MOLDOVENII ȘI OCUPAȚIA ROMÂNEASCĂ (1941-1944). PARTEA I

Atitudinea ocupanților români față de moldoveni era ghidată de o ură șovină patologică. Față de ”frații lor” moldoveni autoritățile române au folosit sistemul de exterminare a ostaticilor. Ca răfuială pentru atacul unor partizani asupra coloanei românești în marș spre Bender, la sfîrșit de august 1941, ocupanții români au împușcat 85 de ostatici înhățați în 17 sate: Broasca, Sîngera, Mereni-gară, Todirești, Chetros-Bîc, Chetros-Neamț, Socoleni, Soprania, Albinița, Anenii Noi, Anenii Vechi, Roșcana, Gutilești și Calfa( “Молдавская ССР в Великой Отечественной войне Советского Союза. 1941—1945 гг. Сборник документов и материалов в 2-х томах. Кишинёв: Штиинца, 1975. T.2. C. 71, 72, 243). Majoritatea covîrșitoare a celor împușcați erau ”activiști sovietici” sau persoane care au evitat mobilizarea în armata română. În majoritate tot moldoveni erau cei care au murit în urma bătăilor sălbatice. Întregul sistem de comportament bestial al ocupanților era îndreptat expres împotriva moldovenilor, exact precum și împotriva rușilor, ucrainenilor, bulgarilor, găgăuzilor: bătăi, torturi, jefuiri, silnicii, subnutriție, rechiziții, muncă forțată. În acest sistem de exterminare se înscrie și distrugerea rețelei de asistență medicală și a securității sanitare.
Elocvente, prin cinism și sălbătăcie, au fost metodele și apucăturile autorităților romțne față de moldoveni. ”În luna iulie 1941, – mărturisea în 1945 locuitorul satului Malcoci (raionul Chișinău) Anton Puiu, – imediat cum au întrat în satul nostru ocupanții, i-au împușcat pe evrei, șase oameni. Apoi au fost arestați cetățenii Iarmurachi Sava, Puiu Cozma, care au fost torturați, apoi trimiși în România. În iunie 1944 s-au întors acasă, dar, nu multă vreme, au murit unul după altul. Pe mine tot m-au arestat, pentru că fratele meu Puiu Fiodor Savici a fost deputat în Sovietul Suprem al RSSM și s-a evacuat în URSS, dar am fugit și mă ascundeam. În 1944 au început execuțiile. În satul nostru au fost arestați mulți oameni, iar șase au fost împușcați, aceștia fiind: Croitor Luca, Puiu Fiodor Constantinovici, Orbu Nicolai, Dulea Dănilă, Gîndea Dănilă, Verebenco Mihail. Și eu am fost arestat, legat și trimis la Cojușna. Pe drum jandarmii ne băteau și ne puneau să mergem la fugă, iar ei erau călări. La Cojușna pe noi, cei arestați și aduși din diferite sate, iarăși ne-au bătut cu biciurile. În satul acesta a fost împușcat Luca Căușneanu, pentru că a refuzat să se înroleze în armata română. Mihail Bobeică, un țăran de 58 de ani, a fost împușcat fără vreo pricină. Încă unsprezece locuitori din satul Malcoci au fost arestați și bătuți sălbatic de jandarmii români, comandați de șeful de post Ion Crudu( ANRM [Arhiva Națională a Republicii Moldova]. F. 1026. Inv. 2. D. 23. Fila 4).
Motivele execuțiilor uimesc prin motivele lor neînsemnate. În satul Sîngera jandarmii au împușcat 4 tineri de 20 de ani fiecare, anume pe F. Mocan, M. Răducan, F. Ciobu, P. Lungu, pentru că au găsit la Maxim Răducan o foaie volantă sovietică. Iar pe Fiodor Mocan l-au împușcat, pentru că avea în buzunar o băsmăluță roșie. În satul Puhoi ocupanții de acum în iulie 1941 au împușcat 21 de oameni; la Rezeni jandarmii români, sub comanda șefului de post Șt. Popescu au împușcat 25 de oameni, iar alți doi au murit fiind crunt bătuți. În satul Suruceni șeful de post C. Vacaru a organizat o bătaie publică a activiștilor locali, pe unul bătîndu-l pînă la moarte, iar în 1944, fără măcar să anunțe motivele, a împușcat 5 tineri. Soldații germani au violat și apoi au ucis o țărancă de 35 de ani, Eufrosinia Ionaș. Apoi au jefuit mănăstirea Suruceni, au bătut călugării. În urma acestor bestialități, părintele Eremei Vieru de 75 de ani a murit. Pe poslușnicii de 17 ani Anton Lunga și Mihail Monțoc soldații germani i-au împușcat. În satul Nimoreni soldații români au împușcat 5 oameni. Jandarmii au săvîrșit asasinări în satele Băcioi, Broasca (astăzi Floreni), Dănceni( “Молдавская ССР в Великой Отечественной войне Советского Союза. 1941—1945 гг. Сборник документов и материалов в 2-х томах. Кишинёв: Штиинца, 1975. T.2. C. 65-67). Astfel de răfuieli fără judecată aveau loc în toate raioanele Moldovei.
Către toamna 1941 teroarea a început să ia forme mai organizate, fără a-și micșora proporțiile. În Basarabia, unde rămăseseră 133 de membri ai Partidului comunist, administrația românească ”a depistat” 14579 de ”comuniști”. În afara legii au fost declarați 12402 soldați, care au părăsit armata română în iunie 1940. În 1943 toți acești 12402 de foști soldați români, din ordinul lui I. Antonescu au fost predați judecății, dispunîndu-se să fie aplicate cele mai aspre pedepse prevăzute de lege( ANRM. F. 706.Inv. 1. D. 52. Fila 5). Încă vreo 6285 de basarabeni au fost declarați ”suspecți” din motive polirice. Peste 33000 de persoane se aflau sub supravegherea poliției, aceștia primii fiind trimiși la muncă forțată, bătuți și jefuiți de jandarmi. 18359 de locuitori ai Basarabiei, în cea mai mare parte moldoveni, au fost arestați deja în primul an de ocupație.
Deținuții erau torturați, chinuiți de foame, închiși în condiții neomenești antisanitare. Cu zeci de mii de ”basarabeni rechiziționați”, folosiți la reparația drumurilor, la scos piatră, la alte munci grele, cu locuitorii reținuți în timpul raziilor, cu muncitorii care au întîrziat la muncă sau au lipsit, cu țăranii care n-au plătit impozitele, nu și-au achitat prestațiile, soldații, jandarmii și polițiștii români se purtau mai crunt decît cu prizonierii de război. În orașe soldații și poliția făceau razii de 2-3 ori pe săptămînă, în vremea cărora băteau feroce sute de ”bănuiți”, dar, mai ales, jefuiau locuitorii. În încăperile posturilor de jandarmi cei arestați erau supuși unor bătăi ”calificate”, distrugîndu-le organele interne, ca peste 2-3 săptămîni jertfa să decedeze de moarte ”firească”. La Chișinău populația căruia în 1943 oficial era de 53000 de oameni și 90% din care erau considerați ”români”, în trei ani de ocupație fiecare al cincilea a fost supus torturilor – 10300 de nenorociți, 7923 dintre aceștia au decedat. La sate jandarmii umblau cu bîtele, în fiecare zi bătînd zeci de oameni. În general, în Moldova, nesocotind pe cei deținuți, în anii de ocupație au fost crunt bătuți, schingiuiți. supuși altor cazne 207000 de cetățeni sau circa 10% din întreaga populație( “Молдавская ССР в Великой Отечественной войне Советского Союза. 1941—1945 гг. Сборник документов и материалов в 2-х томах. Кишинёв: Штиинца, 1975. T.2. C. 230; vezi de asemenea: Шорников П. М. „Цена войны. Кризис системы здравоохранения и демографические потери Молдавии в период Великой Отечественной войны. Кишинёв. 1994. С.44,95).
Împotriva moldovenilor a fost îndreptată și teroarea din motive religioase. Confesiunile ”nestatale”, precum și credincioșii pravoslavnici ”de stil vechi” urmau să fie interziși. De acum către sfîrșitul anului 1941 poliția a depistat 8000 de sectanți, inclusiv, 5656 de baptiști, 605 inochentiști, 535 de adventiști, 423 evangheliști, 2474 de stiliști vechi, 256 de molocani ș. a.(ANRM. F. 680. Inv. 1. D. 4234. Fila 273). Pe aceștia îi torturau, femeile erau violate, gospodăriile țărănești fiind devastate. În 1942 în cîteva rînduri au fost organizate arestări ale sutelor de moldoveni – aderenți ai stilului vechi, ai sectanților. În ianuarie 1943 căpeteniile inochentiștilor din raioanele Bălți și Soroca V. Lungu și A. Pîntea au fost comdamnați la 25 de ani de catorgă, alți 13 activiști ai sectei – la 15-20 de ani( ANRM: F. 679. Inv. 1. D. 69. Fila 44). Comportamentul bestial față de populație trebuie considerat formă de genocid.
Politica socială de asemenea s-a soldat cu mari pierderi umane. După reforma agrară din anii 20, majoritatea marilor proprietari funciari din Basarabia erau români. De aceea ocupanții au resatbilit drepturile moșierilor și țăranilor înstăriți la proprietae. La 186,4 mii de familii de țărani din raioanele Basarabiei li s-au luat nadelurile primite în urma reformei agrare sovietice din 1940. În ”Transnistria” colhozurile, transformate în ”comune” cu responsabilitate colectivă pentru achitarea impozitelor în natură, au fost păstrate( ANRM. F. 680. Inv. 1. D. 4485. Fila 925).
Blocînd pentru nevoile armatei române rezervele de cerealiere și vitele țăranilor, autoritățile au lipsit populația de la sate de produse alimentare. Impunînd pe cale administrativă prețuri foarte mici, ocupanții români au stopat posibilitatea de comercializa produse agrare. Spre deosebire de România, în Basarabia ocupată extragerea produselor alimentare se făcea nu numai pe cale impozitară, dar, mai ales, prin rechiziții și ”cumpărarea” forțată la prețuri derizorii, de trei ori mai mici decît cele de piață. Unui țăran i se da voie să-și lase pentru hrană 80 de kilograme de grăunțe pe an (pentru un adult) și 40 de kilograme (pentru un copil). La achitarea impozitelor se recurgea la confiscări și la vînzarea averii.
Muncitorii și funcționarii moldoveni erau remunerați cu salarii de două ori mai mici decît ale celor din ”regat”. Decretul-lege Nr. 517 din 18 iulie 1942 prevede că munca muncitorilor calificați trebuie să fie remunerată cu căte 40-50 de lei pe oră. În orașele de categoria a doua cota de remunerare se reducea cu 8%, de categoria a 3-a și a 4-a – cu 12% și 20% corespunzător. În Moldova numai Chișinăul a fost învrednicit de a fi trecut la categoria a doua, celelalte orașe moldovenești au fost ghigosite în cea mai mică categorie – a patra(ANRM. F. 706. Inv. 1. D. 19. Fila 185). Diferența de 30-35% exista și la remunerarea muncitorilor vremelnici. Muncitorii moldoveni au fost trecuți în categoria celor vremelnici sub pretextul că la 28 iunie 1940 ”au rămas cu sovieticii”, demonstrînd astfel neloialitatea față de statul român. Aprovizionarea pe cartele în Basarabia conform normei era de 100-150 de grame de pîne sau 200 de grame de boabe pentru o zi de lucru – normă de trei ori mai mică decît în România.
Regimul foametei, distrugerea sistemului de asistență medicală și a securității sanitare deja către toamna 1941 s-au soldat cu apariția și răspîndirea epidemiilor, creșterea bruscă a celor bolnavi de maladii sociale, cu majorarea catastrofală a mortalității, mai ales, în raioanele de centru și de nord ale Basarabiei, populate, în majoritate de moldoveni. La început de 1944 zonă a calamității sociale au devenit raioanele Cahul și Tighina (Bender). Majoritatea covîrșitoare a jertfelor epidemiilor erau moldoveni(Шорников П. М. „Цена войны. Кризис системы здравоохранения и демографические потери Молдавии в период Великой Отечественной войны. Кишинёв. 1994. С. 96-98, 114).
Autoritățile române au sups unei discriminări fățișe și intelectualitatea moldovenească. Reperul social al acestei politici era blocarea renașterii mișcării naționale moldovenești, fie și sub forma regionalismului cultural.
Sarcinile afișate ale politicii de cadre, promovate de administrația de ocupație, erau românizarea totală a aparatului administrativ, adică înlăturarea tuturor ”neromănilor” din toate domeniile de activitate economică și menținerea ”ordinii”, ce însemna reprimarea rezistenței populației( ANRM. F. 680. Inv. 1. D. 4667: Fila 587). În conformitate cu aceste sarcini s-a promovat consecvent excuderea drastică a localnicilor din sfera administrativă. Funcționari rămași după 28 iunie 1940 în Basarabia și Bucovina de Nord, a declarat I. Antonescu la 25 iulie 1941, instructînd funcționarii numiți prefecți în județele acestor ”provincii”, nu pot fi lăsați în posturile ce le-au ocupat anterior( ANRM. F. 112. Inv. 1. D. 445. Fila 16) . Prin decretul Nr. 790 din 3 septembrie 1941 ”conducătorul” a dispus să se completeze administrația numai cu ”regățeni”, originari din România(Monitorul oficial. N209. 4 septembrie 1941. P. 5192). Dar funcționari care ar fi dorit să lucreze în teritoriile ocupate, în România nu s-au prea găsit. De aceea la 24 septembrie aceeași dispoziție – de a completa aparatul administrativ ”cu funcționari din vechiul regat” – a fost completată de guvernatorul C. Voiculescu cu o precizare semnificativă: ”în primul rînd”( ANRM. F. 112. Inv. 1. D. 675. Fila 71).
Cu scopul de a strangula conștiința națională moldovenească, Bucureștiul promova sfidător politica de marginalizare chiar și acelor moldoveni, ”antibolșevismul” cărpra nu se cerea demonstrat. În posturile politice de o anumită însemnătate în administrație nu erau admiși nici moldovenii ”refugiați din 1940”, nici foștii membri ai Sfatului Țării. ”Frații” n-au numit nici un moldovean în funcția de prefect de județ, de pretor în plase (”voloste”), nici un primar al unui oraș mare, nici de judecător. Primar al Chișinăului a fost desemnat colonelul în rezervă al armatei române Annibal Dobjanski, ”român” de origine polonă.
În fruntea administrației orașului Bălți a fost pus Grigore Sadovici, armean, după datele siguranței. Fostul membru al Sfatului Țării Gherman Pîntea, care, evident, cunoștea limba rusă, a fost numit primar al Odesei. Dar alți moldoveni vobitori de limbă rusă, în funcții de răspundere în ”Transnistraia” n-au fost admiși. Moldoveanul Zelinskii, numit de nemți burgomistru al Tiraspolului, a fost schimbat de români cu emigrantul Deducenco, adus din Chișinău. Un alt ucrainean, Demenciuc, a fost numit primar la Dubăsari. Primari ai Grigoriopolului și Rîbniței de asemenea au fost ucraineni. Ocupanții nu aveau nici o încredere în moldoveni.
Din rațiuni politico-propagandistice în aparatul ocupaționist au fost incluși unii ”refugiați din 1940”, reveniți în Basarabia. Aceștia s-au stabilit la Chișinău și în centrele județene. În plan social-spiritual slujbașii moldoveni erau dezbinați. ”Aceată categorie de funcționari, – raporta siguranța, – forma două tabere; una era alcătuită din funcționari care au rămas în Basarabia sub ocupație, alta era din cei care s-au repatriat din [România]”. Primii îi învinuiau pe ”refugiații din 1940”, că au părăsit plaiul natal pentru a-și scăpa pielea, cei din categoria a doua îi caracterizau pe cei din prima ”comuniști”( ANRM. F. 680. Inv. 1. D. 4481. Fila 866).
Moldovenii din ținutul ocupat erau într-o situație mult mai proastă decît cei din Moldova Pruto-Carpatică, care din 1866 se plîngeau că ”Moldova nu este reprezentată la București”. Moldovenii nu erau reprezentați nici în administrația locală. Refugiatul (în România în 1940) colonelul Adamovici, moldovan, desemnat primar la Bender, a fost învinuit, că din zece funcționari numiți de el 7 erau basarabeni, și că a atras atenția într-o notă de serviciu asupra prejudiciului politic adus de discriminarea slujbașilor locali. Ba mai mult: dînsul a interzis ”comercianților” români să care din oraș mobilierul furat din apartamentele părăsite. De acum în septembrie 1941 Adamovici a fost demis( ANRM. F. 1354. Inv. 1. D. 282. Fila 4, 14, 15). Dorind să se facă auzit ca persoană politică, fostul președinte al Sfatului Țării Pan Halippa i-a trimis lui I. Antonescu o scrisoare în care se pronunța împotriva întrebuințării în documentele privind reocuparea de către armatele române a Basarabiei a cuvîntului ”anexare”, recomandînd să se facă trimitere la hotărîrea acestui organ ( al Sfatului Țării) din 9 decembrie 1918 despre ”alipirea Basarabiei la România( Афтенюк. А., Елин Д., Коренев А., Левит И., „Молдавская СССР в Великой Отечественной войне Советского Союза 1941-1945 гг.”. Кишинёв. Картя Молдовеняскэ. 1970. С. 165). Dar ”conducătorul”, cunoscînd realitatea, a lăsat fără atenție ”sfaturile” alipitorului, iar pe Pan Halippa fără vreo înscăunare( Foștii politicieni ai Basarabiei nu duceau lipsuri, dar bunăstarea lor și-au agonisit-o nu mulțumită Statului român, ci ocolind legile lui. ”Astfel, – raporat SSI în 1943, – Gherman Pîntea, astăzi primar al Odesei, a strîns în jurul său viceprimari, funcționari superiori și inferiori din foștii săi adepți politici, cu ajutorul cărora aranjează diferite afaceri”. Majoritatea foștilor politicieni, se menționa în continuare, ”au investit capital în întreprinderi industriale și de comerț, de unde au mari venituri. Astfel Gr. Cazacliu, fost rezident regal al ținutului Nistru, V. Bîrcă, fost subsecretar de stat pentru problemele interne, P. Halippa, I. Pelivan, foști miniștri ș. a. sînt coproprietari a diferitor întreprinderi comerciale. Întreprinderile sînt conduse de specialiști profesioniști, iar ei, neavînd vreo ocupație, umblă prin țară, se întîlnesc între ei, discutînd diferite chestiuni de caracter intern și internațional. //ANRM. F. 706. Inv. 1. D. 483. Fila 303).
Prioritare rămîneau totuși interesele legate de război. Din necesități acute, administarția românească de ocupație angaja la lucru în funcții neînsemnate moldoveni, dar îi discrimina la salarizare. Funcționarii moldoveni, angajați totuși în verigile inferioare ale administarției românești, luni în șir rămîneau neremunerați. ”Intelectualii, – raporta poliția la sfîrșit de ianuarie 1942, – exprimă nemulțumire de faptul, că pînă în prezent nu este calră situația lor. Unor angajați de cinci luni nu li se achită plata muncii, iar majoritatea rămîn în așteptarea angajării în serviciu”( ANRM. F. 680. Inv. 1. D. 4484. Fila 308). Pentru cei mai mulți din ”intelectuali” această ”așteptare” a durat pînă la data eliberării Moldovei. Au fost nevoiți să-și cîștige o bucățică de pîne prin muncă fizică.
Oricum alta era situația la răsărit de Nistru. Foarte puțini slujbași cunoșteau limba moldovenească. România nu dispunea de funcționari, care ar fi cunoscut limba rusă. De aceea guvernatorul ”Transnistriei” a dispus: ”Cu scopul de a nu stînjeni procesul de producere, să fie folosite cît mai multe elemente autohtone”( ANRM. F. 706. Inv. 1. D. 529. Fila 3). Situația, astfel, a impus ocupanții români să admită întrebuințarea în munca de cancelarie și în comunicarea publică a limbii ruse. Limba română se îmtrebuința numai în aparatul guvernatorului, de administratorii județelor și plaselor.

Sursă:
Petru Șornicov  ”Moldova în anii celui de-al doilea război mondial”. Chișinău, 2013. P. 165-171.

Anunțuri

3 gânduri despre „MOLDOVENII ȘI OCUPAȚIA ROMÂNEASCĂ (1941-1944). PARTEA I

  1. Refuz să cred că au axistat asemenea recrudescenţe asupra persoanelor nevinovate. Este o exagerare KGB-istă pentru a sejustifica atrocităţile făcutew de sovietici la intrarea lor în România. Este posibil să fi existat arestări ale unor persoane care au umilit armata română în retragere precipitată în iunie 1940, să se aplicat unele pedepse împotriva acelora găsiţi vinovaţi de samavolnicii şi sabotaje împotriva administraţiei româneşti, cum mi s-a povestit de mulţi cei ce au fost în Basarabia, dar ca să se ia cineva de cineva degeaba, nu cred nici în ruptul capului. Ştiu că jandarmeria prindea pe vre-un găinarcă fura ceva, îi lega obiectul furat atîrnat de gît şi-l îndemna să răcnească cît îi ţinea gur: „Cine-o face ca mine, ca mine să păţească!” Iar lumea pe margine rîdea de nenorocitul care săvîrşise in fracţiunea.
    Cînd s-au întors ruşii în 1944 au întocmit procesele verbale ale lor, folosindu-se de numele celor arestaţi de jandarmerie.

    • si eu refus să cred că au axistat asemenea recrudescenţe asupra persoanelor nevinovate de còtre bolsevici …
      tu esti lobotomizat de propaganda occidentalà antisoveticà , deatita si nu poti crede… pentru cà ti-au virit in cap in curs de zeci de ani minciuni … cum a zis Goebells , „minciuna repetatà de mii de ori incepe sà parà realà”

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s