TRAGEDIA ORAȘULUI ODESA ÎN ANII OCUPAȚIEI ROMÂNEȘTI (I)

0002-2
Retragerea Armatei Sovietice din Odesa a pus începutul ocupației de trei ani a orașului și a unei groaznice tragedii umane, în special pentru poporul evreiesc, împotriva căruia ”eliberatorii” au declanșat o teroare totală. La 17 octombrie, după cîteva ore de ezitări, armatele ”eliberatoare” românești au întrat în orașul ”românesc” Odesa și, convingîndu-se că acolo nu există armate sovietice, cotropitorii au prins la curaj și au început să-și facă de cap. Ei credeau că sînt învingători și că au dreptul să facă tot ce le trece prin minte.
Despre aceste prime ore și zile de groază își amintește în memoriile sale academicianul Udler, care se afla împreună cu familia în orașul ocupat și n-a reușit să se evacueze în spatele frontului: ”Teroarea a început încă din primele ore. În grup sau cîte unul în parte ei dădeau buzna în apartamente sub motiv că erau în căutarea soldaților sovietici, a comuniștilor și evreilor. Loviturile cu patul armelor și bătaia sălbatică a tuturor, indiferent de vîrstă și sex, erau însoțite cu amenințări cu execuția imediată. Tot ce vedeau ochii lor avizi era tixit în graba mare în ranițele și buzunarele lor. O mare căutare aveau ceasurile, brățările, inelele, cerceii și banii. Și îndată, de parcă cineva îi fugărea din urmă, se năpusteau în apartamentele vecine, unde josniciile se repetau. Strigătele lor exaltate de lăcomie și de samovolnicie și strigătele oamenilor înspăimîntați de moarte, care nu înțelegeau deloc limba română, umpleau toate casele, ulițele. Soldații îndrăciți goneau după femeile tinere și le violau în grup, deseori sub ochii împietriți de groază ai membrilor familiei.
A început înregistrarea bărbaților dintre 18 și 50 de ani. Unii au fost mînați în lagăre pentru prizonieri de război. Evreii au fost întemnițați. Apoi s-a trecut la înregistrarea specialiștilor. Evreii au fost din nou trimiși în închisori. Au urmat ordinele ca evreii să poarte pe piept, în dreptul inimii, și la spate stele galbene cu șase colțuri; evreilor li s-a interzis să iasă în oraș după o anumită oră etc.”( Удлер Р. Годы бедствий. Воспоминания узника гетто. Pittsburgh – Chișinău, 2003. C. 20-21).
La 22 octombrie 1941, într-a șasea zi de ocupație română a Odesei, a fost aruncată în aer clădirea în care se afla comandamentul militar al armatei române( Круглов А. И. Уничтожение еврейского населения Украины в 1941-1944 гг. Хроника событий. Могилёв-Подольск, 1997. С.30; Левит И. Пепел прошлого стучит в наши сердца. Холокост. Кишинёв, 1997. С. 14; Сушон Л. Транснистрия: евреи в аду. Одесса, 1998. С. 82, 86; Fătu M. Consens pentru salvarea națională (septembrie 1940 – august 1944). București, 1994. P. 148-149). Aceasta s-a întîmplat la ora 17.35. Au murit 60 de persoane, printre care comandantul orașului, generalul Ionel Glogojanu. Românii i-au învinuit pe partizanii evrei. În realitate, clădirea NKVD-ului în care s-a instalat comandamentul român, a fost minată de către geniști înainte de retragerea Armatei Roșii( Удлер Р. Годы бедствий. Воспоминания узника гетто. Pittsburgh – Chișinău, 2003. C. 22). Imediat după aceasta, la 23 octombrie a fost emis ordinul lui I. Antonescu nr. 562, în care se menționa că în Odesa va fi luat ostatic ”cîte un membru din fiecare familie evreiască”( Procesul lui Ion Antonescu. București, 1995. P. 45). Și într-adevăr, pentru naziști a devnit o regulă luarea de ostatici. La procesul din 1946 de la București, președintele tribunalului l-a întrebat pe Radu Lecca, fost împuternicit al guvernului fascist în ”problema evreiască”, dacă acesta a întocmit liste de evrei ostatici, la care acesta din urmă a răspuns că ”dl general Pălăngeanu mi-a cerut să-i dau o listă de ostatici din ordinul guvernului”( Procesul lui Ion Antonescu. București, 1995. P. 196). Deci, practica criminală de luare a ostaticilor a devenit o normă pentru fasciștii români.
Astfel, aruncarea în aer a clădirii comandamentului militar a servit drept pretext pentru dezlănțuirea terorii nestăvilite. Noul comandant al orașului și conducătorul celei de-a zecea divizii de infanterie stabilite în Odesa a devenit generalul Constantin Trestioreanu. În primul său raport oficial el anunța: ”Eu am luat măsuri ca evreii și comuniștii să fie spînzurați în piețele din Odesa”( Сушон Л. Транснистрия: евреи в аду. Одесса, 1998. С. 86). În dimineața zilei de 23 octombrie, la ordinul acestuia, a început cel mai crunt masacru a oamenilor nevinovați. Pe străzile și în piețele din Odesa erau improvizate în grabă mare spînzurători. Bărbații erau înhățați de pe stradă, scoși afară din case, bătuți și batjocoriți. Unii erau împușcați pe loc, alții – duși la închisoare( Сушон Л. Транснистрия: евреи в аду. Одесса, 1998. С. 86; Удлер Р. Годы бедствий. Воспоминания узника гетто. Pittsburgh – Chișinău, 2003. C. 22).
După ce clădirea comandamentului trupelor ”eliberatoare” a fost aruncată în aer de ”teroriști” (precum îi numește dl A. Petrenco pe ilegaliștii antifasciști), ”conducătorul” ”tolerant și moderat” (cum îl consideră pe Antonescu același ”profesor-democrat” și ”proeuropean” a fixat imediat un ”barem” de represalii: 200 de locuitori pentru un ofițer român sau german mort și 100 de locuitori pentru un soldat român sau german mort( Evreii din România între anii 1940-1944. Vol. 2. Problema evreiască în stenogramele Consiliului de Miniștri. București, 1996. P. 332; Procesul lui Ion Antonescu. București, 1995. P. 45; Raport final. Comisia internațională pentru studierea Holocaustului în România. București, 2005. P. 249; Круглов А. И. Уничтожение еврейского населения Украины в 1941-1944 гг. Хроника событий. Могилёв-Подольск, 1997. С. 30; Левит И. Пепел прошлого стучит в наши сердца. Холокост. Кишинёв, 1997. С. 14; Сушон Л. Транснистрия: евреи в аду. Одесса, 1998. С. 82, 86; Удлер Р. Годы бедствий. Воспоминания узника гетто. Pittsburgh – Chișinău, 2003. C. 26). ”Ca urmare, din rîndurile populației civile – și nu numai evreiești, deoarece nu erau atîția evrei în Odesa! – au fost executați prin spînzurare, împușcare sau ardere de vii între 30 și 72 mii de oameni, femei, bărbați, bătrîni, tineri, copii”( Mezincescu E. Mareșalul Antonescu și catastrofa României. București, 1993. P. 119). La 4 noiembrie 1941 șeful serviciului secret de informații al armatei germane în România, Roedler, descria în următorii termeni evenimentele petrecute în Odesa după explozie: ”În noaptea de 22-23 octombrie, ca represalii pentru explozie, au avut loc executări în masă. În dimineața zilei de 23 octombrie, într-o piață înconjurată cu un gard de lemn, în apropiere de port, au fost împușcați 19000 de evrei; vineri a fost adus un convoi din 40000 de evrei la Dalnik, unde toți au fost împușcați”( Evreii din România între anii 1940-1944. Vol. 2. Problema evreiască în stenogramele Consiliului de Miniștri. București, 1996. P. 333). Cifrele acestea depășesc de zeci de ori victimele masacrelor hitleriste de la Oradour sur Glane din Franța și Lidice din Cehoslovacia, care au întrat în istorie ca niște orori fără precedent.
Pentru a conferi relatării nostre veridicitate și realism, dacă în genere mai e loc de așa ceva, oferim din nou cuvîntul lui Rubin Udler, la acea vreme un băiat de 15 ani: ”Pe starda Karl Marx, dinspre gară, din partea unde se afla cealaltă spînzurătoare, sub supravegherea soldaților români se mișca încet o coloană alcătuită din vreo 20-25 de oameni. Se vede că-și bătuseră joc de ei cu cruzime. Hainele le erau numai zdrențe, unii erau desculți sau numai în ciorapi rupți, cu capetele descoperite. Fețele le erau pline de vînătăi și sînge… Lîngă spînzurătoare condamnații și călăii lor s-au oprit. Santinela și escorta au început să discute între ele și să fumeze. Apoi i-au spus ceva primului dintre condamnați. Acela s-a apropiat de spînzurătoare, a pus jos scaunul pe care-l dusese în mînă, a urcat pe el, și-a pus singur ștreangul în gît și aștepta tăcut. Românii i-au comandat ceva cu voce aspră următorului din lanțul de condamnați. Acela s-a apropiat supus și a împins scaunul cu piciorul. Nenorocitul a atîrnat tot atît de tăcut. Românii, înțelegîndu-se între ei, au așteptat cîteva minute și i-au ordonat celui de-al doilea să facă același lucru. Și acesta, detașat, de parcă nu era vorba de viața lui, a băgat capul în ștreang. N-a spus nimic, n-a rugat nimic. Sta și aștepta. La ordin, al treilea l-a împins, iar peste cîteva clipe și acesta atîrna nemișcat.
Și dintr-o dată, unul dintre condamnați, conștientizîndu-și brusc situația tragică, dintr-un instinct de conservare a vieții, a ieșit repede din rînd și a rupt-o la fugă. A reușit doar să traverseze strada. L-au ajuns din urmă gloanțele escortei. Nu s-a apropiat nimeni de el. A rămas să zacă într-o baltă de sînge… În acea dimineață sîngeroasă au fost executați, fără judecată și anchetă, aproximativ 5600 de oameni. Populația era paralizată, uluită… Au fost eliberați toți criminalii care s-au aliat ocupanților. Aceștia înțelegeu în mod individual ”noua orînduială”, care pentru ei însemna cîștigarea libertății, răfuiala cu dușmanii personali, reglări de conturi, violență”( Удлер Р. Годы бедствий. Воспоминания узника гетто. Pittsburgh – Chișinău, 2003. C. 22-23; vezi de asemenea: Коган А. Красная пена. Бессарабский геноцид. Кишинёв, 2001. С.45).
A doua zi, la 24 octombrie, toți cei reținuți în ajun au fost rînduiți în coloane și scoși din oraș sub escortă. Primul grup de evrei număra vre-o 40-50 de oameni. Au fost legați cu funii unul de altul, mînați într-un șanț antitanc și împușcați la ordinul locotenent-colonelului Nicolae Deleanu.
Apoi a început masacrul în masă. Bărbații au fost închiși în tei șuri cu o lungime de 20-30 de metri și o lățime de 10-15 metri, iar într-a patra au fost mînate femeile, copii și bătrînii. În total erau vre-o 5000 de oameni( Procesul lui Ion Antonescu. București, 1995. P. 46; Коган А. Красная пена. Бессарабский геноцид. Кишинёв, 2001. С.45-46; Удлер Р. Годы бедствий. Воспоминания узника гетто. Pittsburgh – Chișinău, 2003. C. 24; Сушон Л. Транснистрия: евреи в аду. Одесса, 1998. С. 87-88; Круглов А. И. Уничтожение еврейского населения Украины в 1941-1944 гг. Хроника событий. Могилёв-Подольск, 1997. С.30). La comanda locotenent-colonelului N. Deleanu, pe care l-am pomenit anterioar, și a pretorului Odesei, locotenent-colonelul M. Niculescu, poreclit Coca-călăul, prin crăpăturile din pereții șurilor au început să tragă din mitralieră( Сушон Л. Транснистрия: евреи в аду. Одесса, 1998. С. 71). Strigătele sfîșietoare acopereau zgomotul rafalelor. După aceea, pentru a-i nimici și pe cei rămași întîmplător în viață sau pe cei răniți și pentru a șterge urmele acestui măcel îngrozitor, românii au adus paie, au stropit pereții cu benzină și au dat foc șurilor. Mulți evrei au ars de vii. Nu a scăpat nici un nenorocit – cei care fugeau de flăcări erau întîmpinați cu gloanțe. Martorii oculari povesteau că din pîrjolul cela s-a strecurat ca prin minune un băiețel de vre-o 4-5 anișori și a început să umble în jurul magaziei arzînde, împiedicîndu-se de cadavre, neștiind încotro s-o apuce printre împușcături. Totul s-a terminat atunci cînd un ofițer jandarm s-a apropiat de copil și l-a împușcat cu pistolul drept în față( Procesul lui Ion Antonescu. București, 1995. P. 46-47; Коган А. Красная пена. Бессарабский геноцид. Кишинёв, 2001. С. 46).

(va urma)

Sursa: Nazaria Sergiu. O istorie contra miturilor: relațiile internaționale în epoca războaielor mondiale (1914 – 1945/1947). Chișinău, 2012.

Cine este interesat, poate vedea materiale adăugătoare la această temă aici și aici.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s