NIKOLAI HAITOV: ”DUHUL PĂDURII”. Povestire

2303

Ce-i în vremea de azi să fii pădurar? Nici șapcă după formă, nici pușcă! Îmbracă o cămașă albă, se urcă în camion și hai în munți! Mai umblă, se plimbă pe acolo, și soarele încă n-a pogorît, că el s-a și întors acasă. El se duce, se întoarce, dar iată pădurea de se duce, înapoi n-o mai întorci… Iată Ahmet Delikadirov – acela, ți-oi spune eu, adevărat pădurar a fost. Poiana lui Ahmet, ce-i la Trecătoarea Verde, numele lui îl poartă, fiindcă el acolo se ascundea. Știți ce? Ia să vă povestesc eu despre Ahmet acesta, care vre-o doi ani a fost la noi și în locul țarului, și al lui însuși alah!
În acele vremuri pe aici nici șosea, nici șleah nu era. Se cățăra o cărăruie strîmbă din sat în sus, pe coastă și în jos, și iar în sus, două zile îți trebuia să ajungi pînă în oraș la iarmaroc. Și dacă din oraș se pornește careva la noi – să știi că ie vînos! Un acționar s-a pornit odată spre meleagurile noastre să sechestreze oile, însă se rostogoli cu tot cu căluț de pe stînca Vulturului drept în prăpastie.
Mergea pe atunci zvonul, că ai noștri din sat l-au împins, cum a fost într-adevăr, nu s-a mai aflat. Eu, copil, cu alții de teapa mea, alergam prin văvgăună să-l găsim, dar vulturii îi căraseră de acum și oasele. Vulturii erau pe atunci cît lumea. De toate, ți-oi spune, erau cît lumea: și capre, și oi, și pădure… Și ce pădure mai era!.. Copacii toți ca lumînarea, unul ca unul, ca în alese! Nici tu tăietură, nici tu trecere, nici tu drum… Mergi prin pădure, din dreapta și din stînga ta hrup-hrup, însă ce hrupăiește și scîrțîie, nu se vede! Iată ce pădure era pe vremea buneilor și străbuneilor noștri, fără pădurari și silvicultori de aiștea.
Mai tîrziu au apărut și ei… Pentru prima oară ne-a venit silvicultorul, țin minte ca acum, de ziua sfîntului Peatko. Am prins a ne gîndi și a socoti, ce cîrlan să-i tăiem – de sfîntul Peatko îs cam mărișori de acum, carnea le ie tărișoară, cu de aceasta la silvicultori nu te bagi. Și m-au trimis pe mine tocmai la Borovoie, la ciobani, după un berbecuț tinerel. L-am prăjit în poiana lui Ahmet… El singur l-a și prăjit, Ahmet, adică. El în satul nostru se socotea cel mai iscusit în de aestea. Silvicultorul se nimeri să fie mititel, uscățiv, cu pălărie verde cu pană de păun. A mîncat, da parcă nici n-a mîncat, a ciugulit ca un copilaș, și se așeză cu șefii noștri de obștină să hotărască pe cine să-l aleagă pădurar. S-au gîndit ei, s-au tot gîndit, și de odată se uită silvicultorul cela la Ahmet.
– Cam de ce, – zice, – să nu-l punem pe aista? El și la prăjit berbecuți ți-i omul!
– Merge! – se înviorară aceea. – Tot una îi șchiop, nici să are, nici să sape ca oamenii nu poate, lasă măcar gaura asta s-o astupe.
Silvicultorul îi și spune lui Ahmet:
– De azi pe pădurea asta tu ești stăpîn! S-o păzești binișor, n-o lăsa s-o fure!
Scoate o șapcă cu boruri verzi și i-o pune pe cap. Șapca s-a nimerit a fi mică, însă bătrînii au ajutat, și cam cu greu, dar i-au plioștit-o. Frumoasă șapcă – cozorocul negru, boruri verzi, și cocarda cu desen galben! Nu cocardă, da, cum să-ți spun mai bine, curată minunăție! Nici oamenii, nici muierile nu-și pot lua ochii, iar despre Ahmet nici vorbă nu mai încape! Dacă ți s-a întîmplat vre-o dată să vezi cum iese șarpele din pielea lui veche, iată și Ahmet al nostru arăta întocmai așa. A aruncat straiele de toate zilele, s-a gătit în jupchen, aburcă pe umăr o armă mare demodată, picioarele și le înfășă în moletiere albe, și, să mă crezi? – nici nu mai șchiopăta. Este un soi de oameni, le ajunge o șapcă de uniformă să-și anine, și încep ochii să le scapere de răutate! Iar Ahmet -nu! Ochii i-au rămas aceiași, numai uneori se aprind de răutate, cînd unii nu înțeleg de cuvînt.
– Ascultă, bre Seniu, – se întîmpla să spună, – de unde cari lemnișoarele estea?
– Fin pădurice, nene Ahmet, din pădurea ceea, care-i lîngă ogorul nostru, – începe s-o cîrpească Seniu.
– De cînd oare crește fagul pe lîngă ogorul vostru? Nu, frate, îs din Usoie, pe cine vrei să prostești tu? Să nu știu eu unde și ce copaci cresc? Dă încoa-toporul, altă dată ai să ai mai multă minte!
Știa fiecare copac așa, de parcă singur l-ar fi sădit și crescut. Copacii tineri nici de cum nu-i lăsa să-i tai, dar dacă îi trebuia cuiva de casă, să-și facă ori s-o îndrepte, aici nu mai aștepta să vie cu închinatul, sosea singur.
– Auzi, bre Suliu, – zicea el, de-o vorbă, măcar și lui Suliu, ia propelele celea oare nu ie timpul să le schimbi?
– Parcă ar trebui de iscodit ceva, – zicea Suliu.
– Aici n-ai ce iscodi, – zicea Ahmet. – Du-te încolo și încolo, este acolo un brad, frînt de furtună, și să-l iei, bătrînul, scutindu-l de durere și întărindu-ți bordeiul.
Da iaca cu ciobanii avea el altă deprindere. Aiștea, mai ales, care-s de prin caracaceni se deprinseseră de cînd lumea să ardă pădurea, să-și curățe loc de pășune. Ahmet le găsi și lor ac de cojoc. Îi punea să strîngă cărbunii și bixurile, că, de altfel, punea în acțiune patul puștii, și atunci nu mai aștepta milă. Pe un cioban, pentru că aprinsese pădurea, îl izbise drept în cărbunii încinși. L-a pus să fugă cu tălpile goale, desculț, prin pălălaie, dintr-un capăt în altul.
După aceea nu se mai încumeta nimeni să aprindă pădurea…
Și nu poți zice, că prea mult umbla el prin pădure! Dar avea aga un obicei: de dimineață hoinărește prin pădure, pe urmă pușca pe umăr și – pe Cil-tepe. Pe muntele cela avea el un tunușor ascuns, încă tații noștri cu dînsul speriau tîlharii. L-a așezat el binișor. Îi turna praf de pușcă uscat în țavă, împingea în el potcoave vechi și fel de fel de cîrpe și trăgea… Era puternic tunișorul! Cînd bubuia odată, se îndoiau și brazii, iar sunetul se rostogolea de pe munte pe munte, pînă nu înmărmurea undeva în văgăună. Atunci Ahmet se ridica și striga:
– Ehe-hei! Unde v-ați pornit voi, pui de cioară?
Ciobanii, cum îi auzeau glasul, hai să strîngă repede tăciunii, să alunge caprele mai departe de braniște, iar văcarii mînau cirezile unde e pădurea mai deasă, și pînă în sară nu-și scoteau nasul din desiș. Iar dacă se vîra în pădure vre-un tăietor și-și alegea un copac bun, apoi se ferea de copacul cela și pleca să caute altul uscat.
Mergeau treburile – mai bine nici că se poate Ahmet împușca din tun, oamenii știau ordinea. Rîurile curgeau în pace. Pădurea știa ale sale: foșnește și crește. Dar, ca un făcut, au întins mai jos de noi șoseaua, cea mai principală din cele principale! ”Fie! – hotărîrăm noi. – Ne va fi mai ușor să pogorîm”. De ușor mai ușor el, măi frate, d-apoi nu numai la vale, și la deal tot mai ușor era! Și au năvălit asupra noastră colectorii de impozite, strajnicii și acționarii, au numărat care și cîte capre are, oi și găini, și s-au apucat să numere brazii și pinii. Vrei crede, nu vrei – cum ți-i voia, însă i-au numărat! Însemnau tulpinile cu un fel de boială, au pus niște semne și se cărară de unde și veniseră. Aiștea s-au cărat, însă îi aduse necuratul pe alții! Negustori de pădure. De la început nu erau mulți, unul singur, dar pe la noi, ajungea și unul. A adus cu el tăietori. Pe o parte i-a lăsat să construiască fabrica de cherestea, pe ceilalți i-a mînat să căsăpească pădurea. Ordinul era să răstoarne numai copacii însemnați, el însă dădu dispoziții: ”Răsturnați totul de laolaltă”. Și au început ei să răstoarne totul la rînd. De laolaltă! S-au năpustit asupra pădurii cu topoare și beschii și, pînă trăgea Ahmet cu tunul, ei au curățit cu totul coasta.
Se coborî la ei Ahmet, dar era tîrziu. Brazii, unul peste altul, și fiecare de vre-o trei sute de ani! Unul ca acesta, cînd se răstoarnă pe pămînt, tot dealul se întoarce cu fundul în sus, de parcă ie viu!
Vede Ahmet toate acestea și-i spune negustorului:
– Du-te de unde ai venit! Pînă la asfințitul soarelui nici duh de-al vostru să nu fie pe aici!
Se încăierară ei. Acela îl amenință cu toți pristavii și șefii, Ahmet însă nu dă înapoi. Au lăsat tăierea. Negustorul nu se arătă vre-o două zile. Pe urmă apăru cu un polițai, acela călare, în cizme, cu galoane pe mîneci. Înrăit și aprins, îl atingi cu un tizic, se aprinde tizicul.
L-au chemat pe Ahmet la obștină. Polițaiul a scos nu știu ce hîrtie, a fluturat-o sub nasul lui Ahmet:
– Ești scos din lucru din pricina analfabetizmului!
Ahmet se dă mai aproape de dînsul și-l întreabă:
– Da tu cine mai ești?
– Eu, – răspunde acela, – îs de la poliție, am gradul de sergent.
– Eu sergenții polițiști nu-i ascult – spune Ahmet. – Silvicultorul mi-a aninat cocarda, doar el o va și scoate.
Conducătorii obștinii au vrut să se amestece, dar cine să-i asculte! Și ne-am pomenit nu cu unul, ci cu doi pădurari! Unul lîngă fabrica de cherestea se învîrte, cu negustorii se linge pe bot, iar celălalt se uită, ce-o fi mai departe. Și șefii obștinii tot nu știau ce să facă: negustorul, din auzite, ține prieteșug cu oameni mari, se tem să se încurce. Iar Ahmet are pușcă!
O zi-două a fost liniște, a treia însă de dimineață iar au prins a bate topoarele în vale. Și cînd au început să răstoarne brazii seculari – hîști, hîști! – cuiburi de păsări, crengi, frunze – totul a prins a se întoarce cu fundul în sus. Oamenii vorbeau, că, pe cînd cădeau acești brazi și pini, Ahmet ședea ascuns în tufari, privea și scrîșnea din dinți. Iar noaptea, cînd se întunecă de-a binelea, și tăietorii se culcară, din peșterile de sus se auzi un strigăt:
– E-he-i, oameni buni! Să nu tăiați pădurea, că va fi rău!
Strigătul acesta se repetă de cîteva ori. Unii spun că era om, alții – nu alta, da un duh. A doua noapte iar din nou același strigăt: ”Nu stîrpiți pădurea! Că va fi rău!”
Unii s-au speriat, zic: Trebuie s-o ștergem”. Însă negustorul a prins să-i ocărască:
– V-ați speriat, – zice, – de un mujic smintit! Căutați-vă de treabă. Și dacă va fi nevoie și puterea e cu noi și arme s-or găsi!
Numai se scăpă cu vorba despre arme, că ele se și mai răspunseră: nu se știe de unde bubui o pușcă, și glontele nimeri în calul sergentului. Se sperie polițaiul, și către sară – caută-l de unde nu-i! Sub fagi avea negustorul un hamac. O împușcătură, și frînghiile, de care se ținea hamacul, s-au rupt, și căzu frumușel la pămînt. S-a dus val-vărtej la obștină. Acolo de odată țipete, gălăgie, au zburat paznicii să cutreiere pădurea, dar era la fel cu a căuta un ac într-un stog de fîn.
Negustorul a rămas să mîie la obștină. Noaptea din peșteri se auzi același glas:
– Lăsați în pace pădurea, că va fi rău!
A doua zi, spre sară, se aprinde fabrica de cherestea, se înălțară flăcările pînă în cer. Au bătut în tobe, să cheme oameni, însă nu veni nimeni să stîngă pojarul. Stingeau numai tăietorii, dar și ei nu prea asudau. Așa că fabrica a ars în pace pînă la temelie.
Negustorul s-a suit pe un catîr și a plecat. Din urma lui și tăietorii. Au rămas doar brazii răsturnați, și toul s-a liniștit. Nu erau pe atunci telegrafe și telefoane pe la noi, să bage frica în oameni. Ca mai înainte trage Ahmet din tun, rîul curge, pădurea freamătă… Numaică nu ținu mult asta.
Odată sara au venit doi străjeri, l-au luat cu el pe staroste și de-a dreptul la Ahmet în casă. El trăia cu mamă-sa. Soața îi murise, a doua oară nu se mai însurase. Starostele l-a strigat, Ahmet a ieșit, atunci l-au și înșfăcat străjerii. Numai în cămașă era, dar cu șapca sa de pădurar. L-au tîtît la sector, l-au izbit în beci și au prins a-l bate cu bătaie de moarte, ca să spuie cine a aprins fabrica de cherestea. L-au ciomăgit, l-au călcat în picioare, l-au opărit cu uncrop, l-au pîrlit cu paie aprinse, însă el parcă luase apă în gură. Dimineața i-au legat mînile cu o frînghie și l-au mînat la oraș. Mergeau în flanc: Ahmet cu mînile legate înainte, după el un străjer cu arma, mai în urmă – al doilea. Cărăruia șerpuia printre lozii împletite, străjerii nici n-au simțit, cînd Ahmet a ros frînghiile și și-a slobozit mînile. A întins el o nuia, i-a dat drumul, și aceea cînd îl trăsni pe un străjer peste ochi! S-a descurcat cu amîndoi. Le-a luat cartușele, le-a scos pantalonii și le-a dat drumul în toate cele patru părți ale pămîntului. Singur însă se întoarse în sat cu două puști: pe un umăr una, pe celălat alta. Și-a căutat în beci șapca, a îmbrăcat-o și așa le-a spus șefilor obștinii:
– Ori veți fi cuminți, ori aprind tot satul! Un stăpîn are pădurea, și stăpîn aici îs eu!
Așa el e așa, dar s-a mai găsit un stăpîn și a trims străjeri călări, un pluton ori chiar un escadron – nu ți-oi spune. Ahmet a ghicit, cînd vor trece,și-a tîrît tunul în văgăună, l-a bucșit cu bucăți de fer și ochi. Iar cum se arătară străjerii, a răcnit:
– Înapoi, că de altfel vă hrănesc cu plumb!
Aceea s-au cam codit, dar căpitanul lor i-a dumnezeit și i-a mînat înainte. Atunci Ahmet împușcă din tun, caii străjerilor căzură unul peste altul, iar înșiși străjerii o luară care încotro și nimeni nu se mai arătă pe la noi – nici perceptorii, nici străjerii. O vară întreagă! Ahmet știe să păzească pădurea, ciobanii culeg bixurile și tăciunii, rîul curge, pădurea freamătă… Iar vîntul a împrăștiat cenușa și tăciunii, nici prin cap să-ți deie unde a stat fabrica. Cu o mînă mănîncă și bea, alta o ține pe trăgaci. Acasă și la sector nu se mai arată. Se ține mai departe de oameni, prin rîpi nu umblă… Taman fiară de pădure!
Odată i-au trimis o înștiințare prin Sabri Imamov – acela fusese la Pașmakli la iarmaroc – să vie Ahmet după leafă. Sabri a spus, cum că șefii au socotit și cîntărit de partea cui ie dreptatea și cum că au hotărît, că dreptatea ie de partea lui Ahmet, și chiar i se cuvine avansarea în grad.
A crezut asta Ahmet – nu știu, dar pușca, ca și mai înainte, n-o lăsa din mîni, chiar și în moscheie se ducea cu dînsa. Vinerea din toate sloboziile – așa se apucase pe la noi – se adunau oamenii la moscheie. Hogea mai cîntă oleacă, mai bate mătănii întru alah, iar după aceea se așază toți sub o salcie bătrînă și pălăvrăgesc despre una, despre alta. Se ferbe cafea, se vînd fel de fel de dulciuri – veselie de parcă ar fi la iarmaroc! Pe vreme de război mai tăiau cîte un porc, așa că și cu carne friptă se alintau. Film și altele de felul ista pe atunci nu erau încă. Așa că pentru plăcere o măsură iera – cafeaua. O cănuță – plăcere, două – bucurie, trei – te simți în largul tău! Numai că trei cănuți își permitea să beie numai hogea și Ahmet. Băiețandri de alde mine, aceea doar se uitau și înghițeau mucii, ori dacă tata îți dădea o monedă, se alintau cu mazăre prăjită.
Apoi iată nenorocirea, ultima și cea mai strașnică nenorocire, s-a întîmplat într-o vinere toamna. Sabri a tîrît un coș de poamă, deaceea mi s-a și întipărit în minte, că asta a fost toamna. Ahmet a mînat vaca lui cea stearpă și a tăiat-o. D-apoi ce vacă iera, numai grăsime! Spînzură leșul de salcie, taie oasele și vinde. În jur muerile se ghiontesc, flăcăii, fetele se uită. Iar el stă numai în cămașă, și-a dat șapca pe o ureche, în mînă ține cuțitul, iar pușca între genunchi… Atunci l-am văzut eu cel mai bine: blond, de statură nu prea înalt, voinic. Ochii îi erau ascuțiți, dacă se uita la tine, parcă te străpungea cu cuțitul. Ochii iștea au băgat frica în oameni, iar muerile… Muerile ar fi însurit, numai să se uite el la ele… Și cel mai mult soția lui Sabri Imamov – asta de o habă de vreme se usca după el. Nu-s eu în anii să vorbesc despre aceasta, dar mă tot gîndesc: s-ar fi întîmplat oare nenorocirea cu Ahmet, de nu era treaba asta cu femeia lui Imamov. Ei, apoi iată… Văd eu de odată, că Ahmet a ridicat cuțitul să taie carnea, dar de lăsat nu-l lasă, se uită în lungul drumului. Pe drum vin spre noi doi în caschete și tinichele de aramă. Amîndoi călări, înarmați. Ahmet haț! – pușca și la o parte s-a dat, așa la vre-o douăzeci-treizeci de pași, s-a așezat lîngă gard, s-a lipit cu spinarea, pușca a pus-o pe genunchi și-și răsucește o țigară. De răsucit răsucește, dar singur nu-și ia ochii de la călăreți. Aceea l-au zărit și ei, au oprit caii, s-au coborît. Armele li-s la spinare. Se dau mai aproape, unul îl întreabă surîzînd:
– Cine ie aici Delikadirov?
Ahmet se ridică.
– Eu îs Delikadirov!
Sabri Imamov se aruncă în întîmpinarea celor veniți:
– Bine ați venit, oaspeți dragi! – Pe urmă se întoarse către șefii obștinii noastre și zice: – Voi ce, nu-i cunoașteți? Ăștia-s Ceaprașovi, din Cepelare, prietenii noștri, amicii noștri, Ceaprașovi! Acționari! – Și-i întrabă pe cei veniți: – Cu ce treabă pe la noi?
– Cu treabă bună, – răspunde unul. – Numai că binele ista nu-i pentru noi, ci pentru alt om! Am adus un ordin pentru Delikadirov – l-au numit sergent. – Și cu cuvintele estea bagă el mîna în buzunar, scoate o hîrtie cu ștampile și se apropie de Ahmet. Al doilea rămase mai la o parte. -Vă felicit cu avansarea, domnule sergent! – zice și-l salută militărește. – Din ziua aceasta, – zice, – toată pădurea de aici și pînă la Rojena e sub stăpînirea ta! Te felicit!
A luat Ahmet hîrtia, se uită la ea, iar cu coada ochiului îi urmărește pe cei veniți. Examinează hîrtia , o mai sucește și-l cheamă pe hogea:
– Ia vezi ce ștampile îs aestea?
– Ștampile de stat, – zice acela. – Nu-i nici o amăgeală… – Și se apleacă, să citească hîrtia.
Iar în vremea aceea al doilea acționar s-a dat într-o parte, să lege calul de salcie. L-a legat și a început să-și scoată pușca de pe umăr. Și atunci una din muieri răcni:
– Fugi, Ahmet, te-or ucide!
În acest moment acela, care a legat calul, trase, Ahmet urlă odată, sări, și hop! peste gard într-o grădină străină. Acționarii s-au culcat, au prins a trage, muierile și copii au luat-o care și-ncotro, moșnegii s-au ascuns în moscheie, n-a rămas nici un suflet viu. Acționarii au împușcat, au împușcat, pe urmă au și prins a țipa:
– Banditule! Tîlharule! Predă-te!
Din curte nici un sunet… Au așteptat ei o oră, au așteptat două – pe urmă s-au ridicat de la pămînt și au chemat oamenii.
– Voi, – zic ei, – veți merge înainte, noi din urmă, și vom lua banditul în ogradă.
Nimeni nu avea mare ahotă de aceasta, dar cînd te împung cu baioneta în coastă, vei merge unde-or ordona. Au deschis poarta – nimeni. În ogradă la fel nu ie nimeni… Au prins a-l căuta, au răscolit totul de-a mărunțelul, șopronul lau răscolit pînă la ultimul pai – nimeni și nimic! Numai lîngă gard, în locul cela unde Ahmet sărise peste el, rămăsese un bîlcușor de sînge. Da casa ceea era pe așa un loc, că un țistar și n-avea pe unde fugi. Unde întrase Ahmet, n-a mai ghicit nimeni. Nici atunci, nici mai tîrziu. Parcă întrase în pămînt.
Pe urmă a mers un zvon, despre aceea cum a fost totul în adevăr. Dar ie drept zvonul, ori nu – cine-l știe! Povești despre șefi și totul, ce spusese atunci Sabri, – despre ordine și legi, asta i-a venit în cap poliției, ca să-i sustragă atenția lui Ahmet și să sfîrșască cu el.
Soața lui Sabri Imamov se prăpădea de dorul lui Ahmet, țicnise nu alta. Însuși Sabri n-a mai avut viață în sat, a trecut frontiera și nu s-a mai auzit nimic despre el, nici o veste.
Toate cu încetul au prins a merge pe vechi.
Dispăruse Ahmet, iar după el încetișor dispăru și pădurea. O ardeau, o cărau, o tăiau cu toporul, cu beschia, pășteau porcii, sfîrșeau copac după copac, pînă au rămas coastele estea goale, așa cum le vezi tu acum… Numai în cel mai sus loc, sub stînci, a rămas un locușor neatins, și în nopțile întunecoase răzbate de acolo aceiași voce: ”Ehe-hei, oamenilor! Nu atingeți pădurea, că va fi rău!” Ahmet ie acesta, ori vre-un duh oarecare, asta eu, moș Hasan Stejărel, n-o pot ști. Dar de strigat strigă. Numai întunecă și se face liniște, numaidecît se aude: ”Ehe-hei, oamenilor, nu atingeți pădurea, că va fi rău!”

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s