DESPRE PREZENȚA VOLOHILOR ȘI SLAVILOR PE TERITORIUL MOLDOVEI EVULUI MEDIU TIMPURIU ȘI FEUDAL

Repostez aici un articol scris de un cercetător ucrainean ce mi s-a părut interesant care, cred eu, aruncă puțină lumină asupra controversatei perioade a ”mileniului întunecat”. E cam lung dar merită citit pînă la capăt. Adrian Șeiciuc prezintă multe argumente și idei, care sînt ignorate de istoriografia românistă:

”Ca cetăţean român de etnie ucraineană ce sîntem, de la bun început ar fi necesar să facem două remarci:
· menirea publicării lucrări noastre( Adrian Şeiciuc, Problema ucraineană în Bucovina sudică; punctul nostru de vedere; Editura “Mustang” – Bucureşti, 2001; 190 pagini + o hartă specifică a Voievodatului Moldovei din sec. al XV-lea) care, după cum constat, provoacă nervozitate şi îngrijorări unora, nu a fost de a incita la revendicarea Bucovinei (sudice), un teritoriu mult discutat şi disputat; graniţele de stat au fost recunoscute şi acceptate prin semnarea prevederilor Acordului de la Helsinki din 1975 încheiat în urma Conferinţei Mondiale a Păcii, la fel, a încheierii Tratatului bilateral între România şi Ucraina;
· respectăm poporul român în accepţiunea concretă a cuvîntului, aceasta neînsemnînd că opinia publică românească, la fel, cea a minorităţii ucrainene din România, n-ar trebui conştientizate că asupra aceleiaşi probleme, uneori extinzîndu-i arealul istoric, poate exista şi un alt punct de vedere; poate mai bine fundamentat şi situat mai aproape de adevăr dacă tot vorbim despre libertatea de exprimare şi în România.
Aşternem pe hîrtie aceste rînduri în ideea de “a completa” cu cîte ceva conţinutul articolul mai sus citat, scris de d-l Ion Beldeanu – un demers publicistic, pentru cazul de faţă fiind folosit şi internetul, d-sa încercînd să ţină trează atenţia cititorului român de ceva timp, (mai exact, din septembrie 2002!), cu toate că lucrarea noastră intitulată «Problema ucraineană în Bucovina sudică; punctul nostru de vedere» a văzut lumina tiparului cu 10 ani în urmă. Dar, nu-i niciun bai; că de săgeţi îndreptate asupra noastră, noi n-am dus lipsă în acest interval de timp. Întrucît, conform afirmaţiilor oponentului nostru, la elaborarea lucrării sale, “d-l inginer mecanic”, Adrian Şeiciuc a “pus în joc nu puţine elemente informative, interpretate însă tendenţios, punctîndu-şi discursul publicistic cu declaraţii patetice”, desigur, acesta dorind să fie, nu-i aşa?, “un portdrapel al exagerărilor naţionaliste ce adie dinspre Cernăuţi”, cu toate acestea, “vocea sa şi încăpăţînarea de a se situa pe o poziţie potrivnică şi în contradicţie cu cursul evenimentelor istorice, şi cu adevărul istoric, sînt singulare şi fără ecou”. În final, adevăratul portdrapel, (utilizăm expresia agreată de oponentul nostru), al românilor din nordul Bucovinei, cum se vrea a fi d-ul Ion Beldeanu, tranşant conchide: “din fericire, ideile şi opţiunile vehiculate n-au găsit aderenţa pe care miza, probabil, nici în rîndurile propriilor conaţionali, ceea ce vorbeşte de la sine despre ineficacitatea dacă nu şi despre inutilitatea acestora”. La aceste rînduri, ce mai, adevărate judecăţi de valoare, noi rămînem să amuţim de tot, totuşi, avînd îndrăzneala să murmurăm cîte ceva în şoaptă: slavă Domnului că am scăpat numai cu atîta şi bine e că n-am fost măcelăriţi de tot!
Să revenim la ceea ce ne frămîntă pe noi, poate, cine ştie, şi pe alţii; într-adevăr, cu 10 ani în urmă, noi concluzionam “sincopat şi preferenţial” că “românii au venit peste ucraineni în această zonă (atunci noi ne refeream la Bucovina sudică), unde se aflau aceştia de mult timp”, citat folosit şi de d-ul Ion Beldeanu in ideea de a demonstra cititorului neavizat, zicem noi, “insuficienta (pregătire) şi amatorismul lui Adrian Şeiciuc” dar, problema e că în decursul acestei perioade de timp, ce a trecut de la editarea opului amintit, noi ne-am mai revizuit cîte ceva din unele opinii vis-à-vis de “problema ucraineană”; în acest context, fiind provocaţi, primind şi “apă la moară”, aici şi acum a venit timpul să afirmăm cu toată responsabilitatea: pe întregul spaţiu carpato-nistrean, aşadar, de la Vasilev şi Hotin pînă la Dunărea de Jos şi Marea Neagră, elementul primar şi autohton au fost ruşii-ucraineni şi nu vlaho-românii; acesta-i punctul nostru de vedere! După cum vom constata în cele ce vor urma, (dacă vom avea puţin curaj şi niţică voinţă politică ca să recunoaştem, credem noi), prezenţa vlaho-românilor în această zonă a Europei (vorbim de spaţiul est-carpatic) e legată de două momente funeste petrecute la ruşii-ucraineni:
1) a. 1223, catastrofa rusă de pe rîul Kalka, urmată nu peste mult timp de Marea invazie mongolo-tătară din 1241;
2) a. 1322-23, moartea neaşteptată a Iurevicilor în luptele cu tătarii urmată de a doua ciuntire serioasă a Cnezatului haliciano-volynian. Dar, corect şi onest ar fi să jucăm cu cărţile pe faţă; că de măsluiri, ţepe trase şi cacealmale, pînă acuma n-am prea dus lipsă: în legătură cu folosirea grafiei latine de către românii existenţi în spaţiul est-carpatic, (evident, condiţia e ca aceştia să fi existat aici), ne referim la atestări arheologice cu regrete exprimate pentru d-ul Ion Beldeanu, ne simţim nevoiţi să-l atenţionăm că lucrurile nu sînt rozii; din ceea ce a citit Adrian Şeiciuc, (”un sforar, pervers, josnic şi profund imoral”; reamintim tonul folosit împotriva noastră de către “camaradul de arme” al d-sale, alt portdrapel pentru românimea din nordul Bucovinei, d-ul prof. Ion Popescu-Sireteanu din dulcele tîrg al Ieşilor; vezi publicaţia Septentrion din Rădăuţi, nr. 31 / 2010; articolul Un fals cercetător: Adrian Şeiciuc)printr-o serie de lucrări ştiinţifice, pe profil arheologic (Dan Gh. Teodor, S. Sanie, V. Spinei, G. Coman, M. Ignat, M. Andronic, M.D. Matei, Em. Popescu ş. a.), unele din obiecte fiind de factură creştină, altele nu, noi n-am întîlnit nici o inscripţie care să poarte urme clare de caractere latine (atribuind-o unei populaţii autohtone şi românofone, care s-ar fi aflat în spaţiul est-carpatic, evident, excluzînd din calcule unele înscrisuri provenite de la unităţi militare străine, temporar cantonate).( Motto: “arheologia are limite, aşijderea obiective, în posibilitatea sa de a elucida fenomene etnice”, Mihai Bărbulescu. În opinia noastră, dacă ne referim la spaţiul carpato-nistrean, în acest sens, atribuirea provenienţei majorităţii descoperirilor arheologice pe seama unei populaţii de origine română (ne referim la perioada mileniului întunecat, aşadar, în cazul de faţă, vorbim pînă la mijlocul sec. al XIII-lea), e total forţată, mai ales că, după cum vom constata, celelalte componente, anume, izvoarele istorice scrise, toponimia zonei în discuţie, lingvistica, cele două însemne statale politico-religioase preluate de la ruşii-ucraineni (Capul de taur, respectiv, Crucea rusească; vezi şi la Długosz: “[Valachi] … Ruthenorumque ritus et mores, quo facilior proveniret occupatio, a propriis degenerantes, transmigrarunt) ş. a., ne spun cu totul altceva vis-à-vis de o prezenţă românească în acest spaţiu! Deşi a trecut un an de la apariţia articolului menţionat, deşi răspunsul nostru a fost trimis în timp util pe adresa redacţiei în cauză, printr-o scrisoare recomandată (cu regim confirmare de primire), colectivul redacţional vizat, director fiind d-ul Dim. Vatamaniuc – membru de onoare al Academiei române, după 14 zile de “staţionare” la un oficiu poştal din Rădăuţi, această scrisoare, inclusiv discheta ataşată, au făcut cale întoarsă; aşadar, din cei opt membrii ai acestui colectiv redacţional, nu s-a găsit nici-un “voluntar” ca s-o ridice! Că deh, se nasc bărbaţi şi în Moldova …). Aşadar, “informaţii scrise, care lipsesc însă”, după cum recunoaşte şi istoricul Nelu Zugravu, iar faptul
· că în acest spatiu s-au descoperit mai multe obiecte cu inscripţionări de limbă greacă (şi nu de latină ori română), ne determină să acceptăm ideea că în această zonă greaca avea întrunite şanse mari să fi fost lingua franca, (vezi şi la Silviu Sanie), aşa cum “limba română a păstorilor transhumanţi din evul mediu a fost un fel de «lingua franca» a Peninsulei Balcanice” – afirmaţia d-lui dr. Eugen Seidel, fost prof. la Univ. “Humboldt” din Berlin. În consecinţă, se poate accepta teza că spaţiul est-carpatic a întrunit minimul de condiţii necesare pentru a fi geneza limbii şi a poporului român? După noi, în mod sigur nu!
· din ceea ce ne oferă izvoarele istorice scrise, cele care se referă la perioada mileniului întunecat (vorbim despre argumentul tăcerii – ex silentio), lucrurile se prezintă total altfel: astfel, în opinia scriitorului got romanizat Iordanes, apa Nistrului delimita cele două grupe mari ale slavilor: anţii de s‹c›lavini deşi, dacă ne vom lua după părerea majorităţii cercetătorilor români, în dreapta Nistrului ar fi trebuit să găsim peste tot o populaţie autohtonă şi românofonă – aspect care, şi în opinia noastră, nu se confirmă! Cităm: “spre nord, de la izvorul Vistulei se află aşezată pe un spaţiu imens numeroasa populaţie a veneţilor. De-şi numele lor variază după diferite familii şi regiuni, ei poartă mai ales numele de sclavini şi anţi. Sclavinii locuiesc de la cetatea Noviodunum şi lacul care este numit Mursianus şi pînă la Nistru, iar în nord pînă la Vistula: drept oraşe au păduri şi mlaştini. Anţii însă, care sînt cei mai viteji dintre ei, se întind de la Nistru pînă la Nipru, acolo unde Marea Pontică face un cot”. În primul pătrar al sec. al VII-lea, cînd a fost scrisă lucrarea Strategicon al lui Maurikios acesta, indirect, arată că anţii se deplasaseră deja înspre vest (în detrimentul slavinilor) ajungînd, desigur, pînă pe aliniamentul crestei Carpaţilor Estici întrucît, logic, numai în această zonă rîurile Prut şi Siret (cu toţi afluenţii lor) se varsă în Dunăre: “rîurile lor (ale anţilor şi slavinilor; A. Ş.) se varsă în Dunăre şi căratul se face uşor cu ajutorul corăbiilor”. Aşadar, noi sîntem de părere că se poate trage concluzia că în primul pătrar al sec. al VII-lea (de cînd ne-a parvenit această scriere), ambele ţinuturi româneşti Muntenia şi Oltenia, numite Sclavinia, se aflau populate de către ramura slavinilor, în schimb, ceea ce ne interesează, Moldova întreagă, de către ramura an-ţilor – precursorii ruşilor ucraineni! Primele formaţiuni tribale slave care apar menţionate în izvoarele istorice (încep. sec. al X-lea) în spaţiul est-carpatic, au fost tiverţii şi u‹g›licii iar cronicile ruseşti (şi nu numai cele ruseşti) nu amintesc nici-o prezenţă românească la răsărit de Carpaţi. Avîndu-se la bază o pro-poziţie mult discutată, “… tiverți, ‘je sut’ tolcovinî“, unii cercetători au tras concluzia asupra bi-lingvismului tiverţilor; dacă cercetătorii ruso-ucraineni au avut în vedere limba greacă, în tabăra română lucrurile stau, obligatoriu, pe dos: “denumirea de tîlmaci nu a fost acordată tiverţilor pentru cunoştinţele de limbă greacă, pe care nu aveau de unde le dobîndi, ci desigur pentru acelea de limbă română, uşor de însuşit de la o populaţie învecinată” (V. Spinei). Deci, pînă ce cercetătorii se vor pune în acord asupra ce-lor spuse, dacă va fi posibil şi dacă mai e necesar, noi vom puncta două aspecte importante:
– tiverţii, cît şi ulicii, erau de origine est-slavă; constatarea rezultă din următorul pasaj: “ulicii şi ti-verţii locuiau pe Nistru, în apropiere de Dunăre; forţa lor, a neamurilor slave, de la Nistru pînă la Ma-re, era mare; iar oraşele lor au rezistat (de se mai văd) pînă şi astăzi”; (cf. Повість минулих літ);
– pe timpul cînd tiverţii din spaţiul est-carpatic erau atraşi în orbita Rusiei kievene, politica Kievului era de a domina gurile Dunării; deci, o serie de tratative ruso-bizantine, cît şi, în mod special, întocmi-rea tratatelor încheiate de către părţile în dispută impunea asigurarea unui personal cunoscător al am-belor limbi: rusa şi greaca. Tiverţii, care geografic se aflau mai aproape de Bizanţ, unii dintre ei prac-ticînd navigaţia fluvială, puteau să fi jucat rolul de tîlmaci pe timpul acestor tratative. La mintea coco-şului, noi nu vedem ce interese politice puteau să existe la Kiev în urma faptului că tiverţii cunoşteau româna, limbă ai căror vorbitori nu sînt menţionaţi nicăieri, cîteva secole la rînd, în această zonă?!
în primul sfert al sec. al XIII-lea actele cancelariei Regatului ungar amintesc de brodnici şi numele ţă-rii lor, situată în spaţiul est-carpatic, Terra brodnicorum. Numele brodnicilor e pomenit şi într-o adnotare bizantină din 1186 sub forma coruptă bordoni dar, cu toate acestea, istoricul bizantin N. Choniates a ţinut dinadins să sublinieze că ei ţineau de ramura taurosciţilor adică, aparţineau de etnia ruşilor-ucraineni (de nuanţă galiţiană), de la care, foarte probabil, va rămîne şi stema Moldovei: Glava tura / Capul de taur!( FHDR – II; vezi la Leon Diaconul, Istoria, IV, 6; “ … iar pe Calocyres, onorat cu titlul de patricius, de altfel un bărbat cutezător şi înflăcărat, ‹împăratul› l-a trimis la taurosciţi, pe care în limba comună obişnuim să-i denumim ruşi, spre a le da aur, …”). Referindu-ne la numele ţării brodnicilor, aceeaşi deformare apare în textul unei epistole, din august 1227, în care papa Grigore al IX-lea cerea episcopului de Strigoniu să convertească la catolicism populaţia din “Cumania et Bordinia, terra illis vicina”. Asupra originii etnice a acestei populaţii s-au emis diferite ipo-teze; considerăm că nu e cazul să intrăm în amănunte, noi făcînd doar o singură remarcă: indiferent ce origine etnică i-am prescrie acestor brodnici, obligatoriu, ei trebuiau să fi lăsat nişte urme vizibile în obi-ceiuri laice şi religioase, toponimie, onomastică, cît şi în lexicul locuitorilor ai acestei zone. Pînă la ora actuală noi afirmăm că nomenclatura reţelei hidrografice a bazinului Bîrladului (unde localizăm cen-trul Ţării brodnicilor), e în proporţie majoritară, peste 85%, de origine slavo-ucraineană (şi nu româ-nească), ceea ce indică că istoricul bizantin n-a avut motive de ce să denatureze o realitate istorică exis-tentă la acea dată în nordul Dunării. Şi ca să fim la obiect, redăm afluenţii principali ai Bîrladului; aşadar, luăm numai apele care se află dispuse în acest platou, platoul fiind delimitat de rîurile Siret şi Prut, am-bele numiri trecute deja prin filieră slavă (v. Al. Rosetti) şi nu românească; începem cu obîrşia Bîrladului:
– afluenţii din stînga: (Dagîţa sau) Garboveta, Gîrbovăţ, (Cornişul sau) Veja, Urşiţa, Suholeţ, Hruşeva, Sacovăţ, Velna, Stavnic, Rebricea, Gabasna, Bucovăţ, Telejna, Crasna, Lohan, Iadrici, Jeraveţ, Lipova, Hubalna, Bîrzota, iarăşi Gîrbovăţ, Corod, Lozova;
– afluenţii din dreapta: Crasna, Stemnic, Racova, Bilavoiul (< Bilava), Horoiata, Simila, Tutova (cu afluenţii: Lipova, Igriştea, Iezer, Studineţ), Pereschiv, Zeletin (cu afluenţii: Dobrotvor, Duna-văţ, Pojorîta), Berheci (cu afl. drept Răplăvăţ), Tecucel (< originalul: Текуча/Текучий).
După un document din anul 1223 (v. M. Holban) constatăm că teutonicii se instalaseră deja în arcul de curbură extern al Carpaţilor (şi partea de nord a jud. Vrancea cu cetatea Crăciuna, probabil vechiul Cruce-burg), aceasta întîmplîndu-se, în mod sigur, cînd Ţara brodnicilor rămăsese descoperită, combatanţii ei (brodnicii sub conducerea “izgoniţilor halicieni” – Iurij Domajirici şi Derjicrai Volodislavici) fiind ple-caţi cu ambarcaţiunile lor (1.000 bărci) la Nipru ca să ajute oştirile ruse la traversarea fluviului în vederea luptei cu tătarii (v. catastrofa rusă de pe r. Kalka; 31 mai 1223). Noi susţinem că, nu întîmplător, peste 11 ani (cînd această zonă intră sub influenţă cumană) vor fi amintiţi în arcul exterior carpatin, a. 1234, nişte Walati (valahi), de la urmaşii cărora va fi înregistrată, mai tîrziu, balada Mioriţa, nespus de frumoasă şi tristă, în opinia noastră, Vrancea (alt toponim slav) fiind considerată cea mai veche zonă de colonizare românească la est de Carpaţi! Conform punctului nostru de vedere trebuie amintit cercetătorilor şi fap-tul că toponimele din zonă, de genul: vf. Coza, p. Putna, p. Suşiţa (< Сушиця), vf. Zboina, vf. Lepşa, p. Carecna (< Коритна), p. Milcov, pîraiele Zăbrăuţi şi Vizăuţi (la origine fiind vorba de oiconime; vezi su-fixele lor), Soveja (< Suhoveja; v. Al. Gonţa), vf. Zemnicea, p. Cremeneţ, vf. Ploşcina ş. a., acestea pro-venind de la slavo-ucraineni, în cazul de faţă vorbim de berladnici-brodnici + adaos de izgoniţi halicieni!
· acum hai să vedem dacă pînă la înfiinţarea mărcii de hotar Moldova, vlaho-românii au existat în zonă, aceştia folosind grafia latină din timpuri imemoriale? Şi ca să înlăturăm orice dubiu, de această dată vom supune atenţiei cercetătorilor români ceva nou în domeniu, aşa-numitul Clopot al lui Gauss:
Scan
După cum se poate constata, forma graficului e aproape simetrică. Cele mai multe căsătorii s-au realizat în sînul elitei slavilor estici şi anume a ruşilor, ucrainenilor şi belaruşilor, ceea ce pentru un total de 283 căsătorii atestate documentar, aceasta ar însemna o pondere de 60,5%, restul pînă la 100% reprezentînd căsătoriile din / spre exterior, aşa cum dictau interesele politice de moment sau de perspectivă mai înde-lungată. Primele locuri în ierarhia mariajelor cu interes politic sînt ocupate de vecinii slavilor estici pre-cum: polonii (29), ungurii (14), bizantinii (14), cumanii (13), nemţii (11), ceho-moravii (7) ş. a. Dar pe noi ne surprinde altceva: dacă vlaho-românii s-ar fi aflat permanent în dreapta Nistrului (conform opiniei majorităţii istoricilor români), atunci ei trebuiau să fi fost în contact direct şi continuu cu slavii estici (ru-
şii-ucraineni) şi, avînd în spate o existenţă deja milenară, cu un nivel de civilizaţie mai ridicat (vezi şi în-tregul mileniul de folosire a grafiei latine?), automat se presupune că structurile lor politico-administrati-ve şi religioase erau de mult timp în funcţiune. În consecinţă, noi aducem la cunoştiinţă acestor importan-te somităţi suceveano-ieşene, care ne împroaşcă cu noroi, că izvoarele istorice n-au consemnat în peri-oada dintre finele sec. al IX-lea şi pînă la finele sec. al XIII-lea nici-un mariaj (sau divorţ) în care să fi fost implicat un jude local, voievod sau prinţesă de origine română! E vorba de patru secole la rînd iar conform regulilor teoriei probabilităţii combinate cu statistica, avîndu-se în vedere că românii erau ve-cinii direcţi ai ucrainenilor, ambele popoare fiind şi ortodoxe, ei trebuiau să fi avut înregistrate cel puţin un număr de căsătorii situat între valorile 29 şi 14, aşa cum se prezintă polonii, ungurii sau bizantinii. De altfel, pentru aceste patru secole la rînd, în cronicile ruseşti (şi nu numai aici), nu vom găsi nici-o infor-maţie directă care ar privi pe vlaho-români existenţi în dreapta Nistrului, aşadar, tăcere totală!, fapt care va sprijini concluzia noastră (după spusele unor oponenţi de-ai noştrii, reţinem termenul acuzator, imora-lă), privitoare la datarea corectă a apariţiei şi prezenţei vlaho-românilor la est de Carpaţi:
– etapa I-a: partea meridională a spaţiului est-carpatic, începînd cu anul 1223, imediat dupa ca-tastrofa rusă de pe rîul Kalka;
– etapa II-a: partea septentrională a aceluiaşi spaţiu, exact peste un secol – după moartea Iuri-jevici-lor (Andrij şi Lev II) în luptele cu tătarii, a. 1322/23.
· legat de aceste aspecte, nu întîmplător, adevărul istoric răzbate şi printre rîndurile scrise de prof. univ. Gh. Ivănescu, care încă prin anii ’80 afirma: “Moldova nu are un grai unitar. Atît din punct de vedere fo-netic, cît şi din punct de vedere lexical, iar, la o analiză mai amănunţită, şi din punct de vedere morfotic şi sintactic, trebuie să distingem între graiurile moldoveneşti de nord şi cele de sud. Întîia oară a atras atenţia asupra acestei dualităţi a dialectului moldovenesc Iorgu Iordan, /…/ Graiurile din Moldova de sud sînt, măcar în unele privinţe, tocmai graiurile moldoveneşti cele mai vechi şi mai pure, iar graiurile din Mol-dova de nord se prezintă ca nişte graiuri ardeleneşti mai mult sau mai puţin moldovenizate din punct de vedere fonetic”. Insistînd asupra justeţii părerii sale, precum că graiurile din Moldova de sud ar fi cele mai vechi şi mai pure, (idee împărtăşită în totalitate şi de noi), cercetătorul ieşean readuce în discuţie fe-nomenul palatizării labialelor, subliniind că aria palatizantă din răsăritul Munteniei cuprinde fostele ju-deţe Buzău, Rîmnicul Sărat, Brăila şi Ialomiţa, palatizarea labialelor avînd în această zonă aceleaşi forme ca în sudul Ardealului şi în sudul Moldovei. /…/ Cum românii de la nord de Mureş sînt originari din re-giunile pe care le locuiesc azi, teritoriul de origine al moldovenilor trebuie să fi fost Ardealul de nord-est şi Moldova, iar teritoriul de origine al muntenilor trebuie să fi fost Ardealul de sud şi Muntenia. Graiul populaţiei moldoveneşti străvechi s-a păstrat mai ales în Moldova de sud, în fostele judeţe Vaslui, Fălciu, Tutova, Covurlui şi Cahul, căci fenomenele specifice moldoveneşti se găsesc astăzi mai ales în această re-giune a Moldovei, pe cînd, în nordul acestei provincii avem în general fenomene caracteristice Ardealu-lui”, în acest fel, lingvistul ieşean căzînd în propria-i plasă, pe care şi-a ţesut-o, cînd explică justeţea teo-riei sale: “aceşti moldoveni (cei mai vechi, cei mai puri; A. Ş.) s-ar identifica cu brodnicii, pomeniţi în sec. XII-XIII, căci aceştia, după cît arată numele, care e un derivat de la sl. răsăritean brod = vad, locuiau în văile apelor mari ale Moldovei”. În acest context, modul cum (şi cînd) au venit vlaho-românii în partea septentrională a spaţiului est-carpatic e relatat foarte clar de cronicarul polon Jan Długosz (U1480): “ … [valahii] au venit peste primii stăpînitori şi locuitori, rutenii, mai întîi pe ascuns, apoi, de la o zi la alta din ce în ce mai numeroşi, i-au alungat prin violenţă [şi] au ocupat [Moldova] păstrînd datina [reli-gioasă] şi obiceiurile rutenilor, [iar] cele ale lor pierzîndu-se, [în acest fel] reuşind mai uşor ocuparea …”, ca atare, ceea ce afirma şi Dimitrie Cantemir, anume că “ţăran curat moldovean nu se află şi cei care se trag fie din ruşi, fie din transilvăneni sau, cum se numesc obişnuit la noi, ungurenii”, după noi e în concordanţă deplină cu realitatea istorică. Adresăm aceleaşi întrebări d-lui Ion Beldeanu din Su-ceava, la fel, d-lui Ion Popescu-Sireteanu de la Iaşi: mă auziţi?, sînt compatibile au ba aceste două tex-te?! Ce e mai imoral, (dacă tot m-aţi provocat), de a spune lucrurilor pe nume, aşa cum se prezenta reali-tatea istorică sau de a ne aburi la cap cu o serie de speculaţii, “teoriile” dvs fiind bune de crezare, proba-bil, la ciclul primar din şcoli sau pentru unii neiniţiaţi?! Crede cineva basmul că “aceşti moldoveni s-ar identifica cu brodnicii pomeniţi în sec. XII-XIII în spaţiul est-carpatic”? Naivi am rămînea dacă am crede.
cu toate acestea, majoritatea cercetătorilor români, printre care se remarcă şi Al. Bolşakov-Ghimpu, resping ipoteza originii ruso-ucrainene a brodnicilor, acesta, printre altele, afirmînd că: “… populaţia ţării brodnicilor (Moldova) era română, brodnicii ruşi reprezentînd numai o mică parte a populaţiei, concluzie confirmată de cercetările arheologice şi de studiile de toponimie, îşi găsesc acum şi o corespondenţă do-cumentară istorică”, în acest caz – foarte ciudat – cercetătorul româno-basarabean neaducînd nici-un ar-gumen concret pentru ceea ce afirmă! În opinia noastră, Al. Bolşakov-Ghimpu (ca şi alţi cercetători) se află departe de realitatea istorică de la acele timpuri; iată ce afirma un alt cercetător român, transilvănea-nul K. Horedt: “Pomenirea brodnicilor şi românilor în aceleaşi documente, din 1222 şi 1223, arată că aceste două noţiuni privesc popoare deosebite şi nu există în izvoarele citate un indiciu care ar permite
· identificarea brodnicilor cu populaţia română“ şi, puţin mai departe, la concluzia finală rezultînd clar că “brodnicii / … / şi din sudul Moldovei aparţin, fără îndoială, slavilor de răsărit”; încheiat citatul.
· trebuie specificat şi faptul că nomenclatura reţelei hidrografice (avem în vedere principalele cursuri de ape din întreaga Moldovă), în mare parte, e de origine slavo-ucraineană şi nu românească. Pentru părţile meridionale ale spaţiului moldav (zonele de stepă) întîlnim, după cum era firesc, şi o serie de hidronime de origine turanică. Dacă pentru Bucovina sudică şi zonele ei limitrofe noi am arătat în lucrarea publicată o aşa-zisă dualitate ucraineano-română în relaţia hidronim / oronim principal de origine slavo-ucraineană faţă de altul, secundar, dar de origine română, această constatare se poate extinde uşor şi pentru spaţiul geografic situat mai la sud de acest ţinut istoric. Explicităm cele afirmate, luînd în vizor întregul areal est-carpatic: Băuca – Băucuţa; m. Barnaru – Bărnărel; Berheci – Bregişor(?!); Bilca – Bilcoaia; m. Bisoca – m. Bisocuţa; Bistriţa – Bistricioara; Bîrlad – Bîrlăzel, Bîrlăşel; Bîrzota – Bîrzoţelul; Blisceat[ul] – Blisceţelul; Borca – Borcuţa; Botna – Botnişoara; Breaza – Brezuţa; Brodina – Brodinoara; Bucovăţ – Bucoviciorul; Camenca – Camenca Seacă; Cerna – Cernişoara, Cernica; Cimirna – Cimirnariul; m. Ciudomir – m. Ciudomiraşul; m. Cobîle – Cobîloara; Corod – Corozel; m. Coşna – Coşniţa; Crasna – Crăsnişoara, Crăsniţa; Dobra – Dobriţa; Dobrovăţ – Dobrovăţul Mic; Dorna – Dornişoara; Doftana – Dofteniţa; d. Halmul – Halmuleţul; Hlabnic – Hlăbnicel; Holda – Holdiţa; Horaiţa – Horăicioara; Ho-rincea – Horinciţa; Horodnic – Horodnicel; Jijia – Jijioara; Lepşa Mare – Lepşuleţul; Lozna – Lozniţa; Lozova – Lozoviţa; Milcov[ul] – Milcovelul; Moldova – Moldoviţa; Moşna – Moşnişoara; Neamţ (< sl. N1mik\) – Nemţişor; p. Nechid[ul] – p. Nechizel; m. Neharna – m. Neharniţa; m. Ostra – Ostriţa; m. Pogonişte – p. Pogonişoara; Polocin – Polocinul de Mijloc; Prut[ul] – Prutuleţ, Pruteţul; Putna – Putni-şoara; Racova – Racoviţa; Rîşca – Rîşcuţa; Rebricea – Rebrişoara; Ruda – Rudiţa; S[i]mila – Smili-şoara; Siret[ul] – Sireţelul; Solca – Solcuţa; Soloneţ – Soloneţul Nou; Suceava – Suceviţa; Stebnic – Stebnicel; m. Suvorist(îi) – p. Suvariţa; Suha – Valea Seacă; m. Tarniţa – Tărnicioara; Tecuci – Tecu-cel, Tecucelul Sec; Teşna – Teşniţa; Tihu – Tihuţa; Topoliţa Veche – Topoliţa Mică; Trebiş – Trebeşel; Voroneţ – Voroniciorul; m. Zboina – p. Zboiniţa; Zeletin – Zeletinul de Jos; la fel, cele de origine tura-nică: Bahlui – Bahlueţ; Cogîlnic – Cogîlnicel; Suhului – Suholeţul; Vaslui – Vaslueţul ş. a., cu observa-ţia noastră că derivaţii de genul Pruteţ, Bahlueţ, Suholeţ, Vaslueţ (v. suf. slav “-ець”), puteau fi creaţi şi de slavii estici, în speţă, de ruşii-ucraineni, iar după apariţia şi stabilirea vlaho-românilor, derivaţii în cau-ză au îmbrăcat formele pe care le avem în momentul de faţă: Pruteţul, Bahlueţul, Suholeţul, Vaslueţul (v. suf. rom “-ul”). Evident că, ni se va imputa că hidronimele Siret, Prut şi chiar Nistru nu au origine slavă; problema este că ele nu sînt nici româneşti; azi denumirile lor finale au forme slavo-ucrainene şi nu româ-neşti. De altfel, încă cu un secol în urmă, lingvistul german Gustav Weigand, afirma că “întreaga hidro-nimie veche din Dacia a fost transmisă românilor prin intermediar slav” – aspect care se confirmă de minune în cazul spaţiului carpato-nistrean! Deci, această dualitate pe care noi o resemnalăm, indirect ne dictează cine au venit primii în zonă, iar faptul că şi hidronimele de origine turanică au şi ei nişte derivaţi româneşti, (călăreţii stepelor venind după slavi), ne îndreptăţeşte să concluzionăm că vlaho-românii s-au aşezat în spaţiul est-carpatic destul de tîrziu, anume, după prezenţa triburilor turanice de stepă, în cazul de faţă, de abia după cumani, grosul lor stabilindu-se începînd de pe timpul dominaţiei mongolo-tătare!
un alt aspect care demonstrează că populaţia vlaho-românească a intrat în contact direct, destul de tîr-ziu, cu cea ruso-ucraineană, ar fi şi cel de ordin lingvistic; în opinia noastră, aici se poate discuta despre două zone geografice distincte, aşa-numitele teritorii intra-regionale (convieţuire interetnică urmată de o simbioză pe ambele părţi ale vechii delimitări): 1) – cea mai veche zonă ar fi partea de nord-est a Tran-silvaniei, în speţă fiind vorba de aliniamentul Năsăud – Dej – Cehu Silvaniei, această linie imaginară, cîndva de demarcaţie a celor două etnii, a fost stabilită de cercetătorul clujean Emil Petrovici încă în anul 1960. Sîntem convinşi că nu întîmplător cele mai vechi românisme pătrunse în lexicul populaţiei ucraine-ne din Galiţia (părţile de sud ale regiunilor Drohobyč şi Stanislaviv) fac parte tocmai din domeniile păs-toritului, cît şi cel al creşterii vitelor – aspect care ne-ar conduce la concluzia că un contact intens şi pro-fund între cele două populaţii a avut loc, iniţial, în zonele muntoase ale Carpaţilor Nordici, cînd valahii se ocupau intens cu păstoritul; de menţionat că la o concluzie asemănătoare lingvistul Emil Vrabie ajunsese încă în 1967: “gruparea tematică a împrumuturilor (româneşti în lexicul ucrainean; A.Ş.) arată că şi prin numărul lor, şi prin vechimea lor, pe primul loc se situează termenii privitori la păstorit”. 2) – referitor la cele două etape ale colonizării spaţiului est-carpatic cu element românesc, în opinia noastră, după cum am mai afirmat, aceasta s-a produs la scară largă imediat după Marea invazie mongolo-tătară din 1241, cînd acest spaţiu va intra sub dominaţia directă a Hoardei de Aur, a doua etapă avînd loc, exact peste un secol, după moartea bruscă a Iurievici-lor, două date funeste, cînd Rusia haliciană va fi aproape în întregime pa-ralizată! Astfel, prin asimilarea naturală a brodnicilor (susţinem noi), a rezultat graiul populaţiei moldo-veneşti, cel care a fost impregnat cu numeroase ucrainisme: a) cel din sud – acesta fiind cel mai vechi şi mai pur; b) cel din nordul ţării şi de peste Prut – mai recent (întrucît migraţiile româneşti din Ardeal în Moldova au continuat şi în secolele următoare), cu elemente la bază provenite din graiul ardelenesc din
· nord-estul Ardealului, cum afirma d-ul prof. Gh. Ivănescu. La acest punct nu trebuie scăpat din vedere un aspect foarte important: penuria acută de ucrainisme vechi din lexicul românesc demonstrează tocmai faptul că aceste două populaţii au intrat într-un contact profund şi de anvergură destul de tîrziu, anume, după situarea pe palierul final a celor două fenomene lingvistice, caracteristice limbii ucrainene, transfor-marea lui G în H şi, respectiv, polnoglasia! În acest fel, ajungem pe altă cale la cele două date amintite.
· d-ul prof. univ., dr. Ion Popescu-Sireteanu în celălalt articol, Un fals cercetător: Adrian Şeiciuc, ne-a cerut să-i producem un singur document din care să rezulte că teritoriile moldoveneşti au fost vreodată subordonate Haliciului; în sensul cerut de solicitant noi îi amintim situaţia politico-administrativă din zo-nă pe la 1308, aşa cum descrie un geograf anonim (IIR-II) Europa Orientală: “Lîngă această împărăţie (e vorba de Imperiul Bizantin; A. Ş.) se găseşte şi o a doua ţară foarte mare care se numeşte Ruthenia, care de asemenea este situată lîngă Grecia (Imperiul Bizantin), de aceeaşi parte de miazănoapte, ca şi Bulgaria, totuşi este deasupra Bulgariei. Şi această ţară se află în asemenea condiţiuni ca şi Bulgaria, şi este udată de aceleaşi fluvii (recte: şi este udată de acelaşi fluviu!), decît că în loc de împărat are un duce, cel mai voinic dintre bărbaţi, care se numeşte Leo, … Această ţară, … acum este tributară tătarilor”. Deci, se poa-te concluziona că pe timpul cnejilor galiţieni Lev I Danilovici (1264-1301) şi Lev II (1308-1323) Cneza-tul de Halici (Ruthenia) se mărginea în Dobrogea (avînd graniţa comună fluviul Dunărea) cu Bulgaria – ţară, care pe atunci era şi ea vasală tătarilor. În opinia noastră, foarte logic, cu preţul recunoaşterii suvera-nităţii tătare şi a plăţii unui tribut anual, nemaipunînd la socoteală şi o serie de expediţii militare la care unele subunităţi de oşteni ruşi erau obligate să însoţească grosul armatei tătare (iar cronicile vremii acest aspect îl atestă nu o dată), cneazul galiţian Lev I Danilovici a redobîndit de la tătari, în mod paşnic, pămînturile situate la Est de Carpaţi, pînă la Dunăre şi Marea Neagră. De remarcat că la fel a proce-dat Lev I Danilovici şi în cazul Ucrainei Subcarpatice, cea care, cu ajutorul tătarilor, a recuperat-o de la unguri: 1290-1320. În literatura vest-europeană, de specialitate (ocolită? de unii oponenţii de-ai noştri), au fost efectuate o serie de cercetări, care demonstrează că Cnezatul de Halici se întindea cu graniţele sale pînă la gurile Dunării. F. Dvornik într-un studiu, de-al său, intitulat Statul kievean şi relaţiile sale cu Eu-ropa de Vest, indica o serie de surse istorice din istoriografia occidentală, unde e pomenită Rusia kievea-nă. Enumerînd diferite hărţi geografice din sec. XII şi XIII, care au reprezentate şi spaţiul dintre mările Baltică şi Neagră, Dvornik nota: Reprezentativă este harta geografică a lumii a lui Hereford (1276-1283), care reuneşte Baltica cu Marea Neagră prin Fluvius Meotides et palludes. Russia este amplasată mai la nord de gurile Dunării. Mapa geografică (The Psalter map; London), datată din a doua parte a sec. al XIII-lea, amplasează Rustice pe malul stîng al Dunării de Jos. În Cartea cunoaşterii, scrisă în spaniolă de către Markos Himenez de la Espada, se vorbeşte despre contactul graniţelor Ducatului lui Leo cu Bul-garia în prima parte a sec. XIV-lea; cf. Буковина, її минуле і сучасне; a. 1956. Această situaţie politică este susţinută, în plan religios, de o “listă a eparhiilor aflate sub jurisdicţia patriarhiei constantinopolitane, întocmită în vremea domniei lui Andronic II Paleologul (1282-1328)”. În afară de cele 12 dieceze sufra-gane mitropoliei de la Kiev, lista mai conţine şi o înşiruire a şapte episcopii dependente de Halici, ce se găseau în Rusia Mică (Μικράν ’Ρωσίαν), printre care pe ultimul loc se afla Cetatea Albă de la gurile Nis-trului şi malul Mării Negre (’Ασπρόκαστρον); să le înşirăm (v. AMJSv, XIII-XIV): Halici, Vladimir, Pre-misl, Luţk, Turov (şi nu Yurov), Holm şi Cetatea Albă. Apare întrebarea firească: de ce episcopia Cetăţii Albe nu a aparţinut la acel timp de mitropolia Vicinei (1285-1359), care se afla mult mai aproape, “peste gard”, în comparaţie cu îndepărtatul Halici?! Răspunsul nu este greu de găsit: pentru că în acel timp Ce-tatea Albă aparţinea de Halici!; nu întîmplător, ceva timp mai tîrziu, peste şapte decenii, episcopii mol-doveni Iosif şi Meletie vor fi hirotonisiţi de mitropolitul de Halici kir Antonie, cel care avea în subordine şi episcopia Cetăţii Albe (v. FHDR-IV). Ca atare, alături de însemnul politico-statal, care va dăinui peste secole, Capul de taur, şi însemnul religios de stat al Moldovei, anume, Crucea rusească, secole dea-rîndul va apărea pe diferite obiecte de cult creştin: cruci de mînă, engolpioane, icoane, începuturi de ins-cripţii de pe pietre funerare sau pisanii, care se mai pot găsi deasupra uşilor de intrare la mănăstiri şi bise-rici, o serie de cruci vechi din cimitire, pagini de început la capitole de la diverse tetraevangheliare şi la unele letopiseţe moldovene, pe pomelnice, la fel, prezenţa ei şi pe o serie de acte interne ale cancelariei Moldovei, cu toate că în istoriografia română se acreditează ideea că dependenţa religioasă (şi nu numai!) a spaţiului carpato-nistrean faţă de Cnezatul haliciano-volynian a fost … efemeră şi neînsemnată. Fals!
legat de afirmaţiile unor cercetătorilor români, A.D. Xenopol, N. Iorga, N. Cartojan, vezi şi la Ion Popescu-Sireteanu, anume că “înainte de conciliul de la Florenţa, … moldovenii se foloseau de caractere latine” iar înlocuirea literelor latine cu cele slavone e considerată, ce mai, o ” barbarie cu efect catastrofal pentru întreaga dezvoltare a culturii româneşti”, acum noi amuţim de tot. Şi totuşi, hai să vedem ce ne spune în acest sens P.P. Panaitescu, fără îndoială o somitate în domeniu: “nu slavonismul se opunea în principiu culturii universale, filosofiei şi Renaşterii, ci stadiul de dezvoltare a societăţii (româneşti)”. Este cunoscut faptul că unicul act intern (1384, mai 1) ce ne-a rămas de la Petru I Muşatinul e redactat în lati-nă, la fel, că o serie monede (groşi) poartă inscripţii în limba latină (Sim Petri Woiwo = signum, sigillum
· Petri Woiwodae), la fel, că la început el a fost convertit la credinţa noastră catolică, cum scria pe la anul 1404 arhiepiscopul Ioan de Sultanieh, la fel, că unele elemente din heraldica Casei muşatine (stemă de concesie) reprezentau atributica Casei arpadienilor combinată cu elemente ale celebrei Case de Anjou, întrucît la acel timp pe tronul Regatului ungar se afla instalat, ca rege al ungurilor, Ludovic I de Anjou (1342-1382) – fapt ce ne face să acceptăm ideea că pînă la Bogdan I Întemeietorul, la fel, Laţco şi Petru I Muşatinul (în prima parte a domniei), redactarea actelor de cancelarie din Moldova se făcea în latina vre-mii, aşa cum pretindea Coroana ungară pentru că vorbim de relaţia suveran – vasal şi nu altfel. Într-un asemenea context, ţinînd cont că existenţa vlaho-românilor la Est de Carpaţi e considerată de către ma-joritatea cercetătorilor români din timpuri străvechi, aceştia existînd aici continuu şi neîntrerupt, cu toate acestea, paradoxal, dacă ne vom lua după o serie de afirmaţii, de genul, “(dezvoltarea literaturii române) nu s-a putut face din cauza stricteţii imobile a slavonismului ortodox, de stîngace contrafacere bizantină” (v. N. Iorga, Istoria literaturii române, I, 1925) ori, “intrarea ţărilor noastre în zona culturii de sud slave este un fapt capital în istoria românească, /…/ Ea a fost fatală pentru toată cultura noastră veche” (N. Cartojan, Istoria literaturii române vechi, I, 1940), sau alta, mai dihai, “la noi slavismul tâmpit, orb şi lipsit de orice idee, apăsa ca un munte asupra cugetului poporului român, fără să-i aducă nici un folos” (v. A. D. Xenopol, Istoria românilor din Dacia Traiană, II), nouă ne stîrneşte fireasca nedumerire ştiut fiind faptul că după emanciparea lui Petru I de sub Coroana ungară, în opinia noastră, momentul istoric fiind considerat acea parafare a actului extern din 26 sept. 1387, şi nu din 6 mai, redactat la Lvov, mai ales că jurămîntul cu pricina a fost redactat tot în latina vremii precum celelalte aspecte, de coloratură latină, menţionate de noi la curtea voievodală a Moldovei cu cîteva rînduri mai sus?! Deci, ce motive au stat la bază în Cancelaria voievodală a Moldovei pentru a se renunţa atît de uşor la întocmirea actelor în grafia latină, un scris mai elevat, “de sînge nobil” – cum îl consideră unii mai înfocaţi în ale problemei, aşa cum se proceda la vecinii moldovenilor, la poloni şi unguri, başca că ambele popoare sînt şi nelatine, românii-moldoveni îmbrăţişînd grafia chirilică, un scris total neînţeles lor, la fel, şi o limbă străină lor, o barbarie care, după cum ne-o spune însuşi d-ul profesor Ion Popescu-Sireteanu, a avut un “efect catastrofal pentru întreaga dezvoltare a culturii româneşti”, întrucît noi, ca un străin şi neavizat ce sîntem în a pătrunde la miezul unor astfel de probleme, ne punem simpla întrebare: despre ce cultură românească tot vorbim, cea care, chipurile, ar fi existat în spaţiul carpato-nistrean, de pe la finale sec. al XIV-lea, pe cînd se derulau aceste fapte?! Poate că ar fi cazul să aterizăm pe pămînt şi să privim cu realism la acest fel de probleme:
– poate să ne indice d-ul Ion Popescu-Sireteanu nişte echivalenţi româneşti pentru o serie de repere ale literarurii ruse timpurii precum Codicele marelui cneaz Sveatoslav Iaroslavici,Povestea vremurilor de demult, Învăţăturile lui Vladimir Monomahul, Cîntec despre oastea lui Igor ş. a., toate din sec. al XII-lea ori, de ex., Letopiseţul haliciano-volynian, care se întrerupe pe la sfîrşitul secolului al XIII-lea?!
– de ce nu apar termeni de origine română în textele acestor lucrări de cultură universală? Nu era cazul să constatăm o influenţă reciprocă, de împrumuturi lexicale, pe ambele maluri ale Nistrului, dacă la acel timp aceasta într-adevăr ar fi existat? Iată că şi prin acest aspect se poate demonstra că un contact profund, de amploare, cu influenţe lingvistice reciproce, între ruşii-ucraineni şi vlaho-români s-a pro-dus de abia pe la mijlocul sec. al XIII-lea, mai exact, după Marea invazie mongolo-tătară din 1241!
– se poate accepta teza românească precum că din estul sau din sudul slavon s-a revărsat asupra româ-nilor numai barbarie şi incultură, (după cum ne asigură unii cercetătorii români), aceasta în timp ce limba română înregistrează peste 900 ucrainisme (cf. dr. Ioan Robciuc, Raporturi lingvistice româno-ucrainene, 1996) faţă de lexicul ucrainean unde se găsesc înregistrate, fără probleme (cf. opiniei noas-tre şi nu numai ale noastre), sub 240 de românisme, majoritatea din ele aparţinînd lumii păstoritului?!
să trecem la alt aspect concret; o serie de cercetători români (amintim numai pe aceia care ne-au atacat mai virulent sau insistent: prov. univ. dr. Ştefan Purici, prof. univ. dr. Ion Popescu-Sireteanu, scriitor, prof. şi muzeograf Nicolae Cîrlan, prof. dr. doc. Ion Gherman, prof. dr. în istorie Ilie Ghergheş), prin-tre altele, susţin că “numele topice româneşti din vechile noastre documente au fost traduse sau adaptate la slavona moldovenească”. Aşa să fi fost? Deşi teoria sună minunat, în realitate e falsă; realităţile istorice de atunci o contrazic. Marea majoritate a localităţilor avînd denumirile echipate cu sufixe slavo-ucrainene se găsesc dispuse numai în partea nordică a Voievodatului Moldovei, acolo unde au existat ruşii-ucrai-neni. Dacă ar fi fost altfel, aşa cum pretind unii cercetătorii români, atunci toate aceste oiconime înregis-trate în documente ar fi avut un radical românesc şi sufix slav şi ele ar fi fost răspîndite, în mod uniform, pe întregul spaţiu moldav. Aşadar, de la Hotin la Galaţi şi de la Bacău la Soroca s-ar fi găsit numai ase-menea oiconime, ceea ce nu corespunde realităţilor istorice din Moldova. Să înşirăm cîteva exemple con-crete; DRH,A–I, II, III: doc. 91/1429 – Kulineºi, Verejani, Demï’nov]i, Zubrev]i; doc. 48/1455 – Ivancov]i, Procop1ni, Gavrilov]i, Pr\t\no[i, Pogorilov]i; doc. 73/1490 – Calafendeºi, Craini-keºi, Costina, Badev]i, Basin]i, Vladov]i, Hluboca, Ilï'[in]i, Slavov]i ş. a. Dacă-i necesar, noi putem continua; atragem atenţia că aceste acte se găsesc în original şi nu în copii-tîrzii, traduceri româneşti pretabile la interpretări convenabile. Se vede clar cum în acelaşi document apar oiconime cu
· sufixe româneşti alături de altele, cu sufixe slavo-ucrainene. Nu cunoaştem să fi existat în Moldova, la nivelul sec. al XV-lea, o “ordonanţă voievodală” prin care diecii, întocmitorii acestor acte interne să fi fost obligaţi ca să ataşeze sufixe slavo-ucrainene numai la denumirile acelor localităţi “româneşti” situate în partea de nord a ţării, aşa cum doresc unele somităţi în domeniu! Să mai prezentăm doar cîteva exem-ple pentru sec. al XVI-lea, la fel, şi pentru prima parte a sec. al XVII-lea (cînd se va începe cu introdu-cerea limbii române şi în activitatea de redactare a actelor de cancelarie din Moldova), poate, o să-i trezim la realitate; DB-VII: doc. 11/1547 – Rw[canyi, Bil\u]i, Ravac\u]i; doc. 28/1587 – Vorona, Svik-c\u]yi, Romanc\u]yi, M\nd\c\u]yi, Hrinkeçyi, Culik1nyi, T\rbuj1nyi, K1plin]yi, Coz\reçyi, Bogd\neçyi, Culikanyi, Bli[k1n\u]yi, Boto[anyi, C\jv1nyi; doc. 75/1617 – Bobeºi, Con]eºi, Cortikani, Zastavna, Toltri, Bo2nk6c, Kepel\u]i; doc. 90/1623 – Gr\meºi, Rudeºi, Dr\du-[eºyi, Rug\[eçi, Vi[ni]a, Mily2, Vasc\u]i, Voloca, Kortory2, Ple[in]i, Slobodca, Cadobiçe, Ivanc\u]i, Volkine], Zlodyica, Bot\[!ni, Hr\lov ş.a. La acest subpunct trebuie remarcat un aspect care, din contră, combate afirmaţia lui Ion Popescu-Sireteanu: există un act intern, nr. 30 / 1588/’89, (DB-VII) in care se poate constata contrariul: “iar hotarul acelui mai sus scris sat Cadubeşti (< Cadobiçe!), începînd de către movila de la Zastavna, care este lîngă drum, /…/ şi pe drumul mic la capătul de jos a Travnii sau Erboasa, şi de acolo pe drum pînă la un stîlp de piatră ce este pus de vlădica Pahomie, aproa-pe de drum, şi de acolo în sus pe vale unde se chiamă Verbinca sau Răchiciură, de acolo la movila …”; deci, odată cu infiltrarea şi aşezarea elementului românesc şi în Bucovina nordică, încetul cu încetul, o se-rie de toponime ucrainene încep să fie românizate, în final, o bună parte din ele fiind de tot îndepărtate!
· una dintre cele mai grăitoare probe ale existenţei unei populaţii sedentare şi autohtone, de origine ruso-ucraineană, situată în spaţiul situat la Est de Carpaţi, acest spaţiu denumit uneori în letopiseţele ruseşti Україна галицька / Ucraina haliciană sau Пониззя / Ponezia, (vezi informaţiile din dreptul anului 1189, respectiv, anii 1227, 1230, 1241), ar fi şi seria întreagă de oiconime principale (ne referim la unele centre administrative, comerciale sau de spiritualitate creştin-ortodoxă), de origine slavo-ucraineană, cele ce s-au mai păstrat prin textele documentelor interne ale cancelariei Moldovei de la finele sec. al XIV-lea şi întregul sec. al XV-lea, unele dintre ele menţinîndu-şi denumirile iniţiale pînă în zilele noastre; să înşi-răm cîteva localităţi mai importante: invariabilul Ban’ şi nu rom. Ba’ (Baia), Bacov (Bacău; pentru temă, vezi ucr. Bakota), Br\lad\ (Bîrlad), B1lograd (Cetatea Albă), V’din]i (Ediniţa), Dorohun0 (Dorohoi), Corokunov camen0 (Piatra lui Korociun apoi, Piatra lui Crăciun), Crasnîi torg (Tîrgu Frumos), N1mik\ (Tîrgul Neamţ), Wrheev (Orhei), fostul Peresiken\ (probabil Peresecina?!), Radov]i (Rădăuţi), Romanov torg (Tg. Roman), Smedorova (Cetatea Nouă), Soroca (Soroca), Sokava (Suceava), Stepanouze (a. 1476; Ştefăneşti), Tarasov]i (Tărăsăuţi), Tecuk\ (Tecuci), T’gin0 (Tighina), Hmelev (Hmelev), Hot1n\ (Ho-tin), Hr\lov (Hîrlău), ]e]in\ (Ţeţina), Kernov]i (Cernăuţi), Kern\ (loc. Cernu?, jud. Bacău), „sscii torg (Iaşi; a. 1412: în tratat, la Fejer, figurează sub denumirea Iaszkytarg); Observaţii: 1) – o serie de de-numiri de localităţi cum ar fi Suceava, Tg. Neamţ, Tecuci, (posibil şi Bîrlad), trebuiesc puse în legătură cu hidronimele omonime dar, subliniem, şi denumirile acestor ape sînt de origine tot slavo-ucraineană! 2) – Tg. Frumos este traducerea originarului Crasnîi torg; problema e că acest oraş şi la ora actuală e udat de rîul Crasna şi nu de Frumoasa! 3) – cîteva dintre aceste oiconime prezintă fonetisme clar-ucrai-nene cum ar fi: Dorohoi, Hîrlău, Piatra lui Korociun, Storojineţ, ultimul nefiind menţionat mai sus.
· acum vom lua la întîmplare două ‹pre›nume româneşti, uzitate în sec. XV-lea: Radu şi Vlad. Aceşti boieri de origine, indubitabil, română, puteau avea în stăpînire sate cu populaţie ucraineană sau, după caz, sate cu populaţie românească; în primul caz oiconimele respective se caracterizau prin sufixe ucrainene (aşa cum le pronunţau ruşii-ucraineni de acolo) iar în al doilea caz oiconimele respective erau echipate cu sufixe româneşti (aşa cum le pronunţau vlaho-românii din localităţile în cauză); să exemplificăm:
– pentru prenumele Radu:
(sate cu populaţie iniţială ucraineană); (sate cu populaţie românească);
doc. 35/1413: Rădăuţi, jud. Suceava; doc. 269/1502: Rădeni, jud. Bacău;
doc. 175/1437: Rădăuţi, jud. Botoşani; doc. 244/1499: Rădeni, jud. Iaşi;
doc. 174/1437: Rădăuţi, rn. Ungheni, Moldova; doc. 227/1497: Rădeni, jud. Vaslui;
doc. 141/1494: Rădeşti, jud Galaţi;
doc. 125/1493: Răd‹i›eşti, jud. Vaslui;
– pentru prenumele Vlad:
(sate cu populaţie iniţială ucraineană); (sate cu populaţie românească);
doc. 109/1492: Vlădăuţi I, jud. Botoşani; doc. 99/1430: Vlădeni I, jud. Botoşani;
doc. 73/1490: Vlădăuţi II, jud. Botoşani; doc. 51/1489: Vlădeni II, jud Botoşani;
doc. 233/1443: Vlădeşti, jud. Iaşi;
doc. 200/1497: Vlădeşti, jud. Vaslui;
Dacă toate aceste localităţi din sec. al XV-lea le vom reprezenta pe o hartă (cum am făcut noi în mult hu-lita-lucrare), atunci vom constata că oiconimele cu sufixe ucrainene se vor dispune, cu preponderenţă, în partea nordică, iar cele cu sufixe româneşti, în partea centrală şi sudică a voievodatului moldav, aşa cum a fost realitatea etnică în sec. al XV-lea. Subliniem că majoritatea localităţilor cu populaţie iniţial ucrainea-nă sînt atestate pînă la anul “de cotitură” 1498 (cînd ni s-a prescris aducerea în zonă), şi pe măsură ce ru-şii-ucraineni din aceste localităţi vor fi asimilaţi, de regulă, se va schimba şi sufixul (denumirea) iniţial a localităţii în cauză cu altul românesc. Ex.: Awerowcy–1403, Averest–1444; Velicosilţe–1443, Satu Mare–1582; Stroinţi –1429, Stroeşti–1617; Lit(v)anovţi–1429, Liteani–1586; Zaharinţi–1429, Zahareşti –1586; Calinovţi–1490, Călineşti–1623; Botoşinţi–1492, Botuşeniţa–1587 ş.a.m.d. Legat de prezenţa ruşilor-ucraineni în spaţiul carpato-nistrean, iată cum ne explică prezenţa lor în această zonă o serie de cronicari moldoveni, în primul rînd noi avîndu-l în vedere pe Grigore Ureche: “şi mulţi oameni, bărbaţi, muieri, copii, au scos în robie, mai mult de o sută de mii, mulţi din aceia au aşezat Ştefan vodă în ţara sa, de şi pînă azi trăieşte limba rusească în Moldova, ales pre unde i-au discălecatu, că mai a treia parte grăiescu ruseşte”. Cu alte cuvinte, pe la sfîrşitul primei jumătăţi a sec. al. XVII (înainte de a muri cronicarul Gr. Ureche), acei ruşi “colonizaţi” (deşi într-o cronică ruso-galiţiană, contemporană cu acele evenimente, se afirmă clar că pe aceşti robi ruşi şi poloni Ştefan “i-a vîndut turcilor şi tătarilor”, cei care l-au însoţit pe voievod în expediţia sa din Galiţia) nu fuseseră încă asimilaţi, dovadă că ei şi-au păstrat limba lor: “şi pî-nă azi trăieşte limba rusească în Moldova”. Pentru problema în cauză găsim o referire tot în opera de că-pătîi a lui Gr. Ureche, Letopiseţul Ţării Moldovei, de această dată fiind vorba despre o interpolare a lui Si-mion Dascălul: “Predoslovie a Letopiseţului moldovenescu ce într-însa spune că ieste făcută ţara den doao limbi, de rumîni şi de ruşi, de care lucru se cunoaşte că şi pînă azi (A. Ş.: adică la timpul scrierii Letopiseţului moldovenesc, cel original din care s-a inspirat Eustratie şi care ulterior s-a pierdut) ieste ţara giumătate de ruşi şi giumătate de rumîni”. În intenţiile sale de hipercorectitudine şi sinceritate, acesta menţiona: “această poveste nu se află însemnată de Ureche vornicul, iar eu n-am vrut să las nici aceasta ca să nu pomenescu, socotind că cum am adus aminte de altele, ca să nu rămîie nici aceasta neînsem-nată”. Legat de prezenţa numeroasă a ruşilor-ucraineni în partea nordică a voievodatului moldav, iată ce afirma şi Miron Costin, continuatorul lui Gr. Ureche: “ei (adică rutenii; A. Ş.) populară Cernăuţii, Hoti-nul şi toată regiunea Nistrului, ţinuturile Orhei, Soroca şi pe Prut jumătate din ţinutul Iaşilor, precum şi jumătate din ţinutul Sucevii”. Glosa din respectiva lucrare, Poema polonă, partea I intitulată De neamul moldovenilor, detaliază: “Ţinuturile Cernăuţi, Hotin, jumătate din Iaşi, jumătate din Suceava sînt cu totul ruteneşti”. Aşadar, constatăm că doi cărturari moldoveni celebri Grigore Ureche (U1647) şi Miron Cos-tin (1633-1691), cît şi pisarul Simion Dascălul (probabil jumătatea părţii a doua a secolului al XVII-lea; mai exact: 1654-60) – interpolatorul Cronicii lui Ureche, afirmă acelaşi lucru: prezenţa vie şi numeroasă a ruşilor-ucraineni în partea nordică a voievodatului moldav pe tot parcursul sec. al XVII–lea. Ca atare, afirmaţia universitarului ieşean, a d-lui prof. dr Ion Popescu-Sireteanu, anume că, “numele topice româneşti din vechile noastre documente au fost traduse sau adaptate la slavona moldovenească de către scribi care nu ştiau bine limba slavonă”, pentru noi, n-are nici-o valoare ştiinţifică; discutăm despre o sim-plă speculaţie sau, ca să ne aliniem la tonul dat de magistrul de la catedră, o … sforărie!
· faţă de întrebările formulate de Ion Popescu-Sireteanu, la sfîrşitul articolului «Un fals cercetător: Adrian Şeiciuc», noi ne simţim datori să-i aducem aminte că imediat după ocuparea Bucovinei şi instala-rea administraţiei româneşti, (mai exact, după 6 nov., 1918), numirile unor localităţi au fost preschimbate (citeşte, românizate); astfel, amintindu-ne de tonul dat, îl adresăm şi noi acelaşi fel de întrebări: de ce Dărmăneşti în loc de Hatna, de ce Ursoaia în loc de Horodnic, de ce Vorniceni în loc de Tulova, de ce Floceni în loc de Ostra, de ce Boureni în loc de Bori, de ce Moldoviţa în loc de Ruska Moldawicia, de ce Paltin în loc de Rus pe Boul, de ce Plăvălari în loc de Rus Plavalar, de ce Poenii pe Suceava în loc de Rus Pojeny, de ce Călineştii lui Cuparencu în loc de Kalyniwci[i] Kuparenko (de unde se trage pe linie bărbătească poetul Nepereche!), de ce Vadu Nistrului în loc de Bridoc, de ce Tăuteni în loc de Tovtre, de ce Cosmeni în loc de Coţman, de ce Boianceni în loc de Boianciuc, de ce Flondoreni în loc de Storoji-neţ, de ce Adîncata în loc de Hliboca, de ce Petriceni în loc de Camenca, de ce Orăşeni în loc de Orşivţi, de ce Mămăieşti în loc de Mamaivţi, de ce Lujeni în loc de Lujane, de ce Roşa în loc de Rozsoha, de ce Foroşteni în loc de Hvorostna, de ce Noua Suliţă în loc de Novoseliţa, de ce Cutul lui Strileţchi în loc de Strileckij kut, ş.a.m.d.? Acestea nu le ştie d-ul profesor?! Poate fi considerată această persoană un cerce-tător obiectiv ? La aceste întrebări ar fi mai indicat să-i dea răspuns cititorii, noi menţionînd doar un ultim aspect, anume că “nucleul lexical autohton *mold-“, un hibrid lingvistic de laborator, rupt[ii] de realitate, dar “imbatabil”, cum ne asigură magistru, cel care, chipurile, ar fi dat naştere hidronimului slav Moldava, (pe cînd, zicem noi, vlaho-românii încă nu apăruseră pe aceste meleaguri!, astfel, în cazul stabilirii etimo-logiei acestui important hidronim, una dintre condiţiile de bază, anume, cea istorică[iii] lipsind), dat faptul că ne-am abate mult de la subiect, îl vom comenta cu altă ocazie, evident, dacă nu vom fi obstrucţionaţi de către cei care ne-au primit, (nu-i aşa?), la fel, lucrul cel mai important, dacă aşa va fi şi voia Domnului.
Ar mai fi multe de spus, dar spaţiul electronic pentru noi rămîne limitat; la final, credem că ar fi indicat să reproducem cititorului român, mai puţin avizat, un citat semnificativ al prof. univ., dr. Eugen Seidel, (o per-soană neutră!), fost profesor la Universitatea “Humboldt” din Berlin: “caracterul acestor explicaţii (au-torul are în vedere o seamă de cercetători români, care recurg la construcţii auxiliare, în cazul migraţiilor, cu pretenţia de a fi dat o explicare ştiinţifică), e o urmare nemijlocită a ideilor preconcepute naţionaliste, ca-re nu admit nici măcar ipoteza că populaţia de pe aceste meleaguri (aici ne referim numai la spaţiul car-pato-nistrean; A.Ş) ar fi putut să nu fie cu totul sedentară, căci – după concepţiile burgheze – admiţînd o asemenea formă de viaţă, pe jumătate nomadă, românii ar renunţa la cel mai important argument cu privire la «dreptul lor istoric» asupra teritoriului pe care-l stăpînesc sau speră să-l stăpînească în viitor, periclitîndu-şi prin urmare pretenţiile lor teritoriale”; sublinierea ne aparţine, fără a mai comenta şi textul. Ne oprim aici nu înainte de a menţiona faptul că noi sîntem deschişi la orice confruntare de idei, pă-reri în contradictoriu dar, cu condiţia să ne dezbărăm de patimile naţionaliste, respectînd în mod civilizat par-tenerul de dialog, bazîndu-ne pe argumente probatorii şi nu pe idei preconcepute, fără suport ştiinţific, unele din ele avînd şi un evident iz politic; în opinia noastră, studiile universitare şi titlurile ştiinţifice dobîndite pe parcursul vremii de către unii din oponenţii noştrii pe noi nu ne impresionează, iar cu atacuri suburbane şi cu jigniri de nivel mîrlănesc vom face mult şi bine anticameră la porţile Europei civilizate!
La final de drum, întrucît d-ul prof. univ. dr. Ion Popescu-Sireteanu, după cum specifica în încheierea articolului d-sale, cel pe care ne-a dedicat în totalitate, “aşteaptă răspunsul acestui «istoric şi filolog», spre a înţelege mai bine şi cum gîndeşte”, noi, evident, ajungînd între corzi şi neavînd posibilitatea să ne mai ridi-căm, (nu-i aşa?), cu toată responsabilitatea, indiferent de consecinţele[1] ce vor urma, punem degetul pe rană şi apăsăm: a ne flutura în continuare marota diversiunii cu marele exod de ruteni galiţieni, (“torbari, fugari, ca-lici-cerşetori, halupari şi zilieri”), înspre dulcea Bucovină, “«na slobodu», adică, «în libertate»”, eludînd în (ne)cunoştiinţă de cauză autohtonicitatea elementului ucrainean în spaţiul carpato-nistrean, aşadar, de-viind cu abilitate de la esenţa problematicii ucrainene în această zonă a Europei, credem că, la adevăr istoric n-o să ajungem prea curînd; probabil, după cum simţim, trebuie să ne împăcăm cu ideea c-ar exista cîte un adevăr istoric pe fiecare parte a graniţei, în conformitate cu interesele politice numai a uneia dintre părţile în dispută. Trecînd peste o serie de orgolii cu iz naţionalist, (la urma-urmei, oare, poate fi vorba de teama ofi-cializării altui adevăr istoric, bine-mascat pînă în ziua de astăzi?!), noi venim cu propunerea de a scrie, în co-mun, o istorie a zonei vizate, atît a Bucovinei cît şi a întregului spaţiu carpato-nistrean, în acest scop cuplînd la o fireasccă colaborare, dacă într-adevăr am dori-o, universităţile din Suceava şi Cernăuţi, respectiv, cele din Iaşi şi Lvov sub egida, poate şi finanţarea, a unui arbitru neutru: Institutul «Bucovina» din Augsburg!
Trecînd peste aceste aspecte, pînă atunci ne întrebăm: oare “vocea (noastră) şi încăpăţînarea de a ne situa pe o poziţie potrivnică şi în contradicţie cu cursul evenimentelor şi cu adevărul istoric”, alimentată, nu-i aşa?, din plin “cu exagerări naţionaliste ce adie dinspre Cernăuţi”, cum ne explică domnul Ion Beldeanu, să ne fi dus pe o cale greşită? Răspunsul la această întrebare îl lăsăm la latitudinea cititorului; să nădăjduim că ace-laşi cititor, (indiferent de naţionalitate, română ori ucraineană), va recepta cu obiectivitate şi echidistanţă ma-terialul prezentat, dat fiind, credem noi, modul complet original de abordare a unor asemenea aspecte; punct.
Suceava; de Blagoviştenie, a. 2011 Adrian ŞEICIUC

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s