”DACĂ-I SĂ NE UNIM…”. O SCRISOARE DIN 1993

ÎNSEMNĂRI POLEMICE

Eu sînt un învățător bătrîn. Am învățat încă în școala ”aceea”, în Iași, mai apoi m-au învățat din nou în ”aceasta”. Acum am mult timp liber. Citesc ziare, am posibiliatate să compar ceea ce a fost cu aceea ce apare acum. După multe îndoeli, am hotărît să scriu acest articol… Apropo, ”Moldova Suverană”, un ziar, care fără umbră de jenă folosește deviza ”Sine ira et studio”, nu numai că nu a publicat acest articol în noembrie 1991, dar chiar nici nu a socotit de cuviință să răspundă unui bătrîn învățător.
Cu stimă, Ștefan Andronic

Astăzi românii sînt ”oameni de-ai noștri” în Moldova. Aici ei călătoresc liber, locuesc, studiază, muncesc. Și slavă Domnului. Cu o nedreptate, cu o tîmpenie politică este mai puțin . Ce putea fi mai absurd decît situația, cînd două popoare, care au rădăcini comune, tradiții culturale și lingvistice comune, nu puteau contacta?!
Moldovenii, împărtășind, în genere, această bucurie, o demonstrează, dat fiind caracterul lor și tradițiile, mai rezervat. Manifestările zgomotase ale sentimentelor în public îi face să se jeneze. Mai ales ei devin bănuitori, cînd moldovenii sînt numiți români, iar republica suverană Moldovenească – provincie românească. ”Cum, iară?!” – îi trece prin minte băștinașului un gînd suspicios.
Fiind supuse influenței puternice ale noilor împrejurări, interfluviul pruto-nistrean după 1812, Moldova de peste Prut după 1859 au început să se dezvolte în condiții social-politice și economice diferite. În Moldova de peste Prut procesele cultural-lingvistice au început să se dezvolte în aceiaș direcție cu cele valahe (muntene) și ardelene, treptat contopindu-se în albia spirituală românească. Aici sub presiunea ”romanomaniei, adică maniei de a se numi romani” (M. Cogălniceanu) se glorificau și ”învecheau” rădăcinile romane ale moldovenilor. Pe parcursul tuturor regimurilor următoare li s-a repetat cu insistență că ei sînt români.
Situația în Basarabia a fost mai complicată – în a doua jumătate a secolului XIX, cum scria academicianul V. F. Șișmariov, ”a început rusificarea ei”.
Necătînd la aceste împrejurări extrem de nefavorabile, care aveau ca scop deznaționalizarea moldovenilor, ei și-au păstrat conștiința lor națională, pecetluite în endonimele – moldovan, moldoveni, și în denumirea limbii materne – limba moldovenească.
Și iată paradoxul situației interetnice actuale în Moldova: aceea, pentru ce au luptat și suferit mulți reprezentanți autohtoni ai veții culturale – renașterea și afirmarea conștiinței naționale, a memoriei istorice, acestei condiții obligatorii pentru perpetuarea națiunii, astăzi iarăș (a cîta oară!) este supusă unor încercări serioase. După august 1989, după adoptarea legilor despre limbi, republica, avînd pentru prima oară un parlament ales pe criterii democratice, dispunea de posibilăți reale pentru a consolida consensul național. Însă acțiunile pornite energic nu se întemeiau întotdeauna pe stima și luarea în considerație a conștiinței național-culturale și lingvistice a poporului, cu numele căruia a fost denumită republica. Închipuirile iluzorii despre starea relațiilor interetnice în republică, neglijarea situației etnodemografice și cultural-lingvistice formate pe parcursul istoriei în raioanele moldovenești din stînga Nistrului, lipsa de atenție pentru necesitățile național-culturale și lingvistice ale găgăuzilor și bulgarilor care locuesc în Moldova, au adus la separare națională.
Dar ce atitudine au înșiși moldovenii față de numele lor etnic și față de denumirea limbii lor? Sondajele sociologice efectuate în 1990 au arătat că poporul moldovenesc în marea sa majoritate nu împărtășește tezele programei Frontului Popular-Democrat al Moldovei privitoare românizarea, și orientarea lui spre alipirea Moldovei la România, pentru că odată cu aceasta se va perde pentru totdeauna orice speranță la suveranitate, se va perde autoidentificarea moldovenilor. Ca dovadă ne poate servi soarta moldovenilor de peste hotarele de est ale republicii, la fel ca și celor din cîndva suveranul și independentul principat al Moldovei (de peste Prut).
Cercetările au arătat că 89,2% din cei chestionați nu au susținut ideia unirii Moldovei cu România; 84,3% s-au pronunțat contra ideii schimbării denumirii Moldovei în ”Republica Românească Moldova”. Schimbarea etnonimului moldovan în român au susținut-o doar 10% din chestionați. Sondajul efectuat în 1992 a arătat că această cifră s-a micșorat încă cu circa 3 %.
Aceste date au fost confirmate de rezultatele recensământului din 1989. Din 1979 pînă în 1989 numărul locuitorilor URSS, care s-au numit moldoveni, a crescut cu 387.000 de persoane (13%, de la 2.325.700 de persoane în 1979 pînă la 2.794.700 în 1989). În republică numărul moldovenilor a crescut în ultimii 10 ani cu 269.000. Din aproape 2,8 milioane de moldoveni, 95,4% consideră maternă limba naționalității lor, adică limba moldovenească.
În 1989 2.477 locuitori ai Moldovei s-au numit români. Și asta după trei ani de propagandă masivă a ideii românizării, în condițiile apelurilor insistente de a se dezice de conștiința moldovenească și de denumirea limbii materne, a intoleranței agresive și amenințărilor față de cei care se consideră moldoveni și care susțin că vorbesc în limba lor maternă moldovenească. Unul din noii ”teoreticieni” ai renașterii naționale în Moldova, D. Ioachim, fără să se sfiască îndeamnă: ”Acel ce folosește expresia ”limbă moldovenească”, ”naționalitate moldovenească”, trebue întrebat, pentru cine lucrează!” (”Sfatul Țării”, 20.03.91).
Eu, ca și mulți strămoși de-ai mei, sînt moldovan și, ca aproape trei milioane de concetățeni de-ai mei, nu mă rușinez pentru aceasta. Noi îi respectăm pe frații noștri – românii, ne mîndrim că putem aprecia direct și la justa ei valoare marea cultură a acestui popor harnic și talentat: noi avem multe în comun și multe ne unesc. Noi ne bucurăm că a apărut, în sfîrșit, posibilitatea să ne vizităm unul pe altul, să discutăm sufletește, să ne împărtășim unul altuia cele mai confidențiale lucruri. Și sperăm că aceste întîlniri vor deveni atît de cuprinzătoare și libere, cît vom dori. Respectînd istoria și tradițiile lor, noi îi numim pe frații noștri români. De ce ei să nu ne numească cu numele lăsat nouă de străbunii noștri, – moldoveni, și să nu uite cum se numește casa noastră, – Moldova?
Istoria mărturisește: cu cîtă mai multă osîrdie se stăruiau să ne dee un nou nume – ba basarabeni, ba români – cu atît mai multă osîrdie noi păstram și susțineam numele nostru – moldoveni. Toate enunțurile declarative – de pe orișicare maluri – despre aceea că noi sîntem români, numai ne constrîng să ne întoarcem către istoria noastră adevărată, cînd nimeni nu îndrăznea să pue la îndoială existența moldovenilor, care trăiau în țara lor liberă Moldova…
Este cunoscut de toți că anume atunci cînd se manifesta ca un stat unitar independent în hotarele sale istorice – ”de la Carpați pînă la mare”, de la Nistrul de sus și pînă la gurile Dunării, – Moldova și-a dobîndit renumele și aprecierea internațională și, ca urmare, includerea activă și particparea la procesul paneuropean.
Istoria este învățătoarea veții… Dacă-i să ne unim, de ce să nu ne călăuzim de lecțiile ei adevărate? Cu ce această idee este mai revoltătoare decît altele?

Ș. Andronic

«Кишиневские новости», 3 aprilie, 1993, №15 (83).

Anunțuri