NIKOLAI HAITOV: ”SPIN LA INIMĂ”

New Picture (6)
Ședeam dăunăzi în ogradă și-mi încălzeam ciolanele la soare, cînd îl zăresc pe Yumer, ginerele lui Rasim. Yumer lucrează în cooperativa noastră în dregătorie de oer.
– Noroc! – zice și mătăhăește din căpățînă.
– Mulțam” – zic. – Noroc! Da ce ai de dai din cap?
– Ce am?- spune dînsul. – Am, că noi ne frămîntăm cu mintea în cooperativă, ne batem capul unde să găsim brațe de muncă, nu ne ajung oameni, măcar apucă-te singur să-i naști ori din lut să-i faci, iar dumnealui șade, mă rog, la soare și huzurește. Hai mai bine și mi-i da o mînă de ajutor, că am picat de picioare. Și părăluțe ai să cîștigi, și ai să înveți cum se face însîmănțarea artificială.
– Da voi ce însămînțați? Grîu, secară?
– Vezi tu, oile le însămînțază! Așa-i, se vede, moda cea nouă.
– Cum asta, Yumer, – îl întreb eu, – nu mai sînt berbeci de acum, că v-ați apucat voi de oi?
– Sînt berbeci, – îmi răspunde el, – nu-s berbeci, da lipsă ducem.Mergem, ai să vezi și singur. În schimb eu în fiecare sară am să-ți ferb curcmaci!
Din ziua cînd mi-am vătămat piciorul, încă nici odată n-am fost la pădure, chiar îmi era dor de dînsa, ei, și vremea se nimeri minunată. soarele, călduț nu dogora.Cam de ce, îmi zic, să nu mă duc cu Yumer la stînă, să mă mai dezmorțesc nițel? Și-i strig babei:
– Ia dă încoace sumanul! Și pîne să nu uiți să-mi pui în straistă!
Yumer, de bucurie că și-a găsit ajutor, a lățit buzele pînă la urechi. A înhățat și sumanul meu, și straista, cît pe ce să mă aburce și pe mine! Baba mai să se supere, însă i-am făgăduit că-i aduc ciuperci și s-a înmuiat.
Aide, aide și am pornit urcușul spre Strîmbătura, dealul unde ne stau coșarele. Dealul nu degeaba se numește așa: ai ș-a soarelui bătae, și a umbrei miluire, și totul în jur ca în palmă se vede! Ți se întretae sufletul de cîte vezi! Pereliița îți stă drept în față, acoperită cu o feregea de molid. Mai la stînga Karlîkul cu stea în frunte, nu-i ajunge loc pe pămînt, în cer se cațără, îl caută pe dracul! Iar după dînsul se întind alte vîrfuri de munți, unul pe altul se îngesue – brotăcei, cu galben încinși; unii abrupți și ascuțiți ca niște colți de cîne, alții, dimpotrivă, rotunjiți și netezi. Mininății și atît!
Yumer îmi spune:
– Ți-ajunge, nene Kaniu, să holbezi ochii, hai treabă să facem, cît mai e lumină, căci degrabă va amurgi.
Ne-am dus la dînșii în baracă. Pe dinăuntru – parcă-i baracă, într-un colț e podit și ferestruica se zărește, și cuptoraș au, iar în celălalt se înalță un cogeamite berbec merinos! S-a holbat spre mine cu ochii injectați de furie, cu mușchii încordați, amuș-amuș s-a arunca să mă ee în coarne!
– Yumer, – zic, – ferește-te!
– N-ai frică, – îmi răspunde acela. – Se înfurie, fiindcă a treia zi n-a mirosit nici oiță, nici mioră. Iar noi, – îmi spune, – de-i dăm chiar amu o oae, îi trece tot, și se liniștește. Du-te, îmi spune, – de adă vre-una, ia sama însă să fie una bălăioară, negrele nu-i prea plac… El, – îmi spune, – se trage de la ruși, s-a deprins cu albișoarele mai mult.
Tîrîi eu din ocol oaia. Nămila de berbec, cum mă vede, își înalță capul sus, se mută de pe un picior pe altul, fîrnîe odată și înmărmurește.
– Dă-i drumul! – îmi spune Yumer.- Și rămîi la ușă.
Ei, eliberez eu oaia, mă trag mai spre ușă, iar berbecul parcă nici nu-și vede amanta, mă sfredelește cu ochii pe mine.
– Se rușinează… – îl aud pe Yumer.- Da nu i-a fi nimic, s-a deprinde. Tu să nu te temi. Însămînțarea, – îmi spune, – e în sarcinile zootehnicianului. Acela, însă, în loc să-și caute de-ale sale, a șters-o în Leaskovo, la puiul cela de învățătoare, iar tu, Yumer, fă-l pe dracul în patru! S-o scot la capăt fără vre-un ajutor? Din două una: ori oaia s-o ții, ori sămînța s-o strîngi!
Yumer, adică, îmi vorbește, iar eu nu pot să-mi iau privirea de la berbec. Și ce berbec, dragă doamne! Șchiop-șchiop, dar tot una face să urci un deal! D-apoi aista, să crăp, nici berbec nu e, așa o cisternă – știți, sînt butoae cam de vre-o două sute de litri! Nici să-ți închipui! Flocos, păros, lîna pe pămînt se tîrîe, cum se mișcă – te trec sudorile! Berbecii noștri au priviri îngerești, da aista are ochii acoperiți de asupra cu albeață, și cînd îți aruncă o privire – să te tae cu cuțitul, nu alta! Despre coarne nici nu-mi vine să vorbesc – îs rotite mai dihai decît o cealma! ”Nămila asta, îmi zic, – numai să se atingă de oae, o lățește. Iar dacă, să nu dea dumnezeu sfîntul, o împunge cu cornul – loc gol rămîne!”
Cît stăteam eu așa pe gînduri, merinosul și-a biruit rușinea și s-a îndreptat spre oae. Se apropie de dînsa, întinse gîtul și – să vezi comedie! – bot în bot s-au lipit, împetrind apoi. O sărută, adică! Oaia stă ca priponită. Iar el întoarce capul, să vadă de-i la loc ugerul și din nou începe s-o lingă înspre urechi, parcă ar peptăna-o.
Cum a ajuns la urechi, fîrnîi. Oaia se mișcă.
Îi strig lui Yumer:
– Ține oaia, că fuge!
Da acela:
– N-ai frică, o înduplecă el. Las-o să se mai fandosească oleacă, femeile fără nazuri o clipă nu trăesc. Mai fumează, timp este berechet! Merinoșii din Kaukaz au un caracter deosebit. Una te rog, – îmi spune. – Cum îl vezi că vrea să sară pe ea, să apuci oaia de urechi și s-o ții, să stee nemișcată, iar eu voi pune vasul, să facem lucrul zootehnicianului. Cît se drăgostesc ei, vreme este, cum termină – să nu caști gura.
Numai a sfîrșit ultimul cuvînt, că berbecul porni să scurme de parcă ar săpa pămîntul… A îndoit gîtul, ba cu o copită tropotește, ba cu cealalată, pe urmă ridică botul și vre-o două-trei ori face ocolul oii, floacele așa și-i saltă în vînt. Și iar înmărmurește, și iar scurmă, dansează…
Nici nu mai știu, dans era acela ori își demonstra puterile, poate vroia s-o mire, să-i sucească mințile, însă tare straniu mai părea, aruncîndu-se încolo și încoace, tot trîntind copitele în pămînt, sforăe și se irosește, pînă nu i-a eșit spuma… În sfîrșit, gîfîind, se apropie încă o dată de oae și-o linse pe bot. Îl linse și ea. Și atunci, mai mîngîind-o de la urechi și pînă la coadă, se cațără s-o acopere…
– Înșfac-o de urechi! – urlă Yumer.
– Înșfacă-ți-o singur! – îi răspund. – Eu voi pune vasul!
Yumer, deci, înhață oaia de urechi, vasul eu totuș nici n-am încercat să-l pun, i-am dat un picior, și merinosul acoperi oaia după toate legile dumnezeești. Îmi păru obijduitor, după atîtea drăgostiri și sărutări să se ducă toate la naiba!
Yumer cînd se năpusti asupra mea:
– Ai căpiat, sau îți vine să glumești? Dintr-așa o încercare noi nu una, vre-o cincizeci de oi aveam să însămînțăm!
– Hai lasă, – zic, – el a mai face-o.
– Păi el trebue iarăș să se încălzească! Afară de-acum se întunecă, vezi!
– S-a încălzi la sigur. Tu nu te-i încălzi, iar el – nu te teme!
Aici Yumer al meu se aprinse cu totul:
– Ce vrei să spui cu asta! Ia să te văd!
– Așază-te, – îl liniștesc – și n-ai de ce să te holbezi la mine. Servește-mă cu o țigară și ți-oi spune toate… Numai să nu uiți să-l urmărești și pe berbec.
– La ce să mă mai uit! Să joci după terminarea jocului?
– Anume acum îi momentul cel mai potrivit să te uiți la el. Ia să-mi spui, cu ce-i ocupat?
– Se linge în bot cu oaia.
– Asta e! Tu, dacă erai în locul lui, demult aveai să horăi, pe cînd, el îi cavaler, o linge, îi mulțămește adică.
Yumer rîse:
– Ce ți-a trecut prin cap!
– Ție, în fiecare sfîntă zi tot privind nunțile oilor, nu-ți trece?
– Îmi trece, – zice, – cum să nu-mi treacă.
– Și la ce-ai ajuns? – întreb. – Să împingi vasul? ”Îmi trece!”…Ei, da lasă, hai să mai aranjăm o nuntă, că se întunecă. Și nu-ți păzi buricul, privește cum acționează berbecul, învață-te minte!
După ca am scos prima oae, o aducem pe a doua. M-am gîndit – e, totuș, a doua nuntă, nu s-a mai fandosi berbecul atîta, da el, măi frate, iar se poartă, o sărută și o netezește, și dansează, și închinăciuni, plecăciuni – iar!
Am mai jucat încă două nunți,material pentru însămînțare, culegînd nu pentru cincizeci, ci pentru cinci sute de oi.
Îi spun amu lui Yumer:
– Hrănește merinosul și marș la culcare!
– Nu ferbem curcmaci?
– Nu! La somn!
Duserăm oile în coșară și ne culcarăm. Baraca ne păru prea caldă și ne întinserăm sub cerul liber, la aer curat, cum s-ar spune. Apoi era un cer în noaptea ceea – dați-mi voe! S-au aprins steluțele atît de luminoase, de parcă s-ar fi spălat cu rouă, unele clipesc din gene cu frică parcă, altele îs serioase, nici nu mișcă, te țintesc drept în ochi, ispitindu-te:
”Ei cum, nene Kaniu, ai?”
”Parcă-i bine totul…”
”De bine e bine el, nu spun, putea însă și mai bine să fie! Ia gîndește-te!”
”M-am gîndit și m-am tot răzgîndit de acum, mi-ajunge! Trebue să dorm!”
”Chiar așa! Dar tot nu maia dormi tu, nene Kaniu! – îmi drege adevărul în ochi cea mai înaltă și mai luminoasă stea. – Ai obrazul pătat. Patruzeci de ani trăești cu nevasta, și să-mi spui cinstit, ca la spovedanie: măcar o dată în viață ai jucat așa în fața ei? Ai jucat, da? Ți-a trecut prin minte măcar o dată s-o mîngîi? Să-i șoptești un cuvințel de dragoste la ureche, cum fac oile?”
– Yumer! Dă un chibrit, să aprind rugul. Parcă-i un făcut, nu-mi vine somnul și pace!
– Ciudat! – face și Yumer. – Nici mie nu-mi vine!
– De ce naiba?
– Îi cam vărtos, mătincă am pus puțin fîn.
– Atunci, – îi spun, – așterne-ți mai mult. Măcar o scîrtă să-ți așterni, că mai moale n-are să-ți fie. Fiindcă te înțeapă nu pe din afară, dinăuntrul tău e ceva. ‘Țeles-ai?
Se mîhni Yumer, un cuvințel nu mi-a răspuns, însă s-a sculaat. Am făcut împreună un rug, scînteile sar pînă la cer, stelele s-au ascuns și-am rămas noi în doi, între patru ochi.
– Mă doare, – zice, – iată aici, înăuntru.
– Poate te-a atins berbecul.
– Nu berbecul, tu m-ai atins, tu! Cu vorbele tale! Așa m-ai atins, că pînă acum nu-mi pot veni în fire!
Dacă pînă și Yumer, tăcut de cînd e lumea, a rostit dintr-o dată atîtea cuvinte, înseamnă, într-adevăr, că l-a înțepat ceva zdravăn.
– Tu, – îl întreb, – n-ai auzit, ce-mi șopteau mai înainte stelele?
– Stelele nu le-am mai auzit eu, ascultam o păsărică aici; trrrunchi… trrrunchi… O auzeam și mă miram: cum de m-a ghicit?
– Iar stelele? – zic. Iată cum de m-au ghicit pe mine stelele și mi-au spus atîtea? – Și-i povestesc, cuvînt cu cuvînt, totul, iar Yumer răbufnește:
– Ajunge, ajunge! Nu despre asta-i vorba!
– Atunci despre ce? Spune-mi, poate, te-ai ușura oleacă? Aici, cel puțin, nu te-a auzi nimeni. Și stelele s-au ascuns, și păsărica s-a liniștit, nimeni nu te-a încurca.
– Eu, – îmi povestește Yumer, – eu, nene Kaniu, am strîns atîta murdărie, că să faci din toată turma asta de oi săpun, tot nu m-oi spăla. Eu, – îmi zice mai departe, – cînd vin beat acasă și femeia nu se culcă cu mine, atunci eu, – oftează, – o leg cu frînghia de pat!
– Nu mai ofta atît de amar, am și eu păcatul, deosebirea e dar că o struneam fără frînghie.
– Să taci, – strigă el, – termină! C-apoi ne-a mai auzi vre-o dihanie ori vre-o pasăre, ne batjocorește pe toată pădurea!
Ședem la rug, ne încălzim și tăcem, pe urmă iar îl apucă pe Yumer:
– Spune ceva, – mă roagă, – nu tăcea!
– Eu mi-am trăit taiul, mi-am mîncat mălaiul, ce pot să-ți spun? Îmi rămîne doar să mă căznesc, iaca tu, dacă ai doar treizeci și patru! Uite-te la berbec, învață-te minte, ș-apoi vezi, ce-o să iasă.
– Ei bine, – îmi spune Yumer. – Oare să joc în jurul femeii? Cu toate că și tu, și eu, – îmi spune, – sîntem frați după sînge, eu, în primul rînd îs musulman și m-or lua oamenii la rîs, dacă mă apuc să joc pe lîngă muere.
– Oho, prietene, – îi zic, – ești într-adevăr prost ori te prefaci? Mai întîi n-ai să joci în mijlocul satului, ci acasă între patru pereți. Și, la urma urmei, de ce să nu joci? Fără să bați din picior și din palme, pune patefonul, ți-ai luat nevasta de mînă și… Tu îți săruți nevasta vre-o dată?
– Eu, – îmi zice, – în față ți-oi spune: din dinți scrîșnesc la dînsa, da la sărutări timp nu-mi ajunge.
– Timp, ca să vedeți voi, nu-i ajunge! Ți-aș trage eu vre-o cîteva amuș, iar de ce și pentru ce nici nu-i nevoe să-ți mai lămuresc. Așa soție blîndă i-a nimerit, da el scrîșnește din dinți. Parcă ar fi lup! Ei, și ea ce zice, cînd scrîșnești din dinți?
– Își acoperă fața cu feregeaua, tremură, ca bătură de vînt, și tace.
– Oprește-te, – îi spun. – Ți-ajunge!
Iar am tăcut. Yumer scormonește cărbunii cu bățul, a lăsat capul în jos și una știe – oftează. Ridică cenușa cu oftările sale. Parcă ar avea foale. Mi s-a făcut jale de dînsul, totuș iar am început să-l zădăr.
– De-aș fi în locul tău și la anii tăi, m-ai fi văzut tu pe mine! M-aș fi întors în sat cu vre-o două sticluțe de vin acasă, la cină. ”Hai, măi femee, – i-aș spune, – să cinăm împreună și să bem cîte un păhărel-două pentru frumusețea ta și pentru sănătate!” Apoi i-aș ajuta să strîngă de pe masă… încolo… ”Ia vino încoa, scumpă nevestică, culcă-te, să-ți topesc inima…” Inima de femee ușor se topește. Nici foc nu-i trebue, nici flacără, nici surcele pentru foc, e nevoe doar de un cuvințel călduț șoptit la urechiușă, cum făcuse și berbecul mai adineaori. Ce poate fi mai ușor! Eu limba oiască nu prea pricep, și tot am înțeles ce șoptea acela: ”Suflețelule, – spunea, – cît ești de drăguță, cît de mult îmi mai placi!” Căpșorul i-l alinți oleacă – ai văzut, cum făcea berbecul cu lîna mioarei? Cu mîna s-o alinți – berbecul mînă n-are, tu ai! Ai înțeles?
– Mîntue! – s-a aprins din nou Yumer. – Taci! Am înțeles eu totul.
– Iar dacă ai înțeles, gătește-te și tunde-o acasă, satul – iacătă-l, satul nostru, de oi să n-ai grijă, le păzesc eu pînă te întorci.
…A doua zi dimineață mi se întoarceYumer, cu o floare roșie după ureche.
– Și cum a mers treaba ceea? – îl întreb.
– Minunăție! – se hlizește Yumer. – Berbecul tău, – îmi zice,- nici două parale nu face. Însă eu îi sînt tare recunoscător, are să-mi fie ca un frate drept, pe fiecare corn am să-i agăț cîte o lumînare mare – una de la mine, alta de la Nezife a mea.
Trei zile am stat împreună în munți, pe urmă am strîns ceva ciuperci, vreascuri o țîră și m-am întors acasă. I-am scuturat babei toate darurile estea și – direct la sovet.
– Ia să-mi spui, bre președinte, tu îți legi muerea de pat?
– Cam de ce să mi-o leg eu? Îi arunc o privire doar, și gata!… Și ce te-a apucat, la anii tăi? De ce mă ispitești?
– Deaceea te ispitesc, că în satul nostru bărbații ori de pat le leagă, ori din dinți scrîșnesc la dînsele, ori în sperieți le bagă cu privirile! Ș-atunci, cam de ce să nu împărțim între bărbați pistoale? Îi arăți pistolul – și amin!
Se sculă președintele de pe scaun și se apropie de mine:
– Ia, – îmi spune, – suflă!
Suflu eu.
– Parcă nu ești beat, de ce dar cîrîi de dimineață?
– Eu ți-oi spune, – îi lămuresc, – de ce.
Și-i trîntesc, vasăzică, toată istoria cu merinosul. El de vre-o trei ori se schimbă la față: s-a simțit cu pufușor pe botișor. M-a ascultat pînă la capăt și întreabă:
– Și cam ce vrei să propui?
– Apoi propun eu să se organizeze în club cursuri pentru bărbații noștri, de ridicare a calificării… Îl aducem și pe merinos, să învețe cum se poartă cu femeea, partea teoretică o iau asupra mea.
– Ia stai oleacă!- strigă președintele. – Îți dai seama, ce vorbești? Să aduci berbecul în club, focar de educație a culturii?! Și încă la un loc cu oaia!
Eu îi spun:
– D-apoi asta nu-i măsură de educație a culturii, dragă tovarățe, să știe oamenii cum să se iubească unii pe alții? Ian privește în jur, cîți bărbați se despart de neveste!
Mă uit, porni președintele meu la scărpinat – mai întîi ceafa și-o scarpină, gîtul, pe urmă se apucă de buci.
– Una, – îmi zice, – nici într-un caz nu pot înțelege: de ce anume tu te-ai legat de istoria asta cu berbecul? Poți să-mi lămurești ori ba?
– Obijduitor mi-a părut, tovarășe președinte, că oamenii înțeleg dragostea mai slut decît dobitoacele. Și apoi istoria asta prea puțin îi a berbecului, îi în cel mai direct caz omenească!
Căzu pe gînduri președintele. Se gîndi, se gîndi și în cele din urmă se hotărî:
– Fie, organizăm cursurile! Numai nu în club. Mai bine în deal, la stînă. Găsim și transport, îi aducem pe bărbați încolo. O facem sub deviza vre-unei măsuri culturale – să zicem, ”Reconstruirea turmei de oi” ori ceva în felul ista. Poate pur și simplu ”Reconstruirea”. Numai să vezi tu să nu miroase nimeni nicăeri, fiindcă, dacă se ridică întrebarea, eu nici nu te-am văzut și nici nu te-am auzit. Clar?
– Clar, – îi răspund.
– Dă-i bătae!
Iată acum și activez.
O singură dorință mai am, îmi stă în inimă ca un spin: să-i văd într-o zi să treacă pe lîngă casa mea toți bărbații, pînă la unul, din sat, și fiecare după ureche să aibă cîte o floare roșie, ca la Yumer!
Doar atunci mi s-or erta toate păcatele și la suflet mai ușor mi s-a face!

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s