu și trăiau – se bucurau. El era pietrar, primea bani grei, însă nu te saturi nici odată de bani și-i dădu în cap să-și aranjeze consoarta telefonistă în oraș. Pe unul, pe altul îl unse, și se făcu!
– Iată acum, – îmi spune, – tată, îi minunat. Casa, – îmi spune, – e nouă, garderobă să ne mai cumpărăm, și mai mult nimic nu ne mai trebuie!
El, adică, așa vrea, telefonista însă face pe a ei. S-a învîrtit cu șeful ei de la telefoane, iar fiul meu ia și-i prinde! I-a făcut o chelfăneală bunicică, ea a fugit la mamă-sa în sat, iar el de amărăciune s-a îmbătat și și-a aprins casa, să nu-și mai amintească nici de casă, nici de femeie.
Oamenii ne jelesc: ”Ia nevoie! Ia nenorocire!” Și aud, cum își spun unul altuia: ”O îmbătrînit, – zic, – Miliu, înnebunește de-acum, iată șede, zîmbește, parcă nici nu s-ar fi întîmplat nimic. Doamne, păzește și apără!” Iar eu număr mătăniile și nici să mă sufle vîntul, fiindcă știu înainte: ”mai devreme ori mai tîrziu apa cea bîhlită se va scurge și iar va alerga acea proaspătă!”
Și ea porni să alerge, și nu din unul, din trei uluce odată! Cînd curățam locul pojarului, am atins și temelia cea veche, de la casa bunelului încă, și am găsit într-un ulcior de aramă, ghici să crezi!- comoara bătrînului Anghelaciko! Treizeci de imperiali austrieci și o sută de lire!
Iar acum să-mi spui tu, ce e la bine și ce e la rău! Eu îi lămuresc lui Anghelaciko al meu: ”E ciudată lumea asta și înțeleaptă, și nici odată n-ai să afli, ce e spre bine, ce e spre rău”.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s