UNII ISTORICI MOLDOVENI ȘI ROMÂNI DESPRE CARACTERUL ”DE ELIBERARE” AL RĂZBOIULUI ROMÂNIEI ÎMPOTRIVA URSS (II)

1941-Fratia-de-arme---10bids---21USD---culori-deplasate
E cazul să pomenim încă de-o chestiune în discuție. Este vorba despre afirmațiile unor istorici români precum că SUA și Marea Britanie susținuseră România în războiul antisovietic, însă numai ”pînă la Nistru”( Vezi: Hlihor C. 22 iunie 1941 sau 28 iunie 1940?// Revista istorică. Academia Română. 1992, Nr. 9-10. P. 1022-1026). Astfel C. Hlihor scrie că ”la începutul campaniei duse de România pentru dezrobirea pămînturilor cotropite în vara anului 1940, atît SUA, cît și Anglia considerau că depășirea frontierei Nistrului de către armatele române o va pune în stare de război cu acestea. Pînă la Nistru, declara ministrul american la București, Franklin Mott Gunther, la 18 iulie 1941, lui Mihai Antonescu, este teritoriu românesc și războiul ar fi legitim, dincolo ar fi o acțiune împotriva Angliei. În august 1942 analiștii americani ajung la concluzia că trebuie să se accepte cererea rusă pentru Basarabia, dar fără Bucovina”( Hlihor C. Ocuparea României de către Armata Roșie. Premise, etape, consecințe.// Revista istorică. Academia Română. 1994, Nr. 9-10. P. 856).
Este greu să determini din start ce-i mai mult în acest fragment: minciună sau ignoranță elementară. În primul rînd, Hlihor nu face trimitere la arhivă, ci la lucrările altor istorici români și la una proprie mai timpurie. Dar să presupunem că ambasadoeul american a discutat acest subiect cu ministrul român de externe M. Antonescu. Unde sînt atunci mărturiile documentare ce ar confirma cuvintele lui?
Dar nici asta nu-i tot, și aici trecem la cel de-al doilea moment. Mai degrabă dl. Antonescu (dacă informația despre discuția în cauză vine de la el) minte, iar domnii Hlihor & K reproduc născocirea lui, schimonosind conținutul dialogului purtat. Păi iată, dacă istoricii contemporani români nu cunosc poziția SUA în problema basarabeană, atunci ”profesorul de drept internațional” Mihai Antonescu nu putea să nu știe că Statele Unite niciodată n-au recunoscut anexarea Basarabiei de către România și întotdeauna au considerat-o teritoriu rusesc( Vezi: Бессарабия на перекрёстке европейской дипломатии. M., 1996. С. 189, 190, 191, 246, 247; Țurcanu I. Istoria relațiilor internaționale. Chișinău, 2005. P. 122; Goșu A. Recunoașterea internațională a unirii Basarabiei cu România. Ioan Pelivan la Conferința de pace de la Paris (1919-1920).// Revista istorică. Academia română, 1993. Nr. 9-10. P. 845, 846 etc). Plus la toate, persoana dată era șeful departamentului de externe, de aceea chiar și fără profesorie trebuia să știe despre aceasta. De aici rezultă doar o singură concluzie: mai degrabă acestă discuție în genere n-a avut loc și ea este o invenție mai tîrzie a istoricilor sau a memorialiștilor români.
De asemenea este incredibil ca ambasadorul american Franclin Mott Gunther să nu cunoască poziția țării sale în problema basarabeană. În afară de acesta informația dată nu se confirmă de nici un izvor american nu numai oficial, dar și neoficial. Și aceasta nu-i întîmplător, deoarece nu putea Gunther să expună o teză ce era în contradicție cu poziția guvernului său.
Să presupunem însă imposibilul, admitem că o așa discuție a avut loc și ambasadorul i-a comunicat ministrului ceea despre ce ne informează Hlihor. Dar și atunci nu există temei pentru afirmația precum că SUA recunoșteau dreptul României de-a acapara Basarabia. Absolut toate documentele oficiale americane existente ajunse pînă în zilele noastre ne demonstrează doar un lucru – guvernul SUA considera Basarabia teritoriu sovietic. Și dacă ambasadorul ar fi exprimat o poziție contrară, el imediat ar fi fost rechemat și ar fi devenit persoană privată.
Tot atît de absurdă este și afirmația precum că ”în august 1942 analiștii americani ajung la concluzia că trebuie să se accepte cererea rusă pentru Basarabia, dar fără Bucovina”. Problema-i că nu există nici un fel de documente care ar confirma că în timpul războiului poziția americană s-ar fi schimbat măcar pe-o clipă. După Hlihor înseamnă că anume așa a și fost. De fapt acest lucru poate exista doar în mințile româniștilor molipsiți de-un naționalism primitiv. Și iarăși ne întrebăm – unde sînt documentele?!
În continuarea celor expuse mai este o circumstanță. După cum se știe, încă la 25 noiembrie 1941, la Berlin, într-o atmosferă solemnă a fost reluat ”pactul anticomintern”. La ceremonia semnării lui au luat parte reprezentanții Germaniei, Italiei, Japoniei, României, Ungariei, Finlandei, Mancijou-Go și altor sateliți fasciști. Iar după năvălirea Japoniei asupra SUA, la 11 decembrie Germania și Italia, la 12 decembrie România, iar la 13 – Ungaria și Bulgaria le-au declarat război Statelor Unite( Duțu A., Retegan M., Ștefan M., România în Al doilea război mondial.// Magazin istoric, 1991. Nr. 7. P. 16). Cu toate cî în tot timpul acesta de jure și de facto America s-a aflat cu aceste țări în stare de război, la 8 iunie 1942 Congresul SUA le-a declarat război României, Ungariei și Bulgariei( Внешняя политика Советского Союза в период Отечественной войны. Т.1. М., 1946. С. 556). Și a fost făcut acest lucru în favoarea URSS, în legătură cu vizita lui V. Molotov la Washington, pentru a demonstra părții sovietice fidelitatea conducerii americane față de datoria sa de aliat.
Iată cum apreciază această situație cercetătorul ucrainean V. Makarciuk: ”Narcomul sovietic putea fi uimit – doar era cunoscut că România și Ungaria… le-au declarat război Statelor Unite ale Americii încă la 13 decembrie. Declarația de război din partea SUA, întîrziată cu jumătate de an, era un nonsens din punct de vedere al dreptului internațional, Molotov însă a avut tot temeiul să fie satisfăcut de acest gest demonstrativ al aliatului. În esență declarația de război României hotăra apriori chestiunea Basarabiei și Bucovinei de Nord – teritoriul dușmanilor învinși nu este lărgit pe contul învingătorului.
În decembrie Eden (ministrul afacerilor externe britanic în anii 1940-1945 în cabinetul militar al lui W. Churchill) le-a declarat război României și Ungariei – pas formal, deoarece în acel timp nu exista un așa front, unde puteau avea loc lupte reciproce. Americanii în momentul potrivit au realizat ideea aliatului englez. Washingtonul își demonstra pentru prima oară, de facto, intenția de-a recunoaște sectorul de sud al hotarului sovieitic antebelic”( Макарчук В. Государственно-территориальный статус западно-украинских земель в период Второй мировой войны. М., 2010. С. 302). Fiind , în principiu, în toate de acord cu autorul, considerăm necesară o precizare mică, dar principială. Între cuvintele ”pentru prima oară” și ”de facto” se cere sintagma ”în anii celui de-Al doilea război mondial”.
Și, în al treilea rînd, cum credeți, stimați ”savanți”( și fără documentele inexistente la tema dată), dacă americanii și în perioada intervenției antisovietice, și în cei 16 ani de nerecunoaștee diplomatică considerau că Basarabia aprține URSS, puteau ei ca ”prin minune” să-și schimbe poziția în momentul cînd Uniunea Sovietică devenise cel mai apropiat și cel mai important aliat al lor, de care într-un mod hotărîtor depindea în continuare însăși existența Staelor Unite? Imediat după 22 iunie în discuția cu ambasadorul sovietic la Washington C. Umanskii locțiitorul secretarului de stat S. Wellece a declarat oficial că ”guvernul american consideră URSS victimă a unei agresiuni absolut neprovocate și neîndreptățite” și riposta acestei agresiuni ”corespunde intereselor istorice ale Statelor Unite”( Советско-американские соглашения во время Великой Отечественной войны 1941-1945. Документы и материалы в двух томах. Т. 1. М., 1984. С. 45; vezi de asemenea: Государственный секретарь США вспоминает.// Вторая мировая война в воспоминаниях. М., 1990. С. 348). Identică era și poziția militarilor americani( Шервуд Р. Рузвельт и Гопкинс глазами очевидцев. М., 1958. Т. 1. С. 634, 635-636, 641).
Cît privește opinia guvernului englez, ar fi destul să ne amintim cuvintele lui W. Churchill care au sunat în legătură cu atacarea URSS de către Hitler: ”Orice om sau stat care merg împreună cu Hitler, sînt dușmanii noștri… Așa este politica noastră”( Черчиль У. Вторая мировая война. Кн.2 М., 1991. С. 170-172). Cum englezii în acele condiții puteau să-l susțină pe Ion Antonescu – cel mai fidel aliat al Fuhrer-ului nebunatic? Înainte de-a aiuri, stimați româniști, mai gîndiți-vă, chiar dacă nu vă ajung cunoștințe.
Îm urma poziției insistente a Uniunii Sovietice, britanicii le-au înaintat ultimatumuri finlandezilor, românilor și ungurilor. Deoarece răspunsurile aliaților lui Hitler s-au dovedit nesatisfăcătoare, guvernul englez a început pregătirule pentru a le declara război, fapt realizat în decembrie 1941. Înainte de a realiza acest lucru, în discuția cu ambasadorul Maiskii, Churchill a declarat: ”Dacă Stalin o dorește, noi vom declara război Finlandei, României și Ungariei”. Astfel, la 5 decembrie 1941, Anglia s-a pomenit în stare de război cu Anglia( Duțu A., Retegan M., Ștefan M., România în Al doilea război mondial.// Magazin istoric, 1991. Nr. 7. P. 16).
În continuarea celor spuse anterior, mai este un aspect al problemei – despre scopurile României în război de parcă deosebite de cele ale Germaniei și despre faptul că occidentalii n-au înțeles acest lucru, aspect atît de migălos schițat de româniști. Același Hlihor scrie următoarele: ”La Washington și Londra nu s-a înțeles că România luptă alături de Germania împotriva Uniunii Sovietice, dar scopurile și interesele nu coincideau”. Mai jos autorul nostru deschide ochii ”Washingtonului și Londrei” referitor la scopurile reale ale ”luptei României alături de Germania” – ”pentru a desăvîrși unitatea de neam, iar pe parcurs a trebuit să lupte din greu [contra Germaniei] pentru a se salva ca stat( Hlihor C. Ocuparea României de către Armata Roșie. Premise, etape, consecințe.// Revista istorică. Academia Română. 1994, Nr. 9-10. P. 857).
Peste o pagină-două ne vom convinge de această ”necoincidență” între scopurile fasciștilor români și ale ceor germani. Aici dorim doar să menționăm următoarele: istoricilor naționaliști români li se pare că în timpul războiului SUA și Marea Britanie trebuiau în prim-plan să ia în calcul ”scopurile și interesele” României. Ce-i asta, ”sfîntă naivitate”? Probabil acest fenomen are alt nume – românism primitiv. În ce privește ”desăvîrșirea unității de neam”, în 1941-1944 aceasta s-a realizat prin exterminarea de către clica lui Antonescu a sute de mii de cetățeni pașnici – evrei, moldoveni, ucraineni etc. Probabil Hlihor & K ”nici nu bănuiesc” despre aceasta… ”Nu știu” ei nici despre faptul că aliații din coaliția antihitleristă nu urmăreau în război scopuri de-a lichida statalitatea cuiva, inclusiv a României. Iar frazele precum că după 23 august 1944 România a continuat lupta ”pentru a se salva ca stat” sînt absurde sub aspect științific și demagogic din punct de vedere politic. Într-adevăr, existența statului român a fost pusă în mare pericol, dar venea el din partea Germaniei hirleriste și a politicii antinaționale a dictaturii antonesciene.
Ce-i drept, conducerea supremă a României conștientiza real acest pericol, fapt confirmat documentar. Astfel la ședința Consiliului de Miniștri din 17 martie 1942, M.Antonescu își instruia ocoliții să jefuiască teritoriile ocupate, ”dar fără acte, pentru ca să nu poată rușii să scoată mîne documente, pe care să le aducă la masa verde”. Iar în continuare a declarat: ”Și nu numai rușii, dar chiar dacă suntem victorioși, aliații noștri, pentru ca să se despăgubească, și ei ne vor pune o contribuție de război”( Procesul lui Ion Antonescu. București, 1995. P. 320). Deci, deja atunci, în primăvara anului 1942, complicii lui I. Antonescu nu numai că nu erau convinși de victoria Germaniei, ci și știau că sînt ”aliați” de categoria a treia (de categoria întîi erau japonezii, de categoria a doua – italienii), care puteau fi supuși, în caz de victorie, la plata contribuției de război ca o țară dușmănoasă și învinsă.
În context, este oportun să ne amintim directiva dată de Hitler conducerii celui de-al treilea Reich în legătură cu satelitul românesc. Apologeții ”prieteniei de nezdruncinat” a celor doi fuhreri și ai relațiilor de colaborare dintre Germania hitleristă și România lui Antonescu ar trebui s-o cunoască. La ședința din 16 iulie 1941, în cercul strîns al apropiaților săi, Hitler a declarat: ”În prezent relațiile noastre cu România sînt bune, însă nimeni nu știe cum pot ele evolua. Trebuie să ținem seama de asta și să stabilim hotarele în consecință. Nu trebuie să ne lăsăm la cheremul statelor terțe. Raporturile noastre cu România trebuie clădite pornind de la aceste considerente”( Нюрнбергский процесс над главными немецкими военными преступниками. Т. 2. М., 1958. С. 582).

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s