PE EVREI ÎI OMORAU NEMȚII, IAR ANTONESCU ÎI SALVA?

hitler20Antonescu

În istoriografia românistă are circulație teza precum că Antonescu este salvatorul evreilor din România, iar evreii erau exterminați nu de români, ci de germani, unguri etc.( Nistor I. S. Românii în Al doilea război mondial. Clarificări în lumina adevărului istoric. Cluj-Napoca, 1996. P. 217, 218,219, 220, 223; Petrencu A. Basarabia în Al doilea război mondial. 1940-1944. Chișinău, 1997. P. 49; Watts L. L. O Casandră a României. Ion Antonescu și lupta pentru reformă. 1918-1941. București, 1993. P. 392-397, 408, 414-424 etc). Faptele reale ne vorbesc însă de altceva. Atîta timp cît wehrmacht-ul obținea victorii, ”conducătorul” verifica personal executarea ordinelor lui vizavi de exterminarea evreilor. De exemplu, la ședința guvernului din 13 noiembrie 1941 cu participarea guvernatorilor Basarabiei, Bucovinei și Transnistriei, adresîndu-se lui Alexianu, el a menționat: ” Am spus să împușcați cîte 200 de evrei pentru fiecare soldat român mort și 100 de evrei pentru fiecare rănit, s-a făcut așa?” Gh.Alexianu a răspuns: ”Au fost împușcați și spînzurați pe străzile Odesei”. Antonescu: ”Să faceți așa, pentru că eu răspund în fața țării și a istroiei, să vină evreii din America să mă tragă la răspundere”( Calvarul…, Chișinău, 1998. P. 13). La 16 decembrie 1941 Antonescu ceruse de la Alexianu să curețe Odesa de evrei: ”Bagă-i în catacombe, bagă-i în Marea Neagră. Nu vreau să știu nimic. Poate să moară… toți”( Evreii din România între anii 1940-1944. Vol. 2. Problema evreiască în stenogramele Consiliului de Miniștri. București, 1996. P. 332).
Iată cum apreciază ”umanismul” fasciștilor români academicianul P. Udler, care a gustat din plin ”bunătatea” lui Antonescu și a acoliților săi: ”Toată responsabilitatea pentru crima săvîrșită (este vorba despre exterminarea a zeci de mii de oameni în lagărul de la Bogdanovka, însă în esență aceste cuvinte sînt valabile pentru toate jertfele naziștilor români – S. N.) o poartă doar românii. Un oarecar căpitan sau chiar colonel, fie el de trei ori legionar, nu ar fi fost capabil să săvîrșească astfel de atrocități fără cunoștința și acordul guvernatorului Transnistriei Gh. Alexianu și al conducătorului țării mareșalul Ion Antonescu. Astăzi în România (completăm: și în Moldova – S. N.) există oameni care încearcă să-l reabiliteze pe odiosul criminal Antonescu. Ei… se străduiesc să demonstreze întregii lumi că în anii războiului românii aveau față de evrei o atitudine mai umană decît nemții, ungurii și alți acoliți fasciști”( Удлер Р. Годы бедствий. Воспоминания узника гетто. Pittsburgh – Chișinău, 2003. C. 97). Însă după părerea academicianului moldav, ”cruzimea organelor puterii românești, conduse de guvernul lui Antonescu, a întrecut bestialitățile și setea de sînge ale adepților lui Horthy, Tiso, ale ustașilor și fasciștilor din alte țări ale Europei – Polonia, Grecia. Fasciștii români nu erau mai umani decît cei germani”( Удлер Р. Годы бедствий. Воспоминания узника гетто. Pittsburgh – Chișinău, 2003. C. 6).
Însă, din fericire, timpurile se schimbau, fortuna s-a întors cu spatele spre ”învingătorii” de ieri și după Stalingrad începe căutarea febrilă a soluțiilor de înțelegere cu occidentalii, inclusiv are loc o ”liberalizare” a politicii față de evrei( Mezincescu E. Mareșalul Antonescu și catastrofa României. București, 1993. P. 114). În istoriografia română, încă din perioada lui N. Ceaușescu, domină însă o teză care se reduce la ideea că ”România a fost singura țară din sfera de dominație a Germaniei naziste unde nu s-a aplicat așa-numită ”soluție finală”, adoptată de Hitler pentru exterminarea populației de rit mozaic din Europa”( România în anii celui de-Al doilea război mondial. Vol. 1. București, 1989. P. 315; vezi de asemenea: Nistor I. S. Românii în Al doilea război mondial. Clarificări în lumina adevărului istoric. Cluj-Napoca, 1996. P. 218).
Iată cum apreciază acest ”umanism” Mozes Rozen: ”Exterminarea în masă a evreilor români a continuat pînă la Stalingrad. Cînd însă au apărut simptomele faptului că Hitler pierde războiul și se apropie ora răzbunării, criminalii au simțit necesitatea de-a avea alibi și execuțiile în masă au încetat… Antonescu a putut să ne ucidă pe toți, însă s-a oprit la jumătate de cale”( Ткач Е. Антииудаизм, или пещерный мир. Кишинёв, 1998. С. 120). Istoricul român Z. Ornea menționează, pe bună dreptate, că evreii ”salvați” ”au fost utilizați drept capital politic pentru tratativele cu aliații Națiunilor Unite și chiar pentru situația postbelică”( Ornea Z. Anii treizeci. Extrema dreaptă românească. București, 1996. P. 391).
Astfel, doar atunci cînd a devenit absolut clar că Germania și sateliții săi vor pierde războiul, doar după Stalingrad și Kursk, atunci cînd Armata Sovietică înainta fulgerător spre vest, obținînd victorie după victorie, cercurile conducătoare românești au început să caute cu înfrigurare căi de înbunătățire a relațiilor cu aliații occidentali. În acest scop a fost schimbată și politica față de evrei. Au încetat execuțiile în masă și deportările din România în Transnistria. Evreii români deținuți în lagărele de concentrare au fost lăsați să se întoarcă la casele lor. Copiii orfani de asemenea au fost mutați din Transnistria. La 20 aprilie 1942 ”conducătorul a declarat că nu-i poate izgoni pe evrei din țară, căci s-ar putea întîmpla ca războiul să fie cîștigat de democrați, ceea ce înseamnă iudeocrație”( Evreii din România între anii 1940-1944. Vol. 2. Problema evreiască în stenogramele Consiliului de Miniștri. București, 1996. P. 511). Tot atunci el a permis să fie aduși înapoi în România din Transnistria 5 mii de orfani, care, chipurile, fuseseră deportați ”din greșeală”. Însă pînă în martie 1944 au revenit în țară doar 1841 de copii( Сушон Л. Транснистрия: евреи в аду. Одесса, 1998. С. 60).
Este interesantă sub atare aspect și opinia cunoscutei cercetătoare a problemei date Lya Benjamin: ”Mareșalul nu a aderat la politica ”soluției finale” a Germaniei naziste, dar numeroasele sale declarații publice sau la consfătuirile restrînse, rezoluțiile sale puse pe documentele interne de stat indică hotărîrea sa de-a izgoni populația evreiască din România (a opera o ”purificare etnică” sau o ”deiudizare a societății românești”, curățirea ei de acest ”vîsc”, de această ”neghină” ș. a.), prin deportarea în Transnistria și aruncarea ei dincolo de Bug sau în alte teritorii, în funcție de deznodămîntul războiului și de modul în care Fuhrer-ul va soluționa această problemă pe plan european”( Evreii din România între anii 1940-1944. Vol. 1. Legislația antievreiască. București, 1993. P. XXII). ”Prin urmare…, continuă autoarea, revizuirea politicii antievreiești a lui Antonescu nu avea drept scop salvarea evreilor, așa cum afirmă deseori naționaliștii, Ci mai curînd a fost o încercare a unor personalități proeminente ale regimului antonescian de a-și salva viața printr-o presupusă protecție asigurată evreilor. Era o perioadă cînd evreii ajunseseră să fie considerați un posibil capital politic, util pentru ștergerea unor crime din trecut”( Exterminarea evreilor români și ucraineni în perioada antonesciană. București, 2002. P. 40-41).
”Invocarea înaltului procent de supraviețuire a populației evreiești din România pentru reabilitarea lui Ion Antonescu…, scrie Mezincescu, mi se pare echivalentă cu acordarea unor circumstanțe atenuante sau izbăvitoare unui asasin care, pătrunzînd în casa unor cetățeni pașnici, ucide numai jumătate sau numai două treimi din membrii familiei. În loc să fie judecat și osîndit pentru crimele și fărădelegile comise, asasinul în chestiune ar trebui să fie felicitat de instanță pentru spiritul său de moderație, și – de ce nu? – de omenie! Ba și recompensat cu cine știe ce gratificație și cu scuze pentru eventualele supărări și tracasări suferite în perioada cercetărilor penale și a detenției preventive”( Mezincescu E. Mareșalul Antonescu și catastrofa României. București, 1993. P. 123).
Faptele indiscutabile citate anterior pot fi speculativ apreciate de unii apologeți ai nazismului român ca o manifestare a unei românofobii adevărate sau simulate. Nimeni însă nu are dreptul să identifice fascismul românesc cu poporul român. Este inadmisibil să aduci învinuiri poporului român pentru crimele săvîrșite de unii dintre politicienii lui sau de subalternii și părtașii lor, care au îndeplinit ordinele lor criminale. Dar și tăinuirea ororilor fascismului se poate solda cu ”transferarea” lor asupra întregului popor. Noi respingem teza paranoică despre răspunderea colectivă – tinerele generații din țările unde au avut loc genociduri nu pot fi răspunzătoare pentru crimele predecesorilor lor. Însă e condamnabil faptul că cel care cunoaște dezastrul ce a a vut loc, îi îndreptățește pe călăi și manifestă solidaritate cu criminalii fasciști,repetă miturile lor și încearcă să le justifice acțiunile. Indirect pe acești oameni cade sîngele pe care l-au vărsat Antonescu, Hitler și K.
Mai mult, prima jertfă a regimului inuman și criminal al lui Antonescu este însuși poporul român. În Actul de acuzare la Procesul de la București se menționează că ”Antonescu și clica lui sunt vinovați de tot sîngele vărsat și toată avuția jefuită și distrusă a poporului român. Astăzi poporul român suferă consecințele aventurii criminale a clicii de profitori și jefuitori de război, condusă de Antonescu. Guvernul Antonescu este autorul și instigatorul tuturor crimelor, atrocitățolor și jafurilor comise pe teritoriile ocupate de trupele și unitățile românești”( Procesul lui Ion Antonescu. București, 1995.P. 37).
Ex-senatorul României Gh. Buzatu citează într-una din lucrările sale cuvintele lui Ion Antonescu, atît de venerat de el, despre aceea că ”civilizația trebuie să învingă întotdeauna barbaria”( Buzatu Gh. România cu și fără Antonescu. Iași, 1991. P. 18). Astfel, dl Buzatu are șansa unică de-a cumula două lucruri: să demonstreze cît este de civilizat și, totodată, să-și demonstreze ”fidelitatea” față de cuvintele mareșalului…, recunoscîndu-l pe ultimul vinovat, și să se căiască în numele statului român pentru crimele săvîrșite. Însă… dragostea lui Buzatu e oarbă.Și, după cum se știe, ”любовь зла, полюбишь и козла”, ne spune un proverb rusesc. Însă la 12 octombrie 2004 fostul președinte al României Ion Iliescu a recunoscut oficial vina statului român pentru Holocaust. Datorită acestui fapt putem afirma că a avut loc o curățire morală a societății românești și a făcut un pas serios înspre însănătoșirea sa deplină. Nu putem să nu fim de acord cu afirmația președintelui României că ”acest capitol întunecat din trecutul nostru recent, cînd evreii din România au devenit victime ale tragediei Holocaustului, nu trebuie uitat sau minimalizat”( Alocuțiunea Președintelui României, domnul Ion Iliescu, la reuniunea consacrată comemorării Zilei Holocaustului în România – 12 octombrie 2004.// Raport final. Comisia internațională pentru studierea Holocaustului în România. București, 2005).

Din cartea lui Sergiu Nazaria: ”O istorie contra miturilor: relațiile internaționale în epoca războaielor mondiale (1914 – 1945/1947)”. Chișinău, 2012.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s