ION ANTONESCU – EROUL NEAMULUI ROMÂNESC ”CALOMNIAT” DE ”JIDANI ȘI COMUNIȘTI”

hitler24

Unii autori încearcă să-l prezinte pe Ion Antonescu drept ”erou și martir al neamului”( Lupan N. Mareșalul Ion Antonescu, soldat martir. București, 1991; Buzatu Gh. Românii în arhivele Kremlinului. București, 1996. P. 239-332; Duicu S. Ion Antonescu și ”Garda de Fier”. Vol. 1. Târgu-Mureș, 1991. P. 87; Petrencu A. Basarabia în Al doilea război mondial. 1940-1944. Chișinău, 1997; Botoran C. 1940-1944. Holocaustul evreilor din România?// Revista de istorie militară. București. Vol. IV (10), nr. 20-22, 1991; Dobrinescu V.-Fl., Nicolăiescu Gh. Plata și răsplata istoriei. Ion Antonescu, militar și diplomat. 1914-1944. Iași, 1995; Verenca O. Administrația civilă română în Transnstria 1941-1944. București, 2000. P. 14, 337 etc). De exemplu, I. Constantin îl numește ”mareșal dezrobitor”( Constantin I. România, Marile puteri și problema Basarabiei. București, 1995. P. 142), S. Duicu îl consideră ”patriot fără prihană”( Duicu S. Ion Antonescu și ”Garda de Fier”. Vol. 1. Târgu-Mureș, 1991. P. 87), iar Gh. Buzatu este convins că ”mareșalul Antonescu rămîne în istoria României un erou al cărui realizări au fost salvatoare pentru poporul român cu mai multe prilejuri”( Scurtu I., Buzatu Gh. Istoria românilor în sec. XX (1918-1948). București, 1999. P.425). Probabil că prin ”mai multe realizări” Gh. Buzatu subînțelege catastrofa României din anii celui de-Al doilea război mondial: moartea a 600 000 de soldați români pe front, exterminarea a circa 300 mii de evrei care au locuit pînă în 1940 pe teritoriul României, situația economică și politică umilitoare în care s-a pomenit țara după sfîrșitul războiului. Despre crimele hitleriștilor și sateliților săi români pe paginile lucrărilor nominalizate nu găsești niciun cuvînt. Niciun cuvînt de acuzare nu întîlnim nici la adresa alianței criminale a dictatorilor fasciști Hitler și Antonescu.
Mai mult ca atît, totul este negat: ”Acuzația că Ion Antonescu era antisemit nu se confirmă în niciun fel”, încearcă să ne convingă un istoric ”iubitor de adevăr”( Nistor I. S. Românii în Al doilea război mondial. Clarificări în lumina adevărului istoric. Cluj-Napoca, 1996. P. 217). Acest ”patriot” demonstrează că în teritoriile controlate de români n-au avut loc exterminări în masă ale evreilor, că acestea erau săvîrșite doar de nemți. Și dacă în spațiul bugo-nistrean condus de autoritățile românești au murit evrei, de vină e războiul( Nistor I. S. Românii în Al doilea război mondial. Clarificări în lumina adevărului istoric. Cluj-Napoca, 1996. P.218, 219, 220, 223). Evreii deportați în Transnistria ”au fost puși astfel la adăpost de agresiuni… Acest concurs nefericit de împrejurări, confirmă I. Nistor, a făcut ca părerea generală, convențională, nefericită și acceptată ca atare, să susțină timp de 50 de ani că Antonescu i-a deportat pe evreii din Basarabia și Bucovina în Transnistria, cu intenția expresă de a-i extermina. Această interpretare este lipsită de orice temei faptic, fiind contrazisă de întreaga gamă a documentelor existente”( Nistor I. S. Românii în Al doilea război mondial. Clarificări în lumina adevărului istoric. Cluj-Napoca, 1996. P. 220).
”În realitate, afirmă O. Verenca, țara noastră, prin conducătorii ei, a fost unica țară aliată Germaniei naziste care nu i-a predat pe evrei lui Hitler în vederea aplicării soluției finale… Nimeni nu a putut să prezinte măcar o probă că în România a existat ordin deliberat privind omorîrea evreilor sau predarea lor naziștilor spre a fi supuși soluției finale… Mai mult, cu știrea lui Antonescu, România devenise în anii războiului o oază de salvare a mii de refugiați unguri, germani, cehi, francezi, slovaci ș. a., hărțuiți de fiara germană”( Verenca O. Administrația civilă română în Transnstria 1941-1944. București, 2000. P. 175, 187). Despre justețea acestor teze încearcă să convingă cititorul și Larry L. Watts. El îl declară pe Antonescu apărător și salvator al evreilor și, de facto, justifică cele întîmplate în Transnistria prin necesitatea ”siguranței frontului” și prin necesitatea de-a păstra încrederea nemților. Altfel, susține acest istoric, Hitler ar fi ocupat România și i-ar fi nimicit pe toți evreii cum s-a întîmplat în Ungaria. Astfel, reieșind din logica autorului, transportîndu-i pe evrei în Transnistria, Antonescu i-a salvat( Watts . L. O Casandră a României. Ion Antonescu și lupta pentru reformă. 1918-1941. București, 1993. P. 392-397, 408, 414-424).
În primul rînd, dacă este vorba de ”siguranța frontului”, nu-i nevoie de exterminat oamenii: femeile, copiii și bătrînii strămutați în Transnistria nu erau nici soldați, nici diversioniști și nu prezentau nicio amenințare la adresa armatei sau a comunicațiilor. În plus, ei erau dezarmați și se aflau în lagăre de concentrare, fiind bine păziți. Cum amenințau acești nenorociți frontul aflat la sute de kilometri la est de ei? E o taină. Cît privește teza despre pericolul nimicirii acestor oameni de către nemți – este de asemenea totalmente falsă: în acele țări aliate Germaniei în care autoritățile au refuzat categoric să execute ordinele lui Hitler de exterminare a evreilor (Bulgaria, Finlanda, Italia pînă la ocuparea ei de naziști și chiar Danemarca ocupată), toți aceștia au rămas în viață. Este total nefondată și comparația cu Ungaria. Wehrmacht-ul a ocupat în martie 1944 această țară nu din cauza că Horthy a refuzat să-i extermine pe evrei, ci pentru că Hitler a aflat că ungurii vor să încheie pace separată cu occidentul și să iasă din război.
Citind astfel de ”lucrări” care pledează pentru ”clarificări în lumina adevărului istoric” se face impresia că anume autorii lor sînt ”lipsiți de orice temei” intelectual și moral. Ei încearcă să convingă cititorul că Antonescu a fost judecat nu pentru crimele comise, ci pentru faptul că ”îndrăznise să angajeze un război împotriva URSS, iar aceasta nu i se putea ierta pe atunci”( Scurtu I., Buzatu Gh. Istoria românilor în sec. XX (1918-1948). București, 1999. P. 426). Însă despre ce fel de competență și obiectivitate se poate vorbi în acest caz, dacă autorul afirmă în cel mai serios mod că ”în vara anului 1944 rezistența armatei române pe alineamentul Focșani-Nămoloasa-Brăila [îl] indispunea pe Stalin în așa măsură, încît era dispus să contramandeze ofensiva fronturilor 2 și 3 ucrainene în Moldova în caz de rezistență”( Scurtu I., Buzatu Gh. Istoria românilor în sec. XX (1918-1948). București, 1999. P. 427).
Un alt, și mai mare ”luptător cu falsurile”, ”argumentează” că ”Mareșalul și principalii săi colaboratori au fost învinuiți de crime pe care nu le-au comis”( Petrencu A. Basarabia în Al doilea război mondial. 1940-1944. Chișinău, 1997. P. 49).Ce-i asta, dacă nu o negare a devărului și o încercare de reabilitație fățișă a nazismului român? Cu toate acestea, cu titlu de excepție, în unele cazuri se recunoaște responsabilitatea românilor pentru exterminarea evreilor. Astfel, istoricul Anton Morari menționează că ”unitățile armatei germane și cele ale legionarilor din armata română au cauzat multe suferințe populației evreiești din Basarabia”( Moraru A. Istoria Românilor. Basarabia și Transnistria (1812-1993). Chișinău, 1995. P. 365-366). Vedem totuși că vina principală pentru crimele săvîrșite în spațiul dintre Prut și Nistru o poartă, în primul rînd, ”unitățile armatei germane” și nu ale celei române. În lucrarea sa autorul face multiple trimiteri la arhive și este ”straniu” faptul că a ajuns la această concluzie. Și încă un moment: ”unitățile de legionari” în armata română nu existau. Aceste unități puteau fi, și erau, numai ale armatei române regulate.
O poziție identică, adică de recunoaștere parțială a exterminării evreilor de către administrația Antonescu cu scop de-a nega principalul – fenomenul Holocaustului în teritoriile ocupate de români – și-a ales și alt istoric moldovean – Ion Țurcanu. El încearcă să prezinte acest fenomen drept o invenție evreiască. Iată cum vede el aceste evenimente tragice: ”Literatura istorică contemporană se arată preocuată și de participarea României la realizarea ”soluției finale”. Cazurile de masacrare a evreilor din România nu pot fi negate, dar acestea nu au cum demonstra că ar fi vorba de-o prioritate a statului român, cum susțin unii autori, în special evrei. Insistența cu exces de zel asupra acestui subiectse se observă mai ales acolo unde suflul sionist se stăpînește mai greu. Astfel P. Johnson susține fără niciun temei că față de evrei, guvernul român ar fi fost mai ostil chiar și decît Hitler, că în Basarabia ar fi fost nimiciți 200 mii de evrei, cifră evident fantezistă, întrucît se referă de fapt la numărul total al evreilor care se aflau în ținut în 1940/41; or, la 22 iunie 1941 și în următoarele cîteva zile numărul acestora s-a redus foarte mult în urma retragerii lor în interiorul URSS. Același autor susține că în Transnistria românii ar fi omorît aproape 139 mii de evrei…
Există de mai multă vreme o dispută, de regulă, între evrei și neevrei, asupra acestei chestiuni. Pentru [unii], shoah-ul, adică masacrarea evreilor este mai mult decît masacrarea altor popoare, așa încît unii autori evrei mai exaltați (cum ar fi Elie Wiesel) merg pînă într-acolo, încît să susțină că, în cazul evreilor, ”holocaustul transcende istoria”…
De ce s-a produs această înșelătoare substituție de esențe? Răspunde foarte clar profesorul de la Universitatea din Pittsburgh (SUA), R. P. Newman: ”din cauza politizării efective a holocaustului de către evreii americani”, care vizează însă altceva decît patimile din trecut ale evreilor și anume caută un sprijin pentru politica actuală agresivă a Israelului. Exaltarea în durere sau revoltă în niciun caz nu poate fi sfetnic la scrierea istoriei, pentru că un astfel de sfetnic îi îndeamnă pe autorii evrei să-și exprime convingerea că numai evreii au trecut prin holocaust și că jertfele și persecuțiile celorlalte popoare… ar fi nesemnificative în raport cu acelea ale evreilor”( Țurcanu I. Istoria relațiilor internaționale. Chișinău, 2005. P. 173-174)

Anunțuri

Un gând despre „ION ANTONESCU – EROUL NEAMULUI ROMÂNESC ”CALOMNIAT” DE ”JIDANI ȘI COMUNIȘTI”

  1. De ce s-a produs această înșelătoare substituție de esențe? Răspunde foarte clar profesorul de la Universitatea din Pittsburgh (SUA), R. P. Newman: ”din cauza politizării efective a holocaustului de către evreii americani”, care vizează însă altceva decît patimile din trecut ale evreilor și anume caută un sprijin pentru politica actuală agresivă a Israelului. Exaltarea în durere sau revoltă în niciun caz nu poate fi sfetnic la scrierea istoriei, pentru că un astfel de sfetnic îi îndeamnă pe autorii evrei să-și exprime convingerea că numai evreii au trecut prin holocaust și că jertfele și persecuțiile celorlalte popoare… ar fi nesemnificative în raport cu acelea ale evreilor”
    Este cea mai pertinentă poziţie a unui istoric ce justifică toată această goană după invenţii care de care mai înfricoşătoare care să justifice dimensiunile unui holocaust care nu a existat decît în măsură mult mai restrînsă decît s-ar crede.

    Felicitări d-le Obidin pentru concluzia finală! Este şi părerea mea şi nu numai a mea.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s